~

•29 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Ştii că o carte e bună dacă ţi-e frică s-o termini. Pe ultimele pagini, simţi un fel de sufocare, de groază. Încetineşti lectura, înghiţi în sec ca în faţa unei mari emoţii, eşti îngrozit că se termină şi totuşi vrei să vezi şi ultimele cuvinte… Căutăm degeaba: nu sunt mai mult de 20 de cărţi, într-o viaţă, la care am simţit asta.
       La antipod, cărţile uitate. Prin casă, printre rafturi, găsesc câteva lăsate neterminate, vreo cinci, în diferite colţuri, fiecare cu un semn de carte. Ar fi timpul să reiau una, foarte bine – eram însă la pagina 170: nicio idee ce e până la 169. Am uitat tot; ştiu vag despre ce e vorba, dar atât. Să dau câteva pagini mai spre început? Derută. De ce las cărţile aşa? Citesc câte două sau trei simultan, nu ştiu de ce, când mă enervează una să mă consolez cu alta mai agreabilă, poate. Fatal, câte una rămâne în urmă, uitată de tot.
       Analogiile cu persoanele şi proiectele de viaţă sunt de prost gust.
       Da, însă…

~

•24 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Ştiu de ce-mi place vechea lume a imperiului austriac, în care se trăia aici: totul era acompaniat de melancolie.

       …Tot destinul imperiului e melancolie. A fost o Uniune Europeană în mic, în care naţiunile, 50 de milioane de oameni, erau fericite, primeau drepturi (bieţii evrei obţin primele libertăţi) şi o administraţie solidă. Maghiarii erau sălbatici, dar partea condusă de austrieci, Cisleithania, înglobând majoritatea naţiunilor, era o altă lume (dispreţuiau Budapesta, priveau cu afecţiune numai spre Viena). O Uniune Europeană cu un împărat în vârf, moale şi mediocru şi tare cumsecade. Familia imperială e lovită apoi de o suită fără pereche de nenorociri. Boli, morţi fără număr, asasinate, moartea lui Sissi… Apoi oamenii. Pentru ca, la sfârşit, praful şi pulberea să rămână din tot.
       Fusese o propunere de lume. Necesară, între Rusia şi Occident trebuia să se afle o zonă tampon. A venit naţionalismul, cu cântecul său de sirenă, şi a măturat tot.
       Poate ultima propunere de lume melancolică, în care merita să trăieşti…

~

•22 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       N.B. Nimeni nu ilustrează mai bine, la noi, ca acest scriitor bătrân din lumea veche categoria stupidului solemn. Dar mi-a fost milă auzindu-l… Nu eram făcuţi să fim bătrâni, la dracu. Dăm semne de la 35 că suntem în prelungiri, totul se duce naibii… Neuronii fac ce pot. Prietenii însă ar trebui să fie aproape, să te prevină. Nu mai da interviuri. Eşti plicticos, spui generalităţi sforăitoare despre bine şi rău, te faci de ruşine acolo. Taci. Scrie. Altceva.

~

•20 Aprilie 2017 • 2 comentarii

       Generaţia mea era, îmi dau seama, victima unei superstiţii scientiste a viitorului. Pentru noi, Viitorul exista cu adevărat. Superstiţia spunea, pe scurt, că oamenii care vor avea lucruri mai noi şi tehnic superioare vor fi mai fericiţi. Erai pus de copil să desenezi viitorul. Mai toţi îşi imaginau oraşe-vrej sau stup, conuri pe verticală care arătau ca nişte vulcani stinşi, în jurul cărora maşini zburau haotic sau maiestuos. Predam aceste planşe cu mândrie. În mintea noastră era limpede: acei oameni, înconjuraţi de comodităţile tehnologiei, vor fi mai fericiţi. Ei erau relativ departe. Dar fericiţi. Nici urmă de războaie, certuri domestice, alienarea muncii şi celelalte de care n-aveam habar dar le puteam presimţi, totul era făcut de… roboţi sau ceva asemănător lor. Ideea era: înaintare în viitor, înaintare în fericire. Corelaţie limpede.
       Nimeni, nicio ideologie nu ne-a învăţat asta. Niciun cântec triumfalist. Niciun basm livrat în copilărie. Părinţii, bunicii nu ne vorbiseră nimic. De aceea ştiu că viitorul exista ca o matrice în noi. A speranţei sau a angoasei, nu ştiu prea bine, dar era acolo, ca o iarbă rea cu rădăcinile adânci. Cei care au ajuns mai târziu pe lume sunt superiori celorlalţi, iată totul, şi nu avem nimic de discutat pe chestia asta. Bunicii, străbunicii, înaintaşii nu ştiau nimic în comparaţie cu noi. Cu scuturile lor şi săgeţile lor de lemn.
       După care Viitorul a dispărut.
       Azi nu se mai vorbeşte de el. Nu vom mai merge pe Marte. Nu vom mai obţine mare lucru. Timp rectiliniu. Adolescenţii de acum, prima generaţie care, în 70 de ani post-război, o duce mai rău decât cea a părinţilor. Niciun progres, timp îngheţat. Nu mai preocupă pe nimeni. Un prezent care se dilată, se contractă, stagnează. O sumă de onomatopee. Vi-i-tor. Nimic, adică.
       Timpul a rămas deci: ieri şi azi. Mai precis: azi. De fapt, e cazul să numărăm în ore.
       O anumită intonaţie, un fel de a aluneca pe lumina zilei. Ceva în noi e decalat, neobişnuit. Casele noastre fără viitor, şoselele noastre. Vasele noastre murdare fără viitor.
       Un lucru ca ăsta.

~

•20 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Ar trebui reinstituită pedeapsa stâlpului infamiei, constând în legarea de un stâlp în piaţa publică, câteva ore, cu capul în jos şi arderea duioasă cu ardei iuţi, pentru următoarele clişee corporate, recente, ale limbii:
       – X este (un) luptător
       – e cineva ‘puternic’
       – să mergi mai departe (viaţa însăşi merge într-acolo: mai departe)
       – să fii diferit
       – să aduci ‘o schimbare’ (să ‘schimbi ceva’)
       – să te implici, implicare
       – trebuie să fii puternic
       – echipă, suntem echipă, facem echipă, spirit de ~
       – brand personal, proiect personal, oportunitate, determinare
       – a-ţi schimba imaginea, a-ţi proteja imaginea
       – a accepta provocarea
       – a demonstra că se poate
       – a face diferenţa, a fi diferit
       – atitudine
       – reinventare
       – dezvoltare
       – provocare
       – ‘momentul acela când’
       – este ‘alegerea lui’
       – motivaţional
       – inspiraţional
       – aspiraţional
       – pozitiv, gândire ~
       – ‘există interese să’, există un interes (intro-ul conspiraţionist)
       – etc. Pentru sfertodoctismul pedagogic primar care crede că există ‘cacofonii’ etc., timpul se dublează.

~

•20 Aprilie 2017 • 3 comentarii

       J. Roth despre pogromuri: ‘La Grodno, polonezii au asasinat 60 de familii evreieşti. După metodele bine rodate, 17 tineri au fost orbiţi, li s-au smuls sânii femeilor şi au fost violate fetele minore. Chiar şi populaţia catolică a avut de suferit. În prezent, cum temuta naţionalizare n-a mai avut loc, evreii şi creştinii se bucurară de prezenţa armatei sovietice’. (Joseph Roth, Werke, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1989-1991, vol. 1, p. 320.)
       Ochi scoşi, sâni smulşi, fetiţe violate. Asta nu era în timpul lui Hitler, ci 20, 50, 100 de ani mai înainte. Nu sub supravegherea unei armate – ci prin acţiunea directă a unei populaţii. Oameni lângă care trăiai, cu care trăiai.
       Eu nu am impresia că antisemitismul ca fenomen a fost înţeles. Deloc. Din cauza primatului hitlerist asupra ororii, 1933-45, a fost ocultată o întreagă parte din trecutul vechi, specific al Europei. Ca şi când am fi trecut pe Hitler, pe un deceniu isteric, toată responsabilitatea şi povara noastră întinse pe veacuri. Transfer comod şi tacit.
       Citesc câteva amintiri din imperiul austro-ungar. Simple descrieri de locuri, oameni, populaţii, făcute de localnici sau de călători străini. Mai mult localităţi mărginaşe, departe de capitală. Nu se poate reproduce cum e descris evreul. Chiar de către evrei mai sofisticaţi. Aproape că nu mai au statut de om. Duhnesc. Rânjesc. Sunt vicleni, înşală lumea cu marfă proastă. Casele lor, cu podea de pământ şi fără mobile – căci trebuie să fugă şi orice avere trebuie să poată fi strânsă într-un geamantan – sunt oribile, au slin şi unsoare şi sunt neaerisite, la intrarea în ele leşini. Sunt deosebit de puţin sensibili la igienă. Mai ales duhnesc – usturoiul, pus în orice dar mai ales în carne stricată pentru a-i anula mirosul (!), pare un fel de amprentă olfactivă etnic specifică, pentru oricine intră în contact cu ei. Despre ţigani se vorbeşte mai bine – ironizaţi, sunt consideraţi inferiori prin esenţă, dar nu dezgustători. Despre câini se vorbeşte mai bine. Despre evrei – consensul e uimitor, social, etnic etc.: produc sistematic silă, scârba cea mai directă, repulsia cea mai frapant corporală, cea de sub simţuri, văz, miros, auz, pipăit. Repulsia corpului qua corp, în semen.
       Şi astfel la pogromurile recurente din Europa – tot la 50 de ani unul -, tinerilor li se scot ochii. Femeilor li se smulg sânii. De către creştini, religia definită de compasiune. Cum adică li se ‘smulg sânii’? Uneori ai dificultăţi prime, brute de înţelegere. Cu ce, cu cleştii de la fierărie? Cum adică li se…? Orice încercare de reprezentare – şi simţi ameţeală.
       De câteva săptămâni, amintiri din sec. XIX-XX. Şi n-am întâlnit o vorbă bună, una singură, cu caracter general despre evrei, să o decupez, să o salvez undeva.

~

•17 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

mariage       Luc Ferry: ‘…acest tablou…, ea atât de tristă şi el atât de bătrân. Trăiască Europa care a pus capăt acestei orori!’.
       Naivitate duioasă. În realitate toate cuplurile de bogaţi, azi, presupun neveste tinere. El e sistematic la al treilea mariaj, ea nubilă şi în general foarte frumoasă. Aristocraţia banului se aliază obiectiv, dintotdeauna, cu aristocraţia naturală a frumuseţii, pentru patrimoniul genetic: urmaşi frumoşi şi bogaţi deopotrivă. (Toţi bogaţii de primă generaţie sunt ca un făcut urâţi şi se cizelează sistematic de la a doua.) Tiparul a existat mereu, exultarea lui Ferry privind sfârşitul mariajelor aranjate e de neînţeles. Nu văd de ce prostituţia maritală e superioară dacă nu mai e impusă, ci vocaţională. Faptul că nu sunt obligatorii le face, dimpotrivă, de două ori mai îngrozitoare; cel puţin, înainte, bietele femei puteau pretinde că au fost obligate de familii să opereze saltul pe care astăzi îl fac de bunăvoie…