~

•8 Decembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Sentimentul românesc al fumătorului se apropie de crimă.

img_20160812_123259

~

•4 Decembrie 2016 • 2 comentarii

       Câteva cărţi mi-au rupt inima, în copilărie.
       – Singur pe lume, mai întâi. Îmi amintesc şi acum începutul scurt şi frapant: ‘Sunt un copil găsit’. Hector Malot a fost acuzat că e uneori cam sentimental. Nu ştiu. Cartea mi-a format ea singură jumătate din trăsăturile de caracter, într-atât m-au zguduit scene de acolo. Aveam undeva între 8 şi 12 ani, cei mai vulnerabili; de atunci nu suport răul sardonic, cruzimea etc. Orice cerşetor e pentru mine Rémi, ţinând un spectacol la colţ de stradă cu maimuţica lui îmbrăcată în vestă militară şi chipiu, sau cu căţelul Capi. (La ce instrument cântau, oare. Nu mai ştiu. Îmi amintesc doar scene când stăteau în frig, sufereau de foame…) Până la cartea asta credeam că toate în lume sunt în regulă, adică mai mult sau mai puţin lumea era alcătuită din ceea ce vedeam în împrejurimile casei sau uitându-ne pe fereastră. Malot a mai scris vreo 80 de romane, din care n-a rămas nimic. Dacă ai şti dinainte ce e timp pierdut şi ce nu; s-ar fi limitat liniştit la capodopera asta care nu ştiu de ce e numită ‘carte pentru copii’.
       – Cei trei muschetari, După 20 de ani, Vicontele de Bragelonne, 8 volume pe care le văd aşezate frumos în raft; citite de cel puţin 2 ori. Cred că îmi plăcea cam orice Dumas. Aveam vreo 10-11 ani, credeam în aventură. Noi copiii aveam coifuri, cape, săbii de lemn şi atacam trupe imaginare de inamici care apăreau de absolut peste tot, mă mir şi acum că nu ne-am scos ochii.
       – Colecţia Jules Verne. Cred că vreo 8-10 cărţi, din cele 50, mi-au plăcut cu adevărat. Am fost încântat să aflu mai târziu că Verne nu fusese mai nicăieri şi că le-a scris pe toate de la biroul lui confortabil din Paris sau Nantes, în halat şi papuci, cu atlase, enciclopedii şi glob pământesc în faţă.
       – Aventurile cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Nu chiar impresionante, era la Mark Twain un sarcasm care cădea cam în gol şi nu-mi plăcea (îl consideram de exemplu mult sub Creangă, ale cărui Amintiri din copilărie, citite iarna la gura sobei cu toată familia, ne făceau să râdem ore întregi, până când făceam un fel de apoplexie şi plângeam din cauza durerii de burtă). Dar interesant etc.
       – Revista Pif  (Pif le chien) de benzi desenate. Primul contact cu ‘Occidentul’, cu un alt spaţiu, un alt orizont oarecare. America pentru noi era zero – minus ceva cowboys şi indieni, şi Colţ alb de Jack London. Pif era supliment la L’Humanité-ul Partidului Comunist Francez, şi câţiva copii ‘de la bloc’ (cum numeam zona de 3-4 blocuri şi 7-8 case care alcătuiau alveola protectoare unde ne jucam) aveau părinţi care o puteau, nu ştiu cum, cumpăra sau se puteau abona direct la ea prin poştă. Şi acum iau câte una când o văd undeva, din nostalgie, ca să o răsfoiesc şi să găsesc sistematic că e nulă în comparaţie cu… nu ştiu prea bine ce. Adevăr sau probabil nostalgie. Revista aventurilor lui Rahan, de asemenea, dar mai puţin pasionantă. În Pif, pe la mijloc sau spre sfârşit, lunga serie Corto Maltese, din care noi nu înţelegeam nimic dar ne plăceau marea, corăbiile, aventurile acelor personaje care reveneau în fiecare episod. Maltese era un tip misterios şi de neînţeles cu care voiam să semănăm toţi. Cred că şi acum fumez cigarillos, care e un fumat care nu e fumat, ci pufăit melancolic, privit în vânt şi pierdut în gânduri, din cauza lui.
       – ceva cărţi de SF. Fără aderenţă reală la ele, nu ştiu de ce; poate nu mi s-a recomandat ce trebuie. De atunci genul a fost pentru mine mai mult sau mai puţin mort.
       – apoi am descoperit ‘lecturile’ enervante, seriosul ‘vieţii’, adică nulitatea profundă a tot etc.
       Everything went down from there.

~

•1 Decembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Acum doar 200 de ani am fost acolo.

~

•29 Noiembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Ideea că abrutizaţii au făcut istoria ultimelor evenimente (Brexit etc.). Am revenit la discuţia din tipul lui Guizot şi Louis Philippe despre votul cenzitar – doar bogaţii ar trebui să voteze, şi anume nimeni care câştigă sub 200 de franci… Destul de incredibil. 2016. Proclamat drepturile omului, abolit sclavia, eradicat boli şi foamete, făcut piruete pe suprafaţa Lunii, învins regimuri totalitare, tehnologia digitală e în buzunarele oricui, citit rafturi despre principii şi idei politice, lăsat în urmă secole de războaie, de lupte, de cuceriri sociale, naţionale, civile, individuale – şi ce gândeşte elita, la acest minunat moment auroral al istoriei? E la aceleaşi raţionamente de brută îmbuibată despre poporul care e prea evident inferior ca să merite să voteze, să înţeleagă şi să conducă ceva. Unii o spun deschis, alţii în penumbră, dar – elită universitară, media, politică, economică, ia-i la o cafea pe o terasă, în jumătate de oră îţi mărturisesc: toţi, sau aproape, au consens deschis aici.
       E totuşi remarcabil. Cine ar fi spus-o, cu 20 de ani în urmă, la căderea comunismului; nici picuraţi cu ceară. Un deceniu-două, şi elita de orice tip se îndreaptă sistematic, behaviorist, spre ideea de suprematism social, într-o evoluţie organică. Regres de civilizaţie fascinant – fără dictaturi, Hitleri, situaţie-limită. Ar trebui să mulţumim pentru timpurile de faţă, edificatoare în gradul cel mai înalt, pentru falimentul total al naivităţii pe care-l constituie.

~

•26 Noiembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Pe câte paliere şi planuri trăia C. Primea pe toată lumea, vorbea despre tot. Avea zeci, sute de prieteni, sute de cunoştinţe apropiate, din toate ţările, cu toate ideile imaginabile. Corespondenţă în câteva limbi. Din stânga Eliade, cu ‘succesele’ lui interminabile, din dreapta cei de acasă – scrisori, pachete, îngrijorări. Francezii, parizienii, cu zecile sau sutele, cunoştinţe întâmplătoare din toate mediile şi direcţiile. Atenţie grijulie pentru toţi, sfaturi. Atâtea lumi, trecutul, prezentul. Cine a fost omul ăsta.
       F.T., de o superficialitate de neînţeles – flirtul ei libidinos şi fals liric, din scrisori, lung şi sclifosit ca niciun altul, de târfă la mănăstire. Dar poate nevinovată.
       Dacă Caietele de după ’72 nu se află în  colecţia ‘brocanteusei’, Simone le-a aruncat. Chinul lui din ’81~83, insuportabil, ce notaţii trebuie să fi cuprins. Azvârlite probabil în bloc, fără conştiinţa deplină a faptului. Oprirea în ’72 e inexplicabilă. Aş fi căutat în toată casa, obsesiv, fiecare ungher, vază, sertar, fisură în perete. Dacă în doi ani nu mai avem nicio veste despre ele (contez pe lăcomia editorilor), nu se află nimic real acolo, S. le-a aruncat şi a păstrat tăcerea până la malul Atlanticului.
       Iunie ’88, primul semn al bolii; ‘un tip nou de oboseală a pus stăpânire pe mine’.

       Sollers: ‘Un scriitor nu spune niciodată „noi”‘. (‘Nu există mântuire posibilă ca ansamblu. Nu există mântuire a unui „noi”. (…) Un scriitor nu spune niciodată „noi”, Proust nu spune niciodată „noi”. Asta e eroarea lui Céline de la un moment dat, a crezut într-un „noi”. Tot asta e şi eroarea lui Heidegger, de a crede în poporul german. Toate erorile provin din „noi”‘ – Ph. Sollers, int. Vincent Roy, Transfuge, nov. 2016, p. 22.)
       Cam simplist, dar nu lipsit de adecvare şi chiar de adevăr. ‘Literar’ e sinonim pentru ‘autist’, dacă e o operă mare. Nu reflectezi lumea, cum se crede, ca un perete oglindă, nu te deschizi către lume când scrii. Creezi autist o lume proprie, rotundă, perfectă, ‘aşa cum o portocală e perfectă’ (Capote), cu formele, vibraţiile ei. Stilul nu e altceva, nici perspectiva – fără amprenta sufocantă a eului.
       Uimirea genuină a lui S.B. că C. n-o pomeneşte aproape nicăieri în jurnal, vreme de 15 ani. Există deci oameni care sunt singuri şi când sunt însoţiţi.
        ‘Nu vorbeşte aproape niciodată de mine. E chiar foarte, foarte curios. Într-o vreme ne duceam în fiecare duminică în jurul Parisului şi mergeam toată ziua, făceam douăzeci şi cinci, treizeci de kilometri, eram tot timpul cu el. De fiecare dată, în jurnalul lui scria: zi extraordinară la ţară, eu AM făcut atâţia kilometri… Eram totuşi şi eu acolo, îmi amintesc perfect… (…) E cu totul extraordinar. Chiar ţinea jurnalul acela pentru el.’
       Suferinţa ei că era prezentă atât de puţin în conştiinţa lui. 15 ani de jurnal şi abia două menţiuni, în paranteză sau cu iniţială… E o latură feminină specifică, un fel de intuiţie dureroasă, sunt mereu uimite că nu ocupă un loc mai însemnat, complex specific sclaviei sociale îndelungate. Iluzia că eşti totul şi apoi certitudinea că eşti nimic. Nu e însă doar asta. A avut, brusc, intuiţia Scriitorului. (E drept că S.B. era o femeie superioară şi amuzantă, cu un fel de detaşare discretă. C. a avut norocul să nu aibă alături o sărmană ţoapă; fratele său, mai puţin.)
       Uluirea ei reală: există un fel plenar, intens, necunoscut de a fi în lume, o imersie proprie speciei scriitorului. C. locuia absolut în gândurile proprii.

       Onfray: ‘Rezoluţia UNESCO care face din Ierusalim un oraş exclusiv musulman e teribilă. E negaţionistă, revizionistă’. – Mai precis, că nu e oraş cu prezenţă evreiască, aberaţie istorică aproape comică. Niciun articol în toată presa care să protesteze, în afara unui mic text în Marianne, mi se pare. Deja, internaţional, presiunea statelor musulmane începe să consacre dominaţia numărului. În Franţa, mai toţi s-au uitat în altă parte; frica şi colaboraţionismul continuă.

       Renunţarea la recrutarea publică pentru serviciul militar, în Vest. Toţi se felicită pentru o achiziţie de civilizaţie care e demilitarizarea civililor etc. Acum vor lupta însă pentru noi mercenarii; adică mâine vei fi la discreţia celui care plăteşte mai mult.

       Tipii venind din războiul rece nu mai pot judeca limpede politica; cine are un trecut acolo trebuie să se abţină. Toată analiza lor, încremenită în tiparele vechi, e nulă – analogii istorice, modele bipolare etc. Domină încă media, dau încă la-ul în cotidianele mari, dar nu mai pot ieşi de acolo, sunt sfârşiţi.

       Când te gândeşti că până în sec. XIX acumularea materială era condamnată de morala publică în societate ca o vanitate. După aceea, succesul începe să fie brusc echivalat cu munca grea, iar sărăcia cu lenea. Înainte, filantropia fusese o datorie şi un beneficiu mutual, fiindcă îţi putea sluji în viaţa cealaltă, îţi răscumpărai oarecum, cu ea, sufletul – fiecare bogat avea săracul său pe care-l putea indexa în catalogul cu ‘fapte bune’… Apoi, etica protestantă respinge cu dispreţ ideea de datorie morală şi consacră ideea de stăpân şi serv ca naturală, deoarece bogatul e ales de zeu. Urmează războaiele mari, regimurile plutocrate, victoria neoliberală… Ce avalanşă. Şi ce schimbare, săracii văzuţi ca loseri, de unde înainte fuseseră – ei, cei din urmă – ‘cei dintâi’…
       Săracului i s-a luat, de atunci, demnitatea umană şi şansa metafizică. Nimeni nu e acoperit de insulte şi dispreţ mai mult decât el, deşi e subiectul unei fatalităţi economice simple şi programatice. 5% sunt bogaţi şi obscen de bogaţi în lume, 25% vor fi mereu ‘clasă de mijloc’ (de ce acest ‘mijloc’ se află în vârful piramidei, e pentru toţi enigmă impenetrabilă) şi 70% sunt săraci sau mizeri, în eternitatea sistemului, oricât ar munci oricine dintre ei, oriunde. Fatalitatea structurală cere ca cei 70 să fie acoperiţi mereu de undeva pentru a furniza baza piramidei. Desconsiderând săracii, e ca şi când ai dispreţui oamenii pentru că sunt bătrâni şi mor, sau cerul pentru că e albastru. Faptul că acest raport economic necesar nu se poate răsturna, că vom avea tot timpul 70% perdanţi, nu pare să tulbure tipi aparent normali cognitiv şi capabili să conducă operaţiuni algebrice simple. Dorinţa noastră de a dispreţui, de a ne imagina mereu o lume la un etaj inferior nouă; o fatalitate antropologică.

       Arhitectura, mereu rezervată bogaţilor. Dintotdeauna. Morţilor mai întâi (necropole), apoi aristocraţiei, burgheziei mari etc. şi, acum, municipalităţilor dispuse să plătească pentru vreo fantezie. Dacă iei vechea distincţie între arhitectură şi construcţie, bogaţii şi-au permis arhitecţi, săracii îşi permit doar construcţii; un paralelipiped funcţional cu acoperiş şi pivniţă e tot ce li se cuvenea. Niciun arhitect nu vine la un sărac propunându-i: Ascultă, am lucrat pentru state din Golf, sunt acum milionar, lasă-mă să-ţi modific casa deoarece am o idee în spaţiul ăsta, termin în două luni şi nu te costă nimic, tot ce-ţi cer e să punem la urmă o plăcuţă cu numele meu… Medicii pot trata gratuit, avocaţii se amuză luând câte un caz pro bono, dar arhitecţii – sunt strict în arta bogaţilor. Un sărac încearcă să compenseze aglomerându-şi interiorul cu obiecte – de obicei decor etno sau pompieristic -, cu un fel de intuiţie a lipsei, a indigenţei din jur, simte că i s-a făcut şi aici o nedreptate. Niciodată municipalitatea nu va plăti pentru cartiere sociale construite în vreo arhitectură inedită. Încă o artă social autistă vine să se adauge la tot.

       Moartea lui F. Castro.

       C. are dreptate, la Freud nu terapia a fost vreodată punctul forte (aplicabilă oricum la sub 30% dintre subiecţi, care intră într-o matrice nevrotică), ci interpretarea, spectaculoasă şi complet improbabilă – cu analogiile culturale, mitologice etc. Şi critica religiei – aici e seren şi imbatabil, Jung pare un şcolar seminarist. Supremaţia principiului realităţii e totală, deşi în tinereţe frecventa Cabala, misteriile, făcea semne magice pe paginile cărţilor pentru a conjura soarta…, ar fi putut pleca deci spre dispoziţia lui naturală către ocult. Şi-a subminat înclinaţiile cu o forţă stenică impresionantă, convertind rezultatul în teorie. (Mitologia scientistă, rigoristă a sec. XIX a fost esenţială.)
       Roudinesco. Azi:
       – peste tot în lume unde se impusese, psihanaliza e în recesiune
       – redevine o afacere privată (nu mai e purtată de psihiatrie)
       – era la început o terapie a marilor burghezi, care voiau să se exploreze, şi a intelectualilor; asta va rămâne şi acum, nevrozaţii bogaţi vor continua să meargă în analiză
       – preferă terapiile scurte şi medicamentele
       – mişcarea psihanalitică n-a ştiut să se adapteze la schimbările timpului, mulţi au rămas foarte reacţionari şi dogmatici (homosexualitatea, familia nouă, autismul etc.) – una dintre cauzele recesiunii.

       P. nu e un loc al bucuriei, ci al unei poetice, dubioase, acute tristeţi. S-au întâmplat prea multe în el, a fost sediul prea multora. În el cauţi fără să vrei fantome – treci pe trotuar, te uiţi în stânga, barul hotelului R., aici Fitzgerald a băut o noapte întreagă cu Hemingway, întorci capul, treci mai departe, e ireal şi absurd. Asemenea mulţime de fantome şi umbre. Nu-ţi vine să crezi că oraşul mai are contemporani. De altfel, mai toţi vin din afară şi mai toţi colecţionează umbre. Nu se vine pentru ceva întâmplat ieri la prânz. Istorii şi obiecte din afara timpului. Ce bine pentru studenţii americanizaţi, care cred (folclorul pop) că vor trăi idile. Măcar ei caută lucruri vii.
       Cafeneaua X, ‘da, aici stătea Joseph Roth, de unde ştiaţi?’. Au păstrat masa intactă, în colţ, au şi o întreagă naraţiune pentru turiştii germani. De aici îi trimitea scrisori disperate lui Zweig. Cum se numeşte ce facem noi, din 2016, privind din siguranţa noastră istorică, varietatea asta de voyeurism post mortem.

~

•24 Noiembrie 2016 • 10 comentarii

       Sună tentant argumentaţia meritocraţiei. Să propui un sistem de recompensă socială mai just decât democraţia… Fiecăruia după merit, e deja jumătate din comunism.
       Nu poţi să nu observi, însă, de îndată ce analizezi meritul: noţiunea se evaporă dinaintea ta. Aparent poţi vorbi de merit măcar atunci când există egalitate absolută. Între doi inşi egal de puternici, de înalţi, de bine legaţi etc., merită o recompensă mai mare cel care a depus un efort pe măsură. E net şi imediat comensurabil. Dar în lumea reală meritul îşi pierde denotaţia şi sensul. Cineva se naşte cu ureche muzicală impecabilă, un altul e complet afon. Nu e deloc evident care e meritul unuia, vina celuilalt. La competiţia muzicală unul va fi sistematic meritoriu – pedagogii săi îl vor numi aşa, de câte ori ia o notă mai înaltă din octavă -, fără să merite nimic. (Câte şcoli vocaţionale, de artă există? zeci, pe un teritoriu dat; elevi care desenează foarte bine spre uimitor, mii. În 200 de ţări, aşadar, la acest moment, sute de mii de talente cu totul uluitoare. Câţi Picasso? – Număr nul. Decenii şi decenii la rând, niciunul… Când un tip mare îşi face în fine apariţia într-un colţ de lume şi e validat de lumea artei, care e meritul său? În ce a constat? Unde au greşit celelalte sute de mii?) E simetric în privinţa abilităţilor înnăscute – talent, inteligenţă, fizic etc. -, din patrimoniul genetic, precum e cu cele dobândite: mediu favorizant, avere, şansă. Faptul că sunt pure declinări ale hazardului îţi apare evident; într-o lume contingentă noţiunea de merit e aproape ridicolă, nu rezistă celei mai sumare analize. E de ajuns să te gândeşti cum de eşti relativ sănătos, în vreme ce vecinul tău nu e, ca să te înspăimânţi. Orice tip onest poate vedea că aproape niciuna dintre calităţile personale nu e meritul său, rezultat real al unui efort de optimizare. (Dezvoltarea unei calităţi – travaliul asupra ei, ‘munca’ – nu e nici măcar ea un merit. Erai la fel ca un coleg, aţi pornit egali şi la un moment dat, inexplicabil, rămâne în urmă; dar ai putut să dezvolţi fără să ştii de unde ai avut puterea care lui i-a lipsit. Când examinezi critic totul, eşti în aceeaşi aporie tulburătoare.) Restrâns la marje de efort moral şi voinţă aleatorii, lotul nostru de libertate derivă strict din patrimoniul datelor prime, istoric, genetic: aşadar din hazard. Diferenţa cromozomială între un tip inteligent şi unul cu o severă debilitate mintală e infinitezimală; exemplele se multiplică, iar tentaţia argumentativă devine degradantă. În cazul cel mai rău, meritocraţia e o idee mediu stupidă, aplicabilă sistemelor mecanice însă nu celor vii. Altfel, pare mai mult o metaforă lirică pentru liberalism. O invoci când doreşti să fii sentimental şi să-ţi plasezi viaţa într-o naraţiune cursivă – vorbind despre ursită, destin, plăcându-ţi să te imaginezi ales. În fapt? În fapt habar nu ai ce e cu noi, de ce suntem aici şi de ce suntem aici aşa cum suntem. Un minimum de onestitate necesară te destabilizează, cei vechi ştiau asta.
       Folosim ‘meritul’ pentru a face pedagogie şi poliţie (infantilizare şi delaţiune). E utilitatea politică şi socială a ideii. Irevocabil, iluzia meritului ţine o societate împreună – sistemul recompensă-pedeapsă -, prezervându-i la vârf pe cei aflaţi deja acolo şi creându-le celorlalţi speranţa că ar putea parveni. Ideea de cumul meritocrat e găselniţa care imprimă iluzia unui sens social al individului. În realitate, totul e discriminare, diferenţă opresivă, sălbatică, tragică, oarbă şi continuă. (Chiar şi cei înalţi, frumoşi, geniali şi plini de reuşite sunt discriminaţi, pentru că nu pot, dacă ar vrea, să nu fi fost toate acestea.) În sine, meritocraţia e o teză integral absurdă, de o cruzime debilă şi inutilă. Înţeleg de ce există în societate, dar nu şi de ce ar putea să o evoce serios un individ.

~

•23 Noiembrie 2016 • Lasă un comentariu

       Sloterdijk: ‘Nu ne mai putem încrede în principiul unei majorităţi inteligente’.
       Bătrânul renard cu visuri elitare şi sufragiu cenzitar – poporul e o ficţiune etc. Aceleaşi poveşti interminabile, de acum 100 şi 2500 de ani, pe care un copil de 13 ani cu trei ore de logică le demontează în 5 minute. Să nu pricepi nimic… La ce bun sistematica gândurilor, sau bătrâneţea? Ura  e chiar impresionantă, judecând după autentica disperare cu care se cred superiori. E ceva fascinant în nerozia rafinată a procesului conştiinţei elitare (Fitzgerald a ştiut să intre acolo). – ‘Populismul e „decizionismul” spiritelor simple’, ‘E poate timpul să ne întrebăm dacă n-ar trebui să revenim la tehnicile de guvernare din vechile cetăţi greceşti’ (adică tragerea la sorţi dintr-un mic lot desemnat mai întâi prin selecţie), împotriva ‘acestor infecţii parademocratice’, ‘masele… seduse, distrate’ (Le Point). N-a înţeles nimic din votul anti-elitar (crede că T. e elită, că bogaţii sunt văzuţi acolo ca elită, suntem la un nivel…). Şi acesta e tipul cel mai solid şi mai simpatic dintre liberal-conservatori; restul mănâncă săpun.
       Ce blestem.
       Trei decenii de elitarism obsesiv. Media, universitate, asociaţii, entertainment. Am obţinut ce ne temuserăm, o societate infantilizată, minorată întocmai cum ne avertizase K. Toţi cer un tutore, imploră venirea unui adult – filozoful-rege etc. -, o turmă delicat-rafinată conjurând umil, în şoc emoţional, safe-space-uri şi un păstor pe măsură. O singură elită, un singur Führerprinzip, cu o singură ideologie – capital financiar şi globalism economic compulsiv – şi niciun ideal, din când în când uluită că în spate o entitate amorfă numită ‘popor’ n-ar fi de acord chiar imediat şi unanim să se sinucidă.
       Toţi au ştiut că ajungem aici. Toţi – n-au făcut nimic.