~

•27 septembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Se pare, un proverb afgan (Dantec îl cita mereu, e în Babylon babies): ‘Dă-i un cal celui care spune adevărul, o să aibă nevoie de el pentru a fugi’.

       Sloto: ‘Cine conduce o maşină se apropie de divin’.
       De ce bătrâneţea frizează până la urmă kitsch-ul. Scapă aşa de puţini.
       Imaginea cea mai respingătoare care poate exista pe lume, pentru Virginia: un bătrân care mănâncă cu poftă.

~

•26 septembrie 2016 • Un comentariu

       Rushdie, o inversiune morală: agresorii se consideră azi victime: ‘Trebuie să te scuzi pe lângă cei care te atacă. (…) Ameninţările celor care se consideră ameninţaţi, cuţitul care afirmă că se doreşte înjunghierea sa’ (Two years, eight months…). A început de când, după 11 sept. 2001, s-a spus că America e responsabilă de ce i s-a întâmplat; când victima e acuzată, nu agresorul, totul s-a terminat.
       Nu cred că e o ‘completă inversiune a universului moral’. Ei ştiu prea bine ce fac, ştiu că sunt în teatru, în prefăcătorie. Fac haz de asta. Pur şi simplu ne consideră prea slabi ca să mai răspundem la evidenţă. Sfidarea evidenţei – simţuri, raţiune, logică, principiul realităţii etc. – e probă de vitalism şi teritorializare, de poziţie solidă. Îţi resping demonstraţia şi dacă-mi arăţi pe hârtie că cercul e pe alocuri mai rotund decât pătratul. Important pentru mine e că teritoriul tău s-a micşorat, că eşti slab acum şi implori de la mine rezonabilul. Nu sunt ţinut să validez nicio ‘morală’: sunt în sfidare.
       Continuăm să moralizăm, în Vest, un raport de forţe. (Cu vorba lui Rousseau, continuăm să invocăm forţa dreptului – adevăr, act de necesitate -, în timp ce ei sunt în dreptul forţei, pur act de voinţă.) Câtă vreme i se va răspunde violenţei cu silogisme peremptorii şi măsurători cu rigla în mână, implorând-o să înţeleagă că e violentă, e încă o probă a stadiului comic în care am plonjat.
       O stupoare interesantă, totuşi. Lucrurile arată de parcă toţi contemporanii, în Occident, ar lucra la o casă de pariuri.

~

•24 septembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Narcisismul. Cutare personaj public e narcisic etc.
       Uităm că Narcis nu ştia că imaginea de care s-a îndrăgostit era a lui. Credea că acel chip adorat, în reflecţia vălurită din luciul apei, e al altcuiva. E absurd să spui că Narcis se iubea pe sine. Povestea lui Narcis nu e una ridicolă, ci tragică; instrumentalizarea ei ‘medicală’, în vulgata psihanalitică etc., o extensie de sens şi o neînţelegere.
       Dimpotrivă, narcisicul ar trebui să fie nu acela care se iubeşte pe sine, ci cel care se îndrăgosteşte de ceva fără a şti că acel ceva e biata lui reflecţie. Să considerăm sobru situaţia oricui în lume. Ce iubim? Cel mai adesea lucrurile care ne seamănă: nouă, locului, tribului. Le iubim fără să ştim că ele suntem noi sau, mai bine zis, când iubim nu ştim că lucrul iubit e extensia noastră, amorul nostru masturbator de sine. Peisajul e cel al copilăriei; iubita – seamănă cu mama, în fizic sau caracter; muzica – e ceea ce am deprins ca acorduri în prima copilărie etc. Admirăm cel mai adesea asemănătorul şi familiarul, ceea ce am găsit pe lume. Narcisicul e deci dorinţa inconştientă, tragică de a valida şi perpetua mimetic lumea, statu quo-ul, familiaritatea ei. Dorinţa de a nu participa cu nimic la schimbarea chipului lumii reflectat în acelaşi luciu liniştitor de apă. E important: narcisicii nu ştiu. Absenţa conştienţei situaţiei lor, modalităţii lor de a fi în lume e ceea ce îi face să fie.
       Subzistă un mod de a ieşi din mimetismul narcisic al lumii: proiecţia în ideal. Există ceva care nu seamănă cu nimic cunoscut, şi îl iubeşti totuşi. Ceva ce e alter-ul, stranietatea lumii cunoscute, şi totuşi vrei să-l atingi, să te înstrăinezi tu însuţi către el. Poate fi o absurditate, dar perspectiva e complet schimbată. Iată-te altul. Cel puţin nu mai eşti un ilot.
       Niciodată n-am înţeles imperativul scriitorului de a scrie despre ceea ce cunoaşte. Sufleteşte vorbind. Şi îl auzi peste tot. Ce sens poate să aibă să fii un scrib, un copist al propriei tale umbre în lume. Unde e meritul. Nu mai e artă, ci meşteşug: aşezi o hârtie de indigo peste geamul ferestrei odăii tale şi copiezi atent contururile lumii pe care le zăreşti în ea. Îi reproduci lumii reflecţia narcisică. E posibil ca ăsta să fie motivul pentru care mi-a plăcut tot timpul scrisul intimist – toţi scriitorii pe care-i admir, am observat, erau intimişti, Capote, Fitzgerald, Kafka, Woolf, Dostoievski etc., nemaivorbind de filo sau poeme. Acolo, în scrisul acela există tentaţia extinderii sinelui, depăşirii înspre necunoscut; chiar dacă e un ideal inconştient, şi în fond o nemulţumire profundă cu lumea. Ei toţi se întreabă: ‘Cine suntem?’, ceea ce e un fel de a spune: ‘Ce sens ar avea să fim în continuare ceea ce suntem deja?’. E un fel de a fi tulburat, în cea mai clară şi mai stabilă dintre situaţii. Un fel de a nu-i recunoaşte o validitate profundă lumii.

~

•23 septembrie 2016 • Un comentariu

       Actorul Codrescu: Sorana Ţopa, la care se adunau pentru agape ‘spirituale’, cu Sadova etc., le scria în fiecare an câte o piesă, despre iubire, moarte, renaştere etc.
       De ce au fost cu toţii mistici, în anii ăia. Ce lume bizară. Ce sclavi suntem epocii noastre; cât de puţin din noi e centrat. Ce s-a întâmplat cu oamenii ăştia se putea întâmpla altfel? Mă gândesc la toate angajările lor – fascism, protocomunism etc. Puteau fi altfel? Aveau în minte numai Ifigenii, limbajul lor era bombastic, ridicol… Puteai fi altfel dacă te năşteai în anii ’20?
       Ce porcărie. Trebuie să fugi de epocă. Să fugi de tot.

~

•22 septembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Antecesorii noştri erau eroi pentru felul cum înţelegeau căsătoria. Ultimii care o mai înţelegeau în termeni clari. Când mă gândesc că nu am auzit de niciun divorţ în familie – şi cunoşteam rezonabil, să zicem, vreo 30-40 de persoane… Nu erau nici speciali, nici sectă sau comunitate, erau cei mai banali oameni din lume. Adevărul e că mariajul e terminat. Nu pentru că n-am vrea să funcţioneze. Cu toţii vrem să stăm cu cineva – însă adevărul e că doar pentru o vreme (‘…Până când corpul ei se va stafidi dincolo de suportabil şi o altă tentaţie a fericirii se va ivi’ – am vrea să se spună la ceremonia maritală, dar cuvintele gândite de toţi nu sunt pronunţate de nimeni). Cu toţii vrem să meargă perfect – dar pentru o vreme. Ce avem în gând e reuşita unui provizorat. N-am admite-o pentru nimic în faţa altarului. Trec nişte ani, ai copilul acela, creşte puţin – şi ceva se întâmplă. Lumea de sclipici, mucava şi bani a Hollywood-ului e perfectă pentru a măsura plenar asta. Ori lumea bogaţilor. Sunt universuri-tip, ca acele medii ştiinţifice de laborator în care frecarea sau gravitaţia sunt zero. Nu din 100 sau 1000, din mii de mariaje rezistă până la capăt unul. Pentru că sunt liberi financiar şi întâlnesc social tentaţia la o rată convenabilă. În vreme ce în alienarea noastră social-domestică lucrurile sunt doar amânate puţin. Evident că în comunism şi în interbelic şi în sec. XIX rata divorţurilor era mai mică. Evident că în Coreea de Nord e infimă. Dar de cum creşte libertatea, aşadar adevărul… Ce sens ar avea să ne vindem iluzii?
       În realitate, e greu să trăieşti cu oricine. Trec 4-5 ani şi se întâmplă ceva. Ne concentrăm pe ce s-a întâmplat (adulter, plictis etc.), ca şi când ar conta. S-ar fi întâmplat oricum ceva.
       Se întâmplă oricum ceva, întotdeauna.
       Mariajele lungi sunt prietenii. Sunt mariaje la fel de terminate ca toate celelalte – dar unde nu s-a pronunţat divorţul fiindcă s-au metamorfozat la timp în şezători amicale. Prietenia, consangvinitate fără sex, gintă restrânsă, fratrie de idei, funcţionează. Funcţionează foarte bine până la moarte pentru că exclude corpurile. Nu e despre corpuri fizice. Adevărul e că nimeni căsătorit pentru mult timp nu mai e căsătorit. E mereu orice altceva: fratele soţiei lui. Tatăl soţiei, copilul ei. Fratele pe care nu l-a avut niciodată, cel mai adesea. Toate căsătoriile care rezistă al fine izbutesc asta fiindcă devin incesturi legale.
       Rezultat al unor relaţii incestuoase întinse pe secole, ce să se mai aştepte, în chip rezonabil, de la noi?…
       Ştire discretă, neînsemnată: ‘o echipă anglo-germană de la universităţile Bath (Anglia) şi Ratisbonne (Germania) a făcut viabili nişte embrioni injectându-le un spermatozoid fără a recurge la ovocite’ (L’Huma, 15 sept.).

~

•21 septembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Corectitudinea politică există pentru a ascunde mai bine rasializarea raporturilor de clasă. Nu vine de la clasele supuse. Nu au inventat-o ele. În realitate, dacă eşti în Occident şi suni după o pizza, sunt 9 şanse din 10 să-ţi apară la uşă, zâmbitor, un negru care ţi-o livrează. Sunt ţinuţi în posturile cele mai de jos în societate, şi în acelaşi timp sunt bucuroşi că sunt apăraţi la televizor. Dar în timp ce sunt interzise ‘glumele cu negri’ şi aluziile rasiste, situaţia lor socială e aceeaşi sau chiar se înrăutăţeşte în ultimele decenii – ghetoizaţi, ţinuţi în dependenţă de indemnizaţiile statului, în banditismul de cartier, alienaţi etc. Acesta e marele truc pe care l-a obţinut corectitudinea politică – în întregime inventată de albi fii de burghezi (cu o conştiinţă vinovată, dar în acelaşi timp dorindu-şi moştenirea de la papa) în campusurile din Berkeley – pentru a masca radicalitatea conflictului, care nu e unul rasialist, nu e feminist, nu e sexist – toate, lupte de ariergardă sau în orice caz de plan prioritar secund -, ci în primul rând şi deasupra a tot, unul social, economic. Clasele dominante domină la fel de bine, deceniile care au trecut le-au multiplicat profiturile, doar că în plus e interzis să spui la televizor un număr de cuvinte. Bancherii sunt de acord că e încântător.

~

•20 septembrie 2016 • Lasă un comentariu

       De ce trebuie să fii în formă fizică pentru a fi ‘preşedinte’ de stat?
       Nazism curios care nu mai ridică nicio obiecţie. Până şi dictatori africani livrează acum periodic buletine de sănătate roz. De când i se pretinde omului politic să fie un atlet? Roosevelt a ajuns în căruciorul cu rotile de la o maladie gravă, Churchill fuma vertiginos şi era cunoscut pentru a nu fi practicat o secundă de sport vreodată. Mitterrand a condus cu maximum de distincţie în paroxismul bolii.
       De ce, cu trei sferturi dintre oameni bolnavi şi foarte bolnavi – unii spun, până la 95% -, ceea ce înseamnă că în afară de infanţi şi de câţiva norocoşi avem cu toţii corpuri care ne sabotează, să-ţi imaginezi un şef politic fundamental altfel? Ştiu că poporul vrea să-şi aproprieze corpul şefului politic (corpul fizic şi corpul politic al regelui etc.), că condiţia fizică e o condiţie metafizică, în care-i atribui fiinţei alese perfecţiunea statului pe care-l încarnează. Nu ne-am vindecat de obsesia purităţii – tocmai în exerciţiul puterii, provizoratul însuşi…
       Dar e ca şi cum întreg poporul, ros de infirmităţi pe care le vrea tratate umanitar şi socialist, ar mai practica perfecţiunea şi selecţia eugenică nazistă pentru o singură persoană, pedepsind-o periodic pentru ideea de a se proiecta în capul statului.