rural

       – gratuitate. În gospodăria unui ţăran nu există niciodată gratuitul. Prin asta e imediat vizibil universul său domestic. Se poate căuta oricât, nu vei afla niciun obiect inutil.
        – frumos. Nu există frumosul (gratuit prin natura sa), ci doar ornamentalul, înţeles ca împodobire de obiect funcţional. Funcţionalismul e ubicuu: fiecare obiect are o funcţie precisă şi ocupă spaţiu pentru că foloseşte la ceva – în vreme ce în casa unui urban afli şi obiectualitatea non-utilitară sau o utilitate transgresivă.
        – utilitarism. Acelaşi raport utilitar antrenează biologismul, rasismul, excluderea sau uciderea handicapaţilor, a nebunilor (foarte rar, beneficiari ai unui statut similiprofetic de şamani), lapidarea homosexualilor, alungarea nevestei sterpe, uciderea neputincioşilor şi a bătrânilor, aşadar anularea a tot ce contrariază norma sau încetează să mai fie util. Tot ce nu e fiabil e excomunicat din univers.
        – ierarhie. Sistemul de subordonare e de asemenea utilitar – oamenii, animalele şi obiectele sunt ierarhizate potrivit puterii şi folosului pe care îl aduc.
        – arta – funcţionalitate la rândul ei. Niciodată frumosul rural nu e gratuit; ideea de ‘artă ţărănească’ e o contradictio in adjecto (am auzit chiar civilizaţie rurală…). Arta lor este strictă împodobire; toată semantica obiectuală – soare, rozetă, pasăre, frânghie etc. – desemnează ceva precis, un fenomen natural sau astronomic, şi conjură de fiecare dată, în praxis, o acţiune concretă. Împodobire a obiectului utilitar spre a-i spori magic valoarea, împodobire individuală de status (vestimentaţie, ladă de zestre etc.), conjurare a alienării muncii brute (muzică, dans, rit etc.). Ideea de artă ţărănească e rizibilă: există doar artizanat. Valorizarea universului funcţional, contrariul absolut al artei, care ne apare minunat fiindcă i-am pierdut semnificaţia.
        – religie. Sensul plenar al religiei rurale e marketingul celest. Zeul apare ca o instanţă utilitară convocată să faciliteze universul funcţional. Este un funcţionar transcendent al utilului, un instrument al imanenţei, propria lui contradicţie. Religia nu e acolo decât o solidă tramă de superstiţii, monoteismele mari n-au prins niciodată cu adevărat în aceste tipuri de cultură. (Trăgând învăţămintele, bisericile transformă sărbătorile populare, indelebile, în periodicităţi sacre, misterele şi riturile calendaristice păgâne în ritualuri specifice, ştiindu-se incapabile să străpungă crusta groasă a funcţionalismului, invocarea zeului ca anexă a universului imediat.)
        Un univers utilitar dezvoltă o acţiune, o conştiinţă şi o metafizică utilitară.

       Încât, niciodată n-am putut înţelege fascinaţia pasageră, ancilară, înfricoşată a intelectualului valah pentru universul rural, ca şi când ar fi vreo sursă de purităţi. Semănătorismele, legionarismele, toate ‘ismele’ din epoca etnicistă au făcut un pandant bizar cu simplismul şi golul de esenţă al acelui univers, în căutarea unei inexistente autenticităţi, niciodată altceva decât primitivism oriental de strictă observanţă. Nemaivorbind de întemeierea moralei în aşa ceva, oroare pură.
        Pot înţelege plictisul unui urban rafinat şi un pic decadent, care fantasmează întâlnirea cu Natura şi esenţele la ţară, îmbătat de fragranţe bucolice şi bucuros că vede orizontul. Lucrurile devin totuşi, după o vreme, radical plictisitoare…