~

•18 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Legi bioetice la Assemblée nationale.
       – aprobată – extinderea procreării medical asistate (PMA) la toate femeile
       – aprobată – extinderea PMA, de la cupluri hetero, la lesbiene şi celibatare
       – respinsă – tehnica ‘copilului medicament’ (născut pentru a ajuta vindecarea unui frate mai mare)
       – respinsă – PMA-ul post mortem (conservarea gameţilor soţului decedat)
       – respinsă – publicitatea pentru teste genetice.
       Au repudiat ce le suna straniu sau deplasat (putând scandaliza opinia publică), dar va exista oricum în 20 de ani.
       Politicul ca agent constatator al realului. Bifează: locul în care a ajuns ştiinţa etc. Sunt ca nişte muncitori care fac pontajul, meteorologi scriindu-şi dimineaţa fişa cu temperaturi, poliţişti completând un proces-verbal. Când te gândeşti la vremurile când aceşti tipi chiar conduceau ceva. Aveau iniţiative, străpungeau realitatea, căutau un drum inedit. E drept, propuneau războaie, colonii, linii baroce, dar şi revoluţii… Nu alergau în urma realităţii. Aveai impresia unei voinţe generale de destin.

       ● Cei care, emigraţi de mult, trăiesc în fosta lume. Mi-a spus cineva că s-au trimis în ţară, până de curând (câţiva ani), pachete cu ‘cafea’, portocale, ciocolată… De ruşine, rudele nu spuneau nimic. Tipi care se fotografiau cu casa sau maşina în fundal (la începutul secolului trecut, în fotografiile alb-negru, era un soi de probă a reuşitei), în scene de restaurant cu alimentele prinse în cadru şi lumânări aprinse…
       De acord, nu se mai poate face nimic la un moment dat. Perfect straniu. Creierul oferă doar iluzia stilistică a adaptării, a discontinuităţii, atingând în realitate o limită pe care n-o mai poate sări. Vom trimite şi luna asta acelor sărmani din ţară nişte ‘portocale’. ‘Ţara’ e ceva cu nişte sărmani, decor etic condescendent, un retard populat cu fantome, unde concepte ca ‘Securitate’, ‘mineriade’, ‘comunism’ au realitate, cu tipi care nu au înţeles şi cărora trebuie să le explicăm ceva. Trecutul e ca o colonie de cercetători din Antarctica. Stau în igluuri, au de toate. Îi poţi uita acolo.
       E nevoie de sfâşiere, de ruptură pentru a înţelege un aer nou, care nu se explică prin continuitatea unui concept deja cunoscut. Inutil. Trebuie, în vârful picioarelor, să închizi lumina, foarte încet uşa, să ieşi în prag, să porneşti mai departe.

       ● Tip: ‘Când Diana murea în accidentul de maşină, Chirac era de negăsit, era în braţele Claudiei Cardinale’.
       În loc să se afle în braţele soţiei.

 

 

Reclame

~

•11 octombrie 2019 • Un comentariu

       ● Joker (2019). Dansul inexorabilului. Sunt filme ideologice care te ţin de vorbă, ca un interlocutor care îţi ia din când în când de pe costum o scamă inexistentă. Filme care nu te lasă să pleci şi te ţin de un nasture, ca un pisălog. Şi filme care te ţin, cu o mână înfiptă în gât, la perete. De vreo două ori am simţit aproape că-mi dau lacrimile; cineva nu poate fi totuşi atât de nefericit, există grade. Şarjă ‘nietzscheană’ în care personajul ‘rău’ nu e conotat moral – e rău nefiind însă vinovat, iar asta deschide o categorie a ambiguităţii esenţiale; în public, o tulburare catartică. E straniu să resimţi compasiune şi chiar solidaritate pentru un personaj negativ, nu se întâmplă des. Cel puţin fostul ‘antierou’ se chinuia să facă până la urmă binele.
       – ar trebui să-şi anexeze masiv Oscarurile, cel puţin cele 4 pe artă, dar i se vor da unul-două în compensaţie
       – e, după multă vreme, primul film care nu tratează cu condescendenţă publicul. Nu-l moralizează, nu-l mângâie protector pe creştet, nu-i indică discret unde e binele.
       – tragedie cu un cinism convingător, aer frapant de plauzibil. E o poveste rară – dar familiară fără să ştii de ce. Probă că a atins miza generalului; şi a epocii.
       – personajul, deloc dostoievskian, e houellebecqian: twistul final al moralei lipseşte, şi nu există ideal. Milă nesfârşită pentru el, aproape solidaritate.
       – social, e cel mai de stânga, în sensul: radical, film pe care l-am văzut de multă vreme. Nu are totuşi un mesaj care iese din etosul narativ liniştitor al elitei: numai cineva cu minţile rătăcite poate ataca ordinea stabilită. Ne poate contesta doar nebunia sau lumpenul, monstrul sau subomul, boala mintală sau cea socială, pe scurt figura patologiei. Noi încarnăm de jure norma etc. – în genere trucul vechi. Oligarhia nu va fi niciodată în pericol cu tipul ăsta de naraţiune dinspre marginal.
       – a slăbit 24 de kg pentru asta. Oricum, numai un actor de metodă putea să facă în felul ăsta rolul.
       – filmul nu are ‘celălalt punct de vedere’, comedia falsului echilibru
       – dansul de la sfârşit, schiţa de dans, de pe capota maşinii. Câteva fulguranţe din altă lume.

       ● Românii. Nobelul.

       ● Problema românităţii e rezolvată de Lovinescu: e român cel care se vrea român. – Chiar şi un chinez care vine în România? Da, chiar şi un chinez – e un român de origine chineză. Lucrul e foarte limpede şi nu suferă comentarii sau adăugiri. Eminescu nu e decât un Eminovici care s-a vrut Escu şi a probat-o ideal. Nu mai ştiu ce origini etnice i s-au atribuit, ucraineană, rusă (prin mamă), poloneză, sârbă, bulgară, albaneză. suedeză, germană, armeană (Arşavir Acterian), el însuşi îşi considera strămoşii – cel puţin în perioada delirului – ca venind poate din Turcia (după radicalul turc emin) etc. Nu are nicio importanţă. E o esenţă de român şi rareori a fost unul mai mult decât el.
       Problema identităţii e asemeni conceptului sau funcţiei performative: realizezi o acţiune prin faptul însuşi că o numeşti. Ajunge să spui, pentru a fi. Enunţul performativ creează realitate, cuvântul devine act, ca în formulări de tipul: ‘Am deschis şedinţa’, ‘Te botez în numele…’, ‘Las moştenire’, ‘Eşti concediat’ etc., vorba e act ordonator de real. E ca la primărie când spui ‘Da’: vrei să fii român? – din acea clipă eşti, s-a petrecut o schimbare de statut şi tu eşti un altul doar rostind, orice discuţie se opreşte în clipa următoare şi ţi se înmânează solemn certificatul.
       Nu că ai fi obţinut astfel vreun lucru mare; dar pentru ca problema supusă să fie determinată limpede.

 

 

~

•5 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● După înfrângerea lui Napoleon, Franţa nu mai face copii. (Avusese prima natalitate de pe continent, o populaţie cât a Germaniei, Italiei şi Angliei reunite, era numită ‘China Europei’ etc.) A cedat hegemonia pentru totdeauna.
       După 1945, Germania nu mai face copii.
       Corelativ defetist, negativul demografic corespunde aşezării unui genunchi la pământ. Explozia demografică în Rusia, generaţia baby boomers în America, în schimb, urmează victoriei colosale etc.
       E oarecum de neînţeles prăbuşirea demografică în Europa Centrală şi de Est. Ce ispăşim acum? Am ieşit din ’89 mai degrabă bine, cu ţările întregi, speranţa întreagă şi aspirând în bloc spre Vest. După o revoluţie victorioasă, ţara a fost pusă pe un şleau şi am ţinut într-acolo direcţia. Ne regăseam sufletul. Totuşi asta nu s-a convertit într-un optimism biologic oarecare.
       A fost oare în realitate, în straturile adânci, o stranie înfrângere pe care nu o înţelegem. Pentru felul cum am arătat în anii comunişti, sau poate pentru altceva. Ne pedepsim pentru ceva anume. Vinovăţii de nemărturisit, ispăşite prin cădere demografică, derută, fugă. Emigraţia română post-’89 e o fugă de la locul faptei. Dar ce crimă a avut loc? Descurajare colectivă, cu raţiuni misterioase. Poate înţelegerea bruscă a intrării într-un destin linear dar… plat, materialmente fecund dar second hand, a sfârşitului iluziilor de grandoare – intrăm într-un conglomerat în care suntem de importanţa a doua şi de mâna a treia. Melancolici. Fără să ştim unde mergem de acum înainte, cu adevărat. Iar pentru a-ţi perpetua genele trebuie să ai în minte, în prealabil, ideea că ar fi în genere bune…
       Misterul demografic; încă unul.

       ● Nicio fericire să nu fii credincios. Come on. Numai faptul că poţi spune la un moment dat: ‘Puteri cereşti, ajutaţi-mă’ e un sprijin enorm, după care noi o să umblăm degeaba.

       ● Există două tipuri de logică formală cu care poţi să ataci un enunţ, logica contradictorie şi logica de opoziţie. Logica contradictorie înseamnă argument, dezbatere, raţiune. Logica de opoziţie e invectivă, petiţie şi morală. Prima spune ‘E fals’, a doua ‘E rău’. Dar să nu ne înşelăm. În partea a doua locuieşte, într-un fel, ‘sufleţelul’, investiţia noastră emotivă, echipa celor pozitivi şi natural buni pe care trebuie s-o aperi, părând că raţionezi dar alunecând în morală şi petiţii de excludere.
       În cea de a doua logică ne-am născut. Ne-am petrecut acolo copilăria. Toţi am fost învăţaţi să urâm răul şi ocurenţele lui – fascismul, ruşii, comunismul, crima, tortura etc. Aşa cum copiii învaţă să se ferească de maşini, de străini, de Omul Negru, ne-am îmbăiat de mici în logica de opoziţie. Primul lucru ajungând într-o ţară e să înveţi injuriile din limba ei, cea dintâi pedagogie e a negativului. ‘Nu discut cu asemenea oameni’ – e o logică de opoziţie. ‘Claritatea morală’ e o logică de opoziţie. ‘Cu derbedeii nu stai de vorbă’ (Noica) e o logică de opoziţie. Problema frumuseţii ei lirice e ineficienţa în faţa realului. Te trezeşti că ruşii vin peste tine, fasciştii apar, strada e plină de maşini. Falimentul practic al logicii de opoziţie, al clamaţiilor morale în tremolo îl resimţi devastator după vârsta raţiunii. Laşi copilăria în urmă, ai nevoie de o soluţie în faţa existenţei şi trebuie să ataci argumentul. Strada există. Viaţa, ce-a rămas din ea, există.

 

 

~

•2 octombrie 2019 • Un comentariu

       ● Mărturie: ‘Chirac era un fals simpatic. Putea fi odios. Te putea distruge cu două cuvinte. Avea enorme îndoieli despre sine. Nu se stima. (…) În politică, era un asasin. Şi-a ucis toţi duşmanii. În acelaşi timp putea fi uman şi generos. (…) Simţeai că are un incredibil complex de inferioritate. (…) Era un foarte prost orator. Urca la tribună, spunea pe un ton marţial platitudini dar oamenii erau convinşi dinainte. Adormeai. (…) Şi era modest. Nu cunosc alt preşedinte francez modest. La el nu era o postură, era cu adevărat modest’.
       Şefii politici, deveniţi un ghem de contradicţii ca să ne semene.

       ● G.L., seismograful cel mai absurd sensibil pentru Valahia. Când acest tip vorbeşte, s-a întâmplat sigur ceva. Sunt cutremure mici care nu se simt, nu vezi clătinându-se lustra, nu ţi-e deranjat somnul, dar îl anunţă pe cel mare. A fost nedrept, cu enorme entuziasme naive etc., dar cred că nu s-a înşelat pe esenţă niciodată.
       Rămas în Occident, ar fi putut fi unul dintre moraliştii de primă mână din Franţa de azi (A. Finkielkraut n-are niciun inci peste el, nici în stil, nici prin conţinut; dimpotrivă…). A ales să rămână într-o ţară a aproximativului, pentru că adamismul îţi stă mai bine. Cu un condei pentru simfonii, a scris romanţe. Totul dintr-un fel de datorie inedită de conştiinţă care ar trebui numită aici: patriotismul calm. A rămas, a făcut singur un sfert din cultura livrescă a teritoriului, nici nu s-a îmbogăţit, nici n-a făcut gaură-n cer, şi pentru toate i s-au atribuit motivaţii impure. (Am văzut ceva asemănător şi la V.T., un tip delicat, cald, care în urma unui AVC a înnebunit.)
       Omul ăsta nu va fi înţeles.
       În locul lui, pe ultimul ciclu, aş evada într-o căsuţă pe malul Mediteranei, unde aş rămâne opt luni pe an scriind cele mai surprinzătoare şi misterioase lucruri, sau şi mai bine, aş privi liniştit valurile. Are cel mai mult sens.

       ● Anii 1998-2000. Automobilele erau deja sumedenie. Ţevile de eşapament proiectau vălătuci de fum albastru la 2 metri în spate, tuşeai, te usturau ochii, aerul devenea cu adevărat otrăvit. Tot ce trecea pe lângă tine ţinea să te ucidă. Începeam să ne gândim la oraşele occidentale învăluite în nori de smog: vom ajunge şi noi acolo? După 2000 şi montarea câtorva filtre simple pe maşini, atmosfera s-a schimbat rapid şi aproape miraculos. De atunci, ‘parcul de maşini’, mareea de cutii de tablă s-a dublat, s-a triplat, s-a înzecit; aerul a rămas la fel.
       E singura formă de ecologie reală de care îmi aduc aminte. (De atunci, lucrurile au plecat în decor – pungi, paie de plastic, ţestoase.)

 

 

~

•30 septembrie 2019 • 3 comentarii

       ● Ellis, în salonul de la Fnac zilele trecute: ‘În ţara mea, entuziasmul şi pasiunea pentru romane chiar s-au estompat. Nu spun că în întregime, dar considerabil. Există în ţara mea o cădere de 13%, din 2013 încoace, în vânzarea de romane pentru public matur. Asta înseamnă 1 miliard de dolari pierdere în venituri pentru că oamenii nu cumpără genul acela de cărţi’.
       La întrebarea de ce a scos un eseu.

       ● Noica declarând că rezistenţa la comunism e inutilă, deoarece sistemul va mai trăi 200 de ani.
       În ’40, că legionarii sunt la putere pentru 2.000 de ani – şi au căzut în 4 luni.
       Genul acesta de talent profetic.

       ● Ellis a pus pe pagina de gardă la White un citat din Janet Malcolm:
       ‘Societatea mediază între extremele reprezentate, pe de o parte, de morala intolerabil de strictă şi, pe de alta, de permisivitatea periculos de anarhică, într-un acord tacit prin care ni se îngăduie să ocolim regulile moralei stricte, cu condiţia să o facem tăcut şi discret. Ipocrizia e unguentul care păstrează societatea în stare de funcţionare de o manieră agreabilă.’
       Citatul pare să situeze ‘dreapta’ şi ‘stânga’ într-un mod neaşteptat. Istoric, dreapta pare să fie cam acelaşi lucru cu stânga, doar că sosit 40 de ani mai târziu.
       Conservatorul de azi acceptă cam toate lucrurile care l-ar fi sufocat de indignare pe un conservator de acum 4 decenii: admite dreptul la avort în limite rezonabile, apără homosexualii, drogurile uşoare, ecologia raţională, libertatea sexuală, divorţul, dreptul la blasfemie şi lezmajestate etc. Conservatorul de azi e progresistul din anii 1960-80. Acest retard de 40 de ani, secvenţă a două generaţii biologice, ne pune pe noi, la stânga, într-o poziţie aparent flatantă. Am fi, astfel, pionieri, călăuze, înainte-mergători ai grupului istoric de adormiţi care nu sunt conştienţi că vor ajunge oricum, în cele din urmă, să cedeze urmându-ne. Grupul permisivităţii anarhice conduce grupul moralei-intolerabil-de-stricte, fără ca ultimii să ştie. Societatea înaintează fiindcă dezinhibaţii îi conduc pe austeri. Între noi e un acord perfect. Noi nu ne uităm în urmă, ei nu privesc vreodată înainte, urmându-ne fără să aibă habar.
       Un conservator din viitorul apropiat, din 2060, va fi exact progresistul radical de azi: îl vom auzi admiţând transgenul, politicile afirmative, venitul unic garantat, declinările proprietăţii etc. Indiferent la asta, progresistul de mâine va fi ajuns până atunci un pas mai departe, ocupând poziţii care vor scandaliza iar, la nesfârşit. Acest carusel, fatalitatea schemei sociale a celor ’40 de ani întârziere’, cu avangardă şi ariergardă eterne deghizate în opţiuni, e o porcărioară lamentabilă.
       Îţi confirmă doar că politicul, istoria ca determinare perpetuă, nu e ceva căruia să-i consacri un singur minut serios din viaţa ta.

 

 

~

•28 septembrie 2019 • 3 comentarii

       ● Cine nu mai poate reflecta începe să vorbească în termeni de morală.
       Sistematic, drumul e ăsta. Cu cât ai – în idee sau talent – mai puţine de spus, cu atât te vei refugia în moralism, scandând poezia binelui şi răului. Semi-abilii lui Pascal, sterilii conceptual, non-creatorii, sub-talentele mimetice, pedagogiştii cumularzi, fiinţele de ecou, capetele vide sunt totdeauna predicatori şi urcă în cele din urmă la un amvon, doborâţi de sensibilitatea indignării. Ce altceva îţi rămâne, într-adevăr. Dacă dispare asta, e sfârşitul.
       Luaţi operele ‘eseiştilor’ valahi de care vă e drag. Dezastrul e deplin. Consideraţi voga lor în străinătate: inexistenţi. De 20, de 30 de ani, aşteptarea a fost nulă. Nicăieri. Trebuie să se constate un raport. Fraza melodioasă, suspinul, faconda, frumoasa predică pe nas, retorică orientală care aici impresionează, nu pot trece dincolo drept creaţie. Fiindcă în definitiv ceea ce spui în morală e că binele e bun şi răul, rău mai degrabă. Asta e riguros tot. Nu sunt descoperiri care să emoţioneze cu deosebire.
       Un moralist e totdeauna mai întâi un tip mort.

       ● A. Finkielkraut, constatând că suedezii nu l-au laureat nici pe Philip Roth, nici pe Kundera: ‘Ar trebui delocalizat Nobelul. Scandinavia e cu adevărat o problemă’.
       Prea bine; unde însă. În Sud? În Est? Unde a rămas bastionul literaturii?…

       ● E citată etern fraza cu ‘secolul religios’, dar în campania electorală din ’74 există o observaţie mai interesantă încă: ‘Politic, unitatea Europei e o utopie. Ar trebui un inamic comun pentru a exista unitatea politică a Europei, dar singurul inamic comun care ar putea exista ar fi islamul’ (Olivier Todd, André Malraux: une vie, Paris, Gallimard, Folio, 2001, p. 595).
       Că unitatea înseamnă adversar comun, că nu înfloreşti decât pe spatele duşmanului, nu e un vârf de fineţe. Dar uimitor e că a spus asta pe vremea când toată lumea vorbea de ruşi, de Uniunea Sovietică şi de comunişti ca inamici de fiinţă pentru Europa, sovietologii scriau camioane de terfeloage, guvernele săpau adăposturi şi populaţiile se baricadau cu saci de nisip.
       În acest timp, un tip se uita în Sud.

 

 

~

•27 septembrie 2019 • Un comentariu

       ● Titlu: O nouă evoluţie revoltătoare în cazul X.
       Apăsaţi pentru a vă revolta.

       ● Amic: ‘Ar trebui ca politicienii să aibă IQ-ul tatuat pe frunte, ca să ştim exact cât de delicată e poziţia în care se află’. Well. Glumele despre şefii politici.
       Dăm în singurii oameni aleşi, singurii asupra cărora avem un control în societăţile noastre. Pare că ne plac toţi ceilalţi, oamenii fără feţe, care pun şaua şi ne călăresc pe întuneric. Obţii un consens rapid cu orice ins de pe lumea asta pe ideea insuficienţei – subînţelese – a omului politic de azi. Lucrul, vag siderant ca impostură psihologică, e mai ales grotesc.
       Orice politician onest, căzând de la putere, îţi va recunoaşte, uimit, că n-a controlat mare lucru. Ce impresionează la şeful politic e imaginea sa de neputinţă. Mirarea. Cum n-a făcut decât să bifeze din foile de parcurs date de institute de ‘politici publice’. Cât de puţin reuşeşte să mai determine din cursul lucrurilor. Omul politic are azi stupoarea unui pieton într-o intersecţie.
       Miza deciziei reale, în lume, alunecă spre bizar – câteva zeci de companii, ‘corporaţii’, mai mult sau mai puţin anonime, alcătuiri fără birouri statale, sedii de oţel şi sticlă cu loc de aterizare pentru elicopter, fără cetăţeni sau reprezentanţi care să le controleze vreodată. Se poate considera seren orice miză reală a timpului – finanţe, petrol, bursă, ecologie, cercetare, biogenetică, farmacologie, viitorul antropotehnic, deci tot ce ne poate salva sau distruge. Sunt în afara controlului popoarelor. În ceea ce are importanţă, miză reală, statele şi cetăţenii nu au azi un reprezentant şi nu exercită un control real. Puterea alunecă de facto din mâinile insului comun.
       Iar glumele sunt despre singurii cu care păstrăm o brumă de asemănare umană.

       ● Pe trotuarul îngust, un ambulanţier cu un chestionar în mână, întrebând un bătrân încolţit, lipit de perete: ‘Data naşterii? Ştiţi?…’.