~

•9 Iulie 2017 • 16 comentarii

       Aici se închide acest jurnal, o pierdere de timp, ca mai totul.

relax-

Anunțuri

~

•7 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Petrecerile şi sărbătorile, la origine travestind negativul.
        – ‘onomastica’. Moment straniu ca puţine altele, insidios, cu bilanţ inevitabil, care îţi aminteşte că te-ai mai apropiat cu un an de final. Somaţie la reflecţie şi melancolie, dispoziţie cenuşie, periculoasă. A fost acoperit cu necesitatea petrecerii. Fiecare ins întreg se gândeşte fireşte că nu prea are ce sărbători, meritul său în a fi venit pe lume într-o zi mai degrabă decât în alta, sau de a fi bifat încă un an, fiind vag intruvabil. Dar fie faci din ea o zi de petrecere, fie de priveghi după suicid.
        – anul nou: prag psihologic la fel de stingheritor. Reflecţii negre, nevroze, demisii, hotărâri radicale. Pentru a trece cu bine peste o limită calendaristică (câţi ani de la o dictatură, câţi de la un rataj de ţară sau de la al tău propriu), îţi aşezi un coif de hârtie pe cap, sufli într-un fluier, ciocneşti şampanie. A doua zi, nu-ţi poţi reprima un anume sentiment contradictoriu.
        – mariajul. Deşi ziua nu marchează nimic altceva decât restricţia libertăţii, şi fiecare ins primeşte pe deget o cătuşă în miniatură care-i aminteşte asta, momentului i se imprimă o turnură euforică, ca accedând la o promoţiune. Conjugalitatea e saltul de la alegerea a mai multe persoane, teoretic o infinitate, la mulţumirea cu una singură. Solemnităţile cuprind un public straniu zâmbitor, clerici, cor. (Pentru a nu mai pomeni de abisul antropologic numit ‘nuntă’, după care, dacă l-ai văzut o singură dată, trebuie să renunţi cu adevărat la viaţă.)
        – tot astfel: recrutările, plecările la război (însoţite de fanfare, euforie, libaţii, petrecerea familiei pe peronul gărilor), intrarea într-o slujbă normată, sărbătorirea calendaristică a sfinţilor – inşi mai toţi cu morţi cumplite, decapitaţi, sfâşiaţi de fiare etc.
        Sociologic, sărbătoarea e festivizarea negativului pentru a ne deveni suportabil, răsturnarea momentul de reflecţie şi îndoială în catarsis.
        Orice veselie obligatorie devine după o vreme suspectă. Am fost chemaţi de X la o petrecere. Suntem tentaţi să luăm gazda deoparte şi să întrebăm discret, privind-o în albul ochilor: ‘E atât de grav?’. Fără îndoială i s-a anunţat o boală, o despărţire, concedierea, o mutare la capătul lumii… Atât de obişnuiţi suntem, inconştient, cu festivitatea ca truc cameleonic, încât ne spunem că oriunde vezi ceva de bine – e aproape sigur semn că, pe fond, trebuie să fie de rău. Şi nu ne înşelăm, continuăm doar deghizamentul nefericirii.

~

•6 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Vei muri în secolul ăsta; certitudine absolută. Nu vei ajunge în XXII.
        Uite, numai porcărioara asta…

~

•6 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Dictatul cuvintelor: ceea ce trebuie cu orice preţ refuzat.
        Un inamic câştigă când îţi impune cuvintele lui, propriul vocabular şi maniera de a numi lucrurile: chiar apărându-te, o vei face de acum înainte vorbind în limba lui; în felul ăsta eşti sigur pierdut. Ideologiile sau doctrinele care aspiră să modifice realul, cele noi, încearcă să impună întotdeauna cuvinte, noţiuni bizare al căror sens şi a căror necesitate mai ales îţi scapă. Războiul lor e războiul cuvintelor: cel care îşi impune limbajul trimfă. Refuză să vorbeşti vreodată cu vocabularul ‘inamicului’; din acel moment, chiar opunându-i-te, eşti parte din trupa lui de rezervă, şi orice ai argumenta dinăuntrul logos-ului său eşti pierdut dinainte.
        (Iniţial, panoul lexical de atac e împărţit esenţial în două mari categorii: deconstrucţie şi deriziune; unde nu izbuteşte una e invitată cealaltă. Oricât de subtilă o să ţi se pară o doctrină nouă, observi în cele din urmă, reducându-i la esenţă corpusul, că utilizează: deriziunea pentru a submina moral realul, deconstrucţia pentru a-l demonetiza şi compromite conceptual. Mai apoi, cuvertura noilor cuvinte, ‘bune’, e aşezată deasupra realităţii.)
        Viaţa intello e gândită ca o bătălie ideologică dusă pe terenul cuvintelor fiindcă aduc cu ele o manieră de a gândi, deci de a submina. Loviturile se dau prin cuvinte. Dominant – pentru decenii şi, uneori, secole – va fi acela care-şi impune cuvintele proprii. Noţiunile din secolele III-IV, esenţa glosei scolastice, au dominat realitatea mai bine de o mie de ani, până în XV. Cele impuse din XVI – enciclopediştii et alii – durează până în XIX. Noi cuverturi lingvistice se impun apoi (romantism, marxism, existenţialism, ‘gândirea ’68’, structuralism etc.), acoperind secvenţe istorice tot mai restrânse, jumătate de secol sau abia câţiva luştri, procesul rămânând acelaşi. O doctrină nouă, oricât de insolită sau ridicolă, apare scoţând arma noilor cuvinte: corpusul universitar, într-un deceniu-două raftul sau biblioteca de cuvinte, mica armată a hermeneuţilor – şi în fine activiştii, ‘partide’, ONG-uri, institute şi organizaţii paralele, care transpun în real aducând în stadiul de proiect. Totul arată ca o cale nouă. E victoria maladiei subtile a ‘nominalismului’: obiectele şi realitatea sunt convenţionale, ajunge deci să le numeşti în alt fel pentru a le schimba la rându-le. Ca să te înstăpâneşti peste real, e destul să dai nume lucrurilor; o formă de nihilism pragmatic. Le numeşti sau nu şi ele, prin magie, apar sau dispar în esenţa lor, ori pot să însemne chiar contrariul – în 1984 a lui Orwell, ‘libertate’ însemna supunere, ‘pace’ era numele pentru război ş.a.m.d., nu are nicio importanţă reală.
        Ripostând dinăuntrul structurii lexicale, folosindu-le cuvintele sub iluzia că le critici, eşti pierdut, înoţi deja în acvariul lor în timp ce te imaginezi liber. Trebuie refuzat în bloc dictatul numelor, frazeologia nouă (în ochii lor crima absolută, îţi vor ierta orice dar nu refuzul de a vorbi limba timpului). Aceşti oameni duc războiul cuvintelor. E felul lor de a fi în lume, destinul lor. Reuşesc uneori, impun milenarisme de câteva decenii; o altă doctrină se afirmă apoi, cu noua secvenţă lexicală. Un destin istoric destul de interesant. Un destin destul de stupid, de asemenea.
        Scriitorii sau gânditorii cei mai interesanţi, până azi, n-au niciun rid.

       …Mă gândesc doar la Lucien Goldmann. Cine mai ştie că în anii ’60 acest tip era speranţa la redempţiune a marxismului din Franţa, cel mai novator teoretician al lui cu o critică dinspre stânga, produsă din interior, ceva foarte interesant, un soi de tip secret frecventat de puţini (Clouscard etc.) însă cu o imensă influenţă. Praful şi pulberea s-a ales de tot. Pentru un public restrâns e o referinţă minoră, pentru cel larg nu există, sună a ceva bizar-eliptic şi groaznic de rânced, din cauza operei scrise în jargon. Care e moartea.
        A fost în zadar – lui C. i-a oprit intrarea la CNRS, lui Eliade îi scria pe spatele uşii, în timpul seminariilor de la Sorbona, ‘Fasciste’ cu creta, fugind apoi ca un copil, până când l-a sastisit şi l-a făcut să accepte prima ofertă din Chicago. Finalmente a avut o întâlnire bună şi un fel de împăcare târzie cu Cioran, cu un an înaintea morţii… Rezultatul? Conceptele lui E. au vagi şanse să dureze cale de vreun secol, iar C., cu narativul lui epurat, perfect, respiră o mie de ani. Ce s-a ales din tot. Senzaţie de ameţeală, uluire, abandon.

~

•5 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Maturitatea e acea perioadă când te întâlneşti cu moartea?… Mda, cei din jur se răresc, deci presupun că vorba are sens. Moartea exista şi în copilărie, dar n-o vedeai, nu aşa. Acum, ce ştii sigur e: cei din jur se vor estompa unul câte unul. Toţi cei din jurul tău şi al minunatei tale maturităţi. Ceea ce e straniu, pentru că n-o să-i mai întâlneşti. Fiindcă asta înseamnă sfârşitul cuiva: va să zică pe tipul ăla grozav n-o să-l mai întâlnesc niciodată pe stradă, nici peste un an, nici peste 3, nici peste 10 măcar. Iar asta e… Nu, senzaţia e că ideea morţii e imposibilă. De asimilat. Mai mult decât absurdă, imposibilă. Farsă totală.
        De câte ori pot, port haine negre. Nu e niciun statement ‘anarhist’ etc. Un fel de obişnuinţă necesară. Am uitat să ţinem doliu după lume. Dar chestia asta rămâne.
        Definiţia umbrei pentru Wikipedia: ‘O umbră este o zonă întunecată unde lumina provenind de la o sursă de lumină este blocată de un obiect opac’… Mi s-a părut poetic. Trebuie să fii opac, să nu treacă prin tine lumina, pentru a lăsa o umbră.

~

•4 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        ‘Pe măsură ce trece timpul…’ (Şi urmează întotdeauna ceva groaznic.)

~

•4 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Plictisit de cei care se întorc din ‘concedii’ şi exaltă locurile minunate în care au fost. Nu, nu sunt minunate. Dacă ar fi fost, rămâneai acolo, ca Marlon Brando pe insula lui. Sunt avioane şi căi ferate inventate de 100 de ani. Dar emigraţia e în sens invers, oamenii din locurile minunate, cu ape albastru-verde cristal, vor în Occident; vino-ţi în fire. Adevărul e că toate locurile sunt minunate pentru 3 săptămâni, apoi te doboară o groaznică plictiseală şi nelinişte.