cărţi topite

        Numai în Franţa, maşinile de casat cartea macină în jur de 100 de milioane de volume nou-publicate, pe an, în malaxoare de reciclare. Una din cinci cărţi, nevândută, zboară de la editură în malaxor, indiferent de autor sau titlu, nulitate sau capodoperă clasică, pentru a deveni ambalaj de pizza.
        Arderea cărţilor de către nazişti sau comunişti îţi lăsa, cel puţin, o umbră de sens: îţi îngăduia să te indignezi, să te simţi victimă privilegiată, posesor al unui sens tonic al istoriei, purtător de cuvânt al spiritului contra barbariei, reprezentant al umanităţii, dacă nu al universului. Erai o victimă fericită; orice persecuţie învesteşte cu sens. Exemplul martirajului tău avea să fie citat de şcolari decenii de-a rândul; la orizont, nu era imposibil să se întrevadă un film.
        Acum volumele nu sunt atacate de nimeni. Sunt doar lest de consum, deşeu. Neant. Ai vrea să inventezi la repezeală un sens. Să te arunci peste mormanul de cărţi, teatral, strânse cu lama buldozerului, pentru a salva un volum de Rimbaud din care ai zărit un colţ de poem, un volum de Platon, de Homer. Pentru un motiv. Oricare. Orice carte e o comoară de… Umanitatea care… Etc.
        Nu se iveşte niciunul. E doar capitalul; triumfător. Placid, te aşezi pe o bordură şi priveşti spectacolul.

Reclame