trei morţi de artist

       Fiecare artist moare desigur trei morţi. Moartea talentului, mai întâi. Pe la 50, 60 de ani sau mai târziu, când simte că se repetă, când efectele nu mai ies la fel de strălucit, vigoarea creatoare s-a ofilit şi doar cantitatea efortului gol rămâne, ca o morişcă de hârtie în vânt. Apoi moartea naturală, desigur. Şi în sfârşit, moartea oricărei amintiri despre el după ce s-a stins, moartea posterităţii. Mă gândeam că sunt, totuşi… Că nu e atât de rău. Că sunt, totuşi, câţiva artişti, scriitori, care n-au murit decât primele două morţi. Shakespeare, Homer, întâmplări din astea, fără să o cunoască pe a treia. Pe care poate n-o vor cunoaşte niciodată. A treia moarte ar veni odată cu împrejurarea dispariţiei noastre totale în vreo molimă generală de un infinit prost gust, vreo tragedie atomică, cu extincţia întregii aventuri. Îmi spuneam: nu e atât de rău. E bine că există tipi care ne vor însoţi, poate, cu umbra lor până la sfârşit. Dar… până şi ei au murit primele două morţi. Morţile care contau pentru ei. Morţile care contează.
       Au înşelat-o pe a treia, cu o manevră abilă. Ei şi. Lor nu le mai foloseşte la nimic.
       Ca într-o doară, puţine lucruri m-au întristat mai tare în vremea din urmă.