~

•16 august 2018 • 4 comentarii

       ● – Vă pot convinge de contrariu, în caz că am argumente?
       Eşti destul de flexibil în convingerile tale, încât să laşi să treacă argumentul care poate să-ţi anuleze certitudini de o viaţă? Mai eşti viu? (Destul de viu ca să ştii că eşti mort?) Întrebarea asta ar fi trebuit să stea pe frontonul templului din Delphi, nu acel ‘Nimic prea mult’ pretenţios şi sibilinic. Dar cei de acolo nu veneau să fie convinşi.
       Nu ‘majoritatea’ oamenilor, ci aproape toţi răspund, dacă e să fie sinceri, ‘Nu’. Nu, nu pot fi convinşi. Nu are rost să insistăm. ‘Dialogul’ e aşa de rar fiindcă un dialog nu e posibil aproape niciodată, cu aproape nimeni. Rămânem la conversaţie şi ‘small talk’. Dacă ai peste 25 de ani, ai deja convingeri, iar convingerile sunt de beton. Dacă ai mai mult, sunt granit. Da, materialele din care sunt făcute criptele. N-am auzit de convingeri care să fie altfel decât ferme ca o placă de mormânt (‘Am convingerea fermă…’), de oameni care să te fi lăsat să pătrunzi, de mai mult de 3-4 ori în întreaga lor viaţă – şi atunci însemnând înfioraţi evenimentul în calendare -, cu picamărul prin lespedea asta. ‘Toată viaţa, închipuiţi-vă, am fost convins că…, şi într-o zi, padabum-paf.’
       Într-adevăr.
       Schimburi amabile de păreri între cripte.

       ● Sfatul lui X: să nu-ţi ceri niciodată iertare pentru un text, decât dacă ai făcut o eroare factuală în el. Şi atunci, numai în faţa celui afectat de eroare. Rămâi calm, oricât de mare ar fi un scandal, se ofileşte în trei săptămâni. Lumea nu are dreptul să fie spectatoarea regretelor tale, ca o mulţime în amfiteatrul roman arătând cu degetul în sus sau în jos. Îi poţi da impresia că e chemată să judece ceva, ca la jocurile de circ.
       – Or, lumea, pff, nu există.

       ● Nu bogaţii, ci suprabogaţii sunt singurii tipi care ne arată ce număr de copii am aduce pe lume în realitate, dacă lumea ar fi un loc relaxant unde sorbi o margarita pe terasă. Şi aduc 6, 8, 12, fără probleme, în 2-3 cicluri maritale. Sărutându-i numai noaptea la culcare, fără să-i vadă de-a lungul zilei, preluaţi de armate de guvernante şi preceptori, şi observându-i deodată că au 10 ani şi se joacă prin curte. Averile sunt atât de mari, încât pot să se împartă la oricâţi. (Nu şi ale bogaţilor, care pot fi făcute praf într-o singură generaţie.)
       Nu suntem deci suprabogaţi. Priviţi-vă copilul, sau cei doi copii, în ochi şi explicaţi-le: dacă n-aţi fi fost pe lumea asta un slujbaş modest şi indigent, în mod normal ar avea vreo 7 fraţi… Măsurile contraceptive, inventate funcţional pentru universul igienist al sărăciei.
       Conştiinţa lucrurilor de care suntem în realitate privaţi, de care e privată lumea. Portretul ei real. Suprabogaţii par un fel de triburi ascunse prin insule, la adăpost de mulţime, pe care nu le vedem niciodată (nu vedem decât bogaţii). Sunt asta. Şi de asemenea cel mai provocator şi mai relevant grup uman al modernităţii.

Reclame

~

•14 august 2018 • Lasă un comentariu

       ● Yann Moix: ´Pe internet mi se cere moartea, pe stradă mi se cere un autograf’.
       M-aş feri să cred că realul e aici superior virtualului. Nu şi dacă ceea ce te interesează e adevărul.
       Spre dezamăgirea generală poate, adevărul se află pe detestabilul net, la existenţele situate sub drapaj: acolo ai dezvăluirea, striptease-ul final al receptării. Un ins îţi adresează o injurie în virtual; întâlnindu-l în real, e politicos, afabil, mai degrabă cald, obrajii îi sunt în flăcări, vrea să facă ceva pentru tine. A ţinut întotdeauna la persoana ta şi n-a ştiut cum să ţi-o spună. De altfel ţi-a spus-o de câteva ori, ai băgat oare de seamă? Ceea ce-l supără la tine nu e nici pe departe mai important decât ce admiră.
       Însă, întors la tastatură, doctorul Jekyll îi cedează din nou locul domnului Hyde. Schizoidie? Deloc. (Tema Jekyll-Hyde n-a fost niciodată asta). Dacă se întâmplă, e fiindcă cel din urmă e delegat să rostească adevărul, să verbalizeze partea nespusă din el care îl apropie de completitudine, de concatenaţie, de întreg. Oamenii încep inexorabil să se urască dacă nu pot spune până la capăt ce gândesc; Hyde e agentul sănătăţii mintale.
       Pur şi simplu oamenii n-au arătat niciodată bine… Dacă puneau un front, o faţadă în toate timpurile, era fiindcă epocile lor nu le-au oferit o disimulare; erau nefericiţi. Aşezându-le acum wildean o mască pe chip, au fost ei înşişi, şi tema Măştii ca depozitar de adevăr a devenit azi esenţială pentru a ne explica timpul.
       Scriitorii de pildă n-au fost înşelaţi niciodată de asta. Să zicem cei din XIX-XX, epoca de aur a romanului. Mergeau la o semnare de carte, la ‘întâlniri cu cititorii’, ritualurile la care erau obligaţi de editori, doar ca să agaţe femei sau să bea, realmente nu exista altă motivaţie să faci asta într-un orăşel necunoscut. Seara în hotel – e dezastru. Un scriitor care să creadă în cititorii săi e pur şi simplu imbecil fără speranţă, chiar la un nivel sub-elementar. Există Cititorul Ideal, asta ar trebui să fie de ajuns. De obicei, proiecţia cititorului ideal e fie într-o persoană apropiată deja, fie în viitor, fie în posteritatea îndepărtată, fie în altă ţară sau cultură, fie într-un procent minuscul dintre cei de azi, minuscul spre evanescent, fie în vis, fie în toate la un loc – oriunde, numai în realitatea tangibilă nu. Ei ştiu prea bine că tirajele sunt făcute de mediocri inofensivi, profe de liceu şi adolescenţi. Scriu pentru un număr infim de persoane, situate aiurea, în alt timp sau şi mai bine încă, nicăieri. Cultul Posterităţii n-a însemnat în realitate decât asta, pretextul pentru abstragerea din timpul tău fără a ofensa cu adevărat pe nimeni. Nu văd de ce li s-ar cere scriitorilor să se înşele chiar ei asupra naturii umane.
       Paradoxul receptării e că nimeni nu scrie pentru nimeni şi totuşi cititorul real apare, dintr-un nor roz de imponderabile.
       În locul lui Moix, aş fi mefient abia cu timidul care îţi cere un selfie, un autograf. E lipsit de orice interes să-l asculţi pe politicosul Dr. Jekyll.
       Ambele părţi încetează acum să mai mintă: una ar vrea să nu fie aici (posteritate), cealaltă ar vrea să nu fii tu aici (moarte) şi să-ţi arunce ‘cele 4 adevăruri’ de la obraz, adăugând că nu e mare lucru ce scrii şi că ar putea-o face el însuşi.
       Unii, în viitor; alţii – nenăscuţi încă. Suntem pe poziţii oneste.

       ● ‘Rebelul era înainte un om din popor care voia să-l şocheze pe burghez; acum e un burghez care vrea să şocheze poporul’ (Pascal Bruckner, La tyrannie de la penitence).
       Nimeni nu va vota, nimeni nu va mai crede în nimic până nu se epuizează întreaga comedie. Eşafodaje oligarhice întregi, surpate; decenii. Good luck.

       ● Povestea David vs. Goliat mi se pare mai degrabă oribilă. Un tânăr care, în loc să-l înfrunte pe campionul de o statură impunătoare din tabăra inamică, venind în faţa lui şi începând lupta aşa cum prevedeau regulile războiului, scoate o praştie şi îi lansează o piatră de la câteva zeci de metri. David e chiar banala întruchipare a laşităţii, a înfruntării prin tertip abil, şi e destul de uimitor că e livrat până azi ca exemplu de luptă dreaptă a celui mai mic şi minoritar contra celui opresiv şi mare.
       Curajul pare a surveni din puterea unei pietre de a nimeri ceva mare.

~

•12 august 2018 • Lasă un comentariu

       ● Dau într-un raft peste o carte a lui Beigbeder din ’93. Încercat să citesc. Frunzărit mai mult. E poate o ‘pasă’ de vară; dar am impresia că n-ar semna-o azi nici sub tortură. Numai spectacularul, numai fraza tare, ţipătoare, butada funky; după 20 de pagini de alunecare pe o mâzgă cu sclipici, oboseşti. Zero pauze şi timpi morţi, zero reflecţie sau psihologie, detaşare, context, respiraţie, ceva.
       Şi-a notat întotdeauna ‘fraze’, în carnetele groase simili-moleskine purtate peste tot cu el. Umplea unul şi mot-urile erau vărsate în următorul roman, replicile spirituale fiind atribuite egal personajelor: toate, indiferent de sex sau vârstă, erau scânteietoare şi gândeau la fel. (Ca şi Woody Allen, căruia nu-i ies decât personaje de mic-burghezi orice ar scrie.) Şi acum are aceste carnete. Liste. Avantaje şi inconveniente. Diferenţe. Note de zi, note de noapte. Observaţii generale. Lucruri amuzante auzite în tren. Replici, jocuri de cuvinte, sinistrele calambururi. Citate. Obsesii disparate. Idei în vrac. Şi procedeul, mai rafinat azi, e acelaşi: se ia scheletul narativ pom-de-Crăciun şi se împodobeşte, unul câte unul, cu globurile-panseu.
       Clar un scriitor foarte bun, omul acesta nu reuşeşte să scrie o carte. (Ştie, suferă pentru asta.) La doi-trei ani scoate încă una, te repezi la rafturi. E interesantă, vag sclipitoare, cronici în 20 de reviste.
       Nimeni nu crede mai mult în cărţi ca el. Nimeni nu crede mai mult în el ca noi.
       Poate marea carte va veni.

       ● The assassination of Gianni Versace (2018).
       Scenele de sex invertit, abia schiţate, total discrete. Poveste foarte bună; cele 9 episoade se puteau restrânge la 4. Foarte puţine clişee homo – flamboaianţa manierei, foarte prefăcut idiosincratică, foarte Milo Yiannopoulos, desigur muzică de operă. În rest, curat.
       E. spunea ceva de Babylon Berlin (2017) şi A quiet place (2018).

       ● Cred că bietul Christopher Hitchens a fost cam ultimul tip cu destulă clasă de pe banca de rezervă a ateilor şi agnosticilor. Şi apoi, admitea calm că religia e ineradicabilă.
       De atunci, numai apucaţi sau rigizi. Nu ştiu ce se întâmplă cu biata noastră ‘tabără’. Azi, dacă se aşează cineva pe banca ta şi-ţi spune că e ateu, te deplasezi politicos prin alunecare lăsând un loc între el şi tine.
       Cum am făcut saltul de la lucizi debonari la azilul psihiatric, e ceea ce aş vrea să ştiu.

~

•9 august 2018 • Lasă un comentariu

       ● Emmanuel Todd: ‘Cretinizarea mediilor educate este extraordinară’ (Libération).
       E greu să vorbeşti de ‘trădarea’ elitelor, fiindcă se enervează toată lumea. Dar elita intello participă la telemarketing. E parte din vânzarea produsului.
       Poate nu primul strat, cei cu rude încă apropiate la ţară, care cred despre muzica mahalalei că e sublimă în ordine hipster dar n-o înţeleg snobii, au un tatuaj, se feresc de cacofonii şi pronunţă ‘ecsemplu’.
       Dar băieţii fini cu străbunici urbani, care ştiu toţi cei 12 zei din Olimp şi când intră într-o sală pot urmări un concert după partitură, ei bine, ei vor înţelege de ce sunt trădători, fără să se sinucidă. Vor înţelege foarte repede. Poate, fără să se sinchisească, de asemenea.

       ● Dacă unii dintre cei pe care îi iubim ar fi murit cu 2-3 ani în urmă.
       Dispăruţi prin 2015, să zicem, nu s-ar fi întâlnit azi cu cea mai proastă versiune a lor înşişi.
       Cel puţin, dacă oamenii la care ţinem ar putea îmbătrâni departe.

       ● Cum subiectul preferat al oricui e el însuşi, şi despre asta e în stare să vorbească ore, biciuindu-se, oferindu-şi mângâieri, cântărind totul cu un oftat obiectiv şi apoi comandând un martini cerându-ţi părerea, prefer să nu întreb pe nimeni ce mai face.
       Şi nu ştiu cum. Ar trebui să mai existe şi altă întrebare decât ‘Ce mai faci’.

~

•5 august 2018 • Lasă un comentariu

       ● Ce numim un ins de calitate? Cineva care are, vizibil, o latură non-umană. Trebuie să aibă un aer desprins, decalat, oricât de puţin, ceva de înger. Nu ostentativ, dar cât de puţin să i se vadă aripile. Cineva de calitate, deci nu cineva care ne seamănă.

       ● Philip Roth lui Zadie Smith: când înota multe lungimi de piscină şi trebuia să se gândească neapărat la ceva în timpul ăsta, lua un an oarecare, să zicem 1953. Se gândea ce i se întâmplase lui în anul acela. Ce se întâmpla în New York. Apoi în America. Trasa cercuri concentrice tot mai largi, Europa, lumea, şi efortul se petrecea într-o concentrare productivă.
       Ştiu că n-aş înota nici zece metri, cu planul ăsta eroic.

       ● În literatură, realismul social e depăşit. Şi e dominant în toate literaturile, până la sufocare. Stream of consciousness, dus şi el. Literatura experimentală, să scriem un roman întreg fără litera ‘e’ – zero. Romanul cu cheie, mort. Romanul deductiv, mort. Oniricul, liricul, obscurul, mistificarea, moarte şi îngropate. Parcă ai urmări o căsătorie care se destramă. Mai întâi erau nedespărţiţi, apoi nu şi-au mai completat reciproc frazele, pe urmă el a întârziat într-o seară…

~

•3 august 2018 • 4 comentarii

       ● E foarte slab argumentul că valorile civilizaţiei occidentale ar fi iudeo-creştine sau ar proveni din morala iudeo-creştină. Nu ştiu de ce, îl auzi peste tot în Europa. De la tribuna publică până la comentariul de London Review of Books. Am putea – cu atâţia inamici juraţi – cel puţin să ne construim argumentele pe adevăr. Tradiţiile noastre sunt iudeo-creştine, dar valorile morale ale Occidentului nu sunt deloc… Să luăm diferenţa specifică radicală, ceea ce apare doar în acest Occident şi nicăieri aiurea.
       – democraţia, puterea poporului de a-şi desemna conducătorii. Inutil să căutăm aşa ceva la evrei sau creştini. Ambele tradiţii sprijină teocraţia sau dacă nu, principiul monarhic, justificat prin dreptul divin. Atenienii o inventează cu 2500 de ani în urmă, e îngropată 2000 de ani şi abia pe la 1700 e.n. o resuscităm chinuit aici, pentru a o întrupa cu adevărat în sec. XX.
       – libertatea cuvântului şi cea de conştiinţă. E o valoare pe care şi evreii, şi creştinii o urau. Exaltau logos-ul (cel întrupat) dar legiferau constant contra blasfemiei şi lezmajestăţii, ucigând, lapidând, arzând pe rug etc. Vine în realitate de la atenieni şi de la republica romană, de acum – din nou – 2500 de ani, şi abia pe la 1700 e.n. libertatea de expresie e considerată din nou în Occident o idee bună, la drept vorbind după Revoluţia franceză (imitând masiv, ca şi Renaşterea şi Iluminismul, republica romană cu valorile ei).
       – libertatea fizică – abolirea sclaviei, habeas corpus, libertatea de circulaţie etc. Biblia sprijină sclavia, o explică şi o justifică, expunând atent diverse categorii de sclavi. Nu doar ea, mai toţi filozofii mari o justificau relaxat, nu le poţi da numele fără să roşeşti. Sclavia există în toate regimurile şi e condamnată prima oară, timid şi local, abia de Solon, prin 600 î.e.n., care ordonă eliberarea tuturor atenienilor înrobiţi. Un poet ajuns la putere. Noi o abolim abia în XIX, cu interminabile convulsii.
       – egalitatea – socială, de clasă, de gen etc. Aici, e mai bine să nu ne uităm vreodată în cele două Testamente pentru a găsi ceva scrijelit în sensul acesta, fiindcă privim în abis. Supunerea în descendenţă ierarhică Führerprinzip, tip ‘Christos e capul bărbatului, bărbatul e capul femeii’ (Corinteni 11), uciderea homosexualilor, justificarea structurii de clasă şi a conducătorilor tiranici prin misterul mandatului divin etc. – toate astea nu doar că se află acolo legiune, dar sunt imanente, alcătuiesc structura obiectivă şi ordinea simbolică.
       (Pe deplin onest, dacă vrem să vedem cu ce ar semăna cu adevărat ‘valorile iudeo-creştine’ morale vechi, în ipostaza de astăzi, ele sunt periculos de asemănătoare cu cele ale islamului: codul juridic Sharia etc. Reacţionarii din cele două tabere sunt de altfel în secret invidios-admirativi şi se înţeleg perfect, ai noştri fiind oricând gata să-ţi exalte arta islamică, structura statului, istoria califatului sau mistica sufistă. Alianţa verde-brună – islamofascistă sau nu – e o virtualitate subterană dintotdeauna.)
       Cam asta ar fi, timid, ce ne distinge de absolut toţi ceilalţi. Nu sunt 36 de lucruri.
       Conservatorii vor ofta: bine dar uităm nedrept trei valori cardinale: primatul compasiunii (evrei), care la romani nu exista deloc, ideea iertării şi inventarea Persoanei (creştini). De acord, dar acestea nu sunt valori ci idei. Credinţe, convingeri, principii generale. Valorile sunt idealuri concretizate, puse în act sau în cod, ceea ce proclami nu e valoare, lucru după care te conduci în praxis, ci idee. Nu sunt aşadar formalizate, sistematizate, fixate în legi, constituţii şi proceduri, ci doar trunchiuri pentru viitoare arborescenţe, acuarelă şi cer albastru. Valori cu adevărat, pentru care simţi deci că poţi trimite contractualist un guvern în judecată, pleca la război sau face revoluţii, în afara celor 4 de mai sus sunt de negăsit. (Negustori capitalişti sunt şi arabii, şi armenii, au aflat de mâna invizibilă înaintea lui Smith, inventivi tehnic sunt şi chinezii…). Şi nu e nimic iudeo-creştin, din păcate, în ele…
       Cel puţin, inamicul să nu câştige prea facil o argumentaţie, replicându-ne candid: de fapt sunteţi asemeni nouă. Nu, din foarte fericire nu suntem.
       Am fi, deci, autorizaţi să vorbim de identitatea noastră iudeo-creştină. Putem invoca, la fel de relaxaţi: civilizaţia iudeo-creştină, tradiţiile iudeo-creştine, credinţa iudeo-creştină, minunat. Dar e lipsit de sens să pomenim sintagma ‘morala…’ sau ‘valorile iudeo-creştine’ vreodată, sunt realităţi foarte deosebite. Ceea ce avem înalt distinct în noi, markerul acela moral de diferenţă specifică vine de la Atena şi Roma, sunt valori endemice din orizontul greco-roman. Din păcate, în rest putem observa modest că morala e universală. Toţi au frumoase ‘decaloguri’ şi coduri morale, toţi au ştiut – de la sumerieni şi babilonieni în infra – că parcă nu e o idee bună să ucizi, că ar fi mai degrabă rău să provoci durere celuilalt sau să-i iei nevasta, sunt revelaţii nu chiar catedratice. Să-i dai, însă, poporului pe mână puterea, să spui că toţi sunt egali în drepturi, liberi şi dacă vor blasfemici chiar, sunt lucruri petrecute doar aici, imitate urbi et orbi. Occidentul e lumea ‘iudeo-creştină şi greco-romană’, dar abia ultimele două adăpostesc valorile morale invocate atât, răzbind în ciuda primelor, cu opoziţia lor explicită. Greco-Roman e protagonistul acestei povestiri minunate, Iudeo-Creştin e mai degrabă antagonistul…
       (Cuvântul ‘valori’, enervant şi aiurea, e limbaj slab şi înşelător de ONG, dar să trecem.)
       Dacă, oftând, am hotărî să reflectăm suav lucrul.

       ● Podcast-ul lui B.E. Ellis din fiecare sfârşit de săptămână – cam printre ultimele lucruri interesante rămase pe piaţă.

       ● Nu vreau să fiu prea aspru cu generaţia mea (deşi sunt, a pornit grea de glorie, a făcut Revoluţia şi după aceea, zgâindu-se la vitrine capitaliste, şi-a luat concediu de la istorie). Dar acum nu există loc în lume în care să nu dai peste români, mai toţi tineri. Generaţia ‘Plec’.
       Avem cel mai remarcabil destin din Europa Centrală.

~

•30 iulie 2018 • 5 comentarii

       ● Pentru majoritatea scriitorilor şi gânditorilor, morala e sărutul morţii. N-ar trebui să intre în acest teritoriu blestemat, rezervat bunilor mediocri, celor muncitori, cumularzi şi cuminţi dar fără sclipire. Pentru aceştia din urmă, e cât se poate de normal că morala e ultimul recurs dacă vor să rămână totuşi cu ceva – eseu, proză edificatoare – în republica literelor, să aibă câteva cotoare de cărţi acolo. Îi poţi înţelege. De asemeni pentru pedagogi, profi, funcţionari culturali, toţi aceşti oameni de infrastructură care-ţi fac viaţa mai suportabilă când nu ţi-o distrug.
       Pentru ceilalţi, rămâne doar etica (morala personală, nu cea publică, morala întoarsă spre interior); adică ameninţarea permanentă a demonului propriu. E tot ce-i poate apropia mai mult, în viaţa lor, de ‘morală’. Torturaţii, demonizaţii. Dostoievski.
       Dacă ar fi să dau un ‘sfat’ cuiva ispitit de teritoriul moralist, n-aş mai avea glas, i-aş şopti doar: Fugi, prietene. Ia-o pe-aici, fă la dreapta şi pierde-te-n mulţime. Poate există în tine ceva unic, ireductibil; poate chiar geniu. Fugi acum. Nu te lăsa convocat la manifestaţii, uită analizele CNN şi MSNBC, eseurile de istorie în care autorul are o teză. Fugi cât poţi mai departe de cuşca mediocrităţii, în care viaţa e cititul şi prizatul de comunicate, de lumea celor care nu-au-o-altă-opţiune.
       Cineva intrat într-o comă de doi ani se trezeşte în fine, repus pe picioare. Sistematic, cea mai mare uimire a sa, deschizând televizorul, va fi sentimentul că în tot acest timp nu a pierdut nimic. Ar fi putut sta şi douăzeci de ani, nimic nu s-ar fi întâmplat în mod real, nicio ştire, niciun eveniment nu ar fi avut loc cu adevărat. E o revelaţie dureroasă. Se întreabă cât timp va fi pierdut aşa, în cealaltă comă: a vieţii. Morala a fost imperiul comatos al vieţii, urechea plecată la fereastră pe zgomotul şi superficiile ei, chibiţatul din tribună, ţinând pumnii, la un meci care are loc fără tine. Şi îşi dă seama că poate nu mai are în faţă alţi douăzeci de ani.
       În corespondenţa lui Capote, dusă până prin 1982, ce uimeşte e că realitatea nu există. Şi totuşi s-au ‘întâmplat’ lucruri: a fost asasinat Kennedy, a fost Vietnamul etc. Nicăieri nu există asta, nicăieri aceste lucruri nu atârnă, nu au alocată mai multă pasiune decât un căscat; de fapt sunt ignorate cu totul. Era prin Italia, prin Grecia, prin Franţa – atunci era mai ieftin să stai în Europa, pe malul mării -, scria, revenea în New York, pleca iar, trambalând după el zeci de bagaje, amoruri, o pisică… O citeşti cu delicii. E o lume. Sau imaginează-ţi, de pildă, că după Revoluţie ai fi intrat într-o comă de aproape treizeci de ani, trezindu-te abia acum, în 2018. Fii sincer, fii crud de sincer: ce ai fi pierdut cu adevărat?
       Dă-ţi o şansă. Cine ştie, poate că eşti cineva.

       ● Nevasta unui tip e violată. Dramă. Cuplul e pus la încercare. Să reclame la poliţie violatorul, dezvăluind în felul ăsta totul familiei, vecinilor, lumii? Apăsare, frământări teribile etc. Optează în cele din urmă pentru tăcere.
       În mai puţin de două luni, nevasta divorţează de el şi se mărită cu violatorul.

       ● Avantajul în muzeele de artă contemporană: nu e niciodată nimeni. Te poţi poza, poţi face piruete, dansa. Când nu există grupuri de ‘turişti’, sunt locurile cele mai simpatice dintr-un oraş, ca malurile singuratice ale anumitor râuri.