editor valah. de ce nu existăm pentru nimeni

       E drept, nu poţi iubi editorii; nu prea sunt fiinţe de iubit. Îţi vine în minte vorba lui Céline,´Nu-mi pasă absolut deloc de ce-ar putea crede editorul despre cărţile mele. Gustul lui e neapărat prost, altfel n-ar face această meserie, pe jumătate de băcan, pe jumătate de codoş’ (Cécile Guilbert, Saint-Simon ou l’encre de la subversion).
        A fi editor mare nu e a avea o casă de editură cu mii de titluri şi profit eclatant, ci a descoperi într-o viaţă, şi a lăsa în urma ta, măcar trei-patru nume legendare. Măcar una bucată autor mare. Legitimarea, diferenţa între editor şi un om de afaceri cu cărţi.
        Lumea e plină de scriitori doar-buni. Şi există două feluri de scriitori doar-buni care fac ponderea: cei care scriu minunat dar cărţile lor n-au o miză reală – iar aceştia formează copleşitoarea majoritate, îndoind rafturile librăriilor în care intrăm -, şi cei, puţini, care, scriind, ating lucruri fundamentale, însă cu un talent care nu e aproape niciodată la înălţime. O a treia categorie – mariaj între talent şi consistenţă – apare – pentru că e nevoie să precizăm – de câteva ori într-un deceniu.

fontaine-saint-sulpice       Dându-şi întâlnire, prin 1978, în faţa fântânii de la Saint-Sulpice, Cioran şi Sanda Stolojan îşi fac plimbarea rituală prin grădina Luxembourg, derulând ultimele ştiri despre lumea românească. Cu câteva zile înainte Noica venise la Paris; amândoi sunt marcaţi de întâlnire. S.S. notează în jurnal: ‘Discuţia noastră obişnuită despre România s-a învârtit în jurul lui Dinu Noica, prietenul nostru comun. În ceea ce priveşte opera lui Noica, începem să bănuim că ea nu va avea vreun impact adevărat în afara limbii române’.
      Altfel spus, în afara limbii malgaşe.

       Sunt cam treizeci de ani de când a pornit la noi libera aventură editorială. E cinstit să o admiţi, acum: editurile nu au descoperit nici măcar un autor mare, o revelaţie, o individualitate al cărei contur pregnant să fie ridicat la nivelul oricărei alte culturi, nici măcar unul susceptibil, deci, să intre prin literatura sa în legendă şi să impresioneze cu adevărat afară. Nu avem nici măcar un singur scriitor-revelaţie, cu care să ieşim cu obrazul înspre lume. E lipsit de orice sens să negociezi o evidenţă. E un fapt. Potrivit criteriului vocaţional sus-pomenit, delimitând un editor autentic, în 30 de ani de libertate, în spaţiul cultural valah nu şi-a făcut încă apariţia un editor şi nu s-a publicat o carte mare. Lucrul se poate afirma calm, cu un calm de criptă.
        Editurile au încercat deci să compenseze inspiraţia cu… apostolatul. (Ca întotdeauna când nu există anvergură reală, salvarea e plonjeul în morală, tristă ultima ratio a modului minor.) Şi-au atribuit misiuni. Au fantasmat compensator misiunea de a acoperi golul editorial ante-’89, de pildă. Dar editorii sunt departe de a fi naivi. E vizibil redutabilul eşec de fond al scenei; la mijloc sunt, totuşi, treizeci de ani. Scuza ‘fideistă’ a apostolatului nu poate acoperi rana de fond.
        Fiindcă, din două, una: fie n-au existat scriitori pe care editorii să-i descopere (şi atunci, al cui editor eşti?), fie aceştia au existat, dar editorii au fost incapabili să-i descopere (şi atunci ce fel de editor eşti, exact).

       Se obiectează mereu: dar valoarea absolută a autorilor nu poate fi apreciată de contemporani, deoarece asta ar însemna să te situezi în unghiul de vedere al posterităţii; un anacronism, o imposibilitate. Ca atare, în planul valorii absolute, suntem condamnaţi să rămânem orbi: fiecare scriitor care ţi-e contemporan poate fi un geniu neştiut. – Din păcate, ne legănăm în iluzia unui argument care nu rezistă analizei. Există, totdeauna, un criteriu infailibil al aprecierii valorii locale, al intuirii posterităţii ei, iar acesta e universalul. Discuţia audienţei universale e nesfârşită la noi; o probă în plus că a rămas pertinentă. Dacă ai un scriitor care, pe plan local, îţi pare colosal, singurul examen posibil al valorii lui reale e confruntarea cu exteriorul. Dacă, după traducerea în una-două limbi de circulaţie, el se impune izbitor şi în afară ca o revelaţie, e mult mai sigur că ai de a face cu un calibru real. Postumitatea poate fi deci aprehendată, cântărită cu criteriile universalului. Spre disperarea păturii de genii bovarice care formează compostul provincialismului literar în toate colţurile lumii de aici, în gândire sau literatură intuirea valorii de postumitate este posibilă.
        De un număr de ani, editurile valahe au autori-fanion care, local, vând bine. Ei au ieşit de ceva vreme în afară. Au fost publicaţi la edituri în genere medii sau mici; alţii, la edituri redutabile. Toate eforturile onorabile au fost făcute, iar apoi s-a instalat aşteptarea. Priza finală a fost mediocră; ecoul final, nul. Verificată, anvergura lor a rămas o iluzie. E un fapt: de treizeci de ani, în domeniul literar, în lume nu existăm pentru nimeni. Cu alte cuvinte, după aproape 30 de ani, editurile valahe nu au descoperit nimic şi nu au publicat, sobru cântărind, niciun autor.
        O evidenţă nu se contestă. Dacă ne menţinem, strâns, în cadrele raţionalităţii şi argumentului, refuzând să ne alunece piciorul o secundă spre înduioşare endemică. Culturile locale s-au clădit pe un cumul de imitaţii şi falsuri pioase; a fost ideologia de un secol şi jumătate a naţiunilor, care legitima etnic popoarele prin valoarea lor culturală; toţi au plusat. Au rezultat zeci de cărămizi de istorie a literaturii, la zeci de popoare din Est, încât ai fi putut crede că fiecare avea de etalat câte zece Hemingway. Azi, din ele nu rămâne fireşte nimic. E un veac şi jumătate de când am trăit somnolent în ideologia culturii. Poate că ne-am complăcut, poate am ştiut. Dar literatura e cu totul altceva – survenită local, ea se validează universal. Criteriul universalului e indispensabil. – De multe ori, autorii locali fanaţi devin la senectute uimitor de naţionalişti; e un proces aproape necesar: pricepi, dintr-odată, că nu vei supravieţui decât în limba ta. Începi să-ţi doreşti atunci supravieţuirea istorică a ţării tale doar pentru a-ţi supravieţui cititorii… Naţionalismul scriitorilor nu e de luat în serios, cel mai adesea e narcisism deghizat.
        Regiunea noastră va avea, pesemne, un fel de destin. Vom avea o limbă comună; ne vom putea muta oriunde, vom putea rămâne oriunde, vorbi orice. Din uriaşele compendii-catastif literare locale, istorii ‘tip Călinescu’, vor rezista câteva foi volante. Un tăvălug total. Va avea loc, are loc un Sfânt Bartolomeu al literaturilor localiste. Dar simţi că e în fond implacabil, presupunând că nu eşti imbecil.
        Editorii, în acest caz? Se gândesc deja, în ascuns, cu cine vor fuziona în viitor casele lor de editură, în ce grup editorial s-ar potrivi mai bine masa profitului. Profiturile locale vor fi europene: literaturile vor urma.
        O plutire în derivă, dar fără prelungirea iluzionării.

librairie-gall

Reclame