‘discursul urii’: not again…

       Noi, cei din Europa Centrală şi de Est, venim spre democraţie cu această contribuţie tristă: lăsaţi-i pe monştri să vorbească. Da, vor fi rasişti, antisemiţi, vor scrie lucruri cumplite în revistele lor, şi chiar consideraţii antiumane; deplângeţi lexicul ăsta, combateţi-l, argumentaţi forte împotriva lui, sanitar, constant. Vă priveşte. Dar feriţi-vă să cereţi o singură clipă nenorocită interzicerea lui – precum în moralismul isteric sau de paradă în care excelează azi, de pildă, universităţile americane sau stânga ‘societală’ care a ucis în anii ’80 stânga socială pentru a constitui discursul moralist al elitei.
        Existenţa liberă a hate speech, a unui ‘discurs al urii’ (fascist, rasist, reacţionar etc.) e deocamdată singura probă concretă a existenţei unei societăţi libere. Dovada că nu există un delict de blasfemie, de lezmajestate în ea. Nu există ‘absolutism’ al libertăţii de exprimare, adepţi ‘absolutişti’ ai ei, această improprietate logică cu care compune media. Libertatea fie există pentru a spune orice, fie nu există defel, ea nu este (precum e cazul cu libertăţile de acţiune, violenţa, crima etc.) relativă la o graniţă formală, aşa cum un ins poate fi anevoie puţin mort şi puţin viu în acelaşi timp.
        E în fapt dezolant de simplu. Pentru discursurile care-ţi plac nu ai nevoie să înscrii în constituţii legi de protejare a libertăţii de expresie, deoarece îţi plac deja… Ai nevoie de libertatea cuvântului tocmai pentru protejarea discursurilor care nu-ţi plac niciodată, care sunt ab initio îngrozitoare, abjecte, vile. Libertatea cuvântului există exact pentru ele, pentru abjecţie. Nu pentru discursul pozitiv sau consensual. Lucrul pare elementar. Răsar totuşi în chip uimitor peste tot, periodic, apeluri patetizante la vigilenţă morală, la îngrădirea ‘urii’, denunţuri indignate. Pare a fi un fel de stupiditate intello constitutivă: există o tabără ‘rea’ (urmează: trivializarea, bestializarea, psihiatrizarea ei), şi iată prin ce mijloace ar trebui aceasta coborâtă în blam etic şi interzisă dacă vrem să ne numim o societate civilizată (apelul snob la complexul provincial al societăţii civilizate e inevitabil).
        Tropismul cenzurii e un lucru destul de curios, în definitiv. Un intello, un tip vulnerabil nu are alt mijloc de expresie pe lume decât cuvântul sau arta lui, în esenţă. În general mor săraci, fără dinţi, ca toată lumea. Cine dintre ei nu s-a simţit, totuşi, tentat? Cine n-ar fi închis în temniţă, măcar 24 de ore, un inamic personal abject, ca să-l facă să tremure puţin, pentru a-şi imagina că-l eliberează tot el mai apoi, magnanim? Oricât de mediocru, un mânuitor al cuvântului simte mereu că are competenţa să excomunice. Împotriva Răului, fireşte – a rasiştilor, fasciştilor, reacţionarilor, extremiştilor, anarhiştilor, progresiştilor, revoluţionarilor, suboamenilor în genere. Pentru care ar trebui construite câteva facilităţi disciplinare…
        O să fie dificill.
        Când se instalează un cezarism, o tentaţie oligarhică a elitei, ea cade prima, e absolut prima libertate retrasă, în numele luptei în slujba Binelui. E primul vomitiv necesar. Nu trebuie să te întrebi niciodată ‘Care sunt limitele discursului liber’, interogaţie tragic ineptă. Free speech-ul e fără limită sau nu există: asta e chiar raţiunea pentru care a fost constituit qua free. – Se va obiecta: dar libertate chiar şi pentru apeluri publice la crimă, la pedofilie, la terorism, la…? Evident. Poţi

copertă Figaro magazine din 2018

pedepsi numai acţiunea, trecerea la act, nu gândurile. Le combaţi, dezgustat, tot cu un discurs, contrar, cu gânduri de asemenea. Presupoziţia unei asemenea întrebări e în sine una consternantă: aceea că publicul nu este adult. El poate fi influenţat, astfel, de apeluri la crimă şi viol, precum un copil. Nu e capabil de autoreflecţie şi respingere, de răspundere personală. Ideea centrală în această întrebare incredibilă, exprimată de la CNN la catedrele de political science, e una paradigmatic antidemocratică: aceea că publicul este în definitiv minor. Îmi amintesc iniţiativa recentă a unui filozof care a înfiinţat o Societate a adulţilor, observând că ceea ce începe să se piardă în ultimii ani (interdicţiile, antitabagismul isteric etc.) din conştiinţa comună e tocmai ideea unei societăţi adulte…

        Nu prea avem multe lucruri să ‘învăţăm’ Occidentul. Cam nimic, cred. Experienţa noastră e în general occidental-mimetică, de două veacuri călcăm în urmele paşilor lăsate de ei în zăpadă. Dar am avut câteva poticneli, în spate, câteva piruete. Am devenit un pic experţi în lucruri cărora occidentalul de rând le-a pierdut amintirea sau şirul.
        Dintre ele, se va găsi întotdeauna aici o sensibilitate exagerată la cuvântul liber şi la libertate, dificil de aperceput dincolo. Pentru ei e mai simplu, şi-au făcut revoluţiile, de 200 de ani sunt liberi. Nu există declinată acolo, în mod serios, nici măcar noţiunea de nonlibertate. Nu se mai află în viaţă, azi, nicio generaţie istorică cu memoria unui timp în care libertatea politică a fost îngrădită vreme de decenii.
        Aici se propune, timid, precauţia noastră: cea, să zicem, a evreilor şi a popoarelor ieşite din comunism, în spaţiul Europei Centrale. Motivul pentru care n-ar trebui ignorată? Din istorie nu se ‘învaţă’ nimic. Nu s-a învăţat niciodată riguros nimic, în ciuda pretenţiei ‘istoricilor’ care vor să facă din parazitismul lor benign o teleologie necesară. Nu există achiziţie sigură, parcursuri memoriale de bifat într-un tabel pe o ordonată, nimic nu e peremptoriu, totul trebuie demonstrat şi redemonstrat, cu fiecare generaţie, plicticos, ad infinitum, într-un carusel exasperant. Ştim aici, până în carne, că nu trebuie lăsată nicio iotă de concesie în privinţa libertăţii. Aici – locul unde nu trăim încă plictisul de istorie.
        Drept care, la pulsiuni infantile precum ‘Să împiedicăm discursurile urii’ – pastişe activiste, sub-plagiate de existenţă venite de acolo -, simţi un pic vertijul istoriei. Dorinţa ei consternantă de a-şi coborî gâtul pe blatul ghilotinei. Activismul de gloriolă, rană narcisică a unei elite care-şi încropeşte un univers moral de compensaţie, cu ignorarea realului social. Ideologia dominantă.
        Am rămas, aici, cu un surâs crispat de care nu aveam nevoie. E contribuţia noastră la istorie.

 
 
 
 
 
–