redactor de carte

       Am auzit odată un fel de… cum să-i spun? de cretină statuară declarând că ei îi e de ajuns să citească primele rânduri dintr-un manuscris pentru a şti dacă are valoare sau nu. Să fie ceea ce a spus, oare, sau a fost vorba de prima pagină? Nu sunt sigur. Era, cred, redactor la o editură. Un val de admiraţie mi-a inundat inima, e rar să vezi asemenea indigenţă năucă.
        Dacă o carte nu bulversează literatura momentului, ea nu-şi justifică – în absolut – apariţia, e obiect serial. Or, n-ai cum să ştii dacă ai în faţă o apariţie genială. Prin definiţie n-ai cum să cunoşti decât ceea ce ai întâlnit deja; or, cartea aduce o valoare complet nouă, e nemaivăzutul, deci e imposibil s-o recunoşti. În faţa unei apariţii geniale, o editură e complet dezarmată, un orb în pivniţă, nu poate şti nimic.

       Primăvara lui 1998. Houellebecq şi Beigbeder sunt în clubul eşanjist ’2 plus 2′. E deja noapte; minimal-ul alternează cu slow. Pe scenă, jumătate dintre cupluri şi-o trag sub privirile celorlalţi, care se mulţumesc să danseze. Cei doi sunt la o masă laterală. Discută literatură. H. urmează să scoată un roman, despre care îi vorbeşte lui B. Descrierea lui, făcută cu toată modestia, e de o tăioasă precizie. Viitoarea carte, la care încă mai scrie şi care o să iasă în vară, va fi o chestie atât de importantă, încât se va vorbi despre ea vreme de doi ani. Va revoluţiona lumea literară. Fiindcă nicicând nu s-a mai scris în felul ăsta, şi despre asemenea lucruri. Receptarea critică va avea nevoie de un recul, publicul de o dezmeticire. Ca atare, îl sfătuieşte el în continuare, sorbind din pahar, e bine să-şi amâne publicarea romanului 99 F, pe care l-a terminat, pentru anul 2000, ‘pentru că în unda de şoc care se va crea, cartea ta va fi eclipsată’.
        Erau amândoi mortal de beţi, îşi aminteşte B. N-avea să uite totuşi niciun cuvânt şi va urma sfatul: 99 F iese abia în 2000. În vara lui 1998, când Particulele elementare apar, cartea e un tsunami: eclipsează complet două sezoane editoriale. Nu se ştie ce s-a ales din cele 1500 de romane apărute atunci, cine le sunt autorii, despre ce era vorba în ele…
        E cel mai bizar şi mai înspăimântător episod de luciditate, până în detalii absurde, pe care îl cunosc.

*

       Cineva s-a amuzat să trimită manuscrisul Particulelor elementare la Gallimard, sub un alt titlu şi nume. A primit curând o scrisoare de răspuns, în care i se comunică politicos un refuz: textul a fost citit, şi nu pare ‘suficient de convingător pentru publicare’. Viaţa literară, apoteoza hazardului. Aceşti inşi, îmi închipui, sunt peste tot, vin la slujbă dimineaţa devreme, respiră, şi nu doar din vremea lui Proust. Un univers cu găuri negre, mai numeroase decât spaţiul.

 
 
 
 
 
–