nevinovăţie generală

        O problemă care mă interesa în adolescenţă, dostoievskiană cum nu e alta: ticăloşii ştiu că sunt ticăloşi? Pot ei spune: mă tem că în acea împrejurare am făcut o ticăloşie? Cred că da. Dar nu ştiu dacă se poate spune, cu toată gura: analizându-mi global viaţa, caracterul, sufletul, cântărind atent totul, mă tem că sunt, că e foarte probabil să fiu un ticălos.
        Aşteptăm să ni se spună în viaţă două lucruri, mari şi late. Că suntem nevinovaţi – esenţial nevinovaţi pentru ce suntem, pentru ce avem, pentru locul pe care-l ocupăm, rataţi, nefericiţi, săraci, lipsiţi de har, în genere făpturi radical mediocre, menite fatal uitării. Şi mai apoi, că nu vom muri – ştire de care se ocupă religia. Sunt cele două mesaje capitale. Oricine le transmite e adoptat; poate scrie oricâte cărţi cu ele, va fi consensual. Oricine are nesăbuinţa să transgreseze gândirea consolatoare a apucat-o pe drumul singularităţii.
        Cred că răspunsul e nu: nu este în fond niciun om care să creadă că e ticălos. Toţi suntem nevinovaţi, merităm mai mult şi nu vom muri.

 
 
 
 
 
 
–