~

•16 martie 2019 • Un comentariu

       ● Lungesc pasul şi îl ajung din urmă.
       – Voiam de mult să vă întreb. L-aţi cunoscut pe Ceauşescu, aţi stat în preajma lui, să zicem, cumulat de-a lungul timpului, câteva ore cel puţin, nu?
       – Da.
       Cu câteva zile în urmă bătrânul îmi răspunsese onctuos la salut şi, neştiind cărui merit datorez acea semiplecăciune, am crezut că eram în drept să-i pun câteva întrebări, ca atare am continuat: ‘Spuneţi-mi, era stupid?’.
       – …şi poate chiar mai mult de câteva ore.
       Încetineşte mersul, am avut impresia că s-a împiedicat, pare că nu înţelege foarte bine.
       – Aţi spus…? Cum adică?
       – Dacă era… nu ştiu, un tip okay ca inteligenţă.
       – Era foarte inteligent.
       Răspunsul e ferm.
       – El nu avea… educaţie din…
       – Formală.
       – Da, a avut o copilărie foarte săracă, primitivă. Erau mulţi fraţi, nu ştiu ce-a făcut el exact pe-acolo, practic a fost în mizerie. Dar era foarte inteligent.
       – Auzisem mai mult de ‘viclenie’, în ce-l priveşte. În general ăsta era cuvântul folosit. Parcă nu de inteligenţă, neapărat. (Mi-am dat seama chiar atunci că greşesc. Ce avem noi în vedere prin inteligenţă e îndeobşte: sofisticare. Un tip care ştie Proust, poezie flamandă şi execută un solo de violă.)
       – Înţelegea tot, problemele, situaţiile. Să conduci douăzeci de ani o economie…
       – Douăzeci…
       – Şi cinci. Sunt atâtea ramuri, complicaţii. Eu eram în industria chimică, la filaturi, o chestiune foarte specifică. Nu-mi amintesc să-i fi spus ceva să nu înţeleagă. Dădea soluţii pe loc.
       – Bune?
       Ezită un pic.
       – Bune, da.
       Vrea să livreze o anecdotă din genul hagiografic dar îl grăbesc. E nemulţumit. Câteva zeci de metri şi trotuarul nostru se bifurcă, el traversa undeva în stânga şi eu merg înainte, n-aveam niciun chef să prelungesc conversaţia cinci secunde peste sensul giratoriu. Bătrânul trebuia neapărat să se execute telegrafic, până acolo, cu explicaţiile.
       – Nu era arogant?
       – Nu. Asculta, avea răbdare. (!) Asta te încuraja să vorbeşti, dar dacă greşeai… Asculta şi o critică, ţinea minte dacă era o obiecţie valabilă. Erau şi care-l criticau direct: greşiţi aici. Dar trebuia să ai dreptate. Bătrânul se încruntă, îşi aminteşte ceva. Pe el l-au mâncat ceilalţi, l-au distrus ceilalţi. În timp. Nu rezista la linguşitori. Şi când a pus-o şi pe Ea peste tot…
       Am mulţumit, socotind audienţa închisă, mai întâi fiindcă simţeam că discuţia intră în litania ‘de-ar fi ştiut el împăratul’, varianta nostalgicilor, apoi pentru că bordura se apropia.
       Îl privesc peste umăr cum traversează, cu şchiopătatul lui vioi, pe trotuarul celălalt. Trebuie să aibă 85, poate mai mult. Ţine bastonul în mână ca pe un arătător şi îl balansează ca un Chaplin, fără să-l pună în pământ, ca şi când ar vrea să spună: sunt pe picioarele mele. Bastonul l-am luat ca să mă amuz, în caz că obosesc, dar e mai mult recuzită. În balonzaidul gri, subţire, umflat de vânt, pare un porumbel fără un picior care înaintează în salturi sprintene, scuturând câte o aripă, clătinându-se şi lansându-se iarăşi ferm cu capul înainte. Se îndepărtează mai repede decât mine.
       Silă. Una peste alta, totuşi – silă.
       De ce?
       A fost regimul în care părinţii noştri şi-au pierdut tinereţea, atâta tot. Ce rămâsese de adăugat. N-ar fi trebuit să-l întreb nimic.
       Dar nu, nu era asta, nu ceva în registrul moralist. Dezgustul pe care-l resimt venea, trebuie să fi venit din altă parte.

       ● Am bifat câteva adevăruri de penumbră. La fel de dezgustătoare şi azi. Acele adevăruri puse în aşteptare, ‘on hold’, în conştiinţă. Pe care le admiţi dar numai in extremis şi în sinea ta, n-ai chef să le recunoşti sau să te gândeşti la asta. Bleah, nu încă. Din motive care ne incumbă. Şi pe care n-o să le detaliem nimănui, pentru că nu ni le-am detaliat nici nouă înşine. Lucrăm la asta, trăim din amânare. Şi amânarea e deodată o chestie plăcută.
       Lucruri pe care n-o să le admit încă o vreme, deşi ştiu că sunt adevărate:
       check Nu ne-a condus ‘un analfabet, un idiot cu patru clase’. Am ceva elemente că ar putea să nu fie aşa. Dar nu sunt încă dispus să aud contrariul. De pildă îmi amintesc nu ştiu ce rudă a lui, profă de rusă sau aşa ceva la o universitate, care se mirase într-o zi, la televiziune, cu un calm resemnat: ‘Dar de ce-l faceţi analfabet? (Mirare sinceră.) El şi-a echivalat studiile şi a făcut academia militară de la Moscova. Nu pe pile, imediat după ’45. Atunci era nimeni în partid, nici măcar în primii 10, putea să n-ajungă nimic mai târziu, nu-i interesa pe ăia că vii tu din România. Trebuia să stai doi ani acolo, să ştii limba, să-ţi notezi cursurile în caiete, să treci examenele, care nu erau uşoare. Interesaţi-vă în Vest şi o să vedeţi că academia e celebră, cotată ca echivalentul rus al lui West Point sau Saint-Cyr, nu văd de ce am crede că ruşii ăia pregăteau ofiţeri idioţi cu care l-au bătut pe Napoleon şi pe Hitler. Se exprima greu, e adevărat, era bâlbâit. A muncit mult cu defectul ăla de vorbire. Dar de ce-l faceţi… analfabet? (Nu suferea, nu era indignată. Nedumerire, curiozitate aproape, ca şi când aştepta în mod onest un răspuns de la cel care o intervievase.) Nu ştiu exact când a făcut facultatea de Economie, dar a urmat-o după câţiva ani şi pe aia, la seral. Ştiaţi că avea o diplomă în economie? (Economie spusese, oare? Sunt destul de sigur.) S-a chinuit singur, n-a luat-o ca fotbaliştii, stai acasă şi-ţi vine diploma, el chiar a vrut să înţeleagă. Ani de zile venea de la slujbă seara şi mergea cuminte la cursuri, n-a luat-o ca nevastă-sa, la Academie. E greu să recuperezi în viaţă, chiar trebuie să munceşti. Nu ştia lucruri prea înalte…, dar uite, îi plăcea Coşbuc, îmi amintesc că citea Marin Preda de exemplu şi… nu mai ştiu, alte lucruri, îi plăcea literatura. Nu cine ştie ce, poate. Dar… de-ce-să-l-faceţi-analfabet?…’ şi moderatorul, mormăind ceva, schimbase inspirat vorba. I-am mulţumit în gând. Fiindcă eram hotărâţi să uităm totul în clipa următoare. N-am vrut să ştim, nu încă. – Dacă-mi amintesc ceva pregnant din vremea lui, un sentiment copleşitor, era senzaţia de ruşine. Ne era ruşine cumplit cu pitecantropul acela. Mai mult o judecată estetică, desigur. Era cel mai bolovănos şi mai primitiv dintre toţi liderii din Est, arăta ca o primată confuză printre ei acolo şi ne era groaznic de ruşine. Ajungea să-i vezi portretul în tablou, stomacul ţi se strângea. Nu frică îmi amintesc din anii ăia, ci dezgust. Te întrebai de ce am avut un asemenea nenoroc, de ce ni se întâmplase tocmai nouă, istoric, să-l avem pe unul ca el, cu şapca aia care părea că-i cade tot timpul, cu mâinile cu care nu ştia ce să facă – avea ceva maşinal şi împiedicat în gesturi, precum nebunii -, cu privirea derutată de parcă nimerise de fiecare dată într-o cameră greşită. Mă gândesc la vocea lui panicată, în conferinţa de la Timişoara: ‘Să aveţi muniţie de război… se execută foc… fără nicio discuţie…’, văd tinerii ăia cu un glonte în cap sau înşiraţi la morgă şi… hm. Nu. Deocamdată, nu. Să mai lăsăm să treacă vremea. În orice conversaţie ‘de tren’ sau de taxi, când voi auzi clişeul etern ‘Ne-a condus un analfabet, un idiot cu patru clase’, voi încuviinţa, calm. Nu vreau să ştiu, nu încă. Să zicem, 20 de ani de acum înainte.
       check I. Iliescu e părintele capitalismului românesc. Material, financiar, cam cel mai mare binefăcător al valahilor din, să zicem rapid, întreaga istorie contemporană (dacă ne dăm întâlnire de pe la Reforma agrară din 1921 încoace). Acest întârzietor care a nenorocit ţara cu defectele sale de caracter, dintre care cel mai mare era ezitarea, amânarea nesfârşită, sentimental, iubitor de mineri şi abataje, vag rusofob dar ancilar, fondatorul unui partid naţionalist-conservator, inhibitor al oricărei mişcări reale de stânga autohtone – el e tipul cu cele mai mari merite (absolut colosale) în capitalismul incipient valah. Capitaliştii ar trebui să pregătească o decoraţie, o plachetă, un loc gratuit în cimitirele lor particulare, cu alei private şi barieră, pe care şi le construiesc. Căci, pe o listă a tuturor ţărilor europene în care oamenii sunt proprietari pe casele în care locuiesc, România ocupă azi locul… I (întâi). (Pe un alt clasament mondial suntem pe locul 2 la home ownership, după Insulele Mauritius – dar acolo e vorba de semi-colibe din stuf şi străini în vile de vacanţă.) Avem azi 96,4% inşi proprietari pe casele lor. Nu-mi amintesc vreun parametru pozitiv la care ocupăm în lume locul întâi. (Concret, vreau să spun, în lumea reală.) În Franţa proprietarii sunt 65%. Austria are 55. SUA, 65. Marea Britanie, 63, Elveţia 43. Ajunşi proprietari pe la 60-65 de ani, când termină de plătit ipoteca, înainte de a-şi da glorios sufletul şi a lăsa totul copiilor, pentru ca altcineva să se poată bucura în sfârşit de chestiile alea mirifice numite case. Asta a făcut-o acest I. Iliescu, şi încă vreo câţiva tipi din Europa Centrală, după căderea comunismului. Rezultatul: în anii ’90, ultima bătrânică din ultimul orăşel şi-a putut cumpăra apartamentul pe – îmi aduc aminte foarte bine – preţul unui frigider de atunci. Drept care absolut toată lumea, ultimul şomer, ultimul beţiv şi declasat şi-a cumpărat, în ţara valahă, acoperişul de deasupra capului. A fost de departe cea mai mare reformă de împroprietărire, de 70 de ani. A însemnat printre altele şi începutul capitalismului, căci pentru a obţine un împrumut de la bancă, un ‘capital de pornire’ nu puteai garanta în anii aceia decât cu o proprietate. Pentru urbani, aceasta era doar apartamentul (mai puţin de 5% erau proprietari pe apartamentele lor, în comunism). De la primele buticuri cu bomboane şi sucuri a pornit, astfel, capitalismul vernacular glorios. Primul strat, şapa de beton, fundaţia capitalului valah a aşezat-o această împroprietărire barocă. Suntem poate înclinaţi să credem că românii le-ar fi primit oricum, în virtutea unui soi de drept moral, căci plătiseră o viaţă, decenii întregi, chiria acelor apartamente, investiseră în ele, dăduseră cu var şi meritau să şi le treacă în proprietate în fine. Încercaţi să-i spuneţi proprietarului la care locuiţi, oriunde în lume, că, după ce i-aţi plătit ani de zile, dvs. sau antecesorii, generaţii întregi, să zicem 10 sau 200 de ani, chiria, simţiţi că aţi fi acum îndreptăţiţi să vi-l treceţi în proprietate… Fără această reformă imobiliară, s-ar fi întîmplat cu totul altceva cu aceste ‘cutii de chibrituri’ (nu mergeţi la Paris sau la Londra, pentru a vedea dimensiunile locative ale altor cutii şi ale altor chibrituri, păstraţi-vă inocenţa). Primăriile şi particulari veseli ar fi luat rapid aceste blocuri în gestiune, cum au făcut cu fabrici, parcuri, terenuri. Eram azi chiriaşi la proprietari burtoşi care deţineau blocuri ori cartiere întregi ca şi când le-ar fi moştenit de la propriii părinţi, şi le plăteam chirii o viaţă. Şi vieţile noastre le plăteau chirii o viaţă, existenţial vorbind: în copii mai puţini, în studii afară mai puţine susţinute cu împrumuturi, în frigidere şi afaceri şi automobile şi vacanţe şi mariaje mai puţin locativ consolidate şi vieţi mai puţine, totul contabilizat în descendenţă. Or, 96% dintre români, în ţara Nicăieri, sunt azi virtual deţinători ai unor sume de zeci de mii de euro, pe care le pot obţine oricând, ceea ce pare simţitor mai mult decât nimic. Vor fi tot mai puţini, tot mai repede. – Ştiu, totul e trist. Când oamenii se raportează azi la acest I. Iliescu, au în ce-l priveşte curiozităţi taxidermice. N-aş merge până acolo, atacarea bătrânilor e primul semn limpede de barbarie. Aud că se pun sticle de şampanie la rece pentru sfârşitul unui bătrân, dar sticlele stau în nişte frigidere, care stau în nişte apartamente. Nu ţin să mă gândesc la asta prea curând. 20-30 de ani cel puţin, e un adevăr pe care-l împing în penumbră, sigur că pot trăi fără el.
       check ‘Drumul european’, recuplarea noastră la Vest le datorăm celor mai abjecte persoane din Valahia. Nu pot să mă duc la mormântul lui C. Coposu să-i mulţumesc pentru asta. Aş vrea să merg la al lui I. Raţiu (my guy), R. Câmpeanu etc., la biroul oricăruia dintre contemporanii decenţi în viaţă. Dar datorăm alipirea noastră la Europa celor mai slabi, anacronici, bizari şi uneori direct abjecţi dintre şefii politici valahi. Au avut o rusofobie foarte sănătoasă – nu există partid care să n-o aibă, şi ea va fi o politică inevitabilă la noi, aici sub nara chitului, 200 de ani de acum înainte – şi au îndreptat lucrurile, cu poticneli, înspre limanul vestic. Ar fi putut să se opună, foarte uşor, să se pună de-a curmezişul. Dar au făcut-o. De o sută de ori. Când căutăm semnături în catastife internaţionale, sunt ale lor. La timpul potrivit, aşa cum au făcut-o. E absolut deprimant. Ce noroc mai avem şi noi. Blestemul României – inutil să spui al câtelea – e că ne-au ajutat să ne eliberăm urmaşii celor care ne ţinuseră neliberi. Ar fi trebuit s-o facem noi, degajat, surâzător. Dar aşa e destinul unei naţii încropite, fără importanţă pentru nimeni, în care totul e amestecat, totul e amestecat, totul e amestecat şi nu mai există un punct zero, de demaraj şi de ‘despărţire a apelor’ şi alte naivităţi maximalist morale asemenea. Toate trenurile sunt pierdute dinainte în ea. – Rugăminte să veniţi cu acest adevăr peste 20 de ani. Există limite ale amalgamului moral şi ale dezgustului, nu mi se pare că sunt pregătit încă.
       check Poporul român n-a greşit politic niciodată. El, care votează întotdeauna ‘prost’ orice ar face, e fără reproş. A adus, pe rând, pe absolut toată lumea la Putere. Cred că, cu excepţia unor ‘extremişti’ troglodiţi, au guvernat pe rând toţi în România. I-au încercat pe toţi şi au avut onest încredere în toţi. Nu e nimic pe scenă, în România de azi, care să nu mai fi fost cel puţin o dată la putere. Bietul ins e fără pată de 30 de ani… Sunt mai fericit să admit asta. Deşi e greu suportabil, pentru o psihologie, să nu ai pe cine arunca obiectiv vina pentru ceea ce există.
       Îmi surprind o anume laşitate în privinţa adevărului? Dacă e cazul, adevărul se amână? Neah. Nu e nimic mai înalt decât adevărul. În absolut, doar literatura. Dar nu e totul orbitor, sub lumină, există şi domeniul penumbrei. Locul ăla, asemănător podului casei sau unei cămări, unde punem schiurile, patinele, jucăriile din copilărie şi stingem lumina, spunându-ne că ne vom ocupa cu siguranţă într-o zi de ele. Nu sunt mai puţin reale, există. Dar nu suntem pregătiţi să cotrobăim prea curând, şi nici mai încolo, şi nici mult mai încolo. Convinşi că e mai bine aşa, fără să putem explica foarte clar cuiva convingerea asta.
       Rendez-vous deci peste 20 de ani, sau şi mai bine, mult mai încolo.

       ● Sollers (int. Le Point): ‘Oamenii nu mai citesc. Şi apoi mai e ceva: se şterge memoria. Soţia mea, care e psihanalistă, îmi spune că numeroşi pacienţi sunt incapabili să-şi amintească un pasaj pe care abia l-au citit. Nu mai există decât imediatul’.

 

 

 

Reclame

~

•13 martie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘Lucrul cel mai teribil în viaţă este să nu mai cauţi’ (Cioran, Cahiers, 1957-1972, Gallimard, Paris, 1997, p. 468).
       A fost luată ca un citat ‘motivaţional’… Or, el regreta: nu mai caut, nu mai reuşesc să am curiozităţi şi proiecte etc. iar asta e teribil pentru viaţa mea.
       Orice succes prea mare e o neînţelegere. Tot ce depăşeşte 5000 de cititori, pentru a da o cifră: la mijloc e sigur o neînţelegere. Evident, e minunat ca un autor să vândă, să fie oricât de celebru, tradus în 200 de limbi ca Biblia etc.: dacă ştie, dacă nu uită cu un surâs că mai încolo de 5000 e întotdeauna o neînţelegere.

       ● Analogia plictisitoare USA-imperiul roman, Gore Vidal a trăit din asta 30 de ani: Statele Unite sunt noul imperiu roman şi au intrat în declin, blabla. Azi e aplicată Europei, şi parcă asta amuză mai puţin. E totuşi ceva ciudat în faza finală. Faptul că romanii au trebuit să împartă imperiul în două pentru a-l prelungi. Ce e frapant la Europa liberală de azi e să vezi o diviziune similară: în Uniune există o Europă de Răsărit (la centru-est de Italia-Austria) şi una de Apus (pe scurt, Germania-Franţa, şi mai pe scurt – Germania). Ca şi când povestea splitării într-un imperiu roman de Apus şi unul de Răsărit nu s-a terminat şi ceva scrie partea a doua.
       E o problemă de geografie, poate, culturi prea diverse şi întinse pentru a se uni.
       E poate o problemă de istorie, două spaţii despărţite prea multă vreme.
       Dar e o problemă. Unii imaginându-se aproape fără să vrea şefi eterni şi propunând franc un continent ‘cu două viteze’, în care Vestul deţine jaloanele. O egalitate orwelliană. Ceilalţi – încruntându-se şi tăcând.

       ● Okay, apropierea necesară pederastie-pedofilie nu e legitimă. Dar e ceva suficient de straniu aici.
       Nu sunt multe călugăriţe care violează fetiţe. Dar sunt mulţi preoţi care molestează băieţi. Homosexuali. Nu sunt pedofili doar – sunt homosexuali pedofili. Prepuberi sau puberi, ce vizează ei sunt băieţi. Dacă ar fi pedofili ar molesta fetiţe, sau ambele sexe indistinct. Molestează băieţi. E cât se poate de limpede liniajul homoerotic.
       Şi homosexualii, şi Vaticanul au prin urmare o problemă.
       Homosexualii, pentru că nu admit efebofilia, atracţia – a unora dintre ei – faţă de puberi adolescenţi, cu un istoric vast şi evocată cel puţin de la Atena încoace. Şi că această atracţie poate aluneca uneori spre pedofilie (cu puberii de acelaşi sex). Că exact despre asta e vorba când sunt acuzaţi preoţii, astăzi. Nu doar despre pedofili, ci despre homosexuali pedofili. Tot căutând să se dezică de asimilarea directă – într-adevăr frauduloasă – între homosexualitate şi pedofilie, au încercat să ascundă jumătatea cealaltă de adevăr, povara lor nerostită: există pederaşti care vor să fie dominaţi de bărbaţi adulţi şi consimţitori, şi există cealaltă parte, care vor să atingă tipi efeminaţi şi cât mai tineri. Ultimii nu pot fi scuzaţi de dragul primilor.
       Vaticanul, pentru ipocrizia de a condamna doar pedofilia preoţilor. Când ceea ce ar trebui să condamne e, de fapt, pedofilia homosexuală. Or, cum nu pot face asta, nici măcar pronunţa cuvântul, descriu o eschivă de PR expunând, în locuţii false, ceea ce vrea mass media să audă.
       …După documentarul cu starul muzical Michael Jackson, Leaving Neverland (2019). Patru ore de film care-ţi strâng stomacul în menghină. Mărturia celor doi tineri molestaţi de el de la 7 ani. Complet distruşi etc. Un homosexual, nu doar un pedofil: un prădător ale cărui victime nu erau fetiţe, nici fetiţe şi băieţi. Ci băieţi.
       Când Capote bănuia pe cineva că e homosexual, nu spunea, îndeobşte râzând, că ştie despre acel ins că-i plac bărbaţii. Spunea întotdeauna că aceluia îi plac băieţii foarte tineri – şi exemplifica cu toţi cei la care a observat asta, Gide care plătea băieţi pe plajă să-i facă vizite de câteva ore, Vidal care avea asemenea escapade în Italia şi era terifiat să nu se afle, Tennessee etc., spre a nu spune nimic de Montherlant. Nu era fireşte moralizare. Capote era obsedat de asta ca şi Freud, vedea lucrul peste tot. La 18 ani el, Capote, încă arăta ca un băieţel de 10, şi asta până aproape de jumătatea vieţii. A observat că asta, chipul prepuber, de man-child, era primul său atu în faţa celorlalţi bărbaţi. Nu era un naiv şi nu era dispus să o ascundă. Problema nu era că erau homosexuali, ci că homosexualitatea lor era sau avea o tentă pedofilă.
       Renunţarea stranie la termenul ‘pederast’ – fără îndepărtarea echivalentă a lui ‘lesbiană’ – probează că prefixul ‘pais’ (copil) deranja şi terifia. În lumea de azi, lotul homosexualităţii masculine are, încă, pentru o parte oarecare din el, o problemă de onestitate de sine. Preoţii sunt totuşi acuzaţi în lume, nu călugăriţele: asta e ceea ce trebuie să-şi repete, la nesfârşit. Că este un punct litigios acolo, care trebuie investigat. În general au fost destul de chinuiţi în istorie ca să nu-şi dorească, cu orice preţ, adevărul.

 

 

~

•10 martie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Hitchens: ‘[Islamul] e o religie enormă, cu o putere gigantică, care pretinde că un arhanghel i-a vorbit unul ţăran iletrat şi i-a adus o revelaţie finală care le surclasează pe toate celelalte. E un plagiat, făcut de un epileptic, al celor mai rele părţi din iudaism şi din creştinism. Asta e evident, mi se pare. Cât timp credeţi că voi mai putea spune asta oriunde vreau?’ (conferinţă, 2006).
       Dacă spune asta azi, la 99% dintre universităţile din ţara libertăţii, zboară de acolo ca şi când n-ar fi fost vreodată, cu tot cu tenure, cu drepturi de pensionare şi compensaţii şi cu toată familia lui campată în incintă.
       Istoria e interesantă mai ales pentru punctele ei de regres. Infinit mai interesantă decât pentru progresele ei, care sunt, meh, de obicei parţiale şi târzii. Nu credeam de pildă să mai vedem în timpul vieţilor noastre, în Occident, la 200 de ani după Milton, Paine, Voltaire, Mill sau Revoluţia franceză, reluarea discuţiei despre ofensa blasfemiei sau a profanării.
       Sigur, suntem asiguraţi surâzător de contrariu. Se spune de pildă că reţelele sociale, care au deprins deja gustul cenzurii – Facebook, Youtube & Co. – nu-şi vor mai permite să cenzureze multă vreme, deoarece legislaţii din diverse ţări îi vor declara curând pe toţi, simplu, editori. Şi un editor nu are dreptul să cenzureze o opinie, indiferent de ce tip, chiar nazistă o opinie e o opinie. Din acel moment există jurisprudenţă şi nu se vor mai putea ascunde după dreptul privat al companiilor private de a accepta în spaţiul lor ce conţinut doresc.
       (S-a întâmplat la fel cu benevolenta dar stupida lege Gayssot din Franţa, care a produs mai mulţi antisemiţi şi negaţionişti decât a oprit – un pic peste 30% dintre francezi au azi raţionalizări complotiste ale realităţii şi o parte cred că e ceva dubios cu camerele alea de gazare, de vreme de evreii ‘nu ne lasă’ să vorbim despre ele. De curând, la valahi, un critic local, altădată mai inspirat, remarca, la moartea unui poet slab şi oarecare dar cu o erotomanie plăcută pentru galerie, că insul scăpase în definitiv ieftin murind: asemenea versuri sunt cam de bătrân libidinos, observa, după MeToo ele ar ridica sprâncene în toate mediile din America şi e probabil că, astăzi, nici măcar Nabokov n-ar mai putea scrie Lolita. Aceasta o spunea cu bucurie.)
       Regret. Cei care vor să se simtă ofensaţi nu au dreptul să scoată ceva din spaţiul public pentru motivul că acel ceva îi ofensează. Nu dai o lege contra cuvântului ‘nigger’. Fie te duci frumos, în privat, la cel care l-a rostit şi îi dai o pereche de palme, fie te duci la tribună şi argumentezi împotrivă. Laşi cuvântul liber, ieşi din lenea gândirii – şi urci la tribună pentru a argumenta împotrivă, făcându-le celor din public creditul de a delibera cu propria lor minte. O opinie nu e o informaţie – informaţia poate fi cenzurată, ‘clasificată’. Instituţiile, grupurile, colectivele nu se pot socoti vreodată calomniate, asemeni persoanelor private. Numai persoanele private au dreptul să-i îmbogăţească pe avocaţi în materia calomniei… Nu pot fi acceptate argumente de la autoritate sau de la tradiţie în îngrădirea opiniei despre clase şi categorii, nu se poate accepta cererea grupurilor de a fi exceptate de la critică sau ofensă. Şi toate astea nu sunt postulate sau decrete – ‘Nu pot’, ‘Nu au dreptul’, ‘Nu pot fi acceptate’ -, ci rezultatul constatării unei imposibilităţi logice: niciunul dintre noi nu cunoaşte pe cineva, nu poate găsi o persoană în lume, de azi sau din trecut, nu poate alege cu penseta niciun mare nume dintr-un tratat de istoria gândirii şi niciun areopag de înţelepţi, în stare să discearnă între o opinie bună şi una rea, desemnând invocata ‘limită’ litigioasă dintre ele. E o aporie pe care nicio societate sau minte onestă nu a rezolvat-o. Drept care libertatea de expresie trebuie să includă dreptul de a ofensa colectivele, categoriile largi. Ba chiar, condensată în formula cea mai scurtă, libertatea de opinie nu e nimic altceva decât asta: dreptul de a ofensa.
      Declararea reţelelor internet drept editori (publishers) pare un truc de ripostă simplu, pe care legislatorii – de pildă cei englezi – îl pregătesc deja. Se va vedea.
       Până atunci, ce spectacol.

       ● Beigbeder: ‘…E lucru mai rar să invoce cineva durerea tăcută a scriitorilor. Ce dură e această meserie nesindicalizată! Lucrezi şapte zile din şapte timp de ani de zile pentru o remuneraţie jalnică, calculată în procentaj infinitezimal al vânzărilor de carte. Şi când munca e isprăvită, calvarul continuă: trebuie să le vorbeşti unor inculţi, să dedici cărţile unor persoane în vârstă sau unor midinete, să ţii conferinţe în locuri îndepărtate, să bei vin spumos în saloane sordide…’ (F.B., ‘Écrivain, ce dur métier’, Le Figaro magazine, 8.03.2019, p. 108).

       ● God damnit, lăsaţi ‘valorile’, această invocaţie metafizică. Daţi-ne argumente.

 

 

~

•2 martie 2019 • 2 comentarii

       ● H. şi explicaţia lui că răspunderea pentru nazismul european trebuie căutată la… victimele sale: ‘…Sistemele dictaturii totale existente în modernitate provin din monoteismul iudeo-creştin’ (Gesamtausgabe, IV. Abteilung: Hinweise und Aufzeichnungen. Schwarze Hefte 1942–1948, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2015, Band 97, p. 438). Adică am ajuns să avem dictaturi atroce fiindcă am rupt cu Atena şi Roma, cu tradiţia presocratică a gândirii şi cea religioasă a politeismului. Altfel spus evreii sunt vinovaţi ei înşişi pentru cum ne-am purtat cu ei, de vreme ce au cules ce-au semănat. Asta în ’45…
       Tot timpul până acum Faye mi se păruse un fel de oportunist caraghios.
       Dacă se oprea de pildă la monoteism şi nu adăuga acel ‘iudeo-creştin’, teza ar fi rezonabil inatacabilă. Un singur zeu te pregăteşte pentru metapolitic: un singur dictator, un partid unic, o familie unică, un preot unic, un singur tată de familie, un singur patronim, o singură moştenire etc., o repetiţie fractalică a Unului în structură până la niveluri ridicole. Doar că tentaţia teismului monolatru e mult mai largă: asiatică etc. Şi nici politeismul şi animismul, care triumfă plenar în tot restul lumii, nu au dat undeva democraţii, ci tiranii colectiviste şi mai atroce.
       Dar obsesia lui pentru evrei, vinovaţi că ar fi urcat spre Europa şi ne-ar fi dat creştinismul, o religie străină politeismului european, aşa cum dai o maladie mortală…

       ● Stăteam undeva prin mijloc şi erau alei în toate direcţiile, aveam rucsacul într-o rână pe umăr şi mă uitam în jur, şi mi-am dat seama că cimitirul e cel mai nihilist loc din lume, e triumful absolut al lui nihil. E şi dezolant să mergi la cimitir primăvara înainte să dea iarba, lipsa vegetaţiei adânceşte şi mai mult sentimentul ăla de descumpănire şi ridicol şi insuportabil care ţâşneşte din pământ şi din rădăcinile uscate şi din alinierea mormintelor. Dar trebuie să treci din când în când pe-acolo ca să-ţi faci datoria etc., şi ai o ‘criptă’ a familiei de îngrijit şi toate lucrurile alea fără sens, şi dacă mai faci greşeala să te duci singur în aventura asta o să regreţi. Şi am regretat. Era o zi frumoasă. Nimeni pe alei, sentimentul că eşti prins în capcană.

       ● Există o instanţă a ateului care-mi place mult: ateul din milă.
       De pildă Hitchens era aşa. Tip zvăpăiat, militant radical la Oxford etc. El de exemplu era dispus chiar să admită existenţa zeului, şi nu numai de dragul argumentului. La întrebarea ‘Ce vei face în faţa lui dacă totuşi există’, găsea variante inclusive: o să-i spun asta sau asta. El putea admite în ultimă instanţă ipoteza zeului: doar că i se părea îngrozitoare, insuportabilă şi cea mai mare umilinţă a umanului.
       Numai din compasiune pentru făptură.
       Ideea era aşa: vreau să trec de la starea de heteronomie (legea vine de undeva de sus) la regimul de autonomie (legea e produsă de oameni). Nu vreau din demnitate să fiu credincios. Din onoare nu vreau să fiu religios. Căci asta înseamnă a fi în eternitate în Coreea de Nord, în timpul vieţii şi după moarte. Eu nu vreau să fiu în Coreea de Nord şi să laud micul Părinte al popoarelor, cântând la harfă pe un norişor de puf, până la sfârşitul timpurilor. Nici dacă s-a sacrificat pentru mine sau pentru păcatele mele. Nimeni nu l-a chemat. Nici dacă a murit pentru mine pe cruce. Nimeni nu l-a autorizat – e cumplit să copleşeşti pe cineva cu o asemenea datorie nesolicitată. Nici dacă a creat Universul însuşi, cu noi mici furnici mişcătoare în el, într-o zi când s-a amuzat să facă demiurgie. Daţi-mi autonomie sau luaţi-mi tot.
       – Bine, i s-a replicat, dar ăsta e doar argumentarul Bisericii. Dar dacă cel al zeului ar fi complet diferit? S-ar putea să ajungi în Paradis şi el să-ţi zică: Uită tot ce-ai auzit despre mine dinspre purtătorii mei de cuvânt şi PR, Biserică şi table de legi şi lucruri scrise, sunt numai prostii. Toate. Uită tot. De milenii se înalţă rugi către mine, e o litanie asurzitoare, nu mai ascult nimic. Nu vreau niciun elogiu, nicio odă, niciun psalm şi nicio poezie, fii liniştit. Şi acum bucură-te de nemurire. Nici măcar n-o să te cert vreo clipă că n-ai crezut în ea sau în mine.
       Ei bine, chiar şi aşa, continuă Hitchens şi abia acum devine interesant, tot aş fi preferat ca zeul să nu existe. Să nu mai fim în relaţia de păstor şi turmă, raport absolut insuportabil. Chiar şi aşa, ceea ce prefer pentru aventura umană şi pentru regimul general al fiinţei e autonomia. Fără lege de sus, fără un spiritual care domină temporalul, fără o lume de Dincolo care o explică pe cea de aici şi îi dă continuitate, nu mai vreau evaporarea realului. Vreau să fim. Ceva. În cele din urmă.
       A combătut din… compasiune pentru uman. Cred că e cea mai frumoasă latură a ateismului (care e de obicei nesuferit etc.), să argumentezi împotrivă chiar şi în ipoteza în care ai şti că zeul există. Şi nu din orgoliu etc., ci din compasiune. H. nu suporta să vadă omul în genunchi. Dacă ce se petrece aici e o aventură umană, bună-rea, cel puţin s-o ducem până la capăt autonom. Ştia că destinul creaturii radical singure nu e vreo fericire. Într-un monolog perpetuu, aruncată într-un proiect absurd, suferind în plus de singurătate, înainte de a fi cu totul acoperită de ceea ce s-a temut a fi: neant.
       Dar cred că e cea mai frumoasă variantă de ateism. (Şi Sartre o avea, dar o argumenta aşa de obtuz că-i lua tot farmecul.) Chiar şi dacă ai exista, nu stau de vorbă cu tine, sau dialogăm numai în singurătate. Pentru că mi-e milă de specie. Din onoare pentru specie, pentru cei slabi şi care nu s-au cerut aduşi aici, în micul tău joc. Şi dacă eşti zeu într-adevăr, înţelegi asta şi ne laşi tăcerea.
       E un tip de compasiune care…
       …De pildă odată îl aşteptau doi vechi prieteni într-un bar, Ian McEwan şi Martin Amis, şi Hitchens intră spunându-le că este o femeie pe partea cealaltă a străzii şi se leagă nişte derbedei de ea. Trebuie să mergem să vedem ce e. Cei doi se privesc lung, îşi dreg glasul… Perfect, spune Hitchens, sunt numai şapte inşi, haideţi. Tipi de cincizeci şi ceva, cei doi se priveau puţin oblic. Văzându-i livizi şi ca să-i grăbească, a exclamat: hai, sunt numai şapte, noi suntem trei! Se pun până la urmă în mişcare, şi norocul lor a fost că pe aleea întunecoasă nu mai era nimeni…
       Un asemenea tip de ins era, şi găsesc că e o chestie foarte frumoasă şi una dintre puţinele variante de ateism simpatic care pot să existe.

 

 

~

•26 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Aud constant critica asta despre evrei, nu chiar antisemitism dar în prag de a fi.
       – M-am săturat. Atât se umflă în pene… La toţi evreii am văzut… nu ştiu cum să-ţi spun, un fel de suprematism moral. Măi, nimeni nu e ca ei. O idee uriaşă despre ei. Că sunt primadone încununate de un destin, unul mai important ca al oricui pe lume, parcă toţi poartă pe frunte nişte lauri şi s-au întors din bătălie, au o fandoseală din asta de operă, cu cor şi costume…
       – Ok… Să zicem că au un fel de orgoliu al suferinţei. Când suferi crezi că eşti ales să suferi, e un transfer. Aşa găseşti un sens la ce ţi se întâmplă. E la fel şi pentru un pacient de spital. Da, ai să găseşti evrei primadone, care dau mereu ochii peste cap şi suspină şi-ţi ţin discursuri despre morală. Ei şi?
       – Dar de ce să sufere? Şi acum? Au cea mai bună situaţie din lume, de când sunt. Care mai e suferinţa? Cât mai trăiesc din suferinţa din trecut? Şi-au dat un termen? Nu ştiu, măi. Nu mai pot. ‘Saturaţie’ – cunoşti cuvântul ăsta?
       Da, cunosc cuvântul ăsta…
       Cred că aşa a început.
       (Şi în antisemitism stă acel ciudat germene de antiumanism universal, sesizat de Fanon: ‘Profesorul meu de filozofie, de origine antileză, e cel care mi-a amintit într-o zi: „Când auziţi vorbindu-se de rău despre evrei, ciuliţi urechile: despre voi se vorbeşte”‘ – Frantz Fanon, Peau noire, masques blancs, Seuil, Paris, 1971, p. 98.)
       Cred că orice ură începe cu o critică perfect probă şi inocentă, care degenerează uşor, insesizabil. De aceea analiza urii e atât de complicată şi nu poate fi rezolvată cu o tiradă morală – altminteri am fi eradicat-o de mult. Există un grăunte de adevăr: de aceea minciuna e complicată.
       După care o continui, şi tu însuţi nu ştii de ce o continui… Eşti la porţile patologiei şi te uiţi curios, pe o mică fereastră, înăuntru.

       ● Nu înţeleg ideea de selfie. De ce să chinui un om să stea lângă tine într-o fotografie ca şi când aţi fi prieteni, deşi nu te cunoaşte. Nu e un foto-viol?
       Ştiţi cine e fericit să facă poze lângă nişte necunoscuţi? Nimeni.
       – Ăsta pe care-l vezi în fotografia de pe birou e tipul lângă care am stat o secundă. I-am provocat un moment de nefericire, sunt mândru de asta, şi a rezultat o poză în care totul e fake, relaţia dintre noi, apropierea de mine, zâmbetul. Mă simt bine în privinţa asta, de fapt o voi muta chiar acum de pe birou pe şemineul din living.
       – ?…

       ● Ce-i de făcut. Când totul se împotmoleşte, soluţia scriitorului e de obicei aceeaşi. ‘Omoară pe cineva.’ Trucul funcţionează tot timpul. Vine natural şi, după moartea unui personaj, problema narativă e de obicei rezolvată.
       Viaţa, neridicându-se la exigenţele ficţiunii…

 

 

~

•23 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘Nu că lumea bună ar fi fost prea mare pentru talentul lui Truman Capote. Acea lume bună era prea mică pentru talentul lui Truman Capote. Aici, cel puţin, în termeni omeneşti cei Foarte Bogaţi sunt foarte săraci. Interesant cu ei e că nu sunt interesanţi; incredibil e că nu sunt nici măcar credibili. Cu siguranţă nu sunt acei ‘monştri răsfăţaţi’ din titlul capitolului lui Capote [din Answered prayers]: sunt mediocrităţi răsfăţate, nişte ciudaţi plictisitori.’ (Martin Amis, The war against cliché: Essays and reviews 1971-2000.)
       Man. Asta spre a sluji drept exemplu pentru cât de mult se poate cineva înşela. Ideea că cei ‘Foarte Bogaţi’ nu sunt decât nişte bogaţi cu un pic mai mulţi bani (după cum bogaţii sunt nişte săraci cu bani, un increment material de tipul ăsta) e veche şi nulă, iar Amis se cufundă în ea până peste cap. Numai imaginea bogaţilor de primă generaţie sau de a doua – îmbuibaţi – s-a impus în literatură, cu Stendhal, Balzac etc., doar latura moralistă a îmbogăţirii a fost exploatată. Era generoasă literar şi flata imensul lectorat sărac. Despre înalţi trebuie să scrii că sunt scunzi, despre pitici că evoluează în foarte frumoase jocuri de volei.
       La suprabogaţi nu ai ce să exploatezi, totul e prea polisat şi calm acolo, o indiferenţă absolută. Nici n-ai şti de altfel să reproduci o conversaţie, o zi din viaţa lor, într-atât mediul e azi radical necunoscut. Singurul necunoscut. Nu merg la şcolile noastre, cu avioanele noastre, în spitalele noastre, în magazine, totul e inedit şi segregat. Până şi aristocraţia veche rămăsese într-un fel în lume, lângă noi, nu se îndepărtase atât de mult de ea. Era foarte bogată, dar îi vedeai trăsurile, rochiile, călătorea de la un castel la altul, era sesizabilă, nu ascunsă în domenii impenetrabile sau insule. Avea o identitate, o limbă, nu douăzeci de paşapoarte de la naştere. Nu se înţelege că superbogaţii de acum sunt o altă lume, postistorică. O lume care nu mai poate fi prinsă şi arsă pe rug, la răstimpuri, pentru că ar fi la putere, sferele lor sunt dincolo de putere şi nu se amestecă în ea. Măsura în care aceşti oameni sunt separaţi.
       De altfel, în afară de Fitzgerald, nimeni n-a cunoscut bogaţi reali. A treia, a patra generaţie, a cincea de moştenitori. Sunt ştiuţi doar cei vizibili, aflaţi ‘în lume’ încă, în reviste Forbes, genul Warren Buffett etc., prin identitate şi mimesis. Publicul vrea să afle un singur lucru: totul e în regulă şi egal. Nicidecum că un salt nu material, ci cultural, antropologic, ar putea avea loc.
       Capote admite că nici el nu i-a cunoscut prea bine şi că poate doar Vidal, dacă ar fi avut răbdarea să-i descrie, ar fi întrezărit figurile câtorva, nu se ştie cât, nu se ştie unde.

       ● O altă informaţie despre delicaţi: Beria consemnează în presupusul jurnal că, în prezenţa lui, Stalin a plâns de două ori.

       ● Duras despre îmbătrânire: ‘Foarte repede în viaţa mea a fost prea târziu. La optsprezece ani era deja prea târziu. Între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani chipul meu a plecat într-o direcţie neprevăzută. La optsprezece ani am îmbătrânit. (…) Această îmbătrânire a fost brutală’ (L’amant).
       Acel ‘chipul meu a plecat într-o direcţie neprevăzută’… Acelaşi efect frisonant, după ani. E drept că la femei e un pic altfel, mult mai dur. Dar în cele din urmă, pentru toţi, chipul o ia într-o direcţie necunoscută. Un număr de două sau trei asemenea plecări sunt prevăzute. Chipul, corpul, în cele din urmă restul.

 

 

~

•20 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ce uimeşte la filmele ‘postapocaliptice’ e să descoperi că nimănui nu-i pasă, în ele, că lumea tocmai s-a dus dracului. Nimeni nu reflectează la asta, măcar o secundă.
       Pe mine m-ar opri din orice. Să ştiu că proiectul uman de civilizaţie a eşuat, că, după nu ştiu ce catastrofă nucleară, Shakespeare şi Wagner şi Pyrrhon şi Biblia şi nimic nu mai există şi totul a fost în zadar, mi s-ar părea descumpănitor cel puţin. De o mie de ori arderea bibliotecii din Alexandria, ar fi acum o ardere de tot. Pe lângă asta, orice proiect biologist ulterior de ‘supravieţuire’ a umanităţii mi s-ar părea ceva nu doar minor, dar la drept vorbind aproape nul.
       Şi scenariile de film ne arată cum să te înarmezi atent ca să rezişti la nu ştiu ce invazie, şi cum să duci mai departe… ce anume? Umanitatea? După ce a dispărut din ea totul, un vas gol? Ca un ordin de mamifere terestre sau o încrengătură de maimuţe?
       Aparent e vorba de nişte filme derutante şi de o naivitate cosmică, cum genul livrează adesea. Dar ele îţi dau ocazia să descoperi în felul ăsta, prin scenariştii şi regizorii din pop culture, o anumită viziune despre lume care are curs în societăţile noastre, în cea americană în special, şi de care altfel nu ţi-ai da uşor seama.
       Pentru oamenii aceştia lumea, lumea noastră, a dispărut deja. Nu ştiu dacă lucrul e suficient de limpede. Au abandonat-o. E abandonabilă. O anumită lume veche e moartă şi trebuie lăsată în urmă. Filmele ‘postapocaliptice’ noi (fără nimic în ele din genul clasic-patetic Fahrenheit 451 etc.) sunt, inconştient, wishful thinking şi ‘profeţii autoîmplinite’, ‘distrugeri creatoare’ şi arderi de tot la care un fel de suflet colectiv, de spirit al timpului visează deja. E limpede că aşteptarea e pentru un salt radical de civilizaţie, oricum cu totul altceva decât o continuitate a civilizaţiei înţelese ca acumulare. Lumea veche, cu terfeloagele ei de Platon, e ceva lăsat în urmă, ea pur şi simplu nu mai există deja, a fost înlocuită de o nouă conjectură universală.
       Există o Ipoteză a Apocalipsei pe care o ruminăm şi cu care trăim deja.

       ● Orwell, contemplând acţiunile anarhiştilor spanioli care aruncau biserici în aer, a remarcat despre Sagrada Familia, pe care o găsea cu totul hidoasă: ‘Cred că anarhiştii au dat dovadă de prost gust nearuncând-o în aer când au avut ocazia’ (George Orwell, Homage To Catalonia, Penguin Books, London, 1989, p. 188).
       E drept că, la cât a luat construcţia cu sclipici şi sticle colorate, în taler cu costul impresionant al unui baton de dinamită…

       ● Bunicul cumpărase casa de la nu ştiu ce colonel din armata veche. Militarul trebuie să fi avut, după război, un fel de pasiune pentru grădini şi pomicultură. Altfel nu se explică de ce a plătit să i se aducă într-un transport special, dintr-o staţiune a unui oraş apropiat, pomi fructiferi aleşi cu grijă, plantându-i în grădină pe soiuri. Şi de ce noi, decenii mai târziu, am avut toată copilăria cele mai bune nuci, mere ionatan şi cireşe (foarte dulci, mari, după ce se înnegreau puteau fi uitate pe copac fără să facă viermi vreodată), pentru care vecinii veneau să ia câte o crenguţă de altoi spre a-şi îmbunătăţi producţia. Ce s-o fi întâmplat cu acel om, nu ştiu. Cred că erau răzbunări în vremea aceea. După război a hotărât să vândă tot şi să-şi ia ceva în alt oraş. Niciodată nu l-am întâlnit şi n-am ştiut ce s-a ales de el. Am avut, noi copiii, o curte simplă şi, despărţită de un gard scund, cea mai spectaculoasă grădină cu mici alei şi fructe de tot felul, nuc imens, legume şi flori, un paradis în centrul centrului de oraş, pe o străduţă care se înfunda şi unde nu trecea mai nimeni, înconjuraţi de case şi fericiţi ca în paradis. Bietul om. Trebuie să fi crezut că strânge pentru bătrâneţe, fără îndoială, şi istoria pregătea lucrurile pentru altcineva. Veranda lui largă, înaltă şi luminoasă – nu se mai fac aşa, trebuie imaginate vreo 10 ferestre duble alăturate -, podul imens cu bârne grele şi hornuri după care alergam ascunzându-ne, bolta pivniţei zidită în cărămizi uscate, cu un aer plăcut, cotită şi misterioasă ca-n filme.
       Eram fericiţi? Nu fericiţi; nici nu ştiam că trăim. Că există în afară un fel de viaţă, împărţită pe zile şi luni şi săptămâni, cu oameni care numără ore şi minute şi se grăbesc spre ceva.