Holocaust

        Nu faptul că milioane de evrei au fost ucişi de nazişti e cel mai înspăimântător lucru. Deloc – ar fi doar actul unor detracaţi. Ci faptul că oamenii obişnuiţi, populaţiile locului, vecinii, prietenii, cunoscuţii acelor evrei – au fost bucuroşi de asta. I-au văzut, privind de la geamuri, plecând încolonaţi – şi toţi au ştiut că merg la moarte, sau oricum spre un exil fără întoarcere, ceva definitiv. (S-au mutat imediat în casele acestora.) Şi mai toţi şi-au spus că e drept ce se întâmplă. Mai toţi au convenit că evreii aceştia deveniseră insuportabili. Că ‘nu mai poţi de ei’, că se bagă peste tot, că i-au sufocat pe localnici. ‘Mai toţi’ însemnând părinţii şi bunicii noştri, ai prietenilor noştri, ai vecinilor noştri. Cea mai mică anchetă privată, în familiile noastre sau printre cunoscuţi, ne edifică imediat asupra timpului. Nu ce s-a întâmplat e consternant – ci faptul că o întreagă, uriaşă masă tăcută a ştiut şi, spectatoare la asta, a consimţit, ba chiar s-a bucurat sau a conchis că, una peste alta, e mai degrabă justificat ce se întâmplă. În numeroase locuri, mai ales în zonele rurale, marginale, au participat cu un entuziasm psihotic la pogromuri (Polonia, Ucraina, la noi…), ori le-au executat ei înşişi, mânându-i cu bâtele spre gropile comune de la marginea pădurilor, sub privirile uimite ale nemţilor. Atâţia ani, îi urâseră sincer. Dintr-un capăt în celălalt al Europei.
        Nu însemnele sau uniformele de nazişti sunt azi înspăimântătoare. Ce iluzie… Ci costumaţia civilă: costum, cravată, pălărie. Pe scurt, uniforma de om. De câte ori o vezi, ideea ar fi s-o rupi la fugă.

Reclame