~

•3 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Catherine Clément: ‘Bunicii mei evrei au fost denunţaţi în aprilie 1944 de un paracliser şi un păstor de capre francezi. Pe bunici îi chema Georges şi Sipa. Au fost duşi pe drumul Drancy-Auschwitz şi au murit în luna mai, pe loc, în cam 20 de minute, am calculat./ Mama mea, farmacistă la Paris, a fost denunţată în 1944 de cineva de la farmacia de alături, pentru colaborare cu inamicul [german]. Era perfect adevărat. Medicul serviciilor secrete germane o prevenea de câte ori urma să fie arestată de Gestapo, şi, după Eliberare, farmacia de alături a considerat că aceste zeci de împrejurări când a fost salvată erau o favoare. Nu. Acest medic din Abwehr era un german şi un Drept cu majusculă./ Mai lejer. În timpul carantinării, în primăvara acestui an, la Anjou, fratele meu a fost denunţat printr-o scrisoare trimisă la primărie că ieşise cu 1 kilometru în afara perimetrului său legal. Francezii, trebuie spus, au pasiunea denunţării./ Iată de ce am mereu un fior rece în spate când văd punându-se în mişcare mecanica americană a lui Name and Shame, a numi şi a ruşina pe cel sau cea pe care vrei să-i îndepărtezi. Da, ştiu că e bine când e vorba de o firmă, o întreprindere sau un fabricant pe care doreşti să-i critici. De acord. Dar când Name and Shame se aplică unor persoane individuale, mă cuprinde un fior rece incontrolabil, venit din anii aceia, anii 1940./ […] Nu mai suntem în sec. XVII [al denunţării vrăjitoarelor] şi rugurile s-au stins. Nu mai suport această atmosferă de denunţare cotidiană, chiar în numele unei cauze bune. Ştiu că ea are adesea drept scop protejarea femeilor de agresiunile masculine. Asta nu mă consolează. Rămâne un demers de denunţare./ Am fost prudentă şi blândă, vedeţi, am folosit cuvântul „denunţare”. Dar adevăratul cuvânt e delaţiune. Iar asta, nu, mulţumesc, fără mine’ (Fr. Int., 25 sept. 2020).
       Mai uimitor încă e, în fond, că destinatarul denunţului e bărbatul – alţi bărbaţi. Ei sunt în continuare autoritatea, profesorul de la catedră, elevul monitor căruia îi denunţi pe cei din ultima bancă. Bărbaţii sunt înştiinţaţi şi rugaţi să ia măsuri: să se înduioşeze de femei, de negri, de evrei. Or, puterea nu se cerşeşte. Puterea se ia, nu se fac manifestaţii de ‘protest’. Spartacus nu s-a dus la romani să se plângă de situaţia grea a gladiatorilor. La 1789 francezii nu s-au plâns de aristocraţi altor aristocraţi mai ‘buni’, ruşii revoluţionari nu s-au dus cu plângeri umile la Nicolae II. Cel căruia i te plângi – pe acela îl validezi ca auctoritas, dominator legitim. MeToo, practicând, pe reţele sociale şi în public, delaţiunea la Kommandantur, validează ‘Ocupaţia germană’: bărbatul-şef, bărbatul-putere care trebuie să ‘ia măsuri’, în patrilinearitate, împotriva altor bărbaţi – răi, aceştia -, să menţină disciplina, să aibă milă pentru purtătoarele de uter, să nu violeze, să fie mai degrabă civilizaţi… Eşti în complicitate sistemică, nu eşti subversiv. Nu se negociază: se ia cu asalt Palatul de Iarnă. Contradicţia, totuşi frapantă, nu pare remarcată cu deosebire, semn al neseriozităţii teoretice a luptei. (Feministele de generaţie III şi IV sunt de altfel în vacuitate teoretică, tot ce conţine ‘women’ şi se termină în ‘studies’ e fundat în post-Beauvoir şi French Theory şi bălteşte acolo.)
       Dar nu e în fond doar asta.
       A cui e puterea? A celui în a cărui casă eşti. Cel care-ţi poate spune: pofteşte afară din casa mea. Câtă proprietate, atâta control. Aparent, la baza societăţilor umane se află contractul. În realitate, şapa de plumb turnată imediat e proprietatea – declarată peste tot ‘sacră’ etc., ca o persoană divină. Altfel spus, puterea de a te evacua de undeva, cu legea în mână. De aceea am îndoieli chiar şi în privinţa luptei generale de emancipare a femeilor: nu sunt, încă, proprietare pe mai nimic. H. Weinstein a fost dat în vileag numai când afacerea lui în Hollywood intra în eclipsă. Când nu mai ştia cu o zi înainte cine ia Oscarurile, nu mai era la masa din faţă la Golden Globes etc. Să nu ne înşelăm, n-ar fi fost denunţat. Trebuie să începi să aluneci. Toată – realmente toată – lumea de acolo ştia. Own the joint – şi rămâi la putere. Iar cei care deţin proprietatea, ţara, în industrie, imobiliare, peste tot, nu sunt femeile. Lor li se dă un mic lanţ de restaurante, o florărie, un coafor, un loc la Curtea supremă, să se distreze fiind la răndu-le şefe peste alte femei. 95% din proprietate e în partea cealaltă, trece din tată în fiu iar femeile fac patul generaţiilor succesive. E eterna luptă a locatarului împotriva proprietarului, ştii dinainte cine câştigă. Sunt locatare. Metafizic, nu li se dă proprietate, loc, fiinţă, inserare în real. Sunt tot mai multe în politică şi e aşa de trist să le vezi bucurându-se: sunt acolo fiindcă puterea nu mai e în politică de câteva decenii, ca în Războiul rece, centrul de putere s-a deplasat. E o falsă promoţiune. Puterea reală e azi în business, în tehnică, în corporaţii multinaţionale, bănci etc., unde ele nu sunt nici 5% în board-ul de directori, nemaivorbind de proprietari sau deţinători de acţiuni. Sunt zero în finanţe, în fonduri agresive de investiţii, la bursă, în inovaţia electronică şi tehnică etc., unde e în ebuliţie viitorul şi se iau hotărârile care afectează cel mai mare număr. Nimeni nu are încredere în ele, fiindcă sunt slabe în risc, evită pericolul. Indiciul general, în societăţile noastre, a ajuns acesta: în orice domeniu vezi că sunt promovate generos femei – ai semnul sigur că puterea reală s-a deplasat şi nu se mai află acolo. Cea criminală, marţială, puterea de a ucide, ‘distruge creativ’, evacua, transgresa, modela cu adevărat realul. Li se oferă jucăriile care nu mai rănesc.
       Emanciparea lor seamănă prea mult cu norii aceia lungi, ca de ceaţă, despre care ţi se spunea că se numesc cirrus. Cei fără fulger.

       ● Forţa cuvintelor. Cel care îşi impune cuvintele câştigă bătălia ideologică. În locul ‘partidelor’, aş înfiinţa departamente lingvistice de ‘creativi’, ca în firmele de publicitate, şi aş lăsa hazardul să se ocupe de rest. Semantica e ideologie.
       De pildă, clandestinul e acum cineva ‘fără acte’ (sans-papiers). Îi lipsesc. Nu ai decât să i le dai. Ce mai aştepţi să faci asta? Migrantul – e desigur cineva care migrează, asemeni unei păsări de pildă. Între timp încalcă 26 de legi ale unei ţări, dar e secundar: ţările sunt ceva plictisitor. El e o fiinţă liberă, care migrează. Şatrele de ţigani – cu mistica lor fascinantă odinioară – sunt acum ‘gens du voyage’, oameni călători, asemenea gândului. Holly Golightly îşi pusese pe cartea de vizită: ‘Călătoare’. Pe un migrant nu-l poţi opri, el e aşa-zicând migrant în sine, nu se opreşte la tine acasă, în sărmana ta ţară, el există dintotdeauna şi are legitimitatea formelor de relief, a ploii, a vântului; nici măcar nu e o persoană, e libertatea. ‘Clandestin’ ar însemna: încalci o lege, pleacă chiar acum – graniţe, poliţişti cu chipiuri, ceva inadmisibil de terian. ‘Feminicid’, acolo unde e vorba de banala ‘crimă pasională’ din analele juridice, înseamnă că bărbaţii ucid femei doar pentru că sunt femei şi ţin să le extermine. Etc. Deţii cuvintele? – ai deja jumătate din stăpânirea problemei. Se discută de acum pe terenul tău, denotativ şi sensuri proprii; cine îşi impune cuvintele îşi impune agenda.
       De obicei sunt eufemisme, sensuri atenuante şi prevenitoare. De partea cealaltă sunt sensurile peiorative, violente, îngroşate. Emfatice. Aici, presa e specialistă: Putin e ‘dictator’. Ştim un pic, aici în Europa Centrală, încă mai ştim, ce e un dictator. Un real dictator mai există, să zicem, în Coreea de Nord, poate ceva prin Africa. O dictatură înseamnă zero alegeri, populaţie opresată, ideologie oficială obligatorie, zero ziare de opoziţie sau măcar idee de ‘opoziţie’, cărţi de critică şi celelalte, interzisă orice manifestaţie de mai mult de 2 persoane, graniţe închise. Ţara, o închisoare statală. Acest P., un caraghios cazon local, abia dacă e un mic cezar imitând modelul ţarist, milenar, al regiunii. – Spray-urile lacrimogene de la manifestaţii – sunt ‘gaze’. Oamenii stropiţi cu ele: gazaţi. Nici mai mult, nici mai puţin decât uzajul termenului consacrat lagărelor de exterminare naziste sau fostelor camere de execuţie prin gazare din America. Trebuie spus că presa nu şi-ar fi permis acum 10 ani, doar, o atare derivă terminologică, ar fi stârnit un hohot de râs. Ştia ce înseamnă dictator şi gazare. Dar au trecut 30 de ani, s-a născut o nouă generaţie, şi deci un public care nu stăpâneşte relativul. Acum se scriu cărţi şi se fac cu seriozitate teze despre asta. Semanticul e ideologic, ideologicul – real.
      Ca să înţelegi realitatea de azi, dacă descinzi din Sirius, trebuie să practici în toate inversiunea conotativă. Numai aşa îţi transpare ceva verosimil din real. Iei naraţiunea publică şi îi aplici, cu sistemă, sensul contrar. Unde se revarsă sensuri înfricoşătoare – înseamnă îndeobşte că e vorba de absolut nimic. În spate, realitate benignă sau în definitiv banală. Dimpotrivă, unde vei da peste eufemisme diafane, peste dantela înduioşătoare a compasionalului, înţelegi că ai acolo contenciosul; ai pus degetul pe o rană acută şi o problemă reală în societate. Dacă auzi ‘rasism sistemic’ în America, asta înseamnă: nu mai există rasism aproape deloc, nici 1% din ce exista în anii ’60-70, aproape nimeni, în afara câtorva smintiţi, nu mai e rasist în mod real în America de azi şi e brodată o ficţiune ideologică goth, de atac, pentru discursul public. Au pus ‘sistemic’ – o fumisterie terminologică de filistini, tip ‘literally’ sau ‘in and of itself’ acum în presă – fiindcă nu mai exista ‘real’. Când auzi, dimpotrivă, calinul, mângâietorul ‘migrant’ sau ‘refugiat’, înseamnă mereu: imigraţia clandestină sau demografia sunt enorme probleme camuflate, edulcorate de establishment. Iei un ziar şi citeşti contrariul naraţiunii de acolo. Minus înseamnă plus şi plusul minus, ca în busola diavolului, unde nordul indică sud şi invers.
       Caragiale avea o metodă pentru timpul lui, pe care o recomanda peste tot: media aritmetică. Lua un ziar al Puterii, unul al Opoziţiei, aduna informaţia şi împărţea la doi. Dacă în prima gazetă se spunea că în stradă s-au strâns 50 de rătăciţi, iar în cealaltă că au fost 1.000 de persoane protestând energic, trăgea concluzia că în stradă au fost vreo 500 şi ceva şi că au protestat aşa şi-aşa. 130 de ani mai târziu, cu sensurile globale, suntem nevoiţi să le inversăm cu totul.
       Cine stăpâneşte conotativul, cine inventează sensuri şi cuvinte noi? Rareori poporul. El poate produce complotisme, sapienţial, folclor. Dar nu câmpul epistemic al teoriei şi interpretării, vulgarizarea media a eufemismelor şi vocabulelor-sperietoare. Teoreticul aparţine în întregime elitei. Eufemismele includ, mângâie, termenii-goth criminalizează. Cel care îşi impune cuvintele câştigă bătălia ideologică pentru decenii.
       Ca în cazul preteriţiunii, figură retorică abilă prin care acuzi prefăcându-te că respingi, a spune de pildă ‘Onorată instanţă, în ce-l priveşte pe X, nu cred că este un ins urât şi un imbecil’ îl menţine pe X în aria conotativă a urâţeniei şi imbecilităţii, îl calomniezi pretinzând că-l aperi. Judecătorul ştie, tu ştii, cel vizat ştie. Predicatul logic infamant a fost lansat. E important să stăpâneşti arta litotei. Spunând ‘Nu sunt un escroc’, pronunţând cuvântul, Nixon a comis gafa care i-a fost piatră de mormânt, rămânând în pop culture o efigie a escrocului. ‘I’m not a crook’ sunt singurele vorbe pe care mai ştie oricine să le citeze, batjocoritor, din el.
       Înseamnă asta că trebuie să considerăm totul cu sensul său contrar, dacă în ziare se spune că plouă va fi timp frumos? Nu: doar naraţiunea centrală a vremii noastre. Strict ceea ce e linie ideologică majoritară, ideologie dominantă a timpului tău. Identifici ideologia – sunt temele pe care se face tapaj sistematic, cu legato, vreme de ani sau decenii – şi aplici metoda inversiunii conotative. Ecologic vom distruge planeta înseamnă: n-am fost niciodată mai responsabili ecologic şi mai grijulii faţă de planetă. Ş.a.m.d. Ai ideologia şi ai metoda, poţi obţine uşor valoarea de veritate, reprezentarea reală asupra lumii.
       Indiciu: când mass media spune acelaşi lucru ca tine, nu eşti rezistenţa. Eşti puterea.

       ● Polonezii în Holocaust.
       – pogromuri apropiate în timp: 1918-20, 1922, 1935-37. Trotuare rezervate creştinilor, ghetouri şcolare, distincţie a profesiilor între polonezi şi evrei, interzicerea abatajului ritual încă de prin ’36. Când au venit nemţii, lucrurile erau coapte.
       – poliţia poloneză, foarte zeloasă, avea o reţea de delatori eficientă în toată ţara şi uneori îi aresta pe evrei singură, fără ordin german
       – arestări violente, cu spectacol public, în sate, ghetouri, fără să cruţe bătrâni sau copii
       – pompierii ajutau în operaţiuni, evacuare sau îmbarcare în trenuri
       – în cel mai bun caz populaţia rămâne pasivă la arestări, execuţii, masacre. În cel mai rău, participă la vânătoarea de evrei. (Câţiva evadează dintr-un tren spre Treblinka. Vânătoarea se pune în mişcare masiv, cu recompense: haine, zahăr, vodcă, aurul care s-ar găsi la evrei. Populaţia se improvizează într-un fel de trupe de hăitaşi. Sunt prinşi. Din ansamblul evadărilor, aproape niciun evreu nu a scăpat, din pricina refuzului oricărui ajutor din partea populaţiei locale.) Estimativ: 200.000 de morţi doar graţie populaţiei civile. Nu e poate integral adevărată, cum se întâmplă cu cifrele istoricilor: toate sunt rotunde şi toate, rod al emoţiei unei descoperiri macabre sau alteia. Dar dacă e pe sfert adevărată, e uriaş raportat la populaţia poloneză a vremii. O populaţie catolică.
       – când reveneau din lagăre, fantome în zdrenţe cu o valiză, erau fluieraţi de localnici şi admonestaţi violent de departe, injuriaţi, întrebaţi cum de n-au crăpat acolo şi la ce anume cred că pot să se întoarcă. De altfel, nu se întorceau la nimic. Casele erau confiscate, polonezii mutaţi în ele. În scurtă vreme, plecau spre Palestina sau aiurea.
       – câţiva Drepţi ai popoarelor, instrumentalizaţi azi de autorităţi în false elogii şi în programe şcolare, pentru a induce ideea că ei erau norma.

       Comicul truc al Curţii supreme americane.
       Stânga a înţeles prima, în anii ’70, cum să facă să ‘cânte’ Constituţia. Aveau nevoie să înainteze un drept civic nou? Scormoneau în Constituţie, găseau un paragraf obscur al articolului 27 şi spuneau că acela justifică avortul. Sau drepturile femeilor. Sau obiecţia de conştiinţă, pedeapsa capitală, consumul de droguri uşoare etc.. Evident că ‘Părintele’ fondator care scrisese asta nici gând să fi avut în vedere avortul acum 200 de ani etc. Dar asta nu avea nicio importanţă, judecătorii Curţii erau ventriloci, făceau să vorbească Constituţia şi fiecare articol al ei conform noutăţilor de emancipare ale epocii.
       De ceva vreme, dreapta americană a înţeles şi vrea să facă acelaşi lucru, pentru măsuri conservatoare şi reacţionare. Să ia păpuşa Constituţiei, să-i introducă o mână în spate şi să o anime, facând-o să cânte şi să danseze pe ritm country. Stânga a înţeles că dreapta a înţeles. Dramă…
       Bietul de Gaulle, avea dreptate să exclame că, în Franţa, singura Curte supremă e poporul. Textul poate spune ce vrea, poporul vine apoi să tranşeze, prin sufragiu universal şi referendum. Şi dacă vrea anulează şi constituţia şi scrie 10 altele. Ideea că vin 9 oameni să vorbească peste popor (guvernământul judecătorilor) îl făcea să râdă, era o abominaţie. Şi-a dat seama că totul e politică şi va fi mereu, că nu există text sacru. Ci interpretare. Truc. Farsă poleită. Cu profi de drept şi adjuvantul jurisprudenţei, din drept se poate face orice şi îl poţi face să vorbească orice limbă. Cu câţiva jurişti abili, nu există pagină de constituţie din care să nu poţi face imponderabile avioane de hârtie, fiindcă în drept nu există contradicţie reală ci numai circumstanţe. Din cea mai liberă Constituţie se poate face o dictatură (trucul stării de excepţie), în fruntea unei republici se pot pune regi (‘republicile încoronate’) ş.a.m.d.
       Singura nedumerire: când începe.

       Cineva prevedea că vor reapărea baruri clandestine, ca în timpul Prohibiţiei. Locuri unde intră doar cei dispuşi să-şi rişte viaţa – tipi singuri, care nu au pe cine infecta, cupluri tinere, indiferenţi, marginali, genul de kamikaze pentru care nu există ofertă de socializare. Te prefaci că închizi la 10, tragi obloanele dar pe uşa din spate se intră până la 5 dimineaţa. Probabil trebuie să animi cu ceva, jocuri de noroc, umor, spectacole discrete. Dacă se întoarce brutal carantina, cum unele semne o arată.
       Beigbeder: ‘Suntem într-o situaţie în care trebuie un pic să te enervezi, fiindcă nu se mai află multă lume în tabăra libertăţii. Aproape că suntem într-un război civil dintre Sănătate, pe de o parte, şi Libertate pe de alta. Şi sunt puţine voci care se fac auzite în tabăra Libertăţii. Toată lumea pare de acord că trebuie neapărat să interzicem totul pentru a salva vieţi. Bun, de acord. Dar să ne gândim de asemenea la tot ceea ce suntem pe cale să distrugem. Cultura. Spectacolele cu public. Discotecile. Ideea de petrecere. Plăcerea de a ne întâlni, plăcerea de a fi o fiinţă umană socială. Acestea sunt lucrurile pe cale să le distrugem’ (int. C8). Uf… Când dădea autografe la Sciences Po, în sală era plin de lume, fără ‘distanţare’, la el era coadă şi la masa celorlalţi scriitori nu venea nimeni… Văd şi acum privirile lor, gesturile (rulau un stilou în mână, învârteau foi, se uitau la ceilalţi peste umăr, nimeni nu venea la ei să ceară autograf…), imensa stinghereală şi apăsare, ar fi preferat să cadă atunci o bombă, orice, numai să scape din nedelicata competiţie în care fuseseră aşezaţi. Acum, preistorie.
       Sună onest, dar e o ebrietate lirică. Toate astea – socializări etc. – revin când epidemia se va sfârşi. O viaţă pierdută dispare forever. Poţi accepta că în timpul ăsta ai petrecut, infectând în dreapta şi-n stânga pe unii şi pe alţii, că ai ‘consumat cultură’ cu preţul uciderii câtorva? Poate că reuşeşti, eşti tu o natură mai indiferentă şi mai fatalistă. Să ne îmbrăţişăm şi să crăpăm cu panaş – e o frondă okay când eşti singur.
       S-ar fi putut oare trata epidemia, global, fără alarmism? Mă întreb. Deodată caruselul s-a oprit, s-a oprit muzica şi s-au stins becurile colorate. Am rămas pe loc, pe caii noştri de lemn, uitându-ne unii la alţii.
       Regret, mă tem că Sănătatea va câştiga războiul civil…
       Cred că suntem pur şi simplu prea obosiţi.

       Tristeţea din azilurile de bătrâni tip EHPAD. Primesc vizita o dată pe săptămână, sunt în spatele unor panouri de sticlă, ca în filmele cu deţinuţi la vorbitor. Nu au voie să se atingă cu vizitatorii din familie, îşi lipesc palma de geam şi copiii lor pun câte o mână de partea cealaltă. Le lipseşte această atingere fizică a rudelor, adesea plâng etc. Li se spune că toate astea se fac pentru ei. Nu pot răspunde, nu pot face nimic. Îngrijitoarele, de obicei persoanele cele mai cinice şi mai reci imaginabile, obişnuite să strige la bătrâni, să-i infantilizeze, să-i insulte sau chiar să-i lovească, spun că nu mai pot nici ele suporta tortura psihică la care aceştia sunt supuşi, sunt copleşite de milă şi se gândesc să protesteze sau să demisioneze şi să-şi găsească alte slujbe, fiindcă situaţia şi scenele la care au asistat li se par, lor, inumane.

       Sunt, să zicem, cam 2500 de zei, de la sumerieni încoace. Te gândeşti cu strângere de inimă la cei pe care i-am abandonat. Singurătatea lor stupefiantă. Erau totul, urcaţi pe socluri, cu mulţimi la picioare. Iată-i nicăieri.
       Soarta literaturii – a scriitorilor în orice caz. Dintre cei mari, nu mai mult de 10-15. La socoteala finală, vreau să spun. Poate, nici 15…

       A mai fost o Uniune Europeană în mic, s-a numit imperiul austro-ungar, un loc în care naţiunile erau fericite şi ridicate în civilizaţie.
       E bine să pricepi că şi uniunea asta poate muri, ca orice însăilare etc..

       Datorită lui Daudet a avut Proust premiul Goncourt. Daudet, care era Action française…

       Visul dintotdeauna al elitelor: un guvern de tehnicieni care ne va scuti de popor.

       Franţa e sătulă de suprafeţele agricole mari, hectare şi hectare de grâu care se compromit etc. Se gândeşte să reparceleze. Suprafeţe mici, familiale, diversificate. Adică ceea ce la noi e numit de 30 de ani agricultură ‘de subzistenţă’, depăşită moral, înapoiată.
       Profetismul istoric e realmente imposibil.

       Mizeria intelectuală şi sufletească a interlocutorilor; strada.

       Prin ce e superior romanul. Caută răspunsuri, e ultima chestie care o mai face. Încă mai e ceva care caută răspunsuri. Filozofia, gândirea formulează întrebări, dar la răspunsuri dă bir cu fugiţii. Ştie că nu ştie, că nu se poate şti, e agnostică prin natură, brodează interogaţii, corodează, prăbuşeşte schelăria. Mai sunt genuri care caută răspunsuri – religia, nu ştiu ce. Dar pentru că le au, sunt gata-făcutul. Din afara gândirii magice, literatura e singura care mai încearcă onest ceva. Creând o lume, rotundă, perfectă, nouă, produsă din neant.
       Martin Amis e în penthouse-ul lui din Brooklyn, după ce a petrecut carantina în casa din East Hampton, şi i-a spus unui reporter acelaşi lucru în privinţa romanului: caută răspunsuri. Cu spatele lui în pioneze, stă pe un şezlong într-o anume poziţie, pe terasă, privind deasupra oraşului. E supărat că n-a văzut venind lucrurile: ‘N-am ghicit nici Brexit-ul, nu l-am ghicit nici pe Trump’. (La fel ca Fran Lebowitz.) Se întreabă dacă o să mai existe naibii roman. Încă vorbeşte în gând cu Hitchens, dialoghează mereu. Încă scrie. Dar proza lui patinează. Hitchens e mort din 2011. Să fie adevărat că, Amis dixit, ultimele lui cuvinte au fost ‘Prăbuşirea… capitalismului’ (Capitalism… downfall)? Despre ultima carte spune că e adevărată 85%, iar părţile despre Bellow (anii de Alzheimer) şi Hitchens sunt de o exactitate totală. Până la sfârşit n-a crezut că H. va muri. ‘Era trumful speranţei asupra bunului simţ.’
       Vorbeşte de parcă ar fi mai bătrân de 71, tărăgănează, înghite vocale. Cineva i-a spus că e un fel de Mick Jagger al literaturii. ‘Problema cu chestia asta e de ce nu e cunoscut Jagger ca un Martin Amis al rock-ului. E o enigmă.’ Insidia comparaţiilor, insulte deghizate, mereu oribile, o culme a perfidiei. La 71, îi e teamă că va sfârşi greu, cu o ‘viaţă medicalizată’.
       Epidemia. ‘Te trezeşti dimineaţa şi citeşti 15 articole despre sfârşitul lumii, şi după aia se presupune că trebuie să mergi în biroul tău să…’
       E în şezlong, un pahar de ceva alături. Sirenele oraşului.
 
 
 

 
 
 
___________

~

•1 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Slăbiciunea mea pentru fricoşi. Ei, laşii în genere, non-eroii prin natură mi-au plăcut întotdeauna, nu ştiu de ce. Tremurul lor interior. Umanitatea tulburătoare, ezitantă, din mii de ţăndări, hiperinteresantă moral. Nu sunt naivi, înţeleg natura umană mai mult decât ceilalţi, au un frapant rafinament lăuntric, sunt şi printre cei mai buni scriitori etc.
       Mă gândesc însă că ar trebui să li se interzică fricoşilor, prin decret universal, să mai elogieze eroi. Vreodată. De acolo își extrag morala de compensaţie. Şi e un lucru trist un fricos cu morală, răzbunător, sadic, o farsă a conştiinţei. Estetic, o erezie.
       Mai întâi le fac portrete ditirambice eroilor. Nu ştiu ce demon îi determină să creadă apoi că, prin asta, pot lovi în alţii cu biciul moralităţii. Ca şi când eroii le-ar fi împrumutat – prin exerciţiul evocării – din stofa lor. Devin moralişti mai dezgustători decât moraliştii, martirizând totul în jur. Numai că nu e de-ajuns să admiri inşi curajoşi ca să fii socotit din tabăra curajului sau a binelui. Eşti de partea laşilor de două ori: a laşilor prin natură şi a laşilor cu protecţie. Cine citează liste de nume elogioase ascunzându-se după ele seamănă cu slăbănogul din curtea şcolii care-şi ameninţă colegii cu o trupă de bătăuşi cunoscuţi, rânjind dindărătul lor. Cine se întemeiază în ‘liste’ de nume, inventându-şi o familie morală, e realmente de o debilitate tulburătoare. Eşti singur. Nu eşti niciodată cu cineva, însoţit, mai ales în câmpul moralei, al raţiunii practice, unde răspunde conştiinţa individuală. Nu ai niciodată autorizaţia cuiva de a articula liste. Faptul că îi mobilizezi post mortem, fără să fi cerut deloc să se afle în trupa ta, ar trebui să fie de ajuns ca să te facă să roşeşti.
       Ai fost disident înainte de ’89, opozant? Atunci, ai dreptul să rosteşti elogii despre disidenţi, martiri, victime, suferinzi. Dacă nu, recomandabil e să te abţii. Pentru tine, să nu existe tema. Nu, nu Coposu, nu Maniu, nu Havel, nu vârfuri şi nu abisuri, nu te referi la fricoşi, nu te referi la curajoşi, suspenzi judecata în materia morală. Fiindcă ţi se poate părea apoi că poţi vorbi şi despre cei nondisidenţi, colaboraţionişti, acomodanţi, laşi. Că ai căpătat astfel un fel de licenţă prin admiraţie. Dacă magistratura morală ar fi contagioasă şi s-ar lua prin proximitatea cu oamenii buni şi cărţile sublime… Nu există licenţă morală prin admiraţie. Nu e destul să spui că eşti de partea celor buni, de partea sublimă, justă a istoriei, a principiilor, citatelor edificatoare şi listelor de panteon moral, a cotoarelor aurite din bibliotecă, pentru a şarja apoi cealaltă parte cu jurizări. Trucul tău sărman e comic. Nu păcăleşti pe nimeni.
       Fricoşii oneşti, ginta lor, aluatul, genul proxim – asta e lumea la care trebuie să se limiteze. Se vor pomeni mai puţin moralişti.
       Nu mai ştiu când a apărut Apelul către lichele – în 30 dec. 1989? Oricum, ar fi trebuit precedat, acest apel necesar, cu o zi sau două, de un Apel către laşi. Prea general, într-o ţară care tremurase decenii? Poate. Dar a început moralmente inadecvat discursul public cu o ofensivă, printr-un atac, când ar fi trebuit să debuteze prin defensivă smerită, prin reflecţie ruşinată a unui popor întors către sine. O răsucire morală fondatoare, o imensă neînţelegere a avut loc atunci, şi, simbolic, aproape un păcat originar. Fiindcă aşa a debutat, la valahi, idolatria moralistă. Astfel, au putut realiza documentare – eroizante – despre deţinuţii politici nişte inşi care făcuseră cu câteva luni în urmă emisiuni despre Ceauşescu şi defilările entuziaste pe străzi şi stadioane. Sunt documentarele bine făcute tehnic, edificatoare moral? Desigur. Dar nu-i dai unui nazist pocăit să facă reportaje pioase despre Auschwitz. Dacă nu simţi răceala gândului, amalgamul, ruptura de autenticitate, e inutil să cercetezi natura argumentului. Românii au debutat printr-un Apel-atac, care – mistificare sufletească unică – îi exonera. Îi flata. Îi plasa în tabăra bună – exista deodată una. Discursul public fondator al spaţiului libertăţii se deschide în 1989 în imprecativul moral, în cerutul-de-socoteală, în piruetă şi întoarcerea oglinzii spre celălalt. Tonalitatea originară, textul inaugural al spaţiului public valah, după o catastrofă de patru decenii, a fost ‘externalizarea vinei’, arătatul cu degetul, distincţia între Noi şi nişte imaginari Ei-purtători-de-culpă, de vină proprie, expiatori. Nu a fost intenţionat; G.L. e cineva foarte onest şi Apelul o defulare electrizantă a timpului. Dar toate s-au răsucit prost după acea răsucire proastă. Textul găsise tonul, a dat la-ul naraţiunii salvatoare pentru morala colectivă, şi îndărătul lui se puteau grupa şi laşii: existau, prin urmare, în sânul poporului, numai câţiva vinovaţi, nişte ‘lichele’; noi restul fuseserăm, cât de cât, în ordine. Nu făcuserăm binele, dar nici răul cu asupra de măsură. Numai că n-au fost numai buni şi răi, a fost şi un terţ: masa laşilor. Categoria masivă a fricoşilor a dispărut – deşi catastrofală, fermentul colaboraţionismului – şi de atunci e dată uitării. Bunii au expiat, răii urmau să expieze moralist, dar fricoşii n-aveau să sufere vreun tribunal al conştiinţei. Există un public, mare cât o ţară, pe la care nu s-a trecut cu recensământul moral. Inexplicabil, binar, în rea-credinţă şi inautentic.
       Varietăţi ale acestei naraţiuni se repetă apoi la infinit, inconştient, 30 de ani. Toate textele tip revista 22 – sunt un singur text revista 22, acelaşi, de trei decenii, multiplicat în toate ziarele. Idolatria moralistă ca patologie publică a debutat. Nişte vinovaţi evoluau sumbru undeva la vârf iar moştenitorii lor ne împilează şi astăzi. Această raţionalizare devastator falsă, ridicolă, care ne scoate din culpă, demontabilă şi de către un copil de zece ani, a durat de atunci şi e ruşinea reflecţiei critice a ultimelor decenii; de unde patinajul în gol şi senzaţia că ceva ‘nu merge’ cu noi (dacă ne înşelăm asupra diagnozei ne vom înşela asupra tratamentului etc.). 30 de ani, i-ai luat ostatici pe laşi în ficţiunea ta moralistă: i-ai făcut să creadă că sunt buni, că îţi sunt public.
       Realul e mai puţin interesant decât ideile. Enorma slăbiciune a gânditorilor şi scriitorilor pentru universul ideii, dispreţul lor pentru real. În Discours sur l’inégalité, la un moment dat Rousseau deschide un alineat cu: ‘Să începem prin a îndepărta faptele’. E extraordinar. Clipeşti de câteva ori, crezi că n-ai citit bine.
       S-a întâmplat, la linia de start, acest subtil derapaj insinuat în suflete.
       Fricoşii – non-opozanţii explicit înainte de ’89 – sunt rugaţi să înceapă prin a nu mai pomeni eroi, ever.

       ● Trump, ideea instituirii unei ‘educaţii patriotice’…
       E fascinant că acest tip, care va fi frunzărit anevoie trei cărţi în viaţă, reuşeşte să detecteze mereu cele mai acute mize ale războiului cultural din societate. Calcă mereu pe toate becurile importante, cu un instinct aiuritor… Cu proiectul ‘1619’, democraţii propuneau într-adevăr rescrierea istoriei prin centralitatea sclavagismului, nu a independenţei, a Statelor Unite ţară a libertăţii etc. În locul unei istorii a libertăţii, o istorie a rasismului şi sclavagismului. Ar fi urmat decenii de scuze, de copii învăţaţi la şcoală că sunt născuţi vinovaţi etc.; democraţii pregăteau un defetism naţional feroce, teribil. Care nici măcar nu era adevărat, prea bine, dar până să explici trec 50 de ani, două generaţii istorice, ţi-ai cerut iertare de la tot universul şi ţara e în genunchi. Tabăra penitenţei a câştigat deja pe jumătate războiul cultural. Hollywood-ul a început cultura penitenţei cam de 10 ani, N.Y. Times, New Yorker etc. au început de asemenea. (Sunt varietăţi deturnate ale techouva, te dai cu capul de pereţi, implori iertare, tu, apoi generaţiile secvente, până nu mai rămâne nimic din nimic. Sub pretextul decent al recunoaşterii, expierii şi concilierii, se instalează o vrie a mărturisirii în rea-credinţă, un for interior viciat, cultura penitenţei ca varietate pervertită a eticii.) – Răspunsuri de tipul ‘educaţiei patriotice’, însă, pff…
       Suntem într-un context istoric de pre-război civil?
       Ultima enigmă, printre destui tipi okay, e dacă americanii vor avea sau nu război civil. Al Doilea război civil. (Poate, cu secesiunea reuşită a ‘sudului’ – nu pentru că ar câştiga, ci fiindcă se vor fi săturat ‘nordiştii’ de ei.)
       5 ani, pariul curent; 10 ani cel precaut. Acelaşi orizont, din păcate, pentru Franţa.

       ● Virusul aproape că a eradicat adulterul… Şi bigamia. Ce îi spui oare familiei ‘oficiale’, când trebuie să pleci la cealaltă – sau celeilalte, când ai stat cu săptămânile dincolo, în carantină. Dincolo, unde?…

       Houellebecq, carte de eseuri, în octombrie – e însă doar a treia ediţie a vechii Interventions, cu ceva eseuri noi, 45%, spune el.
       Ellis: ‘Cred că Michel Houellebecq e probabil cel mai mare scriitor european în viaţă. Ultimele două cărţi au fost minore, dar a îmbătrânit…’ etc. (podcast-ul din 27 iulie).

       Cartea onestă a lui L., care nu a fost înţeleasă.

       ‘I’m thinking of ending things’ (2020, Netflix). Primele 20 de minute, de 9 sau 9,5. Încremenit de uimire. A căzut rapid la 6. Coşmarul Kaufman obişnuit, un american întâlnind existenţialismul.

       Hemingway – Pulitzer pentru ficţiune, Nobel-ul, tot. Nouă ani mai târziu ţinea în gură ţeava unei puşti.
       Ce vrei, când ai obţinut totul – e o întrebare simplă. Suicidul unui ratat e explicabil în vulgată, dar cel al unui împlinit derutează. Ce vârf voiai să urci după Everest etc. Şi de ce să mai urci. Şi de ce – orice.

       Ticălosul sartrian (salaud) e o categorie filozofică a inautenticităţii. E mai întâi cel care se ia în serios, îşi uită contingenţa şi libertatea, crede în îndreptăţirea de sine şi în buna lui credinţă – exact semnul relei-credinţe. În scurt, cel care se ia drept necesitate, drept zeu, coincidenţă a sinelui cu lumea, crede că adevărul şi istoria sunt de partea lui şi el e situat în tabăra binelui: semn indelebil al ticălosului – de altfel şi al stupidităţii etc. E făptură moralistă, inchizitor, cruciat etc. Niciun ticălos nu crede că e ticălos, esenţa lui e reaua-credinţă. Contrariul ticălosului: nu e eroul etc., ci insul lucid, care trăieşte în angoasă, rătăceşte, se îndoieşte de sine, de îndreptăţirea şi de cauza lui, de necesitate. Merge împleticindu-se. Ticălosul: făptura care merge drept.
 
 
 

 

~

•25 august 2020 • Lasă un comentariu

       ● Virusul ăsta care a declanşat patologia De ce-ului.
       Există cam două raportări la tragic şi hazard, dintotdeauna aceleaşi.
       Primo Levi povesteşte că, ajuns în Auschwitz, răzbit de foame, s-a aplecat după un colţ de pâine uscată zărită pe jos, în curte. Un gardian l-a lovit cu bastonul peste mână. Uluit, s-a întors spre el, întrebând: De ce? (Warum?) Gardianul l-a privit câteva secunde, înainte să-i dea faimosul răspuns: Hier ist kein warum, ‘Aici nu există De ce’. Levi pricepe atunci că intrase în locul fără De ce, locul fără explicaţie. Cel în care lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă şi atâta tot, nu există o raţiune, nu există un sens şi deci un responsabil, o noimă oarecare a lucrurilor. Lumea fără De ce e infernul – dar şi infermul arată coerent, un loc de suplicii pentru vini prezumate. Lumea fără De ce e neantul. Trebuie imaginată o imensă gaură neagră – şi un vârtej într-acolo.
       De partea cealaltă sunt maniacii De ce-ului, abonaţii la Explicaţie. E observaţia lui H. că suntem, în Modernitate, un fel de maniaci ai raţiunii, ai obsesiei leibniziene nihil est sine ratione. În vulgată, panseurile curente de tipul: Există o explicaţie, nu cred în coincidenţe, ‘nimic nu e întâmplător’, există un interes, raţionalizările ziaristice tip ‘ce se ascunde în spatele’ etc., în genere viaţa înţeleasă ca o rebusistică în care ai de descifrat ceva. Absurdul, tragicul, hazardul – sunt inacceptabile. Neapărat lucrurile trebuie să aibă un sens şi, dacă el nu există, e inventat. Iov rămâne, aici, candidatul suprem. Când îl lovesc nenorocirile, se întoarce către zeu întrebându-l de ce el, care l-a slujit mereu, e pedepsit. Zeul nu-i poate spune: am făcut un pariu cu diavolul, am banii puşi pe tine, fii liniştit, te descurci bine, continuă. Cu alte cuvinte: un sens există. Iov îşi rupe hainele, imploră o explicaţie. Copiii îi mor, recoltele îi mor, totul se prăbuşeşte şi explicaţia nu va veni. Universul De ce-ului e dorinţa unei lumi a necesităţii, fără întâmplare sau absurd, un loc în care toate lucrurile curg lin pentru că există raţiune supremă.
       Categoria ‘Trump’ nu are nicio vină. Virusul a izbit – şi toţi politicienii lumii au fost ridicoli în aceeaşi sublimă măsură. Naivi, improvizând, vizibil împleticindu-se. În acelaşi timp trebuind să dea senzaţia că stăpânesc situaţia şi că ştiu ceva. Nimeni nu a ştiut. Specialiştii nu au ştiut. (Categoria specialiştilor, expertocraţia, ce lovitură, publicul a descoperit că medicina nu e o ştiinţă exactă, că improvizaţia şi pretenţia nu doar există în corpurile profesionale, dar domină. Un dezgust rece s-a instalat, conştiinţa publicului că, în mare, e lăsat singur.) Politicienii nu au ştiut. Trump spunea că virusul dispare (îl asiguraseră specialişti). Din tabăra cealaltă, Pelosi recomanda să mergem în Cartierul chinezesc la o sărbătoare, toţi în stradă, pentru a sfida virusul (un soi de mimetism al solidarităţii Charlie Hebdo, din capitalele Europei). Improvizaţia a fost totală. Cuvântul ‘gestionare’ (‘managing’ the crisis) a fost cel mai comic apărut pe firmamentul acestor zile.
       Prin definiţie nu gestionezi hazardul. E ceea ce este fără sens şi poate continua fără sens. (Norocul democraţilor americani e că virusul rămâne singurul care l-ar învinge pe Trump. A distrus eficient economia. Nou-venita K. Harris, inteligentă şi okay, e fără anvergură, J. Biden cineva profund ridicol din păcate, o submediocritate consternantă.) Niciun guvern nu poate gestiona fatalitatea. Epidemia e timpul fără De ce, locul fără explicaţie.
       B. crede că vor fi nenumărate cărţi despre acest lockdown nenorocit care durează de 4 sau 6 luni. Vor apărea în viitor cărţi, romane şi el va trebui să le comenteze. Sper că nu va fi niciuna. Sper că nu se va scrie niciun roman despre oroarea asta la ralenti. Nu s-a scris nimic mare nici despre epidemia din 1918.
     Aici pare slabă cartea lui B.-H. Lévy, în premisa ei majoră: o explicaţie e necesară şi o voi găsi cu orice preţ, deoarece contingenţa e insuportabilă. BHL s-a trezit printre maniacii De ce-ului, doritorii de sens, coerenţă şi explicaţie, cei care se întreabă ce se ‘ascunde în spatele’ unor revoluţii, al unor evenimente, căutând coerenţe impure sau misterioase şi dorindu-şi un inamic clar (‘dictatura sanitară’, o glosă pe Foucault, ‘afacerile’ cu măşti, îmbogăţiţii de război explicând războiul). Or, tabăra Sensului cu orice preţ – e cea a conservatorilor. El nu s-a situat niciodată acolo. Se va trezi că-i citesc cartea cu delicii cei care-l urăsc, şi de altfel cei pe care el i-a detestat toată viaţa. Singura parte validă a cărţii, capitolul despre servitutea voluntară: halul în care am arătat în criză şi slăbiciunea noastră în faţa libertăţii. O mulţime de oameni sunt dispuşi să renunţe la tot. În societăţile noastre ne credeam democraţi, cu tradiţie deja, dar suntem mai copţi decât am crezut pentru tiranie. Noroc că nimeni, niciun Nero, în Occident, nu-şi oferă serviciile.
       …I-ar fi fost atât de simplu să spună: uitaţi, adevărul e că m-a deranjat dispoziţia care ţinea în casă persoanele de ‘peste 65 de ani’. Aveam 70. Sunt printre cei cărora asta le-a creat o rană narcisică, prin brutalitatea cu care li se indica realitatea vârstei şi felul în care societatea îi vede pe bătrâni. Asta e tot. Ar fi fost atât de simplu de înţeles, s-ar fi economisit atâtea pagini. Dar zeul nu poate spune: uite, am făcut un pariu cu diavolul…
       Patologia De ce-ului. Va trece. Ne vom uita în urmă peste aceşti ani, presimt, cu nesfârşită silă. Ei vor schimba într-adevăr aproape totul; dar vom uita de ce, vom fi uitat virusul, boala, cauza primă.
      Vom uita aceste evenimente de raftul al treilea.

cube       ● Asta e tot ce-i trebuie unui om. Înăuntru, un pat şi o masă, o plită de gătit pe lemne. Pe jos pământ bătătorit, o rogojină din stuf. Nicio cadră pe pereţi. Două rafturi cu cărţi, prinse cu bolţuri în zid, instrumente de scris. O scară melc şi, sus, terasă minusculă, să poţi sta uitat în răcoarea serii, privind apusul. O femeie generoasă la cafeneaua din sat. O cafenea în sat. Un sat. O pompă manuală în spatele casei, acţionată de mâner, pentru apă proaspătă – cocteilurile trebuie preparate cu ceva. La un debarcader improvizat, o bărcuţă sumară, cu o singură velă pătrată, să poţi ieşi uneori în larg pentru fericirea de a prinde singur jumătate din ceea ce mănânci. Totul undeva prin Caraibe, căci marea poate fi sumbră iernile – cu excepţia acestor Caraibe unde iarna are două luni şi e un fel de toamnă mai caldă…
       Gândul că acest cub simplu, la malul apei, primitiv, de o poezie nemaipomenită, e tot ce-i trebuie unui ins pentru a fi fericit. E destul că există gândul ăsta.

       ● Când te gândeşti că Ribbentrop a fost ziarist în New York…
       În la Belle époque, în acelaşi cadru, probabil la aceleaşi petreceri ca Fitzgerald şi ceilalţi.
       Întuneric.

       Sinuciderea lui Bernard Stiegler, zilele trecute. Se ştia ameninţat de sfârşit; suferinţe fizice acute, complicaţii după o operaţie dificilă. Răceala acestor cuvinte.

       Efigia ‘scriitorului tânăr’, alt trop mitologic care a murit. Ce numeroase erau înainte debuturile timpurii. Scriitori foarte tineri impresionau prin proză matură şi perfect stăpânită – genul Capote în America, Sagan în Franţa etc. Azi, ‘l’enfant prodige’ sau ‘terrible’ nu mai e o figură nici aşteptată, nici care să semnifice la drept vorbind ceva. Cititorii obişnuiţi nici nu mai înţeleg ce reprezintă expresia, într-atât e folosită doar de critici de pe vremuri, şi pentru scriitori tot de atunci – ‘copilul teribil’ al literaturii franceze e în continuare Houellebecq (64 de ani).
    Aceste debuturi adolescente, trebuie admis, erau rezultatul unei epoci, al unui vârf istoric al literaturii, cu un nivel absurd al alfabetizării generale. Capote citea dicţionarul până la sfârşitul vieţii, subliniind cuvinte. Sagan absorbea romane pentru a scăpa de mediul familial burghez, liber de griji dar rânced.
       Nicio nevoie de asta, azi.

       Au demontat o plăcuţă de stradă cu numele lui Victor Hugo. Pentru a se înţelege limpede totul: al lui Victor Hugo. Victor Hugo.
       Numele era Victor Hugo.
     Mulţimea din imagini: 20 de oameni, dintre care cam 19 ‘minorităţi’, negri din imigraţie la a doua sau a treia generaţie, toţi tineri, simpatici, foarte bine îmbrăcaţi.
       Au importat populaţie care urăşte Franţa, de acum 40 de ani. Populaţie care alegea Occidentul doar pentru prosperitate. Au mobilizat toate sofismele ca să impună asta.
       100 de migranţi plutesc acum în derivă pe Mediterana, în barcă, cu procedeul obişnuit: la apropierea unei bărci occidentale îneacă motorul ambarcaţiunii, apoi cer ajutor, ştiind că-l primesc conform legilor mării. Aduc ură de Franţa, vorace, consternantă. Islam. Puţin antisemitism (din când în când îşi amintesc că cineva e un ‘câine evreu’). Poporul, în Occident, nu vrea imigraţie. Şi-ar dori un moratoriu de 100 de ani în care nu intră nimeni în afara unei imigraţii selective stricte, până îşi dă seama ce se întâmplă cu adevărat. Nimeni nu-l întreabă însă ce vrea. În democraţie. Supusă la vot, rezultatul ar fi zdrobitor. Nimeni nu o supune la vot. Problema nu există. Vreodată, în vreo ţară din Occident.
       Un ins care numeşte imigrantul economic un ‘refugiat’ e un ticălos, un salaud sartrian clasic.
       Buna noastră elită de aristocraţie imaginară, din cartierele ei şic, cu lofturi sublime la ultimele două etaje, cu balcoane, scări şi lifturi cu feronerie, terase vegetale şi coloane de secol XIX din marmură roşiatică dând spre Sena, din aeronavele ei private, din conacele estivale cu deschidere la plajă, din insulele ei pentru trei anotimpuri.
       Vag, detalii din 1789. Treptele spre ghilotină nu se potriveau cu încălţămintea delicată, adesea cu talpă subţire şi pânză de velur cuprinzând glezna, a celor care urcau. Existau uneori balustrade, treptele erau însă destul de înalte. În construcţia improvizată, lemnul era grosier, aşchiat. În destule ocazii cei care urcau se împiedicau în trepte.
 
 
 
 

~

•7 august 2020 • Lasă un comentariu

       ● ‘În ultimele zile din iunie 2020, am început să-mi dau seama că ne aflăm în mijlocul a ceea ce a fost, fără nicio îndoială, cel mai deprimant, înspăimântător, bizar, ridicol, iritant şi tragic an prin care am trecut. Şi am naibii 56.’ (B.E. Ellis, podcast-ul din 12 iulie.)
       Tip de la un spital din Elveţia: ‘Purtarea măştilor, distanţarea, depistarea nu vor rezolva problema’. Nici depistarea, izolarea etc.? Pariul lui: virusul e la fel ca celelalte 6 corona, mai puţin virulente, care sunt deja pe piaţă de o vreme şi n-au dispărut nicăieri. Singura şansă: să slăbească el, în timp, şi să ne întărim imunitar noi, cum s-a întâmplat la celelalte 6. ‘În timp’ înseamnă: îl vom lua toţi. Va fi prea slab să-l mai simţim poate, dar îl vom lua până la urmă aproape toţi. Dacă mai era nevoie de un unghi de unde să ni se arunce că plutim în iluzie.
       Nu te poţi păzi. E posibil să te păzeşti de celelalte molime, de virusul HIV, faci sex protejat, te ascunzi ermit în munţi etc. Dar nu poţi şti, intrând într-un lift, dacă cineva nu a strănutat cu 5 minute în urmă acolo. E imposibil, nu ştii nimic. Poţi desigur să faci toate eforturile şi să speri, să stai în casă, dar cineva trebuie totuşi să iasă. Să intre în lift, pe casa scării, în magazin. La cabana aceea lacustră unde te-ai refugiat, cineva trebuie să aducă provizii. Fără ieşire. Caracterul ăsta aleatoriu, incontrolabil, dă o tonalitate odioasă ameninţării. Poţi avea doar iluzia protecţiei. Dar şi iluzia valorează ceva.
       Despre măşti s-a spus, pe rând, că nu sunt necesare şi oricum nu le avem, că ar fi necesare dar nu le avem, că le avem dar nu sunt necesare şi, în fine, că le avem şi sunt necesare. Începând cu inenarabila OMS, care a spus de la debutul crizei că nu sunt bune de nimic în afara confortării psihice a persoanei care le poartă. Acelaşi lucru despre teste: dacă o ţară nu le are încă, ele nu sunt necesare şi strugurii sunt acri etc. Toate, lucruri întâmplate în mai puţin de 6 luni, cu toate tipurile de politicieni, în fiecare ţară civilizată. Celor care cred încă în coerelaţii generale ale aventurii.
       Alec Baldwin spune că în New York sunt închise cam 2 magazine sau baruri din 10. Are un mic conac la câţiva kilometri, chiar la ocean, stă cu copiii acolo, dar ţine să iasă cu nevasta seara la cină în oraş, ca să simuleze o normalitate. E devastat de ce vede, din maşină, pe străzi. În Paris sunt o treime. Supermarketurile înfloresc invariabil, dar prăvăliile şi atelierele mici, cafenelele, care trăiau din turism şi clientelă riverană în cartierele vechi, sunt praf şi nu dau semne că se mai deschid, că proprietarii mai sunt ca să zic aşa în viaţă. Genul de vitrină cu praf gros şi pânze de păianjen.
       Broadway-ul, mort total, bulevardul e lugubru. La Hollywood nu se mai fac filme, nu există nici ideea de film. Improvizaţii frugale, echipe de filmare agitându-se în nimic. Cum să se sărute protagoniştii, ce asigurări medicale să le pui, la ce distanţă să se afle între ei operatorii, regizorii, asistenţii, în ce cinematografe să distribui. E o letargie generală şi un trăit din amintiri. Galerii de artă improvizează, simulând mişcări de cadavru prins cu sfoară şi scripeţi.
       Virusul ăsta e singurul lucru întâmplat care nu-ţi mai aminteşte de altceva. Refractar la analogie. Nicio comparaţie cu ceva din timpul vieţii tale. Niciodată n-a fost planeta oprită în loc pentru ceva, molimă sau război sau aterizare de extratereştri. De necomparat.
       Întâlneşti oameni pe care nu vrei să-i vezi.
       Îţi dă dorinţa de a trăi imediat pe altă planetă.

       ● Ziarist newyorkez de origine irlandeză, întrebat, la NPR, dacă există ceva adevăr în stereotipul despre irlandezi şi alcool: stereotipul e perfect adevărat. Cred că toate naţiunile învinse – uitaţi-vă la polonezi, la indienii americani, la mexicanii din nord – au o problemă cu alcoolul. Şi cu machismul.
       Înfrângerea convertită în distrugere de sine şi a celui mai slab. Ce observaţie întemeiată. Mă gândeam la noi, înfrânţi şi umili de când ne ştim, încât am interiorizat-o ca pe o cămaşă trecută pe sub piele. N-am devenit alcoolici, sinucigaşi şi lirici, ca ungurii. De fapt, n-am fost atât învinşi cât secunzi, refuzaţi de la scena mare a istoriei sau a destinului, de la linia aristocrată a popoarelor. Asta rămâne rana dintâi. Fără destin. Ca atare, am oprit istoria în loc şi am declarat că nu există. Literatura. Arta. Toate ‘examenele’ care aminteau ideea de competiţie intrinsecă, primat, stil sau superioritate de civilizaţie. (Refugiul în mimetism, mai ales. Cine declară că nu a inventat roata, că a fost inventată de alţii şi că n-avem decât să o copiem just – îşi dezvăluie dureros mediocritatea profundă, băltirea. Şi iluzia. Căci niciodată nu copiezi întocmai, întotdeauna va fi preferat originalul, şi a copia e a fi etern de rangul doi etc.) Cu cât adânceşti problema supusă, te cuprinde disperarea. Despre valahi se vorbeşte la suprafaţă. Cu glume, cu piruete.
       Nu văd alt destin decât dizolvarea într-un viitor conglomerat european uniformizator, nişte ‘state unite’ ale ceva. Dispariţia. Sau cine ştie ce nebunie excentrică fără margini.
       Fiecare e pe cont propriu, în faţa destinului individual, în afară de trib, sub steaua lui, palidă, singuratică, acolo.

       ● Terasă. Un cuplu în vârstă a comandat ceva şi începe să mănânce. La o masă alăturată se aşează cineva, se cunosc, cuplul îl salută.
       – Ce faci?
       N-a aşteptat o secundă să-şi tragă sufletul, are încă masca pe faţă.
       – Ce să fac, numai probleme.
       – De ce?
       – Am copilul cu leucemie, taică-meu a murit de două săptămâni… Copilul soră-mii era şi el cu leucemie. Tata n-avea nimic, era tare, vioi, făcea treabă prin curte… S-a dus aşa.
       Mă uit pentru prima oară mai atent spre el. Nu are 35 de ani.
       Am venit din străinătate, tre să mă duc iară. Eu mă gândeam vreodată că o să am aşa ceva? Dar cine s-a gîndit la aşa ceva? Celulele roşii nu sunt în numărul care trebuie, nici cele albe. Da, face terapie, dar sunt îngrijorat că s-a îngrăşat 8 kilograme, e mic, şase ani. Merg zilnic la el. Până acum era totul okay şi dintr-odată parcă s-a schimbat lumea.
       Se apropie chelnerul.
       Tu. Cu problemele tale.

 

 

~

•19 iulie 2020 • Lasă un comentariu

       ● S-ar părea că tipii inteligenţi au o anumită indiferenţă faţă de mizerie. Trebuie să fie cu totul obsedaţi compulsiv ca să se ocupe de curăţenie. Sau de ordinea obiectelor. Nu-i interesează – ca atare, ăsta e un dezastru iminent. O parteneră de viaţă acceptând să deretice devine indispensabilă vieţii sociale, în cazul dificultăţii de a plăti vizita săptămânală a unei menajere. Chiar şi în acest caz, ordinea făcută pe biroul de lucru, unde domneşte după spusele lor un haos perfect coerent, e primită la fiecare episod cu o disperare intensă, vecină cu asfixia, cu deznădejdea neagră, cu sinuciderea.
       Obsesia curăţeniei e de asemenea o sociologie, fiindcă a fost mereu marca săracilor şi recursul lor moral în judecata comunitară. Semnul idelebil al unui troglodit social (‘rupt, dar curat’), compensând o lacună financiară, de reuşită, notorietate sau destin, a fost compulsia ordinii nobile. La fel ca bogatul, insul inteligent face o curăţenie moderată, plictisit ciclică, cu servi domestici; dă praful la câteva zile, strănută, oftează. Săracul, perifericul curăţă din disperare, singur şi maniacal. Pune în ordine tot ce n-are noimă şi ierarhie în univers, albeşte mizeria lumii, aseptizează, excomunică patogenul, ordonează haosul, face să strălucească obiectele. Blazonul comunităţilor tradiţionale sărace – pulsiunea curăţeniei (numită de F., nedelicat, nevroză obsesională şi fixaţie a stadiului anal), ordinea, hărnicia, cutuma, ritul – le e recurs moral şi onirism al respectabilităţii.
       Placiditatea dezordinii e o prelungire a inaderenţei la realitate, care pare să crească odată cu conştiinţa de ea.

       ● S-au reabilitat termenii de ‘agitator’ şi ‘activist’. N-aveau nimic dezonorant. Dar nu credeam să-i mai vedem în timpul vieţilor noastre.

       ● Zizek. În Slovenia s-a declarat oficial un soi de sfârşit al epidemiei, dar numai de formă, politic. Stă în casă şi n-a ieşit aproape deloc fiindcă e în prima categorie de risc, are 71, diabet tip 1 cu insulină, hipertensiune, palpitaţii serioase, o boală de stomac, vulnerabil din orice direcţie. În plus un fel de depresie. ‘Chiar dacă o să reuşim să aducem cumva lucrurile sub control, vremurile vechi nu vor reveni niciodată. Nu e ceva de tipul: asta va trece şi apoi ne întoarcem la normalitate. Intrăm într-o nouă eră.’ O ţine astfel. Când poate dormi, e încântat să se abandoneze şi nefericit la ora când trebuie să se trezească.
       J. Peterson, tipul conservator dar curajos, e complet praf, într-o convalescenţă perpetuă, era să moară de câteva ori. Un soi de iad sistematic, trecând prin spitale occidentale cu protocoale asasine şi clinici ruseşti cu tratament improvizat. Cu o soţie pe moarte, inconştient în majoritatea timpului sau în delir zile întregi după sevrajul substanţelor psihotrope, abandonat deciziilor curajoase ale unei fiice care se orienta intuitiv schimbând avioanele, numai un noroc a făcut să revină încet la viaţă. Izbucneşte în plâns mai rar. Ideaţie coerentă, dar nu o poate susţine mai mult de o oră, înainte de a sombra într-o oboseală grea. Neurologic a pierdut mult. Nici n-a simţit epidemia, ştie în mare ce s-a petrecut cu noi. A avut propria lui încercare, propria bolgie.
       De două luni de zile, America trăieşte în Orwell şi toată lumea tace înţelept şi adânc. Câţiva vandali simpatici aruncă o frânghie după gâtul unei statui şi o dau jos de pe soclu, spun că ‘rasa’ albă e inferioară şi cea neagră superioară moral, N.Y. Times e în genunchi, The New Yorker a trecut la 90% poze cu minorităţi şi proze împotriva albilor subumanizaţi, batalioane de asalt se formează pe străzi şi în instituţii, propunând epurări morale, se spun deschis insanităţi dezumanizante la care băieţii din S.A. ai lui Röhm ar fi visat numai, în timp ce profii americani – sunt 1 milion 200 de mii de profi universitari în America – se uită brusc în altă parte, vorbesc despre flori sau oftează, scriind eseuri despre orice altceva decât ‘elefantul din cameră’, ca nişte fete confruntate brusc cu realitatea propriei virginităţi. Pentru a-şi putea lua în linişte prânzul la cafeteria, a nu pierde contractul, pensia, a ieşi o dată pe săptămână la restaurant. Aceştia sunt oamenii care criticau generaţia părinţilor şi bunicilor noştri că nu s-au opus, în Est, închisorilor, tancurilor lui Stalin. Resuscitarea rasialismului, a determinismului de rasă, în America e cel mai curios lucru. Câţiva se strâng zgribulit şi scriu un ‘protest’ timid împotriva PC şi a cancel culture, în care nu uită în preambul să spună că vinovat e… Trump. Ne-am fi putut întreba. Unii, veniţi din Est sau Europa Centrală, au prins chiar anii ’50 în România şi îi retrăiesc acum în New York, ca pensionari invitaţi ai unor colegii lucrative, tăcând adânc, în amnezie disociativă, şi uitându-se tot mai concentrat în înaltul cerului. Nu există renume mai prost, azi, decât cel al libertăţii, al ideii de libertate. Tot ce-am ştiut, discursurile, iluziile s-au vădit afabulaţie, însăilare, farsă tristă. Dar America, o, nu se poate, America are anticorpii necesari, ea i-a avut de fiecare dată, căci, istoric… Timpul trece. Încă un oftat. Întoarcere la lecţiile despre ideologie, calambururi şi Wortspielerei, privire lungă pe fereastră.
       Meteorologic, nu ştiu ce plonjeu în necunoscut. Ceva cu o vară care nu mai e vară, ceva cu o iarnă care nu există.

 

 

~

•5 iulie 2020 • Lasă un comentariu

       ● După 40-45 de ani nu mai schimbi pe nimeni. Oamenii sunt morţi. Poţi schimba detalii, osatura e închegată. Cam 40 e vârsta la care un ins moare pe dinăuntru, în sensul că devine cel care nu mai poate fi altfel. Nu ştiu dacă am întâlnit 10 tipi, peste pragul ăsta, permeabili la schimbare, contraargument, ruşine, regret sau chiar, în fine, revelaţie de tip ‘drumul Damascului’, pe chestiuni de o importanţă oarecare. ‘Je ne regrette rien’ e refren universal, nu-ţi mai poţi retracta existenţa.
       Ai dreptate şi tot mai dreptate. Sedimentezi. Totul în jur începe, în mod ciudat, să te valideze. Ai înţeles lucruri (sau ai impresia că maturizarea e procesul prin care înţelegi lucruri). Materialitatea convingerilor e lemn, piatră, în fine granit şi nu se mai poate face nimic. Începi apoi să citezi din ceea ce te confirmă: e exact semnul că eşti mort. Şi totul te confirmă, caldarâmul, vântul, ploaia.
       Să le frecventezi societatea e o pasiune macabră, vizitare de morminte. Ar putea muri mâine, nu vor mai oferi o surpriză semenilor. Până la 80+, n-ai să vezi ceva schimbat la omul ăla, ştii că nu mai scoţi de la el nimic. Sunt aşa de rari tipii lucizi – în anxietate, cu un recul faţă de lume, nesiguri -, încât când dai peste unul ai tendinţa să întinzi mâna pentru a te sprijini puţin, să nu cazi din picioare.
       Literatura pare totuşi esenţială. Sunt momente în care te gândeşti că are poate, până la urmă, un sens.

       ● Tot Fox News-ul are un singur tip cu vagi urme de logică (T. Carlson), în rest e grădiniţa afectelor. La fel CNN, care e corul bocitoarelor din Maramureş. Totul de o rea-credinţă monumentală, comică.
       Critica media e un sistematism – dacă unul declară că cerul e senin şi albastru, ceilalţi spun toţi că plouă, indiferent de realitate. Sistematismul a distrus orice credibilitate a criticii reale. Patologizarea criticii nu e o manie americană. Dar parcă nu exista într-atât acum 20 de ani. I se recunoştea adversarului câte un merit, o urmă de nuanţă, se mai ofta, era admisă o virgulă, în emisiuni era invitat şi punctul de vedere contrar, pentru variaţie sau spre a salva aparenţele. Acum, tranşee, lupte, dezumanizarea celuilalt.
       De parcă ar exista o miză, în lipsa de miză generală.
       Aceasta au făcut-o elitele, numai elitele, instrumentalizând minoritarismul prin media şi academos-ul umanist. Bătând acest fier de patru decenii pentru a submina sistemul democratic, pe care-l urăsc, şi a-l substitui cu forme de aristocraţie sau oligarhie eficientă. Visând astfel să-şi desemneze direct oamenii în singurul sistem care le scapă, cel politic.
       Războiul cultural va deveni război civil, în cel mult 10 ani. Şi ştiu cine deţine în America, fizic, mai multe arme…
       Ceva a ajuns la un capăt.

       ● The world gone crazy again. E timpul pentru:
       – familie? Mmm, marginal. Prieteni, pasiuni, cărţi, artă.
       – abandonarea oricărei surse de ştiri. Cât de distant? Foarte distant. În aşa fel încât să afli de moartea unui preşedinte al statului, de pildă, la o lună după ce s-a întâmplat, surprinzând discuţia dintre doi vecini.
       – călătorii, scris, citit
       – uitarea calendarului, absolută.
       E din nou genul acela de anotimp, de vreme, în care viaţa pare posibilă.
       Când te gândeşti că există locuri în lume unde asta se întâmplă opt luni pe an.

 

 

~

•28 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Uluit văzând o actriţă americană cerându-şi iertare că şi-a vopsit faţa în negru într-un serial de comedie.
       Există aici o neînţelegere de esenţă. Grupurile care revendică un statut victimar nu vor niciodată scuzele tale. Nu au ce face cu ele. Ci umilinţa ta scuzându-te. Nu vor o societate în care toţi să trăim egali, ca într-un vis rousseauist. Ceea ce vor e, întâi, răzbunarea, dar mai apoi substituţia. O lungă perioadă de răzbunare, în care, concret, ceea ce se petrece e un transfer de statut. Apoi, abia, concilierea, dacă mai e posibilă. René Girard numea asta ‘rivalitate mimetică’, violenţă mimetică. Nu doreşti ce crezi tu că doreşti, o casă, o camionetă Mercedes: doreşti dorinţa celuilalt, pentru că el, vecinul tău, le are pe acestea două şi te-a umilit. Dacă celălalt e inamicul de moarte, nu concilierea cu acesta ţi-o doreşti, ci să schimbi locul cu el, să devii o vreme tu însuţi tiran. Teroarea Revoluţiei franceze a fost un mimetism al terorii aristocratice de secole, comprimată în doar trei ani. Oamenii – numiţi cu dispreţ ‘gloată’ – au vrut să simtă pe pielea lor cum e să dispui de viaţa, moartea sau proprietăţile cuiva. Negrii americani umiliţi vor să ia, în dorinţă mimetică, locul ‘suprematist’ în societate al efigiei albului american din imaginarul colectiv, iar nu să fie într-o ‘societate egalitară’ iluministă.
       E întocmai ce s-a întâmplat în Palestina, deşi lupta palestinienilor avea legitimitate incontestabilă. Nu vor un stat multietnic şi o conciliere: acum, ceea ce vor e să fie Israel. Să-i înlocuiască pe evrei şi să se poarte întocmai ca ei, reductio ad eandem. Lupta palestiniană e acum mimetică, un simplu ‘ridică-te tu să mă aşez eu’, de unde dificultatea de a o susţine. A devenit un mimetism al stăpânului.
       A fost identic în Africa de Sud, după abolirea apartheid-ului. Vreau ferma ta, au spus negrii săraci care treceau pe lângă proprietatea prosperă a unui alb. Prea bine, a spus acesta şi s-a retras cu familia de acolo, fericit că a scăpat nevătămat, fără soţia violată şi gaura unui glonte de carabină în frunte, ca în romanul lui Coetzee. După un an, ferma cu noii proprietari era în paragină. Căci nu ‘ferma’ fusese obiectul dorinţei.
       Foştii sclavi vor o inversare de status în raportul cu fostul stăpân, nu o egalitate, iar ideea e de o importanţă capitală. Tendinţă antropologică naturală, inamicul tău – cel care te consideră astfel, căci nu tu trebuie s-o faci, ci e suficient să te desemneze el – vrea să devină mai întâi tu însuţi, iar nu altcineva ‘mai bun’. Cei din ‘familia naturală’ n-au înţeles multă vreme de ce feminismele de generaţie ultimă imită brutalitatea bărbaţilor şi edulcorează masculinul; de ce MeToo-ul a rămas o înlănţuire de denunţuri; de ce cuplurile homosexuale, după ce au obţinut drepturi legale, au intrat într-o spirală a imitaţiei, revendicând mariajul burghez, copii şi celelalte. Tendinţa naturală e ostracizarea foştilor majoritari, culpabilizarea ‘normei’, diseminarea genurilor iar heterosexualii nu înţeleg ce se petrece. Pretutindeni, o imitatio a stăpânului are loc. Primul lucru pe care l-au făcut comuniştii după ’45 a fost, în nici zece ani, să se distingă de popor construindu-şi un nomenclator de poziţii şi privilegii, cartiere de ‘vile’ şi tot ce observaseră la fosta burghezie, identificându-l cu viaţa adevărată. Ceea ce nu înţelege un majoritar luminat e, pe drumul istoric al eliberării, contradicţia socială a emancipării, inversiunea ciudată a cursului lucrurilor. De ce, pe măsură ce cedează şi acordă mai mult, e tot mai rău în loc să fie mai bine; de ce pe măsură ce sunt mai puţin vinovaţi şi societatea mai emancipată, sunt tot mai vinovaţi în fapt şi societatea mai divizată încă, într-un carusel al tensiunii paroxistice. De ce orice-ar face şi oricât ar ceda mai mult, se înregistrează că n-au făcut nimic. Ca şi când ar respinge cu teamă, cu speranţă absurdă, gândul că li se doreşte moartea socială, înlocuirea.
       Cei care îşi ‘cer iertare’ azi în ritualuri uman jenante sunt de o naivitate tulburătoare, deoarece cred sincer că vor opri astfel ceva, amânând sau măcar încetinind procesul. Doar concesia aceasta din urmă, îşi spun ei, şi totul se va aranja… Îmi cer iertare acum că am făcut o remarcă interpretabilă – ca în Pata umană a lui Philip Roth – şi apoi totul va fi bine. Şi nu e bine. Nu e bine niciodată. Ţi se acceptă scuzele, apoi pierzi repede şi postul, cu tenure cu tot, eşti evacuat din universitate, de la televiziune, din societate, cancel culture-ul te interzice de pe platformele sociale, prietenii nu te mai sună şi te afli existenţial cu totul în aer, radical dezumanizat, sub-umanul, individul în starea de excepţie şi în singularitate absolută, al lui Agamben: cel care poate fi ucis de toţi fiindcă fiinţa lui nu valorează nimic.
       Postulatul rivalităţii mimetice e dorinţa de a fi celălalt, de a-i lua poziţia, nu de a-l doborî. Dialectic, e un transfer polimorf de statut şi de fiinţă, mai mult decât dorinţa de răzbunare. Imitaţia, plagiatul, emulaţia, moda, fashion-ul etc. – sunt răzbunare pe celălalt, apropriere şi ‘furt’ de fiinţă. Nu se pot înţelege societăţile în dinamică fără raportul acesta, de o pertinenţă totuşi imediat evidentă.

       ● Cinema-ul – o categorie artistică vidată, care nu mai are nimic de spus, pentru că a spus de mult totul. Acmé-ul a trecut, cinema-ul a încetat să mai fie interesant de la sfârşitul anilor ’80, în mare. E un mod de expresie datat. Şi-a avut începutul, Vârsta de aur şi de decenii târâie după el un sfârşit care nu se mai sfârşeşte.
       …După o oră de butonare pe toate platformele imaginabile, oftat şi recul.

marilyn-capote       ● Scrisoare pe care Marilyn i-ar fi scris-o lui Capote cu 11 zile înainte de moarte, ‘într-o reală stare de disperare’. Ascunsă în cutia unui stilou Montblanc, în căptuşeala de carton pe care aceste cutii o au. Bătută la maşină. Despre Kennedy şi idila presupusă etc. Confuză, fără sequitur, nu e clar ce transmite şi de ce a scris-o, nu e cerere de ajutor şi nu e doar confesiune, pare a fi ceva abandonat sau ascuns pentru a fi terminat mai târziu; în cazul că e autentică. Scrisă cam simplu, alimentează complotismele pop cu idila şi moartea neaccidentală, de parcă ar fi redactată post factum de cineva care a avut maşina de scris a lui Marilyn sau e paznic la muzeul care o deţine… – e în stilul îngroşat şi edificator în care ar scrie un ‘fan’, astăzi, despre acele întâmplări. Bemol de precauţie. Capote n-a primit scrisoarea niciodată, integral ori abreviată. Ar fi dat peste ea un spaniol, anul trecut, colecţionar de obiecte fetiş M.M. Scoate şi o carte despre ‘scrisoarea secretă’, pentru a hipertrofia afacerea. (Bietul A.L.Ş., el ar fi sărit imediat să o cumpere. Există material real şi pentru un scenariu de film, în tablouri, dacă e un pic şarjat.)
       Când te gândeşti că cei doi au urnele în aceeaşi piatră de columbar… Să trecem.

 

 

~

•26 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Evident că ruşii au câştigat al Doilea război mondial, iar nu americanii. Evident că ruşii sunt cei care i-au bătut pe germani, iar nu americanii etc. Estimările cele mai optimiste ar fi la două treimi, contra unei treimi acordate americanilor; cele mai severe le dau ruşilor 90%. Unii tipi spun că debarcarea în Normandia a fost esenţială, fiindcă a mobilizat forţe retrase de pe frontul din Est etc. Alţii remarcă însă că ruşii ar fi ajuns să distrugă armata germană oricum, făcuseră deja trei sferturi. – Când cineva îi spune lui Stalin, ‘Cred că sunteţi mândri că aţi ajuns la Berlin’, el replică ‘Ţarul Alexandru a ajuns la Paris’. Nu era impresionat deloc şi e limpede că ruşii ar fi mers până la capăt, cu sau fără americani, şi ar fi zdrobit complet armata germană. Ce au făcut la Stalingrad e… inuman în termeni de curaj şi hotărâre, nu se poate explica, a fost inimaginabil ce s-a întâmplat acolo. Nici stupefiantele puse în alimente, nici etilismul, nici frica de comisarii care te împuşcau, nimic nu poate explica bravura şi rezistenţa aceea, de la soldaţi până la bătrâni, femei şi copii alergând printre ruine. De Gaulle a fost în vizită în ’45 şi a rămas, ca militar, uluit privind oraşul. Am mărturia unui vecin foarte bătrân, a trăit 96, care a făcut războiul până acolo ca locotenent: mi-a povestit că ai noştri se îmbătau ca să nu se îngrozească, să reziste psihic. Ruşii apăreau de după deal în contraatacuri, oricâţi omorai, valuri şi valuri, la un moment dat încremeneai de groază cu degetul pe trăgaci, era inimaginabil, împotriva oricăror legi ale războiului, tacticii militare sau umanităţii. Ai noştri se temeau de un singur lucru: că se termină muniţia şi ajung ruşii la ei, cântând şi urlând. Nu s-a mai văzut o superioritate militară evidentă menţinută cu o asemenea spaimă în suflet, treceau ore şi atacul nu se mai termina etc., iar a doua zi totul o lua de la capăt. Îi văd şi acum ochii îngroziţi când îmi relata lucrurile…
       Aceste lucruri nu se pot spune, azi. Nu doar pentru că Rusia ne dezgustă. Nu doar pentru că e inamicul nostru de fiinţă, aici în Est, de cel puţin trei secole, şi a reuşit să antagonizeze pe toată lumea în Occident. Ci fiindcă o subtilă evoluţie istorică a condus aici. Cu una, două, trei generaţii în urmă, desigur toată lumea, în Europa, de la copii de şcoală la bătrâni, ştia că ruşii sunt cei care au câştigat al Doilea război, că Rusia a distrus armata germană, nu exista nici măcar materie de dezbatere. Americanii pierd 400.000 de oameni, ruşii 27 de milioane… Părinţii noştri ştiau, bunicii noştri ştiau. Azi, orice copil, întrebat, crede că americanii sunt cei care l-au învins pe Hitler… Istoria a fost într-adevăr delicat rescrisă revizionist, insinuând în fantele ei, între timp, un număr de interstiţii.
       – războiul rece. Din salvator, Rusia a devenit noul diavol. A pus mâna pe toate teritoriile unde a ajuns; a descoperit lagărele naziste, dar a montat lagăre ea însăşi. Ostilitatea simbolică împotriva ei a durat jumătate de secol. Orice merit i s-a estompat, apoi s-a şters.
       – planul Marshall. Lumea simţea în Vest că americanii îi ajută concret, simpatia s-a deplasat către ei. Au fost decenii de prosperitate accelerată, cu recorduri economice azi imposibile, industrii întregi ridicate din neant etc. Ruşii sunt uitaţi, şi de altfel devin inamici.
       – Hollywood-ul… ‘Soft power’-ul nu trebuie subestimat. Mai întâi, încercările erau timide, existau supravieţuitori totuşi, nu se puteau distorsiona prea gros lucrurile, se întorseseră milioane, exista Hemingway, exista Salinger, scriitori care făcuseră războiul etc. Anii ’60 vin cu scurtcircuitul civic, Vietnamul şi o nouă platformă morală, iar generaţia veche se stinge biologic. Nu se mai vorbea despre războiul Doi, ruină istorică glorioasă dar prăfuită. Cam din anii ’80 balanţa se înclină decisiv spre naraţiunea: ‘americanii, învingători ai lui Hitler’. Care ar fi fost pentru ei, atunci, o noutate absolută… (Hollywood-ul a făcut de altfel să se creadă, în anii ’30, că americanii sunt cei care, în Primul război, au învins Germania – iar nu Franţa, care a ţinut toată rezistenţa, i-a învins pe nemţi şi a fost la un pas să mărşăluiască în Berlin: legenda Americii care ‘salvează Europa de două ori’ se naşte, şi e azi aproape un loc comun.)
       – uitarea.
       Istoria ca bătălie politică. Nefiind ştiinţă exactă – cunoaştere obiectivă – ci o ştiinţă umană, ‘soft’, înaintând relativist prin încercare şi eroare, are rigoare aparentă şi nu conţinuturi obiective de adevăr. Se salvează prin concepte, inventând cuvinte acolo unde forţa probei lipseşte. Şi e o bătălie culturală. Nu e important ce s-a întâmplat, ci ce se va crede peste trei generaţii că s-a întâmplat. Antecesorii sunt perdanţi, chiar dacă au asistat cu ochii lor la eveniment: doar urmaşii înseamnă cu adevărat ceva. Istoria nu e atât ‘scrisă de învingători’, cât victoria celor vii asupra morţilor care au trăit-o. Continuitatea e învestită prin sinteze şi repetiţie, prin condiţionare şi dresaj cognitiv, pedagogic; ceea ce contează nu e adevărul, ci victoria. Nu contează ce s-a trăit, ci cei care vor veni să se răzbune pe ce s-a trăit. Dacă au fost laşi, pe curajoşi (toate evenimentele mari vor fi relativizate). Dacă au fost perdanţi, pe învingători. Pe protagonişti, dacă au fost personaje secundare, terţe sau deşertic inexistente. Cele mai umane proiecţii freudiene joacă aici rolul de substitut al probei, repetiţiei identice, experimentului şi argumentului logic, din ştiinţele tari. Mai presus de orice, invocat la tot pasul e zeul Memoriei, la o memorie total, programatic inexistentă.
       Spectacolul n-ar trebui să le scape ruşilor, care plictisesc cu paradele şi protestele lor ridicole.

       ● Primele 10 dintre cele mai bogate familii: în timpul crizei sau molimei, au dobândit un total de 3,4 trilioane de dolari.

       ● Leonard: faptul că Virginia era atinsă de nebunie se vedea din felul cum funcţiona mintea ei în momentele când era perfect echilibrată (sane).
       Cea mai interesantă observaţie, într-adevăr. Dezechilibrul lor nu e trădat doar de momentele de nebunie, ci şi de acelea în care se stăpânesc. Ceva sună în regulă – dar nu pe de-a-ntregul şi până la capăt în regulă. Azi m-am purtat bine, îşi spun ei. Zi bună. Nicio criză. Conversaţie plăcută cu X, după-amiază, în care cred că m-am stăpânit perfect.
       X în jurnalul său, întors acasă: Semne evidente că gândirea lui Y e pierdută.

 

 

~

•22 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Carantina a fost primul globalism reuşit, cel dintâi exerciţiu de globalism real din epoca noastră. Globalism al fricii, al ruşinării (shaming) şi învinovăţirii, dar globalism nu mai puţin. Toţi reacţionând în acelaşi fel, cu aceleaşi discursuri, absolut niciun singur popor sau cultură care să o ia în altă direcţie (când am văzut că Isis a declarat Europa ‘zonă de risc’ pentru combatanţii ei…), cu o conformitate egală.
       E un mister că a trebuit să-l cunoaştem sub forma negativului, a crizei, ca teroare generalizată şi comă indusă a societăţilor, 7 miliarde de supuşi sincroni şi un singur guvern mondial (Puterea sanitară) relativ suprarealist. Ar fi putut să vină cu altceva la prima întâlnire.

       ● Carte despre Vera Nabokov, de Aurora L. Abandonată după 20 de pagini, consternant de prost scrisă. N-ai voie să scrii atât de prost când povesteşti ceva, de împrăştiat şi neglijent, în plus cu naraţiune dezlânată, nesubsumată unei grile oarecare de idei. Trebuie să-i dai cititorului o şansă, să poată alege ceva.
       (Livius C., tipul de la noi care seamănă cel mai mult cu Beckett.)

       ● Ce bombă trebuie să detonăm, în ce organizaţie teroristă trebuie să activăm pentru a scăpa de aceşti alergători din parcurile şi de pe cheiurile noastre. Nu bicicliştilor, ci lor trebuie să li se facă alei separate. Dar sub pământ. Pasarele pe deasupra. Pe oriunde nu există trecători, adică oameni care trec, se deplasează încet, stau la stopuri, se prăbuşesc inert pe bănci, privesc norii, cer o cafea, îmbrăţişează o femeie, se uită la ceas aşteptând o femeie, se estompează corect, urban, dispar, n-au fost niciodată.
       Nu pot oare alerga strict pe stadioane, aşa cum patinatorii se duc în… patinoarele lor? Trotuarul, aleea nu sunt făcute pentru a aluneca sau a sălta în detentă, ci pentru a merge, pentru exerciţiul pedestru, întrerupt cel mult pentru un sprint după taxi. Nu pot să intre acolo pe stadion, câteva sute în fiecare zi, şi să alerge unii peste alţii în cercuri exuberante, comparându-şi echipamentele, culorile de tricou, împărtăşindu-şi transpiraţia, în aceeaşi direcţie stabilită dinainte, în revers sau bezmetic? Efortul e acelaşi, şi în plus nu-i mai vedem. Nu-i mai vedem. Ah, nu-şi pot închipui fericirea care ne-ar cuprinde să nu-i mai vedem.

 

 

~

•20 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Detaliile anatomice de grandoare. Washington 1,88 m, Jefferson 1,89 m, Lincoln 1,93. Recent, Lindon Johnson 1,90 m, Clinton 1,89 m, Obama 1,87 m, Trump 1,91 m. La francezi, Pompidou 1,82 m, Giscard 1,89 m, Chirac 1,90 m. Îi depăşea de Gaulle, la 1,93. Când a intrat în Paris îl vedeau toţi, inclusiv franctirorii pro-germani care au tras în mulţime de mai multe ori, îl puteai zări de oriunde şi apare clar în toate fotografiile istorice. La slăbiciunea lui, cu umerii largi, picioarele de flamingo şi chipiul lăsat pe frunte, plutea pur şi simplu cu un cap peste toată lumea.
       Corelaţia dintre statură şi inteligenţă, sprijinită pe argumentul nutriţional (malnutriţia, in utero sau în copilărie, cu carenţe ireversibile şi chiar leziuni cerebrale etc.), e evident falsă, fără cauzalităţi necesare. Şi apoi, tipii mai înalţi trăiesc cu vreo 2 ani mai puţin decât cei de statură obişnuită, ceea ce compensează mulţumitor biometria.
       Dar între statură şi grandoare simbolică, poate că s-ar putea găsi totuşi câte ceva…

       ● E comic episodul cu jeep-ul lui Hemingway intrând cu zgomot pe rue de l’Odéon. Abia apoi a mers să elibereze barul de la Ritz, desigur pivniţele.
       S.B. avea un farmec colocvial evident.

       ● Cineva îmi spune că imperiul american se clatină un pic prea tare. Ar trebui să ne pregătim pentru nişte timpuri destul de grele, curând. Zidurile se strâng din toate părţile etc.
       Ideea ar fi, nu muriţi în următorul deceniu… Vor fi printre cele mai interesante schimbări din istorie, de anvergura evenimentelor mari, categoria războaie-revoluţii-cădere de civilizaţii. Sau dimpotrivă, dacă doriţi plecaţi mai devreme, plecaţi cât mai e timp.
       Well. Cântărind ce-au trăit cei din 1935-90 nu mi se pare ireparabil nimic, ba chiar pare că am tras nişte cărţi destul de bune. Pe secvenţa lor au avut măcar 3-4 hapax-uri. Pe lângă ei, noi suntem în dramă – ei erau în tragedie.
       Ni se spune, iată ce se întâmplă cu o lume după ce absolutul moare. Şi am lăsat-o să se scufunde. Nu i-am spus, hei, o clipă, stai puţin, nu e o idee chiar bună.
       Nu aveam evident suficientă aderenţă la ea.

 

 

~

•18 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Conservatorii ar fi uneori acceptabili, dacă ar admite că ‘norma’ lor e nulă în aceeaşi măsură ca ura de sine pe care noi o prizăm. Ne-am lua de braţ fără probleme, râzând împreună de toate.

       ● Ce îţi ucide spiritul: tot ce te transformă într-un mediocru preocupat.

       ● În apartamentul de hotel, H. Weinstein încerca să convingă o actriţă debutantă că trebuie să treacă prin patul lui, aruncându-i ca argument suprem: ‘Şi Gwyneth a făcut-o’.
       Ideea că acea broască umană s-a putut atinge de chipul care încarnează deruta, tristeţea aristocratică şi fineţea absolută mi-a stricat toată ziua.

 

 

~

•15 iunie 2020 • Un comentariu

       ● ‘În Occident, astăzi, în Europa, ne mobilizăm mai spontan, mai uşor, contra Europei, contra Occidentului, decât contra inamicilor Occidentului. Fiindcă există o idee care s-a răspândit, mai ales în campusurile americane, dar în curând în campusurile din toată lumea. Ideea aceasta e că cultura europeană este, în ea însăşi, o cultură vinovată, că de la ea vin toate relele pământului: sclavia, colonialismul, rasismul, sexismul, homofobia. Deci, DWEM-ii (dead white europen male) sunt trataţi cu o foarte mare suspiciune, opera lor e deconstruită, şi există această idee că nu vom ieşi din rasism decât atunci când vom fi capabili, într-un anumit sens, să scăpăm de noi înşine. Şi asta dă o tonalitate complet diferită antirasismului. Altădată, antirasismul era o luptă pentru recunoaştere şi pentru egalitate. Acum, din partea ‘rasizaţilor’ [rasizat: non-alb – n.m.], cum se spune, şi din partea celor care îi sprijină, este o luptă pentru victorie, şi e o formă de degajare a terenului [literal: degajism – n.m.]. I se cere, într-un anume sens, Europei să se dez-europenizeze, pentru a fi la înălţimea misiunii care o aşteaptă, adică primirea diversităţii, a culturilor, a civilizaţiilor. Şi cred că această evoluţie e tragică’ (A. Finkielkraut, BFMTV, 12.06.2020).
       Ok, li se doreşte moartea. În fond, moartea. (I se doreşte moartea oricui e vinovat prin naştere. Culoarea pielii fiind ‘privilegiu’ în sine, e inexpiabil, nu există redempţiune.)
       Oare nu pentru că sunt morţi deja? Nu-ţi doreşti să moară cel care domiciliază deja la morga viitorului? Atacul se face în momentele de slăbiciune, în maniera de pitbull a oricărei civilizaţii. E revanşismul istoric cel mai natural din lume.
       Şi vrem să murim. Nu simţim oare asta în sânge, cântărindu-ne oboseala, povara, bâlbâiala alexandrină, apărând disperat statui, opere de artă, gesticulând în gol, oferind interminabile explicaţii, pierzându-ne umorul şi totodată apărând separatismul, secesiunea şi tot ce ne strangulează încet? H. Arendt remarca, enervată, ‘Când sunt atacată ca evreică, răspund ca evreică’. Când eşti atacat ca alb şi ca nimic altceva decât ‘alb’, această ridicolă argumentaţie de o stupiditate abisală, răspunzi îngălat ca alb şi nimic altceva, redus la un punct, la neant. Te întrebi pe cine păcălim, în afara noastră înşine. Împotriva cui protestăm, dacă nu a noastră, a fantomei care am rămas. Noi am făcut toate astea. Dorinţa fierbinte de a muri.
       Vom dispărea deci corect, ca nişte fantome bine-crescute, absorbindu-ne în ziduri.

       ● Virginie Despentes: ‘Sunt albă. Ies zilnic pe stradă fără acte la mine. (…) O albă – ca mine – circulă în [Paris] fără măcar să bage de seamă pe unde sunt poliţiştii. (…) Asta înseamnă să fii alb. (…) Pot să uit că sunt albă: asta înseamnă să fii alb’ (‘Scrisoare adresată prietenilor mei albi care nu văd unde-i problema’, France Inter). E adevărat, nu-i vezi niciodată, nu ţi se cer actele.
       Rasismul există. Marginal, individual, inferior, nicidecum ‘sistemic’ şi celelalte.
       Nimeni nu mai apără azi poziţii rasiste. Nimeni. Poate în afara a vreo mie de rătăciţi cu toţii, în America şi Europa luate împreună, care trăiesc în iluzia suprematismului într-o grotă şi fac saluturi naziste. Nu găseşti pe nimeni, în epoca noastră, care să mai creadă cu adevărat în rasism şi să-l justifice.
       De unde şi forţa incredibilă a absurdului. Nu voi mai crede niciodată că tirania e ceva impus de nişte Stalini sau de nişte tancuri sau de inşi malefici, aceste naraţiuni de sfârşit de sec. XX, prea superficiale, realmente pentru debili. Implorăm tiranie. Ne trântim cu capetele de pământ, cu creştetul lovind ţărâna, cu mâinile împreunate, şi o supliem să vină.

       ● ‘În felul acesta, cei care erau nimic au devenit în fine totul… şi, asemeni pendulului de ceas, cei care erau totul au căzut în neant’ (Sollers, Médium).
       Nicăieri, nimic, nimeni.

 

 

~

•13 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Dreptul de a purta armă e o cucerire a stângii, nu a dreptei. Înainte de vreo Constituţie americană şi de amendamentele ei, e statuat de Revoluţia franceză, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789. Dreptul oricui de a purta armă era postulat în numele dreptului natural. L-a propus Mirabeau, dându-i şi formularea, acceptată imediat – puteai deţine acasă până la 3 kilograme de praf de puşcă, cantitate socotită suficientă. Pentru ei, dreptul la apărare era garantul libertăţii civile şi politice a cetăţeanului, spre a fi siguri că niciun guvern, corp oligarhic sau de clasă nu se îndreaptă împotriva poporului fără ca acesta să se poată apăra. – Motivul simplu e acela că, înainte, numai aristocraţii aveau dreptul să poarte armă, deci să ia viaţa (ei, în numele aristocraţiei de drept divin). În special spadă, mai puţin pistol, dar în sfârşit, ucideau scurt numai pentru că nu te dădeai la o parte din faţa caleştii sau aveai o căutătură suspectă, nu se făceau anchete, insul lăsa leşul pe caldarâm, scotea sabia din el şi pleca mai departe. Uităm azi că e profund revoluţionar, egalitarist şi progresist dreptul de a purta armă, că înarmarea poporului pentru apărare e o cucerire democratică fundamentală a Modernităţii.
       Una subtil retrasă, puţin câte puţin, mai târziu de toate regimurile etatiste… Abilul Weber a propus ca statul să deţină monopolul violenţei legitime (armată, poliţie, bastonade de stradă etc.), ceea ce punea o abstracţie delegată, un intermediar – statul – între Cetăţean şi dreptul la Viaţă; regimurile constituite au copiat bucuroase şi totul s-a dus delicat pe apa sâmbetei.

       ● E ciudat, nimeni nu prevedea asta. Oameni care îngenunchează umilindu-se, care spală picioarele altora, un arhaism extraordinar şi un regres, profi care tac îngroziţi să nu zboare cu tenure cu tot, ziarişti care pălesc la o eroare de exprimare, animatori tv care invită înspăimântaţi numai minorităţi în studio, dând din cap la tot ce spun, reviste care ilustrează brusc paginile prin 90% fotografii cu minorităţi, teoreticieni ai ‘totalitarismului’ care se uită în altă parte fluierând, caricaturişti care ridiculizează libera exprimare, firme şi mărci care fac liste de aderenţă ideologică dezirabilă, anti-mccarthyişti care nu văd mccarthyismul, denunţurile şi epurarea din faţa ochilor, artişti brusc preocupaţi de altceva, istorici în stază, politicieni vorbind despre vreme, pragmatici scrutând stelele, curajoşi care se bâlbâie cufundaţi în ei înşişi sau intră în hermeneutică defensivă, un babilon uman adorabil, întâmplat pe lume fără nicio ameninţare, fără vreun regim totalitar şi fără spectrul pierderii vieţii, în inima celui mai liber teritoriu politic din lume.
       De. Ce. Nu.
       Istoria e asta.

Screenshot-M. Baldwin-       ● Nişte tipi distrug o statuie din Philadelphia a unui antirasist şi aboliţionist notoriu, M. Baldwin, care a pierdut din avere în XIX pentru că-i apăra pe negri, a construit o şcoală pentru populaţia de culoare şi i-a plătit pe profi din banii lui etc., înfruntând zeflemiseli şi reprimande, cu vreo 30 de ani înainte ca aboliţionismul să fie o realitate. I-au vopsit faţa cu roşu, o tipă se aburcă să-i pună un laţ după gât. (Am văzut asta şi anul trecut, cu statuia lui Voltaire, în arrond. 6.)
       Prima dată mi-am spus: ar trebui făcute brigăzi stradale ale istoricilor. Să li se dea abţibilduri cu buline – verde, galben, roşu – pe care să le lipească de soclul statuilor. Verde – tip pozitiv. Galben – ins controversat, cu ceva la plus şi la minus. Roşu – băiat rău. O wikipedia murală, pentru toţi. Dacă o statuie are 4-5 buline roşii, întrunind majoritatea istoricilor…
       …Apoi, vechiul tropism libertar te încearcă din nou. Nu. De ce n-ar arunca totul în aer. De CE. De ce nu i-ai felicita, mai degrabă. Ce contează cât de stupizi şi elementari sunt vandalii, dacă necesitatea lor apare presant într-o epocă. Creştinii care au pus mâna pe Roma au decapitat toate statuile de zei sau împăraţi. A scăpat Marc Aureliu, semăna cu Constantin, inscripţia dispăruse şi nu erau siguri. Să fim puţin hegelieni, tot ce e real e…
       Întotdeauna am ţinut, în istorie, cu tipii de la demolare… Cu cei care distrug paharul, în locul sticlarilor care transpiră să-l pună pe lume. Piruetă, clătinare ezitantă, izbitură de podea, în mii de ţăndări. Nu ştiu ce atracţie ciudată a vidului, estetica distrugerii e o etică, şi nu doar în absolut. Puţin Wagner, puţin Mahler pe lume. Surâs. Există şi un spirit al timpului, mai există şi un destin. Da, aşa trebuie să fie.
       O ridicare din umeri. Ochii sunt întredeschişi. E egal. Există undeva nişte ţigări de foi, un martini. O pasăre trece pe cer, foarte vioaie, descrie zigzaguri ciudate.

 

 

~

•12 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● BHL: ‘Dacă acceptăm ideea că poţi dezmembra statuia unui om care a eliberat Europa de nazism, atunci mergem spre catastrofă. E o ignominie, e fascism. Pot să fie de stânga, sunt cu toate astea nişte fascişti’ (rant uluit la France 24).
       Ce importanţă are a cui e statuia. Se înţelege că dacă Churchill nu trebuie dărâmat, alţii ar putea fi totuşi, Marx etc. Problema centrală e că nimeni nu poate scoate nicio statuie, nu fără o consultare democratică – oraş, stat, ţară -, fără a consulta voinţa generală. Indiferent ce film e cel interzis, ce operă de artă. Că nimeni nu-ţi poate spune că nu eşti matur suficient încât să ai afinităţi elective, voinţă proprie şi deprinderea de a forma gânduri. Problema e prezumţia de imaturitate perpetuă, reducţia majorităţii democratice la subiecţi copii. – Subiecţii copii nu pot niciodată vota, democraţia e intrinsec imposibilă. Vis al elitei oligarhice, corp constituit care trebue să dea tutela pedagogică şi direcţiile binelui.

       ● Aminteşte-ţi, ironia e ceea ce împiedică romanul să devină o teză.

       ● Mă întreb dacă ipoteza Eminescu nu era adevărată: ce ar fi fost să fim ţară catolică, pentru istoria noastră. Ne tot revendicăm de la ‘icoana palidă a Bizanţului’ (Cioran), de parcă n-am simţi că tot sub ortodoxismul rus am fost şi tot spre el tânjeam mimetic. Toate pisaniile noastre de pe frontonul bisericilor sunt în chirilice, pentru orice străin e limpede sub ce istorie suntem. (Ţin minte cum îmi lăuda Cleopa călugării ruşi de odinioară care, ajunşi în România în refugiu, purtau pe sub sutană lanţuri de 30 de kilograme şi practicau asceze ciudate… Îi străluceau ochii. Nu spre Athos se uita admirativ, ci spre Est.) Simţi că tot la mentoratul tip Zosima suntem.
       Ortodoxia este totuşi: inaderenţă la istorie. Timp mort. Târâre prin veac, spre viaţa de apoi – singura. Un popor şi aşa placid ca al nostru, înclinat spre resemnare, fără verticală a îndrăznelii sau agresivităţii, mai avea cu greu nevoie de asta. Ortodoxia nu e vinovată în sine şi nu trebuie acuzată pentru natură, a fost un anacronism cald, de refugiu. Dar ne-a turnat puţin plumb în aripi, la un popor care nu avea aripi.
       (În fond cu aderenţa la o Europă unită, ar fi trebuit să avem şi o biserică unită. Paul II a simţit asta. Proiectul ar fi fost dublarea unui sincronism istoric cu unul religios, un teritoriu comun căpătând şi un suflet comun. Limbă latină, religie latină – totul ne îndemna către asta, în fond era tractarea ţării pentru totdeauna din Est. Dar nici ei n-au oferit nimic pentru orgoliul nostru tranzitiv, ecumenismul era un blabla, şi sunt într-o fază de slăbiciune devastatoare. Numai catolicii integrişti, cei cu slujba în latină etc., se mai ţin încă bine pe un picior, în rest suflă vântul.)
       Când se va gândi aici un salt istoric – revoluţionarist – ea nu va fi alături, va veni ticăind din urmă. E plăpândă şi temătoare. Când biserica ta nu te ajută la edificarea istorică, nu ai un suflu prea mare în pânze. Nu era făcută să treacă prin chestia ciudată numită Istorie, ci să salveze individual, suflet cu suflet, lipindu-se umil de puterea care-i permitea în tihnă asta. N-a iubit răzmeriţele, plângerile ţăranului frământând căciula în mână, a fost cu puterea, cu ierarhia, n-a iubit emanciparea, n-a iubit mai ales – deloc – viitorul. Catolicitatea e un soi de destin asociativ-afirmativ, ortodoxia un destin disociativ, de statu quo, încremenire. E bună, asemeni unei perne – caldă, confortabilă, dar nu mergi cu ea la luptă.
       Nu ştiu unde am fi fost, anacronismul e imposibil. Poate că aveam alte alianţe, un teritoriu geografic mai larg decât astăzi. Poate, un altfel de destin.

~

•8 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Design-ul tip înghesuială artistic-eclectică merge foarte bine pentru tipul ăsta de apartament. Numai că încep de la 20 de milioane, asta dăunează întrucâtva înghesuielii.

       ● Titlu de cronică, la un roman oarecare din America: Beautiful places to die.
       (Întotdeauna l-am detestate pe Tocqueville, pretenţios fandosit cum nu e altul, ieşit parcă din spiritul german al prostiei sistemice, mai penibil chiar decât prietenul lui, Gobineau. Oricine îmi cita din el sau îl pomenea, doar, era mort pentru mine. De atunci, a trecut vremea. Am mai moderat radicalitatea peremptorie… Nu şi dezgustul, am observat.)

       ● Trebuie să înveţi – şi e cel mai greu lucru – că actualitatea nu există.
       Uneori ajunge până la tine, e o molimă şi îţi pune o mască pe figură. Alteori te ia la război. Doar că nu există. Actualitatea e un zgomot care se întâmplă pe strada cealaltă.

 

 

 

~

•6 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Prima ‘religie’ în America începe să fie cea a necredincioşilor. Basculare antropologică în această ţară definită de ‘In God we trust’, sfârşit al Americii tocquevilliene. Europenizare tacită. Protestantismul scade, catolicismul e în creştere (mexicanii), dar în general lucrurile se duc în jos.
       Curios cât de repede s-a întâmplat totul.

       ● Când era mic, învăţătoarea i-a scris lui B. pe fişa şcolară: ‘poate mai mult’.
       Vorbele, summa critică a vieţii lui, l-au urmărit tot timpul, i s-au părut cea mai întemeiată întâmpinare făcută scrisului său, vieţii, destinului şi n-a mai scăpat niciodată de percutanţa lor ciudată. Când bea puţin sau ia o linie de cocaină, începe, timid: ‘Când eram mic…’.

       ● Revoluţia culturală din America nu e maoistă. Se spun naivităţi dezarmante. E o revoluţie culturală pur elitaristă. Elita conduce prin ridicarea minorităţilor, împotriva claselor populare cu revendicări sociale. Societalul împotriva socialului – e marele truc. Stânga nu mai există: doar ‘progresismul’ (stânga societală). Clasele populare nu mai există – în media, nicăieri -, muncitorimea nu mai există, revendicările sociale (salarii, condiţii de muncă, de trai, viitor etc.) s-au evaporat ca prin minune, paradisurile fiscale, noile achiziţii de insule, glosele din Forbes nu preocupă şi nu mai întrunesc dezacordul nimănui. Totul e minoritarism civic: drepturi civice, nu sociale. Niciodată sociale.
       Elita are strategia asta de 40 de ani, inspirându-se dintr-o deviaţie bizară a Frankfurter Schule: îţi aşează în faţă draperia minoritaristă – încurajând orice naraţune de revoltă specifică, negri, femei, genders, universităţi etc. – şi, îndărătul ei, se îmbogăţeşte seren. E o linişte pe care n-a mai avut-o de mult: ca prin miracol, nimeni nu mai vorbeşte despre ea… Cum deţine 95% din media (la propriu), poate face asta simplu. Se vor vedea albi căzuţi în genunchi, cerând-şi iertare că sunt albi şi ‘renunţând’ la privilegiul de a fi alb. Nu şi bogaţi cerându-şi iertare şi abdicând de la privilegii. Vreodată. Subiectul nu există. Căci nu e acel tip de revoluţie culturală…
       Black Blocs şi Antifa se înşeală lăsându-şi spontaneităţile finanţate de elită. Se vede că sparg şi apoi se dau graţios la o parte din faţa vitrinei, lăsându-i pe alţii să fure, că nu iau niciun televizor sau parfum scump de acolo: pe toate le au acasă… Taxa lor la universitate pe 4 ani, plătită de părinţi, costă cât tot magazinul. N-ar trebui să arboreze măşti pe faţă, ci Ţipătul lui Munch. Căci cât timp se va vorbi despre minorităţi în societate nu se va vorbi, nicio secundă, despre capital.
       Elita îşi cumpără, în aceşti ani, ceea ce n-a avut niciodată, o conştiinţă: sprijină emanciparea semenilor. Companiile, titanii Tech, media, toată lumea bună.
       Lucrurile arată ca în titlul piesei lui Sartre, Târfa cu respect. E dificil să fii târfă şi să pretinzi respect în acelaşi timp, ele sunt posibile dar nu le poţi avea simultan: dacă te prostituezi e pentru că deteşti ‘respectul’ convenţional, iar dacă eşti respect (lege morală) nu eşti târfă. E o contradicţie în termeni. O contradicţie în termeni este elita cu o conştiinţă socială. În general când le doreşti existenţial pe amândouă, şi hoţia şi onoarea – şi untul şi banii de unt, cum spun francezii -, să joci în viaţă pe ambele tablouri, planul material şi cel moral, acela e nivelul chutzpah al neruşinării, dar şi încununarea abilităţii supreme. E foarte greu de atins. Elita a încercat asta 1000 de ani, fuzionând cu religia şi statul. Apoi au venit revoluţiile. Nu s-a simţit niciodată bine cu ea însăşi, în ultimele 3 secole, doborâtă de remuşcări, când citea o teorie economică din care rezulta că trăieşte din plusvaloarea altora. Acum – au înţeles. Cât timp se vorbeşte despre minorităţi, ei scapă. E cea mai mare descoperire istorică a clasei lor. A vieţii lor.
       E pentru prima dată când spiritul elitei dansează. Iată-i şi cu bani, şi morali. Iahturile plutesc divin. Jet-urile private sunt în hangare. Copiii de bogaţi ies din universităţi ‘woke’ şi îşi încasează moştenirea de miliarde. În acelaşi timp. Pentru prima oară fără remuşcare pentru urmaşi. Pentru prima oară – în toată istoria. Conacele cu colonade albe strălucesc în zone protejate, cu bariere şi poliţie proprie, răspunzând într-un ţărm de ocean. Orice punct al lumii este tangibil. Orice este; orice poate să fie. E sublim.
       E paradisul.

 

 

~

•5 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Bietul B.-H. Lévy scoate o carte despre virus. Pe linia eternă Foucault, ‘biopolitică’. Foarte bucuros etc.
       Nimănui nu-i mai pasă.
       Într-o apariţie recentă: bătrân, slab, bâţâindu-se puţin, cu un maxilar emaciat. A citit prefaţa. Vid. Gesticulaţie teatrală de menuet, cu o mână ţinută în sus, însoţind accentele. Cuvinte sforăitoare, rostogolite fără nicio idee, spărgându-se albe de ţărm. Ştie cineva să se oprească? Nu, nimeni. Nici Nabokov n-a ştiut, nici Updike, nici Bellow, mentorul lui Amis, deşi în ultimul deceniu scria tot mai prost. Cum nu ştie nici Amis. 70-80 mai ales, acolo pare să fie dezastrul.

       ● Câţiva ziarişti germani fuseseră îngroziţi să-l găsească pe Beckett într-un azil de bătrâni. După moartea soţiei lui, s-a dus singur. Cu aceeaşi indiferenţă. Era într-un loc apropiat de cartier. În urma unei căzături, a acceptat să se interneze acolo. Lumea s-a restrâns pentru el: Irlanda, Franţa, de la câteva limbi vorbite la una, arondismentul XIV, grădina azilului, azilul, camera, somnul, coma.
       Avem impresia că îmbătrânind ni se micşorează doar zilele. Şi spaţiul se duce naibii.

       ● Încurajările sunt o cale complet greşită ca să ajungi la tine. Toată moda utilitaristă, ‘motivaţională’, stârnită de Carnegie acum 100 de ani, o naivitate curioasă.
       Un ins care nu-şi cunoaşte impostura nu mai poate fi salvat.
       Trebuie să porneşti de la o părere proastă, deci adevărată, despre tine. Să ai coşmaruri în care ţi-e dezvăluită impostura, în mijlocul unei mulţimi. Să te uiţi în jur şi să te miri în fiecare zi cum de ceilalţi nu-şi dau seama că nu eşti absolut nimic. Trebuie să ajungi la un salt în vid, în vidul propriu, ca să ieşi pe partea cealaltă curăţit, senin.
       Ce se întâmplă cu noi e o osificare continuă. Din zi în zi, din an în an avem dreptate şi tot mai dreptate, aşezăm straturi de impostură peste straturi de certitudini, devenind fiinţe ştiutoare, care închid cercurile, care nu mai pot înainta, vedea; tipi care au murit.
       O depresie – aproape reală -, o tristeţe cognitivă, atingerea punctului cel mai de jos în reflecţie e singurul lucru care îţi mai dă o şansă la decenţă, recul mental, adevăr. S-ar putea să nu vină. Roagă-te să vină. Sunt toate şansele să nu ajungă la tine niciodată. Să mori în timp ce erai mort de 20 de ani.

 

 

 

~

•1 iunie 2020 • Un comentariu

       ● De ce discuţia despre vinovăţia albilor, sclavagism şi colonialism e inutilă şi o non-problemă în istoria ideilor, iar ‘studiile postcoloniale’ o mini-vogă ridicolă. Nu fiindcă toate astea n-ar fi pătat destul memoria colectivă şi aventura umană. Ci fiindcă şi aici nefericiţii ‘albi’ ies mai bine, mult mai bine, de departe mai bine decât toată lumea.
       Sclavagismul e prezent în toate societăţile, la toate popoarele. Cine îl abolesc primii? Eşti nevoit să constaţi: albii. În toată istoria lumii…
       Coloniile au existat peste tot şi la toate popoarele. Cine renunţă cei dintâi la ele, sistematic şi generalizat? Aceşti albi…
       Tot ei, primii, le dau acelor popoare aparatul ideatic şi critic, ideile, pentru baza teoretică a luptei. De ex., ideile anti-sclavie neagră nu s-au născut în Africa etc., ci pe continentul european. Cei mai onorabili şi importanţi militanţi negri, Frantz Fanon ai acestei lumi, îşi iau ideile de eliberare din Europa, din corpus-ul ei teoretic. Toate conceptele mari de eliberare de azi – drepturi, libertăţi, independenţă, contract etc. – nu au fost produse în marile culturi ale Asiei, nici în America de Sud, în Alaska, în India.
       Albii stau atât de bine, istoric, la bilanţurile morale, încât îşi vine să intri în pământ.
       Istoric, sclavagismul e prezent în toate societăţile. Grecii cei democraţi erau sclavagişti, Pericle era, romanii erau, americanii au fost şi le e ruşine până azi etc. Negrii nu au fost luaţi sclavi numai de albi ci, înainte, şi de arabi şi asiatici etc. Au existat şi sclavi albi, destui, cineva de la Yale calcula că au fost 1 milion şi ceva. Pentru a nu merge şi în Asia, unde, cu chinezii, mongolii etc. avem la indigo aceeaşi poveste, până în micul Bengal s-au găsit câteva mii de sclavi negri în sec. XV, înaintea invaziei engleze. Sclavagismul defilează universal, crud, în toate spaţiile şi epocile.
       Ce e diferit? Doar faptul că o singură civilizaţie, cea creştină, a fost aboliţionistă. Prin gânditori mai întâi – câmpul ideilor umaniste, enciclopediştii, Voltaire etc. -, apoi prin oamenii politici, care elaborează carte şi extrag din ele principii constituţionale. Civilizaţie care practică ea însăşi (marginal), dar apoi aboleşte sclavia. Prima. Cu alte cuvinte, la momentul dat, singura.
       Idem în privinţa coloniilor. Au existat peste tot, vreme de mii de ani, fluxuri coloniale întregi, amestecate cu fluxurile migraţioniste: ca regulă generală un trib, oricât de mic, nu se mulţumea să învingă un altul ci socotea că e bine să-l şi colonizeze: să-i numească un şef sau guvernator, să-i exploateze bogăţiile pe termen lung şi să-i impună cultura dominantă. Întinderea procedeului e atât de uluitoare, încât, în istorie, dacă nu ai avut colonii, dacă n-ai fost cuceritor, înseamnă de obicei că ai fost tu însuţi colonie a cuiva. Teritorializarea a fost un instinct atât de puternic, încât independenţa neutră de tip ‘helvetic’, de azi, a rămas un mit imposibil. Toată istoria statelor de azi e rezultatul invadării, colonizării şi protectoratelor perpetue, ca într-o mişcare browniană smintită: romanii pe greci, gali etc., islamul jumătate din Africa, iar azi un sfert din planetă, otomanii fragmentar Europa de Est, Asia, Africa, Siria şi Libanul, spaniolii pe americani, vikingii pe normanzi etc., scandinavii pe germani, germanii pe camerunezi ş.a.m.d. Imperii africane vechi, ‘negre’, au colonizat tot ce-au putut în jur – regatul Aksum, regatul Abisiniei, imperiul etiopian, imperiul ghanez, imperiul Mali etc. Nu e ceva ce ţine de albi, de negri, de tipologii şi fenotipuri, epoci sau trepte de dezvoltare, avantaje geografice.
       (Recomandabil e să nu faci lista filozofilor care, de la Platon şi Aristotel, au justificat în toate epocile sclavia, pentru ca argumentele să nu te deprime pe deplin.)
      Ce e diferit? Excepţionalitatea de parcurs a Occidentului. Vestul e singurul care eliberează colonii. Se va spune – şi o spun mereu – că ele, coloniile, s-au eliberat, prin războaiele de decolonizare. Doar că e o iluzie naţională frumoasă, un mit istoric inaugural, pentru aceste ţări. Revoltele pot să existe, desigur. Dar, de obicei, o revoltă era masacrată, se strivea în sânge – romanii făceau mereu asta în colonii etc. Statul colonizator trimitea mereu armata, ca procedură generală. Doar că în aceste cazuri statele europene hotărăsc să nu o trimită şi, post-1945, permit, ba chiar în consens încurajează procesul de decolonizare, autodeterminare şi independenţă al anilor 1950-60, introducând apoi acele naţiuni în ONU şi în toate structurile internaţionale. Au existat dintotdeauna revolte ale sclavilor, Spartacus etc. Nu înseamnă că n-au fost reprimate şi strivite. Militanţii locali pot spune: ne-am luat libertatea. Forţa colonială ştie însă: de asemenea, v-am acordat-o.
       Pentru a rezuma procesul istoric dezesperant:
       – sclavagism: întreaga umanitate. Abolirea sclaviei: Europa (plus America).
       – colonialism: întreaga umanitate. Abolirea coloniilor: Europa.
       – idei sclavagiste şi colonialiste: toate culturile. Idei aboliţioniste: Europa.
       – vinovăţie: întreaga lume, dintotdeauna. Merit: Occidentul, în 2 secole.
       O evidenţă e o forţă asertivă strivitoare prin ea însăşi, astfel încât reluarea argumentelor ignorând-o trebuie să plece de la rea-credinţă.
       E vreun pericol ca orgoliul primatului istoric, întreruperea lanţului aservirii, să se răstoarne în superioritate morală, în vreun ‘suprematism alb’ de o natură sau alta? Prea puţin probabil. Mai degrabă societăţile occidentale vor avea tendinţa să se acuze. După o sinteză critică, un calm şi o ruşine generală se aştern peste toate. Post-hybris, societăţile noastre dezvoltă de obicei o teorie a remuşcării, întreţinând un supraeu pedagogic. La 50 de ani odată producem câte o teorie care ruşinează occidentalismul. Ea e în general binevenită. Orice lider occidental ajunge, în felul ăsta, aşa-zicând gata ruşinat la putere, într-o ţară gata vinovată, precaută, stinsă, fără pretenţii megalomanice. Dolorismul istoric, dorinţa profundă de a suferi privindu-te în oglindă, ideea – prezentă în teorie şi în artă – a expierii unei vinovăţii adânci, trans-temporale, ontologice sunt potrivite pentru a inhiba egoul de civilizaţie şi a instala un echilibru. Negativul e pozitiv şi pozitivul, negativ, pentru sine. Strigătele ‘Kill the white men’, ‘Shoot the white folk’, care s-au auzit zilele astea în revoltele de stradă din America, din partea minorităţilor, după ce au fost ani de zile hashtags, linii hermeneutice în universităţi sau sloganuri de protest, sunt inutile. Ne ocupăm. Sunt două secole de când Occidentul a înţeles asta.

       ● Văzut documentarul despre J. Epstein (Netflix). Meh movie. Mărturii puternic distorsionate de falsitatea etosului ‘american’, de multiplele cortine pe care le pun între realitate şi conştiinţa socială, între ce sunt şi ce se aşteaptă de la ei – poveste veche. În niciun fel cazuri MeToo, cam toate victimele erau în complicitate morală, fuseseră plătite, recrutau la rândul lor victime etc. într-un carusel morbid; invocând apoi imposibilitatea consimţământului.
       Dar nu era despre miliardari, sibariţi de interes constant, ci ‘doar’ despre un milionar (6-700 de milioane…), în plus nu moştenitor de familie ci self-made şi activ în ‘afaceri’. Ceea ce cobora interesul spre nul. Ar fi putut fi interesantă latura socială, măcar. Relaţiile de putere, semnificative dar nu importante – foşti preşedinţi, foşti miniştri, notabili ‘monarhici’ secunzi.
       Singura noutate, despre care nu se vorbise niciodată, e complicitatea morală a soţiei lui. După mărturii: totală. O bisexuală care participa la threesome-uri sau doar asista binevoitor şi voyeur – după ce o instruia ea însăşi pe fată. Doi perverşi de vârsta a doua, în fuziune totală, credincioşi unul altuia, protejându-se, participînd la partuze (deghizate în şedinţe de masaj etc.) cu minore – postpubere totuşi. Clasic, latura interesantă, şi veche, a perversiunii elitelor. Nu diferită de Vechiul regim, în faza sa ultimă. Elitele se plictisesc. Ele nu pot avea moravurile mulţimii şi codurile ei. Sentimentul de impunitate – dar şi melancolia, suferinţa reală. Tipi deloc senini etc.
       Detaliile vieţii, mediu interesante. Reşedinţele, casele pe câte o insulă, mediu interesante. Anturajul, obscur. Cum era făcut pe grilă ideologică, n-a explorat exact latura socială de grup închis, singurul lucru interesant acolo pentru exploatarea unei naraţiuni. A şchiopătat de ambele picioare.

       ● Cafenea. Pe stradă, mai multe fantome.

 

 

~

•30 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● De prin anii ’80, media nu mai e contraputerea (critică), ci a devenit puterea. Sunt noii preoţi ai religiei dominante a elitei – globalism, liberalism, minoritarism, ecologism. Sermonizează opozţia, excomunică ereticii şi rebelii, păstrează puritatea credinţei, ţin lecţii populaţiei explicându-i că nu e – şi de ce nu e – bine ce gândeşte.
       Pe internet, oamenii se pot elibera vag de magisteriul media. Cea care cere în fiecare zi ca internetul să fie cenzurat e deci media clasică.
       A mai existat asta o dată: apariţia tiparului. Oamenii nu puteau şti ce se afla scris în Biblie, preoţii erau cei care livrau informaţia. Când apare imprimeria, scrierile se liberalizează, fiecare poate avea în mână o Biblie şi preoţii iau foc indignaţi că şi-au pierdut auctoritas-ul – urmează curentele reformiste, războaie religioase decenii bune etc.
       Apostolii de azi ai adevărului, sinodul Media, tremură de indignare, dar sunt mai ales destabilizaţi. Se întreabă dacă ăsta e viitorul. Rolul lor de mari preoţi e contestat. Au pentru întâia dată un concurent, sunt în pericol să piardă primatul dogmei. Ştiutorii nu suportă emanciparea mulţimii, şi numesc tot ce nu sunt ei cu insulte şi noţiuni-stigmat – azi, ele sunt: fake news, ‘diviziune’, complotism, ‘populism’ etc. Evident că există complotisme, fake news, dar la nivel sistematic insignifiant, afectând mereu mulţimile până la un plafon de sticlă. Atribuindu-le un caracter general şi bombastic, ascund adevărul hipertrofiind. Diviziunea e normalitatea însăşi (orice preşedinte sau şef politic adevărat, tip de Gaulle etc., divizează drastic şi creează un clivaj pe toate temele mari), uniunea e o catastrofă. Iar populismul – cu variantele: electoralism, democratură, plebeianism, ohlocraţie etc. cu care elitele numesc clasele populare şi marginale – nu e vizat decât ca nume pur şi simplu al democraţiei – puterea poporului -, contorsionat abil în insultă.
       Evident, internetul e o pubelă; dar nu e numai asta.
       Penibila încleştare a momentului etc.

       ● Alec Baldwin, îngrijorat că tot ce făcea New Yorkul să fie un loc special va fi, acum, asociat cu răspândirea bolilor: densitatea de populaţie, spaţii comune – teatre, muzee, baruri -, locurile vibrante, vii, care dădeau farmecul urban. Nu doar la epidemia curentă, dar pe viitor, se va spune, se va gândi: a, oraşul acela plin de imigranţi şi unde poţi să te îmbolnăveşti… B. mai are o casă în Long Island, cu grădină, se poate destinde acolo, dar când se întoarce în Manhattan e în spleen. La fel pentru Paris etc. Urbanitatea – ideea de densitate umană -, devenită o problemă. Pentru Cioran, Franţa se defineşte prin conversaţie şi prin stomac. Două abilităţi retrase acum scurt.
       Toate astea vor trece; dacă totul merge bine. În doi ani vom râde etc.
       Dar teama s-a asimilat subtil în metabolismul urbanităţii. Circulaţia e liberă de vreo săptămână-două, iar străzile abia sunt 20% populate. O ezitare, retractilitate, derută. Au ieşit la termenul ştiut. Oamenii au reintrat în case fără să le spună nimeni.

       ● Tipi care cred că Isus se scrie cu ‘doi de i’, deoarece aşa se scrie în… greacă.
       N-avem noroc. Nu putem ieşi din grotesc, e destinul nostru.
       Oare totul va fi de mâna a doua. Ever.

 

 

~

•28 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Un tip care face un portret se descrie în realitate pe sine. De ce să-i reproşezi unui pictor că n-a lăsat un autoportret posterităţii – Caravaggio etc. Reprezentându-i pe alţii, n-a făcut decât asta. E la fel în privinţa amatorilor de portrete scrise, literare, cu cât mai crude şi mai răutăcioase cu atât mai fidele. Ca să ştii cum arată un ins pe dinăuntru, te uiţi la sarcasmul demonic cu care îi încondeiază pe alţii, fiindcă urăşte exact ce presimte în el.

       ● Contradicţiile ‘vieţii’, pentru a vorbi ca portăresele.
       – avem aspiraţii către non-finit, dar suntem finiţi;
       – ne purtăm ca şi când am putea trăi, deşi ştim că vom muri – ba chiar creăm şi urmaşi pentru a-i împinge spre neant (nu putem fi asemănaţi decât cu fiinţe care se aruncă de pe o stâncă, dar nu înainte de a crea alte fiinţe care se vor arunca de pe stâncă);
       – vrem să facem lucruri esenţiale şi facem lucruri imediate.

       ● S. Tesson crede că aplauzele şi ovaţiile din balcoane, în fiecare seară, sunt ‘noua liturghie laică a Franţei’; încep seara ca o vecernie etc.
       Niciodată nu mi s-au părut mai sinistre aceste aplauze. Acel ‘mulţumim că muriţi pentru noi, continuaţi, nu uitaţi să veniţi şi mâine’, pe care-l afirmă, are ceva atât de cinic şi grotesc, încât e uluitor. Numai frica ne-a făcut să ne pierdem capul şi să nu vedem asta. Ar trebui răsplătiţi discret, creată nu ştiu ce medalie, un ordin sanitar, găsită o încadrare bugetară specială pentru ei, totul în discreţie şi decenţă, fără americanisme vulgare şi tapaj ceremonial. Încurajările de corida, din tribune, sinucideţi-vă pentru noi, e minunat – sunt tot ce-a găsit mai oribil o populaţie înfricoşată (într-un mimetism media global, de altfel), şi vor rămâne o perpetuă stupoare pentru noi mai târziu, când ne vom aminti lucrurile. Dacă lumea de mai târziu va mai practica ceva asemănător cu autoreflecţia, cu normalitatea mintală.

 

 

~

•26 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Copertă şi articol (p. 21) în Post, după ce un redactor a văzut, la 4,30 dimineaţa, americani strângându-se la coadă lângă o biserică catolică din cartier, fiindcă aceasta oferea alimente gratuit.
       Supa săracilor – poate din ’29 în New York nu s-a mai văzut asta.
       Şi aceştia sunt newyorkezi puri şi duri, jumătate dintre ei sunt genul ‘Împrăştiaţi-mi cenuşa în Central Park’. Poate numai parizienii mai au un ataşament aşa de morbid şi exaltant pentru oraşul lor, îl personifică, îl povestesc, îl invită la masă în conversaţie, suferă pentru fiecare colţ dispărut, ştiu care clădire sau magazin a pătimit mai mult în război şi ce locuri de azi sunt interesante.
       Şi acum, asta.

       ● Ok, e poate ridicolă deplorarea ‘cafenelelor’. Dar Europa e cultura cafenelelor, de cel puţin 300 de ani. Cultura nu se mai face în saloane, amfiteatre, teatre sau instituţii, unde apare cineva şi citeşte. Parisul, Viena, Berlinul, sediul modernităţii şi al tuturor avangardelor artistice din Vest şi Europa Centrală, au însemnat cafenele, au găzduit idei şi mişcări petrecute prima oară şi enunţate în nişte terase, cofetării, restaurante, cafenele.
       Şi apoi, strada arată aşa de urât fără. Parcă toate oraşele sunt în al Doilea război şi ocupate de nemţi.

       ● Oricine gândeşte politic în termeni de ‘noi’ şi ‘ei’ (ar trebui să spun: oricine crede că nişte Noi şi nişte Ei există), chiar dacă e strălucit, e prea devastator arierat pentru a fi interesant. E în Cretacic.

 

 

~

•25 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Un ‘consiliu constituţional’ a decis în Franţa în favoarea religiilor (materia închiderii bisericilor). Dar plângerea a fost făcută de asociaţii tradiţionaliste, catolice integriste, cu alte cuvinte de public iar nu de biserici. Întreaga structură ierarhică a tăcut, niciun protest, nicio cerere.
       Ţinuta bisericilor europene: cât de stranie, în epidemie. Derută primară. Îşi cereau iertare că există, mirate ele însele: prin urmare, încă suntem aici. Dacă n-ar fi fost câţiva ‘nebuni întru Domnul’, care s-au opus individual cu patologii complotiste – ar trebui scris cândva despre utilitatea socială salvatoare a nebunilor, aceste seismografe -, ai fi zis că bisericile au fost şterse de pe faţa pământului. Vest şi Est deopotrivă. Papa vorbeşte ca un ONG – migranţi, ecologie, măreţia islamului etc. -, iar restul ierarhiei nu oferă nimic. În Est, niciun raport cu realitatea sau istoria; pasivitate debilă în faţa mersului lumii. Da, facem slujbe singuri, în biserici goale, pentru ca oamenii să ne vadă pe ecrane cum intermediem între zeu şi absolut nimeni. Din ridicoli, ridicoli la pătrat. Da, ţinem măşti pe figură, ca să arătăm într-un contrast cât mai baroc cu ambientul sacral – noi care înainte sărutam rănile leproşilor. Spuneţi-ne pe ce picior să dansăm, vă vom cere doar muzica.
       Cel mai grav a fost asta, regimul ontologic. Entităţi dispărute, camere pustii.
       Dintre cele două motive pentru care, din jumătate în jumătate de milă, dai peste o turlă de templu în orice oraş al lumii, unul e fireşte moartea, dar celălalt a rămas sensul Răului. Vrei să ştii, dincolo de cauzalitatea ştiinţei, de ce se întâmplă un fenomen; vrei o explicaţie misterioasă, improbabilă, absolută (pentru cele cauzale e destul să deschizi ziarul). Dacă zeul există, de ce permite răul – şi diverse variante de teodicee raţionalizau asta. Bisericile nu invocau nici cauzalităţile, nici vreo nebuloasă ‘taină’, ci explicau molimele prin păcatele umanităţii. Era simplu. Bisericile europene de azi s-au remarcat prin tăcere. Nu: prin absenţă.
       Or, avem biserici pentru că refuzăm să acceptăm contingenţa, iraţionalitatea, caracterul tragic al unei situaţii. Trebuie sistematic să luăm tragedia şi s-o convertim în vinovăţie. De ce epidemie, Auschwitz-ul, boala, moartea copiilor, suferinţa, intolerabilul? Cineva dintre noi e fără îndoială vinovat. Sau zeul. Dar cum nu poate să fie zeul: cineva dintre noi – toţi împreună. Refuzi contingenţa. Nimic nu poate să fie întâmplător, pradă vulgarităţii hazardului, înţeleg bine că un rătăcit a mâncat un liliac la dejun, dar nu înţeleg de ce zeul a permis urmarea. Resemnarea nu e posibilă, cauţi necesitatea, totul trebuie să aibă o raţiune supremă, o cauză ultimă, eşti avid de răspunsuri mari, devii un martir al De ce-ului.
       De ce s-a întâmplat asta? Fără îndoială din vina mea. Dar ce am făcut? Totul se explică, totul are un motiv şi fiecare trebuie deci să dea socoteală, nimic nu se întâmplă în afara regimului responsabilităţii. Ros de vinovăţie înainte să afli care e.
       Insul nu e făcut pentru absurd şi tragic. Păşeşti în templu pentru că e imperiul necesităţii, al explicaţiei. Lipsind de la datoria Răspunsului, e ca şi când bisericile abdică de la ele însele, sabotându-şi sensul în epocă; resemnate să-şi înainteze demisia.

       ● Testamentele. Numărul de dispoziţii ultime lăsate în aceste două luni, peste tot în lume. Foile de testament mâzgălite, bravând răceala de pe şira spinării, parafate la notariat sau lăsate prin sertare, şoptite la ureche. Vezi, în cazul unei fatalităţi… Te ocupi tu, da? Discret. În caz că. Oftatul, ruşinea, furia, neînţelegerea. Ruşinea, iarăşi. Şi numărul de testamente care s-au derulat numai în minte.
       Destinderea, apoi. Ei, pare că a fost numai o glumă.

       ● Privind o fotografie cu C.H.: urâţii au nevoie de zâmbet. Sunt uneori atât de urâţi, încât ni se pare – prosteşte, pentru o clipă – că se strâmbă la noi, au rămas într-o încruntare statuară sau chiar sunt pradă unei chinuitoare suferinţe. Singura şansă a acestei tipologii este să afişeze salvator un zâmbet, un surâs cel puţin – care va arăta ciudat, poate timid, întinzând obrazul într-o elasticitate grotescă de pliuri, dar va umaniza chipul.
       Fotografiile au fost fără zâmbete până prin anii ’60-70, când aparatele foto, ieftinindu-se, au început să fie private, iar decizia posturii în faţa camerei nu a mai fost a fotografului.
       Urâţii au impus, pentru clişeele foto, voga zâmbetului obligatoriu…

 

 

~

•22 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Nu s-a discutat niciodată mai mult despre stat, frontiere, anti-delocalizare, industrii naţionale etc.
       E întoarcerea politicului. În democraţie politicul era ideea simplă că poporul guvernează, iar nu experţii, nu media, nu judecătorii etc. Trăiam, în Europa, cam de 40 de ani în expertocraţie. Fiecare instituţie era flancată de o agenţie, de o fundaţie, de un ONG care-i dădeau direcţia şi chiar îi făceau proiectele, pe scurt o mulţime de oameni nealeşi de nimeni deţineau planul central al deciziei, ocupându-i magistratura simbolică – câmpul ideilor – şi treptele intermediare. Omul politic era faţada, figura de paie care câştiga alegeri şi încasa reprimandele opiniei publice. În plan secund guvernau experţi, specialişti în ‘politici publice’, cu portofoliu în totul şi nimic, purtători de vorbe, mediocrităţi prestigioase, judecători, specialişti în judiciarizare terorizând omul politic, militari, eseişti, moralişti, acuzatori publici, mass media, care corectau direcţia aşa cum un bici corijează calul înhămat la atelaj. Politicul şi-a acceptat supunerea, destulă vreme. Oligarhia a stat ascunsă după faţada glorioasă a democraţiei. La putere era în fapt ideologicul, cu ideologia dominantă: liberalism, minoritarism, globalism, afirmată de decenii – şi în rest inerţia generală care făcea ca nicio doctrină să nu conteze, toate partidele să aibă cam aceeaşi politică şi să semene treptat între ele până la contopire. (Gore Vidal observa că în anii ’70, când a afirmat prima oară că republicanii şi democraţii fac de fapt aceeaşi politică şi sunt acelaşi partid, lucrul a provocat o indignare generală – cum poţi spune aşa ceva etc. -, în vreme ce după anii ’90-2000 nu mai exista tip serios care să nu o afirme.)
       Avem o întoarcere a politicului; nu ştiu dacă e doar un fenomen de epocă sau există substanţă în asta.

       ● Lege în Anglia: eşti prezumat din oficiu ca donator de organe. Trebuie să semnezi nu ştiu ce pentru a te opune explicit…
       Iluziile noastre, distruse una câte una.

       ● Biata Simone trebuia să facă ture suplimentare în clinică, pentru a-l feri pe Cioran de vizitatori. Aceştia erau mai tot timpul români, figuri dubioase, inşi neanunţaţi, care nu se prezentau şi nu ştiau să explice ce vor. Într-o zi au pândit-o, au aşteptat să plece – mergea la 12 să mănânce acasă – şi intrând în salon i-au făcut o fotografie lui C., în pijama, întins în pat…
       E posibil să existe o atracţie pentru morbid, pentru maladia incurabilă şi degenerescenţa insului excepţional, şi o vocaţie macabră, de ciocli, la valahi. Suficiente tradiţii, un imaginar rural al sentimentalismului sumbru, mărturisesc pentru asta. E de pildă o teribilă tulburare dacă sicriul este închis, din dorinţa familiei, şi participanţii la cortegiul funebru nu-l pot vedea pe decedat… Dacă trupul este ars şi nu lăsat să putrezească. Corpul trebuie văzut în starea de degradare ultimă, pentru ca insul de serie să aibă – prin sentimentul de milă – asupra lui o victorie. E ceva groaznic cu noi, un filon sinistru dinspre Orient şi Balcan, latură de sălbăticie pe care o negăm degeaba.

 

 

~

•18 mai 2020 • Un comentariu

       ● Reţeta ilogică a moralismului.
       O distincţie tip ‘este-ar trebui să fie’, tip ghilotina lui Hume. Dacă ceva e într-un fel (fapt), nu înseamnă că ar trebui să fie în acel fel (judecată subiectivă). Treci de la ceva este – judecată pozitivă, descriptivă – la ceva ar trebui să fie – judecată normativă, prescriptivă. Dacă un tip e frumos, nu înseamnă că ar trebui să fie frumos – sau ar trebui toţi oamenii să fie. Una e ceea ce este, alta e ceea ce ar trebui. Dacă un tip e plin de virtuţi, nu poţi afirma din asta că lumea ar trebui să fie Ioan Paul al II-lea sau C. Coposu. Primul e un fapt, celălalt e o afirmare de valoare. A se scuti de proclamarea de valori plecând din fapte. Fiindcă nu ştii cum au fost Coposu şi Paul II – şi nici ei nu au ştiut, de la simpla aporie psihanalitică a autoanalizei la straturile de luciditate posibile. Şi chiar dacă ai şti, nu le poţi parazita faptul pentru a scoate din el un simbol. (K. zicea, unul e imperativul ipotetic, celălalt imperativul categoric.) Mai mult calm şi mai multă judecată, mai multă ruşine de sine ca parazit moral, sunt recomandabile. Nu te poţi urca pe statuile altora ca să fii mai înalt. Decât să induci din exemplarităţi ceva despre cum ar trebui să fie lumea, mai bine îţi zbori creierii.
       În literatură e problema estetică vs. etică (B.E. Ellis, exasperat, se referă la ea în fiecare zi), motiv pentru care se pot vedea atât de puţini scriitori moralişti. Havel e un scriitor nul, Céline o canalie sau, în sfârşit, o mică lichea, dar un scriitor strălucit. Cum ‘ar trebui’ să fie un scriitor? Nicicum, el este ceea ce este. Când descrie un asasin e un asasin, când descrie un sfânt e virtuos, când descrie o lume e lumea. Fiindcă nu e nimic din toate astea, un scriitor nu poate fi confundat cu personajele sale. Descrierea lui e a lumii ficţionale înseşi: narativ factuală, pozitivă, realistă. Fără lecţii, fără linii directoare, fără un deget care ţine discret pe talger, pe sub masă, pentru a influenţa balanţa. Scriitorii care-şi doresc în secret să influenţeze umanitatea nu sunt doar naivi, sunt paraziţi. Nu poţi să scoţi un ‘ar trebui’ dintr-un ‘este’.
       Şi mai e ceva delicat, ţinând de psihologie, de structura personală. Adesea moralismul e compensator. Curaj predică imperativ timidul, înfricoşatul, uneori laşul, care n-a reuşit să fie curajos la un moment anume şi şi-o reproşează. N-o va admite. O obiectivează – o face carte, roman, eseu, film etc. – şi biciuie cu ea umanitatea. E destul să priveşti câţi moralişti glorificând virtuţile morale nu sunt în stare să iasă afară dintr-un bar când trebuie să înfrunte o încăierare. Cei care fac din morală o compensaţie, o proiecţie, chinuiesc lumea cu ceea ce ei nu pot fi, şi asta nu e o problemă a moralei lumii. Recomandă virtuţi serene şi o societate liberă, de pildă, tipi cu o forma mentis autocrată, care cer pedepse, flagelări, denunţă, ţipă răzbunare şi, ajunşi la cea mai mică fracţiune de putere, devin tiranici la încercări ale minimei rezistenţe. Ce vor deci? O pedeapsă asupra lor înşile. Atâta simplism în compensaţie e tulburător. Cum de nu se cunosc, deşi sunt atât de simpli în resorturile tari? Mister. N-a spus nimeni că un parazit moral e o fiinţă neinteresantă. Dar el poate presimţi că e o fiinţă de asemenea ridicolă, modelul schilodului tiranic, o structură invalidă răzbunându-se pe destin. Ca maşinile tinerilor căsătoriţi care au legate de bara de dinapoi, cu sfoară, cutii de conserve, moralistul păşeşte în vârful picioarelor şi în spate se aude zgomot asurzitor de tablă.
       (Şi ce dacă. Are dreptul să nu ştie nimeni asta.)

       ● Măsurile de securitate ar putea supravieţui epidemiei. Nu prea văd un guvern democratic în stare să renunţe uşor la mierea security după ce a gustat din ea. Vor spune că epidemia e o sabie a lui Damocles plutind încă deasupra capetelor noastre luni, poate ani. Vigilenţă etc.
       Cât timp vom fi speriaţi unii de alţii pe stradă, în autobuz, metrou, ocolind-ne ca nişte apucaţi? Va rămâne oricum cu noi frilozitatea igienică. – Teme deja plictisitoare. Spui epidemie, capetele se întorc în altă parte.
       (E., convins că oamenii poartă măşti şi ca un simbol al obedienţei. Vor să fie percepuţi ca supunându-se disciplinat – cariera pe care a făcut-o printre filistini cuvântul ‘responsabil’ – şi să fie premiaţi. În adânc, probabil, plăcerea aproape sexuală a conformităţii.)

       ● Am văzut fantome destul de decente, pe stradă. Societatea revine la flegmatic.

 

 

~

•16 mai 2020 • 2 comentarii

       ● C. în Caiete: ‘Nu cred în nimic, în afară de libertate. Mărturisesc că am această mare slăbiciune. Pentru tot restul, sunt lipsit de convingeri; nu am decât opinii‘. Îl rezumă, din tinereţe până la sfârşit, toată implicarea lui e un ‘lăsaţi-mă în pace’ general. (‘Ich will meine Ruhe haben’…)

       ● Momentul când inşii meschini de spirit se dau de gol: abordarea temelor ‘mari’. La subiecte obişnuite briază în orice. La cele grele parcă îşi pierd hainele şi rămân subit goi. Toată competenţa li se goleşte în mod straniu, îşi păstrează aplombul dar rostesc repede imbecilităţi sau truisme de tombatere. Nu ştiu să păşească în vârful picioarelor când se apropie de o temă derutantă, de o problemă insolubilă. (‘Criticii literari’ făceau asta, cu filozofia. N.M. despre Noica, Cioran sau metafizică… Obişnuiţi să se pronunţe despre tot, intrau şi acolo. Sunet de tinichea imediat.)

       ● Ieri, în oraş. 8 din 10 oameni purtau mască. Tot mai intrigat, m-am apropiat de doi poliţişti sprijiniţi de o maşină, întrebându-i dacă am înţeles eu greşit şi nu cumva trebuie purtată masca şi pe stradă. Îmi confirmă că nu, numai în incinte. Le mulţumesc. Dar pe măsură ce înaintez mă simt vinovat faţă de fiecare om care trece pe lângă mine. Intru într-o piaţă şi la ieşire păstrez masca pe figură. E deodată cald. Bine. Îmi dau seama că fără ea, tot timpul, m-am simţit ciudat… Masca îţi învăluie blând faţa la fiecare respiraţie. Surâd. În parc, să îmi aprind o ţigară de foi. Mă uit lung la masca pusă alături.
       Am interiorizat moral şi fizic simpatica botniţă de mătase, oamenii o vor purta şi un an după. Mă gândesc la bietele femei islamice, cărora le ceruserăm să renunţe la voal. Atâta vreme am crezut sincer că pentru ele ar fi o eliberare…

 

 

~

•16 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ar trebui vorbit odată despre uimitorul concept de ‘ură’.
       ‘Ura’, ‘incitarea la ură’ sunt concepte fals judiciarizabile. Există defăimarea individului, desigur, legile împotriva defăimării şi calomniei, din sec. XIX. Dar legile ideologice apărute în anii 1960-70, cu ‘incitarea la ură’ etc., au ceva foarte dubios politic.
       1. Sunt variaţiuni ale lezmajestăţii, o reinterzicere a dreptului la blasfem. Declari un lucru drept ‘sacru’ – indiferent care anume – şi restul derivă de aici.
       2. Sunt lezări ale colectivităţilor, nu ale individului – or, o colectivitate nu poate fi lezată, e o absurditate.
       3. Înseamnă a opri abil partea adversă de la dreptul ei de cetate.
       Când auzim de ‘ură’, ‘discursul urii’ şi celelalte, întâmpinările de mai sus sunt vizate. Aş elibera orice abuz verbal, cel mai oribil, ‘contestarea’ Shoah-ului, misoginia, defăimarea minorităţilor, obscurantismul, glumele proaste, smintelile absolute, tot. Fiindcă sunt vorbe. Nu, nu devin fapte, şi nu contribuie la fapte; vorbele sunt doar ceea ce sunt, nu ‘incitări’, fals logic grotesc, aproape uimitor prin simplismul său dezinvolt. Nu, niciodată nu vor convinge mai mult decât o minoritate ridicolă, etern sub un plafon de sticlă. Nu, Hitler n-a venit la putere în ’33 pe un pat făcut de vorbe şi glume antisemite, e un fals absolut, analitic e chiar la un nivel aproape idiot – au fost cauze politice, economice, culturale, istorice, antropo-sociologice, tipologce, psihologice etc., un mănunchi cauzal imens.
       Asta, în numele libertăţii şi al suveranităţii individului. Cu vorba lui Beauvoir, ceea ce e scandalos într-un scandal e faptul că ne obişnuim cu el.
       Dedesubt se află discursul moralist al elitei, întotdeauna. Presupoziţia moralizării turmei obraznice. E aproape o legitate a recurenţei, căutând vom da mereu, ca la rotirea obsesivă în cerc, numai şi numai peste asta. Cineva, deoarece superior, se va simţi îndreptăţit să interzică gânduri. Cine vorbeşte de ‘ură’, doar pronunţând inocent cuvântul, e un elitar închipuit. Suntem într-o epocă de tendinţă elitaristă pronunţată, în Occident, organizaţii internet libere care afirmă, senine, că vor cenzura şi de ce vor cenzura, care declară deschis că indivizii sunt minori. Cu toată seriozitatea. Şi nu urmează 10 eseuri de protest a doua zi, în New York Times, care să explice franc presupoziţiile liberticide ale elitei. Ceva de neimaginat în filozofia politică acum 30 de ani numai; se pregăteşte o sinteză elitaristă. Delicvescenţa în parcursul democratic e evidentă.
       Dar libertatea, în democraţie, nu înseamnă decât a-i şoca pe oameni. Nu a le face plăcere. A-l şoca pe celălalt e primul semn că te afli într-un regim al libertăţilor. Eşti paraşutat în deşert şi nu ştii în ce ţară te afli? – e destul să vezi dacă cel de alături e şocat de ce spui şi totuşi rămâi liber. Altminteri, ajungi să vorbeşti descătuşat doar în bucătăria proprie, ca în timpul comunismului.
       (Man. Toate astea, ce aer obositor. Să nu te cobori niciodată la o demonstraţie.)

       ● Când aud că scriitorii trebuie ‘să aibă o responsabilitate’…
       Dar e acelaşi lucru şi afară, nenumăratele discuţii sublime despre ‘rolul scriitorului’. (Vorba lui Ph. Roth, rolul scriitorului e să scrie bine.) Dar nu ştiu unde ne aflăm. Senzaţia că nu ştii unde ne aflăm. Nu ai impresia că am decolat un milimetru.

       ● Acum, după ieşirea din izolare, dacă am putea scăpa şi de ‘turism’… Parisul fără turişti – o minune. Oameni pe cheiurile Senei, în rest mai nimeni, pe străzi câteva umbre bipede, câteva biciclete, o poezie nemaipomenită.
       Sunt 7 virusuri corona care zburdă libere prin lume – cele repertoriate. Rămâneţi acasă şi poate veţi întâlni numai unul, ar trebui să sune antireclama viitorului.

 

 

~

•15 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Pilula amară a globalismului.

       ● Nu puterea ei de foc ne va face să nu uităm această epidemie, ci sentimentul vulnerabilului. Singura noutate a molimei a fost că toţi, până-n ultimele cotloane ale pământului, s-au simţit muritori în acelaşi timp. Nu e adevărat că ‘ştim’, moartea e cea mai mare noutate imaginabilă, în fapt singura. Sincronicitatea metafizică, afrontul nu se pot uita curând. Ce am trăit e o piruetă. Mersul cuiva nu se schimbă în vreun fel după o piruetă; doar că merge de-acum în direcţia opusă.
       (Un consilier al lui T. prevede că salutul prin strângerea mâinii va dispărea. Ca şi când ar fi lepră… Curios de ce absurdităţile cele mai mari despre un domeniu le auzim de la experţii săi.)

       ● Jean Mermoz, aviator cunoscut: ‘Un accident, pentru noi, ar fi să murim în patul nostru’.

 

 

~

•12 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Filmele SF s-au schimbat subtil de câteva decenii: nu ne arată niciodată că progresul tehnologic ar fi dus la un viitor radios. Sunt toate distopii totalitare, eugenice, criminale. Nici măcar o societate, dacă nu idilică, măcar mediu fericită, mediu firească.

       ● Articol în The Atlantic în care doi profi argumentează în sprijinul limitării libertăţii de exprimare în America (‘Internet speech will never go back to normal’), iar modelul ideal invocat e China:
       ‘În dezbaterea libertate vs. controlul reţelei globale [Internet], China a avut în mare dreptate şi Statele Unite au greşit’.
       Şi: ‘Monitorizarea semnificativă şi un control al libertăţii de exprimare sunt componente inevitabile ale unui internet matur şi dezvoltat’, iar internetul trebuie să fie ‘compatibil cu normele şi valorile unei societăţi’. (Când citim undeva cuvântul ‘valori’, el înseamnă întotdeauna: ‘secure’, tăiere a capului.)
       Toate aceste lucruri au drept presupoziţie intelectuală ideea oligarhică a minoratului mental al masei. Cenzurăm deoarece publicul este minor intelectual şi informaţia rea sau falsă nu trebuie să ajungă la el. El nu are în niciun caz 18 ani – nu-i împlineşte în fapt niciodată -, capacitatea de a decide matur şi dreptul să creadă sau nu o imbecilitate.
       Acestea se rostesc cu toată inima.
       Nouă ni s-a spus întotdeauna că au venit nişte oameni răi, ruşi, şi ne-au dus în sclavie 43 de ani, altminteri am fi iubit natural libertatea. Nişte nemţi hitlerişti. Nişte otomani. Tătari. Pecenegi, cumani şi alte vreo 20 de popoare migratoare, iar mai înainte vreme romanii. Cineva din afară, dintr-un ‘imperiu al răului’.
       În nicio filozofie a istoriei nu ni se spune că noi cerem răul. Noi îl cerem, noi îl justificăm, noi îl aducem şi apoi implorăm un ins să se aşeze în vârf, să fie tiran şi să-l aplice. Tot timpul ni s-a jurat cu cerul şi cu pământul că e invers: marele inductor este tiranul – nişte răi, Lenin, Hitler, Stalin, ceva – şi de la el decurge, în jos, răul. Asta spunem în universităţi, asta punem în manuale, asta descriem în romane şi cântăm în imnuri ‘Bella, ciao’.
       Tot scepticismul antropologic pe care un om poate să-l adune în sine nu ne-a pregătit pentru asta.

       ● Léautaud, observaţia că un bătrân care-şi duce zilele singur îmbătrânind la etajul trei al unui imobil are mai multă prestanţă şi panaş decât un bătrân înconjurat de nepoţi.

 

 

~

•10 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ce-i reproşez lui X e că scrie fără să aibă ceva de spus, şi că scrie despre orice. E un fel de a croşeta o haină – ce doriţi, de iarnă sau de vară? La sfârşitul unui articol ai o mulţime de cuvinte dar n-ai reţinut şi nu te-a frapat nicio idee nouă, niciun gând. Din ce sunt făcuţi oamenii ăştia. Cum poţi să fii aşa; e o lipsă de onestitate absurdă. (Oare nu ştiu? Sigur ştiu. Aceşti oameni sunt primii în pericol să se sinucidă, când îşi dau seama. Mulţi sunt religioşi pentru a fi siguri că nu se sinucid.)

       ● Îmi pare rău pentru A.P. Revista nu afirma de cel puţin 15 ani nimic, era un buion de hipsteri, găunoşenie totală, şi el era ultimul care să nu ştie. Ce contează. Îmi pare rău pentru A.P.

       ● E ciudat cât ne lipsesc mutrele şi siluetele oamenilor, acum. Adică tot ce evitam înainte, într-o plimbare. Cât aş fi dat să străbat străzile astea, în adolescenţă.

 

 

~

•9 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Într-un reflex legalist clasic, oamenii se apropie de Putere când există un pericol public.
       Acum s-a terminat, sau e pe cale să se termine, şi oamenii urăsc Puterea. O urăsc pentru ceea ce i-a obligat în mod legitim şi consimţit să facă. Un ins acceptă ceva, dar te urăşte pentru că l-ai făcut să accepte; cum nu există asentiment peren, contractualismul e iluzoriu.
       Când închizi un popor şi apoi îl anunţi fie că uşa e întredeschisă, fie că se deschide de tot, trebuie să-ţi însoţeşti mesajul cu emoţie şi emfază, cu o abilitate retorică, pentru ca aceste diferenţe să fie percepute ca victorii, ca tot atâtea praguri ale succesului, la sfârşit făcând chiar un fel de sărbătoare publică. Nu s-a făcut nimic pentru a marca etape. Oamenii au impresia că tot timpul li s-a prezumat vinovăţia, că şi după ce s-a terminat nu se termină, ci rămân virtual vinovaţi şi au reprezentat o povară pentru autorităţi şi mass media.
       Şi-au pierdut, de azi pe mâine, libertăţile individuale. Au fost infantilizaţi. Le-a putut fi percheziţionată plasa de cumpărături şi un poliţist a putut decide că Coca-Cola nu e o achiziţie esenţială. Le-a fost teamă să nu fie bolnavi, le-a fost teamă să nu moară, li s-a spus că sunt în pericol de moarte şi că dacă mor e vina lor. În tot acest timp, au fost lăsaţi fără măşti, fără teste, fără un sprijin real până la momentul îmbolnăvirii, în toate ţările, într-o incompetenţă abisală.
       A fost sezon deschis la vânătoare de oameni, vreme de două luni. Autorităţile i-au vânat, legile i-au vânat, ziariştii şi comentatorii i-au vânat. Nu au simţit nicio solidaritate din partea unei mass media total elitariste, care urăşte sincer poporul, glisând de la pedagogie la dispreţ. Şi chiar unii semeni transformaţi în comisari i-au vânat, filmându-i prin parcuri. Aşa s-a petrecut izolarea în societăţile noastre: cu moralişti la televizor, pedepse în stradă, umilinţă perpetuă în suflet. Rareori s-a putut percepe, în acest răstimp, o solidaritate cu poporul, cu… unicul deţinător al suveranităţii, pentru care toate lucrurile, într-un polis democratic, mai au o urmă de sens.
       Cu câteva excepţii, politicienii carantinei vor fi măturaţi de la putere şi, dacă nu sunt fără speranţă imbecili, vor fi ultimii care să se mire de asta.

       ● V.T. – au amendat fără ruşine un om bolnav, în refacere.
       Acel sinistru ‘consiliu’ PC trebuie tăiat imediat de la conducta statului. De la autoritate de stat trebuie să redevină fundaţie privată, pentru a amenda simbolic, moral, ca o gazetă de perete. E incredibil ce s-a făcut cu acest om, un liberal-socialist inofensiv şi generos, de structură umanistă veche, care nu a făcut rău nimănui; i-ar fi putut afecta situaţia şi chiar pensia, printr-o reţea cancel-culture de denunţuri. Sau dacă nu, toate tiradele anti-PC ale valahilor au fost vide. Eroarea de a fi primit ONG-uri în structuri statale, din anii 2000, monumentală; avea să se răzbune cândva.

       ● Flaubert lucrează cinci ore pe zi şi seara corectează, taie furibund, aruncă; după cinci zile de lucru istovitor îi rămân 2 pagini… Dumas-tatăl râdea de el că taie o pădure ca să facă o cutie de chibrituri. Exact din această smintită exigenţă de travaliu se naşte Madame Bovary.

 

 

~

•7 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ce s-a putut vedea în acest interval, din mesajele video ale izolării: halul incredibil în care arată interioarele domestice ale contemporanilor, de la ‘experţi’ CNN la varii cătune urbane. 5% au o aparenţă acceptabilă. Îţi dai seama că tot ce am zărit noi ca interioare, în emisiuni, documentare, teatre, filme era controlat de ‘designeri’. Şi o casă de sărmani cu o sobă şi două ibrice era ceva aşezat în spaţiu şi gândit de un decorator. Şi deodată am văzut cum arată interioarele oamenilor. Ce puţine sunt în firesc. Niciun ochi pentru volume, aşezare, simetrie, proporţii, obiecte, tablouri, plante, tuşă dominantă, case ca nişte holuri de hotel cu perdele. Sentimentul predominant: împrăştiere, depersonalizare, aici nu locuieşte nimeni.
       Vidul şi urâtul, sărăcia emoţională, bătaia de joc cu care oamenii se tratează pe ei înşişi. Lipsa unui ochi pentru lucruri – semn de regres? Habar n-am. Poate.
       Era un manual despre interioare, vechi de vreo sută de ani, bun de reeditat. Cu capitole simple: ce e un vestibul, o scară interioară, un şemineu, uşa de la intrare, un raft, o coloană, un vas, unde triunghiul nu merge cu pătratul, geometricul cu vegetalul, ce e un model cromatic, culori reci, calde şi de ce roşul nu merge cu verdele, ce face un mobilier într-un spaţiu, golul şi plinul, căldura, adâncimea, linia, arcul, simplitatea etc., te prelua de la fundamente. Nu-i mai reţin titlul. Dacă ar fi editat azi ca broşură, în 50 de pagini ilustrate, fiecare cu un şapou şi poze pe două coloane, tip aşa da-aşa nu, ar trebui livrat gratis pe pragul fiecărui domiciliu – cu prefaţa discretă: Ce obiecte trebuie să arunci şi de ce 80%.
       Am avut acces la obiecte, material vorbind, dar nu şi un ochi pentru ele. Acele interioare ca o pubelă veselă. În care se formează gânduri. Au reuşit să obţină ţipătorul cenuşiu, plinul gol, nicăieri-ul fix. Senzaţia aia de lipsă de personalitate, de răceală; de nu e nimeni acasă şi n-a fost niciodată.

       ● Esteticul şi eticul nu au nicio legătură. Havel e un scriitor submediocru etc., nu există ‘est-etică’, conceptul comic al lui M.L. (Criticii şi conceptele, temă dezolantă.)
       De fiecare dată când o afirmi, e aproape o noutate, cu fiecare generaţie. Nu se va termina niciodată. Who cares, toate astea nu există.

       ● Baby-boomer-ii – să zicem, generaţia lui Trump & Co. – impuseseră o revoluţie prin anii ’60, cu deschidere, nepăsare, relativism, libertate şi un simpatic fior anarhic în toate lucrurile. Azi, sunt cei care promovează inversul: siguranţă, ordine morală, stabilitate, sănătate etc. Ei sunt generaţia care moare, azi. De virus – mor în general ei.
       Şi fuseseră generaţia care a inventat, în istorie, tinereţea perpetuă… Cei care au impus tuturor codurile lor culturale, multiculturale, muzicale, ideologice etc. Faptul că sunt bătrâni, şi că li se spune asta, le e insuportabil. Acel ‘staţi în casă’ care înseamnă ‘sunteţi bătrâni’ şi care îi proiectează într-un şoc cognitiv înduioşător.
       Eziţi să continui linia gândului.
       Interviu al lui X, acest om foarte cumsecade care de 40 de ani arată de 40 de ani. Genul de tip căruia nu-i poţi fi probabil decât prieten, emană o limpezime interioară şi un stil de umanitate care s-a pierdut. E ultimul tip din Valahia care, fără preţiozitate, ‘vorbeşte frumos’, de pildă. Foarte ataşant, incapabil de a fi odios etc. Şi el aparţine, latent, acelei generaţii.
       Mă gândeam deodată că acest tip uman s-a stins şi am fost trist.
       (Pe stradă azi, zigzaguri. Câţiva oameni.)

 

 

=

~

•6 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Houellebecq, întrebat dacă Beigbeder e un bun autor de război (după Oona & Salinger): ‘Da, da; e cu mult mai bun decât Hemingway. Hemingway e atât de slab, încât a asistat la războaie şi tot şi-a ratat cărţile. E plicticos şi nul complet’. – Cu gândul poate şi la Martha Gellhorn, a treia soţie, care asistă la aceleaşi lupte ca şi Hemingway şi trimite corespondenţe de război cu mult mai pătrunzătoare, incomparabil mai bine scrise, lucru observat de toţi…
       Ştii că ţii cu adevărat la un autor când îţi plac şi enormităţile lui. Mai ales ele, în fapt, sub enormitate ascunzându-se de atâtea ori un solid sâmbure de adevăr. Pentru a nu spune nimic de formă, amprentă, stil, vibraţie intimă.

       ● Beigbeder: ‘Cel mai preocupant, când reciteşti Muntele vrăjit în 2020, e că izolarea lui Hans Castorp în sanatoriul Berghof din Davos precede Marele război. Trebuie să deducem din asta că, după eliberarea noastră la 11 mai, ne aşteaptă un cataclism şi mai tragic încă? (…) Sechestrarea e creatoare de disperare, de necunoscut, de profunzime, de adevăr. Ne aflăm în faţa noastră înşine în această retragere impusă. La dracu, cine sunt în faţa neantului? Care e viitorul meu în această epocă de neînţeles? Ce-i de făcut dacă şi vânzătoarea mea de la pâine poartă mască? Ce-o să devină Europa dacă toate discotecile din Ibiza rămân închise pînă la sfârşitul lui iulie? (…) Cum spune Joachim: „Nu există timp şi nu există viaţă. (…) Stagnez aici ca într-o baltă putred㔑.

       ● Ce e insuportabil să mai citeşti despre această epidemie: totul.

 

 

~

•6 mai 2020 • Un comentariu

       ● Beigbeder: ‘Nu înţeleg această obedienţă a cetăţenilor, care s-au supus atât de docil. (…) Bun, eu cred că am făcut izolarea timp de două luni, a fost foarte utilă, am salvat multe vieţi, şi mulţumim evident pentru asta personalului medical, de acord cu toate astea, am aplaudat în fiecare zi la 8 seara, dar acum, s-au făcut 2 luni, e mai mult decât în Evul mediu, prieteni. În Evul mediu erau 40 de zile, noi am ajuns la 50. Trebuie să cerem să ne recuperăm toate libertăţile cât mai curând posibil. Vă spun ce se întâmplă din viaţa mea, lucruri care nu mă privesc decât pe mine. (…) Pentru mine, preţul de plătit e prea mare, pentru această maladie. Vă dau un exemplu. Când au existat terorişti care au tras în toţi la Bataclan şi au atacat oameni pe terasele cafenelelor, ce s-a întâmplat? Ei bine, am continuat să trăim ca înainte, nu am încetat să ieşim pe terasele cafenelelor. De ce un virus obţine mai multe rezultate decât nişte terorişti asasini? La un moment dat, trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem pe cale să facem. (Mirare, a cuiva din studio, de ce tinerii, într-o nouă ‘corectitudine sanitară’ mai pregnantă decât corectitudinea politică, nu revendică deloc libertatea şi se supun mai mult decât adulţii, care sunt mai revoltaţi şi mai rebeli decât ei.) Da, e incredibil. Incredibil. Pentru că noi suntem Boomer-i, am fost răsfăţaţi, n-am avut războaie, am sosit după război şi după ’68, am avut libertate în anii ’80, ’90 şi 2000. Iar acum vedem un tineret care, deopotrivă cu majoritatea francezilor, acceptă această putere medicală. Ţi se spune să rămâi în casă. Foarte bine. Am făcut-o timp de 2 luni, am aplaudat, okay. Acum, eu zic: stop. Trebuie să ne cerem libertatea şi să fie oameni care spun asta, fiindcă preţul de plătit e prea mare. E sfârşitul culturii, al cinema-ului, al concertelor, teatrului, fotbalului, rugby-ului, festivalurilor, parcurilor, barurilor, teraselor, discotecilor. Zău, nu credeţi că preţul e cam mare pentru o pneumonie? (…) Riscul de a lua boli există oricum, există riscul de a traversa strada fără să te uiţi, riscul există totdeauna. A trăi e a risca moartea. E aşa în fiecare zi, trebuie să accepţi. Eu nu spun că nu trebuie să-ţi pui mască, mănuşi, îmi pun şi eu, nu e nicio problemă. Dar să nu renunţăm la întreaga noastră civilizaţie pentru o pneumonie. Trebuie să discutăm despre asta. Fiindcă nu discutăm decât despre măşti sau despre cutare medicament. Să punem, în balanţa luptei cu această boală, păstrarea culturii noastre şi a manierei noastre de a trăi, a artei de a trăi care ne e proprie. (…) Suntem într-o stare de paranoia paternalistă, organizată de Putere – e la nivel mondial, nu doar aici – şi pare că fiinţa umană nu mai acceptă nici cel mai mic risc pentru sănătate. Bun, e o noutate, de acord. (…) Să reflectăm totuşi la ce înseamnă să fii o fiinţă umană. E o fiinţă socială, are nevoie şi să se cultive, să iasă. (…) Să ieşi şi să regreţi că ai ieşit – asta e o fiinţă umană. Ne luăm riscul de a o regreta, dar trebuie să ieşim’.
data       Noutatea, într-adevăr: generaţia tendenţial liberticidă, obedientă, a tinerilor millenniali. De neînţeles ce e acolo. Eşti cu atât mai ataşat de libertate cu cât ai cunoscut-o drept excepţie şi ai trăit mai multe tragedii, iar ei, necunoscând nicio catastrofă sau încercare istorică mare, război, revoluţie, opresiune, nu percep diferenţa şi nu şi-au dezvoltat un gust – istoriceşte, specific tinerilor – pentru revendicarea libertăţii? E într-adevăr curios. Nu-i mobilizezi decât pentru probleme moraliste, corupţie, drepturi, pentru lupte subsidiare sau de ariergardă, dar în privinţa libertăţii sau a revoluţiei sunt nu doar muţi ca o lebădă, dar gata de compromisuri mari. Dacă adulţii şi bătrânii apără libertatea, dacă ei observă că s-a pierdut şi protestează, dacă sunt ultimii care mai spun ‘nu’, s-a petrecut deja ceva straniu ca fenomen de epocă.
       Occidentul e doar asta: un mod de viaţă. Atât ne-a mai rămas identitar, prin el mai suntem diferiţi de alţii, şi printr-un oarecare ideal estetic. Dacă pierdem şi asta, putem depune armele.

       ● Felul în care ne-a putut totuşi izbi un virus. Care nu e ebola sau ciuma bubonică, unde mureau unul din doi. Şi măsura în care în ochii trecătorilor întâlneşti moartea.
       Nu vom reuşi să explicăm urmaşilor nimic. Le vom explica desigur, se vor privi încurcaţi; la sfârşit ne vor ruga, politicos, să o luăm de la capăt.

       ● Un fel de… Da, de oboseală. Ca o negaţie absolută.

 

 

~

•5 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Mesajul lui Houellebecq, bizar: mâine nu se va naşte o nouă lume, va fi aceeaşi lume, doar că, poate, mai rea (contactele umane se vor diminua şi mai mult).
       Mai întâi, dacă va fi mai rea, deja nu va fi ‘exact la fel’ şi nici aceeaşi lume. Apoi, mesajul lui, citit de un tip la France Inter pe fond de muzică mystery, avea ceva un pic straniu, un ton condescendent, aproape ludic. În sfârşit; nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, profetismul e imposibil şi e cerut furibund de toţi.
       Nu văd nici eu ieşind cărţi interesante din criza asta, sau măcar o carte remarcabilă. Molima va figura ca personaj de mâna a doua, de lungă sau mai scurtă amplitudine, în romane sau filme: o chestie ciudată i s-a întâmplat umanităţii vreme de două luni. Dar personajul principal a profitat pentru a face sex cu cel secundar într-o cabană de munte. Va fi fundalul, pânza de fond. Măşti în spaţiul public, dezinfectante, cafenele cu scaune distanţate, ici şi colo, detalii şi elemente de decor. Pentru tuberculoză, holeră, ciumă, care au devastat secole, şi chiar pentru sifilis, romancierii n-au avut mare lucru de propus. Trama fină se obţine din secundar, nu din vulgaritatea paroxismului.
       ‘Niciodată… n-a fost exprimat cu o impudoare mai calmă faptul că viaţa tuturor nu are aceeaşi valoare; că începând de la o anumită vârstă (70, 75, 80 de ani?), e cam ca şi cum ai fi deja mort.’ – Dar n-a fost făcută această carantină pentru bătrâni? H. uită cel mai uluitor lucru al acestei crize agasante, şi adevărata ei noutate în istorie, faptul că lumea a fost oprită în loc pentru a-i proteja în special pe bătrâni, că vârsta a doua putea duce în mare boala pe picioare, iar vârsta întâi nici nu o simţea. Că îi vom ‘pedepsi’ de îndată pe bătrâni pentru asta, că ne vom lua revanşa mai apăsat când se va termina, nu am nicio îndoială, inconştient răsplata e pregătită deja şi e vizibilă într-un anume sentiment de saturaţie şi chiar agasare. Vor fi scoşi cu totul din tabloul relevant al lumii. Dar că a depăşi 70 seamănă, în ochii tuturor, într-un fel cu a fi deja mort, nu cred că am aşteptat molima pentru a percepe în jur asta.
       Mesajul, un subton care m-a lăsat visător. (Ca şi când ai fi aşteptat altceva. Fiindcă crezi că un prag a fost de fapt atins şi că H. a tras un glonte în aer. Crezi că lumea, probabil în rău şi într-o vrie ciudată, va aluneca, se va schimba,)

       ● Fiecare îşi spune: o, fac asta din raţiuni morale, sunt atât de important.

       ● Meritocraţia a ajuns ultimul rasism căruia nu-i spunem numele.

 

 

~

•4 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Observi că toţi, chiar şi cei mai antifascişti, ştiu în sinea lor că mutarea osemintelor lui Franco a fost o ignominie. Nu trebuie să-i bănuim pe oameni de imbecilitate. Iei puţină distanţă, observi cum va fi privit gestul în viitor şi oftezi. Totuşi, în perfectă ‘disonanţă cognitivă’, aceiaşi apără, justifică infamia şi, mai mult, pe moment cred în ea. Dacă un asemenea cabotinaj intim e posibil într-un singur ins, dacă el e chiar curent, cum de supravieţuieşte în noi pornirea de a mai distribui vreodată brevete de respectabilitate.

       ● Ceea ce a dispărut zilele astea e societatea de loisir, de distracţie, sectorul terţiar din economie. Societatea reală – există. Învârţi robinetul şi, spre mirarea ta, există apă curentă, cineva se ocupă de asta în ciuda izolării. Ai electricitate, cineva face pâine, alimentele sunt livrate etc., industria sec. XIX şi XX, vetustă şi fără interes pentru nimeni, e vie şi îi descoperim binefacerile: baraje, drumuri, suprafeţe etc.
       A dispărut, la criză, societatea postmodernă dar a rămas, fermă pe poziţii, modernitatea.

       ● Măcar dacă epidemia ne va salva de muzee cu mii de oameni în care nu mai puteai vedea un tablou.

 

 

~

•3 mai 2020 • Un comentariu

       ● Au luat o decizie la tribunalul din Nanterre, confirmată de Curtea de apel din Versailles, în privinţa companiei Amazon. Au vrut să-i reducă livrările doar la produse de primă necesitate. Şi au definit – pentru prima oară – ce reprezintă pentru un om produse de primă necesitate, înşirând: high-tech, informatică, birotică, produse pentru animale, sănătate, îngrijirea corpului, nutriţie, băuturi, farmacie, băcănie, produse de întreţinere.
       Niciun cuvânt despre carte. Finkielkraut dezolat etc.
       Dar de ce trebuie trecută la necesităţi. Teatrul e poate necesar – în sensul mundan: trebuincios, folositor -, dar e necesitate? Cinema, filarmonici, muzee? Cuvântul are o accepţiune limpede. Dacă extindem noţiunea, devine necesitate orice, şi poate pentru un anumit număr de oameni chiar e. Dar s-au gândit la majoritatea muritorilor, când au decretat că printre bunuri de necesitate – deci fără de care nu poţi trăi – nu figurează cărţile, muzica, arta, baletul, patinajul etc.
       Uitare strigătoare la cer, crede F. Dar Péguy a spus, ‘adevăratul necesar: pâinea şi cartea’. Dar Franţa, patrie literară. Dar cultura. Cartea, în mod oficial, este de-acum lovită de inutilitate. Iar asta ar putea să aibă consecinţe mai mult decât practice (mai mult decât să se scoată, de pildă, rafturile de carte din supermarketuri şi mall-uri etc.).
       Dar nu era deja un bestseller, în Franţa, la 12.000 de exemplare?
       Suntem atât de puţin oneşti când construim pledoarii pro domo, încât îţi vine să te ascunzi în pământ. O reminiscenţă de salon burghez, care l-a distrus pe cel aristocrat, acest dat al ochilor peste cap în privinţa culturii – de fapt, a culturalului -, comic filistină. De parcă am avea în permanenţă o conştiinţă duală: există ceea ce ştim şi admitem între noi, cu un surâs, şi apoi există ceea ce putem admite în faţa celorlalţi.

       ● Există acum un fel de dispreţ, sau dezinvoltură, pentru locurile de cult. Bieţii preoţi nu mai ştiu ce răspunsuri să dea emergenţei bolii, şi n-au dat niciunul. Explicaţiile băbeşti de pe timpuri – pedeapsă divină pentru păcatele lumii – aveau măcar sens. Nicio explicaţie – echivalează cu evacuarea lor din real, şi sunt brutal evacuaţi. Se simt cantitate neglijabilă, simt că au pierdut ceva în lunile astea. În Occident, tristeţe profundă. Acei preoţi oficiind singuri, pentru prima oară în istorie – ce lecţie. Ei erau cei care credeau că au adevărul revelat şi iată-i, siderarea, baletul perplex, aerul lor ireal şi împleticit şi stingher în totul.

       ● Întârziere, disimulare, minciună prin omisiune – e ce s-a petrecut cu toate guvernele lumii, democratice sau nu, în privinţa epidemiei. Nici acum nu ne spun secretul lui Polichinelle că ne vom infecta până la urmă cam toţi etc., că ne-am izolat degeaba părinţii şi bunicii pentru că vor lua până la urmă boala. Dar, finis. Vom discuta la Nürenberg-ul post-virus, unde vom invita toate guvernele şi ele vor scăpa nevinovate.
       Am observat o sastisire uşoară sau o slăbire a vigilenţei faţă de virus, la fel ca B.E. Ellis în ultimul podcast – în L. Angeles era a 31-a zi de carantină -, de la isterie obsesivă la obişnuinţă şi, cu timpul, chiar lasitudine, şi îţi spui că tocmai acum poate să atace şi nu e o idee bună să iei doar masca, fără mănuşi etc., doar cu dezinfectantul în buzunar, să nu ai ochelari de protecţie sau de soare într-un supermarket deşi aerul condiţionat plimbă particulele şi ţi le proiectează pe retină, şi totuşi o oboseală, o stare de enervare latentă şi un fel de fior exaltant de iresponsabilitate, care vrea doar să se termine, te ispitesc, pentru a te întoarce imediat la groază şi silă şi la loc comanda, într-o rotaţie mecanică, conştient că dacă totul nu se termină curând destinul nostru de plante de apartament va suferi o întorsătură, dar să nu mai vorbim despre asta, nu, să nu mai vorbim curând despre asta, nu despre cel mai iritant şi plicticos lucru din lume şi de când s-a inventat lumea.

 

 

~

•1 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Librarii francezi, de la începutul izolării, pierdere de 93% din cifra de afaceri. Iluzia cititorului care, fiindcă stă acasă, va fi desigur prins de o febră a lecturii şi achiziţionării pe net.
       Cantitatea de iluzii pe care mai trebuie să le bifăm.

       ● N. Manolescu: ‘Mie nu mi-a plăcut niciodată România. Mi-a plăcut limba română, şi literatura română. Dar nu mi-a plăcut România’.
       Curios, România mi s-a părut tot timpul ataşantă, ca un copil bolnav sau un câine cu piciorul rupt, te apropii de el mai mult decât de orice. Literatura vernaculară nu există, e nulă, reveriile acelea pierdute în Odobescu sunt pasiune de belfer, te adorm. În Est suntem în mimetism total, nici literatură, nici gândire originală nu au existat, poţi lua aproape fiecare curent, poet sau prozator valah din XIX până acum şi spui pe cine imită din afară, care îi e corespondentul, pe două coloane ca în plagiate. În ansamblu fiinţa e de mâna a doua sau a treia, în improvizaţie tragică. Istoria e lupta contra uitării: pe noi o să ne uite toţi. Ştiu bine că existând sau neexistând deloc, ne-am afla exact în acelaşi loc, n-am clintit un milimetru din mersul lumii şi n-am propus nimic. Luptând la categoria pipernicit, România e o încercare tragică de fiinţă şi o metaforă a inutilităţii. Dar are ceva mai degrabă ataşant, în tristeţea, în nenorocul ei. Suferi, dacă suferă, te enervează cei care-i fac rău sau o ignoră cu totul. Fără să poţi spune de ce. E ca o rană supurândă, pui bandajul, uiţi de ea, aproape ai uitat, gata, uitarea e în sfârşit instalată. Dar ea e acolo.
       (Suntem generaţia istorică rămasă în patriotismul negativ, compasional, de spital şi orfelinat, cel pentru lucrurile stricate şi fiinţele nereuşite, fiinţele-neînţelegere apărute fără necesitate, fără steaua lor, urâte, slabe, tragic vulnerabile.)

       ● Nu poţi să ‘explici’ cuiva comunismul.
       A apărut în vreo 27 de ţări. Niciuneia nu i-a mers prea bine. A lăsat în urmă un soi de dezvoltare ciudată: cartiere înghesuite dar decente la standardul săracilor, nişte şosele, reţele sanitare. Nu e prea clar ce a vrut, ca experiment, să facă pe lumea asta. Pare să-şi fi dorit să elibereze sărăcimea de umilinţa ei istorică obligatorie, dar n-a reuşit să o facă decât cu un stat militarizat. Atmosfera în acele ţări: o morozitate apăsătoare.

 

 

~

•1 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● A. Finkielkraut: ‘Nu-mi place maniera pe care o avem de a converti o tragedie în culpabilitate. Tragedia îţi cade de sus’.
       E o boală ziaristică: de câte ori intervine fatalitatea – un cutremur, molimă etc. -, ei se gândesc ce politician ar putea fi vinovat pentru asta (construcţiile care au căzut n-au fost făcute bine etc.). Pe cine din lumea reală se poate arunca vina. Deviere comică şi optimism înduioşător. Un ziarist care nu poate da vina pe cineva nu doar că nu e ziarist, dar e un ins obişnuit: paralizat de necunoscut ca toată lumea, o fantoşă, cineva care nu ştie şi nu mai are nimic de spus din momentul acela. El trebuie să simuleze că ştie ceva, că undeva există pe lume o intrigă: ‘noi’ vs. ‘ei’. A fi ziarist înseamnă a acuza. Ziaristul are două caracteristici şi modalităţi de fiinţă: 1., ştie (sau arată că); 2., acuză. Cleveteală şi rant.
       Stupiditate atât de sublimă, că e înduioşătoare, într-o meserie intrinsec de debili, de care s-au îngrozit, de la Eminescu încoace, toţi cei minim oneşti care au făcut-o. (Nu atât pentru ce e, cât pentru ce făcuse din ei.)

       ● After life, continuarea; trei clase sub sezonul I. (Acelaşi lucru ca la True detective. E un fenomen. S-ar putea numi boala sezonului II.) Atenuarea cinismului a distrus scenariul.
       Varietăţi de râs care nu-mi plac: râsul sardonic, râsul crud, râsul stupid, râsul satisfăcut. Râsul satisfăcut.

       ● Tipi care s-ar simţi complet răzbunaţi revenind la viaţă acum: Hobbes, Schopenhauer, Cioran. Post-criză: epidemie de depresie şi sinucideri? Vom arăta mai bine sau mai rău etc. Vom arăta altfel.
       Cineva propunea să i se interzică Chinei, cu totul, studiul bacteriilor şi virusurilor, aşa cum i s-a interzis pe vremuri Germaniei posesia armei nucleare. Dar Germania şi-a interzis-o singură, îngrozită de WW2. Dacă voia, ar fi avut bomba de sute de ori până acum, ca Israelul. Limita a fost interioară.
       R. Camus, distrus, livrat la domiciliu pentru convalescenţă.
       De dimineaţă până seara, redescoperirea binefacerilor frontierei.
       Marea la Veneţia a redevenit albastră.
       Cuvintele ‘o activitate normală’ (despre relaxare), sonoritatea lor stranie.
       Cei care profită de epidemie pentru a propune, pentru lumea-de-după, o accelerare a relelor şi defectelor lumii de dinainte.
       R. Jaccard îşi refăcuse garsoniera din Paris cu banii de pe publicarea unei singure cărţi de Comte-Sponville. Despre timpuri care n-o să mai vină.
       Străzile, sensibil mai animate – cam 10% din numărul obişnuit al trecătorilor. Mi s-a părut, dacă nu prin camuflajul măştii, după îngustimea ochilor, că am zărit zâmbete.
       Revistă titrând pe copertă, cu interiorul unui vagon de metrou: Următoarea staţie, necunoscutul.

 

 

~

•30 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Nu suntem într-un ‘război’, limbaj belicos grandilocvent la şefii politici; folosirea metaforelor şi analogiilor, cât de deplasată. La fel ca în: ‘X a pierdut bătălia cu boala’, când nu vrei să spui: a murit. Nu e o bătălie, e ghilotina fatalităţii. Despre un nou-născut nu spunem că a câştigat bătălia cu neantul. Limbaj dincolo de ridicol, aproape idiot.

       ● Avea ceva distinct, un fel de ‘majestate a gândului’, spune Lytton Strachey într-o scrisoare, despre un prieten dispărut. Dacă există ceva în cantitate slabă azi, e această majestate, nu ca unitate de grandoare ci de înălţime. Am pierdut gânditul ‘cu capul în nori’, foarte înalt, la probleme nu neapărat globale cât anistorice. Gândul de acum nu e neapărat miop dar e concret, exact, descumpănitor de plebeu.

       ● Bruckner, articol, ‘Societatea lui un metru jumătate’; după el ideea ‘distanţării’ va impune un nou raport la celălalt.
       – celălalt e acum un inamic, şi pentru el şi pentru mine. Pneuma, la greci respiraţia divină, e acum moartea în microparticule de virus flotante (n.m., dacă măcar vom scăpa de efuziunile sociale ruseşti, cu trei săruturi pe obraz, devenite groteşti).
       – turiştii, vacanţierii în genere vor fi un coşmar. Nu vei fi binevenit nici în propria ta ţară, în regiuni diferite. O cafea, cina la nişte prieteni, o petrecere vor deveni mai mult decât riscuri, ‘dansuri deasupra abisului’.
       – reacţionarii pot avea dreptate pentru o dată, ‘era mai bine înainte’, în societatea fără măşti, mănuşi, ochelari etc., în lumea fără distanţe sociale
       – poate că oraşele vor fi ‘compromise’ în ochii noştri, sau cel puţin vom căuta un refugiu rural pentru a doua locuinţă. Urbanul – prin esenţă aglomerarea – nu e acelaşi fără apropiere a corpurilor şi trebuie regândit, arhitecţii îşi vor smulge părul din cap încercând-o. Ce e o sală de spectacol, o cafenea etc., ce e separat-împreună, noul împreună.
       – în carantină: am suportat o dilataţie fără precedent a timpului.
       Ok. Fie trec doi ani şi uităm totul. Fie virusul continuă, atacurile teroriste vor fi bioteroriste – mimetism media -, politicul, socialul se vor orienta spre biologicul normativ primar, de la filozofie la parada modei; virusuri, bacterii etc. şi totul va fi un coşmar prelungit 10 ani. Ceea ce presupune o urmă groasă în umanitate, nu un epifenomen. (Tuberculoza a mai reprezentat aşa ceva, între XIX şi XX.)
       E destul de probabil, cu puţin noroc, că se va termina şi că e un epifenomen într-adevăr. N-o să uităm prea curând, cu toate astea. Eveniment care dislocă din adânc relaţii, raporturi. Nu cred că se va scrie la fel, de pildă. Sentimentul ‘de lume’ al autorului, acolo ceva s-a modificat prin revenirea în prim-plan a angoasei sfârşitului, a îndoielii. Ideea de mare preot al religiei umanităţii, cu îmbrăţişări globale, s-a dus naibii. Descumpănire, raporturi noi. O să corodeze încet. 2020 ca debut real de secol.

 

1newyorker-4mai2020

The New Yorker, 4 mai 2020

 

 

~

•27 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● La următoarea epidemie, dacă şefii politici ne anunţă că trebuie să mai stăm în case o singură zi, îi luăm cu roşii şi ouă. Soliştii de la Opera din Viena la premiere proaste nu vor primi un asemenea torent. Ciumă? Holeră? Sfârşitul lumii, vor muri 9 oameni din 10? Mulţumim, ieşim la plimbare, unde e balonzaidul.

       ● De ce nu trebuie interzis absolut nimic (celor tentaţi de cenzură morală). Fiindcă din zgură iese la suprafaţă adevărul, iar nu din cerul ideilor pure. Fie şi din ipoteze smintite, conspiraţionism, gunoi, senzaţionalisn, din calomnia cea mai joasă, din născocire totală şi deliberat absurdă uneori. Mai întâi o aberaţie e dezminţită. Apoi, tangent, în legătură cu ea se află ceva, apoi altceva colateral şi, încet, te apropii uluitor de un adevăr neaşteptat pe care-l afli despre ceilalţi sau despre tine însuţi. De aceea şi o scorneală pură e uneori mai bună, în dialectica adevărului, decât o ştire bună.
       (Libertatea de expresie nu protejează ştirile pozitive. Ele nu au nevoie de protecţie, nu deranjează pe nimeni. Protejează exact contrariul. Inconvenabilul. Eroarea. Delirul inofensiv, scorneala smintită, negativul. Adevărul e o dialectică, nu un drum drept cu borne luminoase.
       Îmi amintesc un film clasic despre două îngrijitoare de la un orfelinat de fete, acuzate pe nedrept de lesbianism şi chiar, subiacent, de un fel de pedofilie refulată. Sunt concediate, apoi scandalul trece şi sunt reabilitate total. Ei bine, aberaţia a scos în cele din urmă la lumină, pentru una dintre ele, ceva ce nu ştia nici măcar ea despre sine: chiar era lucrul de care fusese acuzată… Cineva – un copil frustrat, apoi o bătrână, un fel de inspector Javert al moralei -, în chip absurd, surprinzându-i gesturile, o privire, o atitudine dintr-o anume zi, cineva ghicise deci, fără să poată dovedi, ceea ce se afla adânc ascuns în sufletul ei. Calomnia totală şi absurdul au condus în cele din urmă la un adevăr mai profund al totalităţii; cele două demisionează şi pleacă din oraş, începând ceea ce pare a fi un travaliu al introspecţiei. Nu întâmplător democraţiile nu interzic ziarismul tabloid infect, care seamănă mai mult unor pavilioane de boli mintale, tip National Enquirer sau Bild. Uneori oamenii, instituţiile nu ştiu nici ei adevărul despre sine şi totul e o surpriză. Libertatea de expresie trebuie să fie absolută, chiar dacă intrinsec dureroasă, din pricina acestui caracter bizar non-linear, dialectic al adevărului.)

       ● Entertainment-ul e favorabil statu quo-ului. Nu există filme, drame sau comedii care să te îndemne să nu plăteşti taxele, să te opui statului, să te îndoieşti etc. Sunt aparent progresişti (în societal), dar în fapt cuminţi, conformi, pe linie, de o sută de ani. Nu de la clovni va veni vreodată un suflu revoluţionar – revolta lor e aparentă – sau nevoia schimbării.
       Cine pune în pericol statu quo-ul, lansând idei care îl contestă sau îl depăşesc? Literatura, gândirea… De obicei tipi relativ săraci, prea puţin favorizaţi de abundenţa bunurilor materiale. O teorie nouă, remarcabilă estetic, se impune la 50 de ani, una tare, antisistem (tip Rousseau, Marx, Freud etc.), la 100 odată. O carte mare de literatură apare la jumătate de secol. (Care e romanul mare al ultimei jumătăţi de veac? Vom avea dificultăţi până şi aici. Dacă e necesar să alegi două, cinci, se deschide o lume. Când trebuie ales doar unul, când suntem reduşi la unitate, vedem cât de descumpănitor nule sunt celelalte, în raport doar cu producţiile jumătăţii de secol precedente.) Oamenii sunt paşnici, se încolonează, mersul lucrurilor nu e perturbat.
       Toată povara e în literatură şi în istoria gândirii. Toată povara? Tot sensul.

 

 

~

•25 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Răsfoind jurnalul lui C., aceeaşi senzaţie: te ridică la un aer atât de rarefiat, că după aceea ţi-e ruşine de tine însuţi. Şi toate prin umilitate şi adâncime, prin biciuirea sinelui şi o perspectivă extrem de înaltă, de o justeţe zdrobitoare. Rar am văzut spirit mai autentic – şi tocmai de inautenticitate îl acuză cei care n-au avut o întâlnire bună cu el sau i-au fost refractari prin fire. (E drept, de obicei spirite slabe.)
       Pentru literatură, C. e nerecomandabil: ispita unei proze concise te face să pierzi din mister, ceea ce e foarte grav într-un text literar, o prăbuşire.

       ● R.C., transferat la spitalul din Toulouse, secţia de îngrijire intensivă cardio.

       ● Nu ştiu dacă virusul ăsta face vreo brânză distrugând umanitatea, dar o distruge pe cea din noi.
       Capătul capătului răbdării.

 

 

~

•25 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● E un mister cum a apărut pentru politicieni sacralitatea vieţii umane, când li s-a strecurat furtiv în scara de valori. De milenii ne aruncă în toate războaiele. De vreun deceniu, totuşi, adică – la scara istoriei – de acum o secundă, îşi spun că nu mai pot risca să vadă morţi, şi trimit drone la război, roboţi, trupe de mercenari, ochelarişti care omoară din faţa computerului, apăsând un buton de la mii de kilometri.
       Am comparat comparabilul – iar nu cu reperul gripei spaniole, măcel total. Gripa ‘din Hong Kong’, din ’68-69, a omorât peste 31.000 de oameni în Franţa. Am luat paginile jurnalului lui C.: nu am văzut nici măcar cuvântul ‘gripă’. Era suficient de ipohondru, dacă tema ar fi existat, s-o fi pomenit în jurnal. S-a găsit un singur jurnal televizat de ştiri, unde s-a spus, timp de 2 minute: protejaţi-vă, e o gripă rebelă din care uneori se moare. Oamenii au mulţumit şi au ieşit la plajă. Brusc, insul politic simte azi că riscă imens, poate chiar totul, dacă pe ecrane mai apare ştirea morţii reale a oamenilor. E schimbarea cu adevărat interesantă în tot ce trăim: poporul s-a pomenit sacralizat fără să ştie.
       O fiinţă umană are libertatea de a-şi părăsi domiciliul pentru a trăi, deci pentru a muri în orice clipă. Dacă ceea ce i se reproşează este că dă astfel moartea şi altora, deci e virtual asasin, e sfârşitul sferei libertăţii. Au fost câştigate procese ale bolnavilor de sida care i-au infectat conştient pe alţii. Nu au putut fi condamnaţi, deşi ştiuseră că au boala; s-a considerat că şi celălalt, în actul mutual, a ştiut că riscă. Însă unui ins care nici măcar nu ştie dacă are un virus sau nu, să i-l atribui prin presupoziţie şi să-l pedepseşti anticipat pentru virtualitatea de a-l transfera altora e un act liberticid clasic. Indivizii nu pot fi prezumaţi a fi o asociaţie de răufăcători, şi cu atât mai puţin că deţin ceea ce nu ştiu că au, că fac ceea ce nu ştiu că fac. Poţi pedepsi un act, nu o intenţie.
       Când ţi se spune că toată lumea trebuie să avanseze ca un singur om înspre un lucru, simţul critic, care e mai mult decât discernământ, te face să te răsuceşti pe călcâie.

       ● Din ştiri s-a evaporat adevărul – să zicem cel factual. Există două surse de informaţii pentru public, acum: reţelele sociale şi media clasică. Pe reţele, ştirile fake, aproximaţiile grosiere, complotismul sunt regula, deci în mare nici vorbă de adevăr acolo. Canalele de informaţii clasice, în replică, sunt atât de obsedate să-şi menţină un ştaif şi să contracareze ‘fake news-ul’, încât ceea ce le interesează e să livreze contra-fake news şi fact-checking. În aşa fel încât ceea ce obţii nu e adevărul, ci non-falsul. Se va spune că şi non-falsul are valoarea sa. Ei bine, deloc… Obsedate să-i ferească pe oameni de ştirile false, livrează contra-ştiri-false – cu efect obsesional de zoom – şi ignoră plaja adevărului. E o horă a non-adevărului în care îşi răspund unii altora. Neserioşii produc fake news, serioşii produc contra-fake news împotriva lor, dar contrariul falsului nu e adevărul (ci exactitatea, adecvarea, autenticul: dacă e fals că un ins e gras, nu înseamnă prin asta că e contrariul: slab. Nu mai aflăm cum e acel ins, dacă e blond, brunet sau aviator). Orizontul adevărului se îngustează, de el nu-i mai pasă nimănui, ca atunci când doi bătăuşi se încaieră în curtea şcolii şi deodată totul în jur, lumea, dispare.
       Suportăm două pandemii: pandemia bolii şi pandemia informaţiilor despre boală. Apar informaţii: false şi contra-false. Cineva scoate o grozăvie – cineva combate grozăvia. Minunat. Niciun orizont pentru adevăr.

       ● Izolarea are geometrie variabilă. Dacă aparţii puterii sau clasei înstărite, ai izolare în Paradis: teste pentru întreaga familie, echipamente, refugii vaste, locuri de relaxare în natură, telefoane de urgenţă cu intervenţii prompte. Ceilalţi, zidiţi în blocuri, aşteaptă teste care nu vor veni să-i elibereze prea curând.
       Şi astfel acest virus a devenit un virus de clasă.
       Nu cred că izolarea în cazul unei viitoare epidemii va mai fi acceptată. Poate doar în grozăvii fără pereche cu rată de mortalitate de 50%, ca pe timpuri la ciumă şi holeră. Absolut nimeni nu va mai accepta să stea în case.
       Ai impresia că a fost ultimul bal.

 

 

~

•23 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● După To kill a mockingbird, Harper Lee ar fi vrut să scrie Furious hours, roman plin de crime etc. Fără să-l termine însă.
       Asta făcea deci pe veranda acelei căsuţe, legănându-se în fotoliul balansoar.

       ● R. Camus, în spitalul din Auch, pentru coronavirus, de pe 20 martie. 73. Recrudescenţă a bolii, mai fusese o dată şi îi dăduseră drumul.
       Beigbeder – turismul la vila bunicului său, din Pau, e pulbere, niciun client.
       Onfray, revistă colectivă pentru a gândi ‘zilele de după’, un soi de platformă care ar recupera ideile şi propunerile pentru post-criză.
       F.S., la coadă la supermarket, e tratat de ‘bătrân neghiob’ de un tip tânăr căruia îi atrage atenţia că s-a băgat în faţă. Nu spune nimic, îl aşteaptă la ieşire. Acesta apare pe uşă, cu pachetele de cumpărături în mâini şi sub braţ. Se duce la el şi îi cârpeşte scurt o palmă. Tânărul se bâlbâie, ‘o să chem poliţia’, scapă pachetele, frică vizibilă pe figură, se îndepărtează dând cu piciorul într-un măr rostogolit la pământ.
       Luna a doua de izolare. Anul întâi.

       ● Criză la ralenti care va marca fără îndoială memoria colectivă. Doi ani. Cinci ani, poate. Zece sau mai mult dacă un roman bun, un film remarcabil se va face despre ea.
       Va fi greu de uitat o porcărioară fără pereche, sosită din neant, care a făcut să ne dez-îndrăgostim de viitor şi poate, într-o măsură subtilă, de lume.

 

 

~

•22 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Ar fi preferabil ca puterea să nu se abandoneze în faţa comitetelor ştiinţifice şi a detaşamentelor de îngeri în halate albe. Doar şefii politici ar trebui să comunice. Ne seamănă întrucâtva, sunt mai împiedicaţi sau mai răsăriţi, dar pot plăti politic. Tehnocraţia, expertocraţii nu plătesc niciodată.
       Insul politc, căzut, sancţionat, ridicat din nou din genunchi, e cel care decide. Halatele albe, monumente de pretenţie, nu reprezintă o ştiinţă exactă, medicina nu e aritmetică, e prin natură o ştiinţă slabă, ca şi economia, o cunoaştere relativă, bâjbâind prin încercare şi eroare, performând miracole şi rateuri fatale. Nu e o ştiinţă ci o metodă, nu un adevăr ci o metodă pentru a ajunge la adevăr – cea mai bună pe care o avem, deocamdată. Halatele albe nu pot fi politic sancţionate. Şi sunt panicarzi, pentru un medic există doar două situaţii: rău şi groaznic.
       Tehnocraţia sanitară e cea în bună parte vinovată: nu s-a pregătit pentru epidemie. Ea e cea care nu a cerut echipamente şi nu s-a pus de-a curmezişul pentru a le avea. Ea s-a mulţumit cu un sistem slab, pe care în plus l-a făcut dependent de mediul corporat, şi corupt individual. Politicienii nu ştiu câte paturi şi câte milioane de măşti sunt necesare pentru un depozit decent de câteva luni. Trăim acum eşecul sanitarilor, iar nu al oamenilor politici, să nu ne înşelăm. Corpul medical a fost depăşit.
       Mai sunt apoi dezacordurile – baroce – din corpul medical. Medici foarte mari care se opun, în lume, acestei izolări la domiciliu şi o numesc o nebunie etc.
       Numai ong-ismul visează guvernământul tehnocraţilor. Ca Saint-Simon, care, în XIX, spunea că guvernarea oamenilor trebuie înlocuită cu guvernarea lucrurilor (a parametrilor, cifrelor, echilibrelor etc.). E moartea democraţiei. Tehnocratismul n-a fost niciodată decât un elitism abia mascat. Când se declară falimentul câte unui regim şi se propune, pentru un an, un guvern ‘de tehnocraţi’, e întotdeauna un elitism în marş. E despotismul moale (Tocqueville) al elitarismului. Nu e ceva dur, nu-ţi distruge drepturile ca o tiranie sau un autocratism oarecare, dar îţi sufocă voinţa şi suveranitatea, atributele unui ins liber. Cineva care admiră sincer o guvernare tehnocrată în democraţie e fie imbecil pur, fie un elitarist care nu îndrăzneşte să se declare.
       După medici, trebuie să stăm în caverne încă doi ani, şi cel mai sigur până la sfârşitul zilelor, discursul sinistrozei e total. O societate medicală e un coşmar absolut.

       ● B. are dreptate, îi infatilizăm pe bătrâni sub cuvânt că îi protejăm.
       (Nu e bătrânul, şi în sapienţialul popular, un fel de copil? Rasismul anti-bătrâni are rădăcini vechi în culturile tribale, dar era totuşi recent în civilizaţia occidentală. De 30-40 de ani Hollywood-ul face filme în care cei bătrâni sunt jucaţi de tineri. Personajele de 70 de ani care, cu picioarele pe birouri de mahon, trăgând din ţigară, plănuiau lovituri de stat sau conduceau agenţii de detectivi – au dispărut din cinema prin anii ’80. Bătrânii sunt acum fantoşe cu perfuzii, privind recunoscător-galeş la oameni care îi ajută etc., nu au bani, case, iahturi, nu pot fi bogaţi, nu dau ordine, nu mai pot conduce mafii, fonduri de investiţii sau state, nici măcar nu mai pot fi criminali, nu mai modifică în vreun fel realul, imaginea bătrânului a suferit un plonjeu total. Deşi toţi candidaţii la preşedinţia americană din ultima vreme erau septuagenari isterici, bătrânul ca imagine e evacuat din real ca o clasă parazită existenţial. Nu gândesc bine, nu votează bine, nu fac nimic bine. Dispreţul – categoria ‘okay, Boomer’ – trădează un regres al universalismului occidental în tribalism.)

      ● Domeniul cultural va suferi cel mai mult, se spune. De fapt vor fi în faliment mai ales structurile parazite: cele ale culturalului. (Cultura e tot ce e creaţie, culturalul e ceea ce prezintă creaţia – structuri, funcţionariat, curatoriat, reprezentare, universităţi, cercetare, case de editură, reviste etc. Culturalul e 99%; cultura reală, producţia de fenomen cultural originar, creaţia – 1% cu infinită indulgenţă.)
       Dar şi structura parazită era simpatică. Oamenii aceia din cultural care credeau că activează ‘în cultură’ etc., care n-ar şti întreaga viaţă ce e cultura nici dacă s-ar fixa pe două picioare şi i-ar pălmui în faţă. Era o lume populată de tipi prizabili, fiecare cu povestea sa despre ratare, în fond atât de interesanţi. Ce faci cu teatre şi amfiteatre în care nimeni nu va îndrăzni să intre doi ani cel puţin, cu mască sau nu pe figură. Filarmonici, teatre de operă şi balet, muzee, galerii, reviste etc. Şi aşa trăiau din cerşitul la stat, ca-n sec. XX. Cum vor suporta să fie inexistenţi pentru societate.

 

 

~

•19 aprilie 2020 • 4 comentarii

       ● ‘Inteligenţa mea literară’, spune Capote (Portraits…, op. cit., p. 282) şi te frapează justeţea expresiei. Există e inteligenţă literară, ceva foarte vast unificând planuri disparate şi fire subţiri, aşa cum există o inteligenţă logică, filozofică, tehnică.

       ● Deodată zarurile s-au aruncat din nou. Deodată lumea a luat-o de la început şi aproape orice e posibil.

       ● Ai unde să te duci, să zicem, când te răzbeşte urâtul. Cunoştinţe care au în apropiere casă cu grădină, arbori, şezlonguri, hamac, mese lungi pe terasă, ţigări de foi, martini cu gheaţă, conversaţii, muzică, zâmbete, salvarea aparenţelor umane.
       M-am gândit însă deodată la bătrâni. Pentru unii dintre ei, bolnavi în stadii terminale, acestea sunt probabil ultimele luni din viaţă. Altă şansă la viaţă nu mai au, ei nu sunt siguri că vor prinde anul viitor şi poate nici lunile viitoare. În loc să poată vedea soarele mângâindu-le pielea de hârtie creponată pentru ultima oară, le petrec în claustrare forţată. Fără plimbări, fără ieşiri în natură, fără companie umană şi umanitate.
       Ai dreptul să-i iei unui bătrân ultimele luni, ultimele anotimpuri din viaţă? Poate el vrea să le rişte. E o problemă pe care guvernele nu şi-au pus-o, în inexistentele lor comitete de etică: excepţia necesară pentru cei aflaţi pe drumul din urmă, pentru care timpul e atât de dramatic diferit de al tuturor, de imens preţios in articulo mortis.
       Dar nu e orice bătrân, prin definiţie, cineva pândit de proximitatea sfârşitului, survenit în ani, luni, săptămâni poate? De la o vârstă încolo, mai poţi trăi 30 de ani sau 3 zile. Nu e orice bătrân un ‘bolnav terminal’ sub raportul existenţei? Să claustrezi bătrânii – categoria cea mai vulnerabilă – în numele protejării bătrânilor înşişi…, şi în plus al unui soi de protejare de ei înşişi, nu e un dublu raţionament circular şi un nonsens? Totul pentru ca medicii să nu aibă dileme morale, în secţiile de Urgenţe? Asta e tot? Pentru asta a fost făcut efortul, uriaşul efort – pentru confortul moral al doctorilor? Ne temeam de o sinucidere în masă a personalului sanitar, în epoca noastră? E ceva de neînţeles, şi singurul lucru invocat ad nauseam – bieţii medici care vor trebui să eutanasieze şi să aleagă cine trăieşte. E uluitor că nicio altă explicaţie nu a fost oferită, la niciun nivel, şi ea constituie până acum un soi de ‘nod’ inexplicabil al naraţiunii sociale şi politice. Facem toate astea pentru… ‘medici’? Şi urmărim cum raţionamentul ajunge confuz, inextricabil, în instanţă ultimă, la asta.
       Nu le poţi lua bătrânilor nişte zile care fac pentru ei cât săptămâni sau luni – traduse în secvenţe temporale normale -, sub pretextul că le oferi ani pe care oricum nu îi au. Pentru un condamnat la moarte executat a doua zi, orele rămase nu valorează cât ale celorlalţi. Nu-i poţi ameninţa pe bătrâni că vor ieşi oricum din case mai târziu decât toată lumea, ultimii, spre sfârşitul anului. Ar trebui să aibă dreptul să aleagă. Această vară o ai, în chip precis, şi nu alta, îţi aparţin aceste zile însorite, aceste apusuri şi răsărituri, aceste file precise din calendar. Trebuie să-i laşi să rişte dacă vor să rişte – iar pe ceilalţi să stea în case dacă, preveniţi, aleg să stea în case. Să lăsăm amănuntul că e neconstituţional şi distruge principiul egalităţii constituirea unei clase de vârstă vinovate de a se fi născut mai devreme. Dar cu ce drept alegi pentru ei.
       Când Johnes i-a mărturisit că îi ascundeau toţi, de ceva vreme, adevărul asupra bolii, Freud a exclamat furios: ‘Cu ce drept?’ (Mit welchem Recht?). Şi-a concediat rapid doctorul şi a ales un altul, un tânăr care-l va ajuta de altfel să se sinucidă mai târziu, la momentul convenit de amândoi ca făcând orice luptă inutilă, cu o doză mărită de morfină, în deplină luciditate. S-a putut înşela des, dar n-au existat mulţi tipi cu o mai acută cunoaştere de sine. Voia să fie liber, autonom în decizii, un Mensch, să se plimbe prin mica grădină cu cei doi câini Chow, molfăind ţigara de foi şi redactându-şi în linişte corespondenţa. Era deja la Londra şi a trăit mai puţin de un an.
       Doar acest şezlong, acest hamac, aceste aparenţe umane – nu ne aparţine altceva. Aceste introspecţii digresive.

 

 

~

•18 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Două teorii despre umanitate şi intervenţionismul istoric.
       Una, a progresului universal, necesar şi absolut, Hegel, Condorcet, Comte & Co., cum că, orice ai face, chiar dacă nu faci nimic, chiar dacă leneveşti cu picioarele pe canapea, pe ultimul loc din spate, în ultimul vagon din trenul istoriei, trenul te va duce la destinaţie sosind la ora exactă.
       Cealaltă, a declinului universal, necesar, absolut – Hobbes, Hume, Joseph de Maistre, Schopenhauer, Spengler, Cioran etc. -, cum că, orice ai face, chiar dacă te agiţi, chiar dacă gesticulezi şi te urci pe locomotivă şi asuzi şi arunci cărbuni în cazan, trenul în cele din urmă încetineşte, se dezintegrează şi nu ajunge nicăieri. Cum ar zice Cioran, nu e niciun tren, ba chiar nu există nicăieri nici măcar ideea de tren.
       Gândul că există un motiv serios pentru ca mâine să fie mai bun decât azi e o temă slabă pentru literatură. O enigmă vulgară.

       ● Două epidemii au fost asemănătoare la scală globală, în istoria recentă: gripa asiatică din 1957 şi pandemia gripei ‘din Hong Kong’, din 1968. Impactul lor politic a fost minim. Impactul social, nul. Sunt amândouă uitate repede.
       E pentru prima oară când oamenii politici îşi spun că nu mai pot să rişte morţi. Cea de azi a atins conştiinţa colectivă, vertiginos, pentru că a apărut un parametru nou şi chiar curios, în istorie: sacralitatea vieţii. De ce s-a ivit abia acum nu importă. Acei care se vor angaja să ne protejeze de-acum viaţa – siguranţa – ne vor propune să o facă prin restrângerea libertăţii, cu banala dilemă corneliană a ştiinţelor politice. Dacă asta va fi politic teroarea următorului deceniu, se va situa la un nivel secund.
       Fiindcă între timp vom încerca să ne găsim. ‘Cine suntem’, ‘ce facem aici’ şi celelate terori mai adânci, familiare, desprinse din teroarea timpului. Întreaga lume s-a oprit. Absolut fiecare dintre noi s-a aflat sub ameninţarea morţii, şi-a spus că în câteva luni ar putea muri – şi, important, s-a întâmplat cu toţi în acelaşi timp.
       Nu rămâi acelaşi după asta.

       ● Lumea ‘de după’ – iată poate singurul lucru care va constitui o surpriză. Toţi se poziţionează pentru lumea de după. Pictorii îşi aşează şevaletul pe o colină, duc binoclul la ochi, aşteaptă.

 

1newyorker-20april2020

The New Yorker, 20 april. 2020

 

 

~

•17 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Jacques Delors, ieşit din lunga sa tăcere de bătrân – 94 – pentru a spune că Europa (cea de la Maastricht, liberală, cu Piaţa instituită în principiu absolut, plus minoritarism ideologic) poate muri.

       ● Nu, lumea nu s-a preschimbat în stană de piatră. E mai degrabă clei topit în soare, cum curge uneori pe scoarţa anumitor arbori. Inimaginabilul, oriunde te uiţi.

       ● Onfray: spitalul din Falaise (Calvados, Normandia), într-un mesaj radio, roagă auditorii să îi trimită măştile folosite, pentru a le putea recicla (cu aburul fierului de călcat, cred), deoarece personalul sanitar are nevoie… de… măşti în… lupta…

 

 

~

•15 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Franţa, dată de ieşire din izolare: 11 mai. Dar nu e sigur, e doar un obiectiv. Dar nu ieşim toţi. Dar fără cafenea, fără restaurant, fără spectacole. Probabil plimbări, fără nimeni. Preferabil fără noi înşine, jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop.
       Guvernele pronunţă anafore, suntem în război (cu nimeni), spălaţi-vă pe mâini (o lună de atunci), staţi în case (oricum nu puteţi ieşi).
       D. Strauss-Kahn, lung articol în care prevede un val migrator real dinspre Africa spre Europa. Milioane se vor precipita să forţeze frontierele, după prăbuşirea economiilor naţionale, care acolo sunt un mimetism autocolonial şi o glumă.
       Aveam nevoie de ştirile bune.

       ● Epidemia, întinsă. O lună – şi nicio ameliorare reală. Ceva vag, un zvon. Pe fond nimic.
       Bătrânii, în ruptură antropologică. Vii, nu-i putem vizita. Bolnavi, nu putem sta la patul lor de suferinţă. Muribunzi, nu ne putem lua rămas bun. Morţi, n-avem voie să-i acompaniem pe ultimul drum. Nimeni nu spune nimic. Te întrebi dacă societatea nu era pregătită, psihologic, pentru această ruptură şi nu şi-o dorea. Toată această psihodramă a pornit, declarativ, pentru ei – cei mai vulnerabili în faţa bolii. Oamenii nu îndrăznesc să protesteze fiindcă sunt în stare de sideraţie sau e o schimbare subtilă, un abandon? Cineva propunea deja o izolare în aziluri de bătrâni, cămine de îngrijiri paliative şi spitale până în luna decembrie… De ce nu pentru totdeauna, care mai e diferenţa.

       ● Şefii politici sunt acum căpitani de Titanic.

 

2newyorker-20april2020

The New Yorker, 20 april. 2020

 

 

~

•14 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ne-am amintit toţi – uitaserăm de ceva vreme – că oamenii de ştiinţă nu sunt zei. Contradicţii perpetue, retractări, previziuni false, babilonie generală. După o lună întreagă, găsim siderant că nu avem încă teste, măşti, depuse gratis la uşa fiecărui ins, că statele ne abandonează soartei (au găsit doar măsura medievală a carantinei, nimic altceva până acum). Telefoane între noi, în care avem un aer când jalnic, când fals tonic. Convorbiri video nenumărate, cu banalităţi calde, rutiniere, în care frapează doar culoarea galbenă a feţei şi unghiurile ciudate. Teamă de orice e ştire, intrarea într-o stupoare psihologică resemnată. Dezolare pe străzi – e mai bine să eviţi zonele centrale, pietonale cândva. Nu-ţi doreşti decât s-o ştergi mai repede de acolo. Profund sentiment de zădărnicie. Şi în continuare, uluire.

       ● Fericiţi: mizantropii, introverţii, autiştii simbolici, nevroticii de contact, ipohondrii. Pentru ei, nimic opresant în izolare; resimt acum, prin distanţare socială, o perfectă adaptare la lume. Nu voiau oricum s-o vadă.

       ● Raportul faţă de moarte s-a schimbat atât în societăţile noastre. Probă că am oprit rotaţia pământului întreg, pentru a-i feri pe oameni. Acum 20 de ani n-am fi făcut-o. Acum 30 nu ne-ar fi păsat deloc. Avem un nou tip de angoasă faţă de moarte, pe lângă cea veche, a scandalului metafizic. Am dezvoltat angoasa finalului inutil, o dublă suferinţă şi înverşunare de a ne agăţa de geamandură. Cu cât mai nesubstanţial parcursul existenţial aici, cu atât mai mare obstinaţia, angoasa. Angoasă a celui care n-are nimic de pierdut, şi deci are totul, fiindcă nu-şi mai rămâne decât el însuşi. Suntem nuli – deci viaţa noastră e totul. Altfel e inexplicabil cum am fi acceptat să fim mânaţi în cuşti, cu zăvoare pe uşă.
       Dacă a filozofa e a învăţa să mori, cum credea Cicero (reluat de Montaigne etc.), zilele astea nu se cunosc filozofi în viaţă.

 

 

~

•13 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Da, tiparniţa de bani se învârte şi va crea în fiecare ţară o inflaţie de 10%. În fine ceva care se situează înaintea banilor, înaintea băncilor şi corporaţiilor şi afacerilor, înaintea capitalului. Pentru prima oară în istorie, fiindcă niciodată pe lume între viaţa umană şi capital n-a fost aleasă viaţa. Asta e ceea ce preferă să nu înţeleagă Zizek făcând piruete în jurul elefantului din cameră.

       ● Peste tot, reverii ale claustratului singuratic. A fost suportabil şi chiar simpatic pentru câteva zile, pentru o săptămână, pentru două, dar acum toate cântecele pier. Oameni tot mai îngrijoraţi, care au intrat în depresie sau se întreabă dacă vor avea mijloace de subzistenţă, alimente, dacă vor rezista sufleteşte.

       ● La întrebarea din ce vor trăi preoţii, această replică grosieră: dacă vând numai limuzinele şi ceva din ‘căsoaiele de protocol’ din curtea fiecărei mănăstiri, rezistă un an de zile de epidemie fără vreun sprijin de la enoriaşi. Etc.
       …Mi-e întrucâtva milă de cei autentici. Îmi dau seama că, dacă sunt lucizi, suferă. De decenii. O sub-reformă în ortodoxia română ar presupune:
       – renunţarea la 90% din limbajul liturgic vetust (era 5-10% înainte de ’89, perle de frumuseţe şi sens, acum totul e infectat de arhaismele sec. XVIII şi XIX, turnate cu toptanul, distrugând orice farmec, încărcând sintaxa şi împiedicând chiar înţelegerea sensului în liturghie. Fiecare text, fiecare rugăciune tipărită sunt înecate, an de an, şi mai mult în vetustul stilistic, cu obscurităţi căutate, ca la un fel de concurs de întunecare).
       – sabotarea strălucirii aparente: podoabe, pietre ‘preţioase’, mozaicuri kitsch, poleiala aurului. Respingerea justificării sofiste că sunt pentru onorarea zeului (mirul cu care s-au uns picioarele lui Isus era scump etc., linia sofistică ştiută care a ucis moderaţia).
       – scurtarea slujbelor şi rugăciunilor esenţiale, simplificarea imnurilor, a rugilor alienante şi continue, de muezin uitat în turn, a coregrafiei liturgice, favorizarea introspecţiei în incinta de cult, austeritatea estetică şi canonică.
       – demonetizarea anticlericalismelor vulgare tip ‘nu există preot român fără vilă sau casă mare’ printr-un ratrapaj social, dinspre clasa de mijloc-superioară, spre auster. Reducerea dramatică, la nici 5% sau la simbolic, a tarifelor percepute la funeralii etc. pentru serviciul religios, în general a tot ce ofensează adânc. Depăşirea snobismului social. Meseria de preot, accederea la seminar să fie un fel de risc preacceptat al unei semi-sărăcii de o viaţă, de misiune.
       – răsturnarea aparenţei volumelor, întoarcerea la monumentalitatea simplă, zid, piatră, beton, lemn, la linii sobre, la haine simple de cult, renunţarea la mitră – acele poloboace sinistre de pe cap -, întoarcerea la croiul drept, cruci de fier sau lemn atârnate la gât etc., simplitate neostentativă dar asumată. În general, aparenţă apropiată de a călugărilor.
       – austeritate radicală. Nu trebuie să te legi cu lanţuri, ruseşte, ca să ştii ce înseamnă să fii simplu, discret, auster, întors spre sine. Toţi o ştiu. Toţi se prefac că nu o înţeleg, discută trei zile şi rămân tot acolo sau la sinistra ‘cale de mijloc’.
       Pe scurt, o cură de trappism, pentru renunţarea la tot ce o face antipatică. Nu ştiu dacă cineva se va gândi s-o facă, dar e evident în istorie principiul blestemat al pendulului. Ce urma să mai obţină, ţinând-o aşa pe calea nemăsurii? Avioane, insule?
       (Vizitându-l cu câţiva prieteni pentru raţiuni de documentare, Cleopa mi-a spus odată – nu ştiu de ce, el râdea mereu de preoţii de mir – că nenorocirea Bisericii ortodoxe va veni de la ei. E drept că au intrat într-un soi de non-limită, într-o spirală ‘rusească’ a împodobirii grosiere, şi i-au infectat şi pe călugări, cu mănăstirile devenite centre lucrative cu tarabe şi ‘ateliere de icoane’ etc. Iar non-limita e un reductio ontologic cert, îţi pierde rapid fiinţarea, sufletul.)
       Poate că reforma va veni de la vreun rătăcit curat şi simplu, apărut printr-o mănăstire din munţi, care va isca un curent – mai întâi declarat eretic, fireşte, apoi răspândit în mainstream şi aruncând la pământ câteva straturi de fals şi nefericire.
       După o sperietură sanitară şi existenţială? Hm, nu ştiu. Orice tip de scurtcircuit istoric favorizează lucrurile. La drept vorbind, nu-mi pot închipui nici cum va arăta o carte, un roman, după epidemie. Un tratat onest. Un film, o vacanţă, o drumeţie, o meditaţie cu sine. Nu a fost o simplă sperietură, chiar dacă se termină mâine dimineaţă, a clătinat ceva adânc în noi, am văzut o lume încremenind. Se va schimba ceva subtil, treptat sau poate devastator, ignor în ce sens. Fran Lebowitz, într-un interviu recent: ‘Iată ce cred. În legătură cu toate acele lucruri despre care toată lumea crede că se vor întâmpla când această criză se va sfârşi, nimeni nu va avea dreptate’.

 

 

~

•12 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Sylvain Tesson s-a dus pe urmele lui Ulise. Cu un velier, Turcia, Sicilia, Sardinia, Ischia etc. Nu poţi declara război realului, vorba lui Clément Rosset, dar îl poţi împărţi puţin: pânzele sus şi la naiba cu lumea de la uscat. Îl filmează nu ştiu cine pentru un documentar, şi ia la bord în fiecare port câte un scriitor, arheolog, artist, vulcanolog (Stromboli) etc. ‘Odiseea povesteşte fatalitatea omului tot timpul avid să se întoarcă în locul pe care ardea să-l părăsească.’ Multe hiperbole, multă naivitate stilistică, dar şi prospeţime: ‘plictisul care se numeşte prezent’.

       ● 3 miliarde de claustraţi. Te întrebi cu admiraţie ce fac celelalte 4.

       ● Shakespeare a scris Regele Lear pe când era în carantina pentru ciumă bubonică.
       Nivelul de încurajare pe care ni-l livrăm…

 

 

~

•10 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Observaţie justă a lui Renaud Camus: ‘Există totuşi, în aprecierea literară, un dat care vine din acordajul prealabil, aşa cum se spune despre un instrument muzical, şi nu din judecata critică. Astfel, eu sunt „natural” acordat la Saint-John Perse, şi deloc la Paul Claudel’.
       Cărţile care ne sunt consubstanţiale, natural aşezate ‘pe fire’, şi cele la care urcăm raţional. E la fel în privinţa picturii sau a unui film. Nu că descoperirea ultimelor ar fi mai puţin importantă.

       ● Ne vom aminti oare cu nostalgie de această perioadă a izolării, când construiam corăbii din scobitori şi alte reuşite eclatante?

       ● Autorităţile să nu întârzie. Încă un efort şi vom deveni cu toţii claustrofili.

 

 

~

•10 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Mass media are o funcţie intrinsec catastrofistă, nu ei i se poate cere moderaţie.
       Există atâtea Europe. Şi Hitler a vrut Europa (cred că nu e uşor de uitat proiectul nazist al Europei), şi Napoleon, şi Carol Quintul, şi – liric – Hugo şi atâţia, ideea e ce Europă vrei. Dacă poţi să respingi o Europă liberală, prezentată ca singura posibilă – asta sau infernul, asta sau naţionalism-fascismul, asta sau socialismul, asta sau sfârşitul lumii.
       Un escroc absolut e cel care echivalează Uniunea Europeană cu Europa. Nu există ins să nu iubească Europa unită, cred că realmente nu are inamici interni. Începând cu adepţii brexit, frexit et Co. Ideea e sub ce steag, cu ce structură, dacă grăbeşti federarea sau mai degrabă o confederaţie de tip helvetic, cu state semiautonome. Nu există inamici interni reali la Europa unită, e o iluzie sau o impostură analitică totală.
       Nu avem nicio stângă – iar dreapta e urâtă.

       ● Nu ştiu cum poţi să scrii fără a avea nimic de spus. Nu ştiu cum se face asta.
       Uită descrierile goale. Fă-o numai dacă ai prins o idee acolo, dacă e ceva surprinzător, dacă e în vederea unei noutăţi de gând sau a unei formule finale. Idee sau stil. Spune ceva nou – sau nu spune nimic. Cum poţi să pui mâna pe acel pix, pe tastatură, dacă nu ai ceva de spus? Când te înfăşori în pelerina nulităţii – analitică şi interpretare -, ce poţi face, eseuri scholare, pedagogie? Cum poţi scrie dacă nu e un gând inedit acolo, un sentiment acut? Nu eşti onest, nu ştii oare ‘cum stai’? Cum îţi poate scăpa impostura proprie?
       Pe parcurs pierzi probabil conştienţa revolverului din sertar.

       ● Disparităţi.
       – emfaza. Când autorităţile nu ştiu ce să spună, vorbesc cu emfază. Suntem ‘în război’ etc. Iar nu: habar nu avem unde suntem, vă aflaţi în case fiindcă nu v-am furnizat teste, mănuşi şi măşti, e un lucru simplu, habar nu avem cât va dura. Emfaza ‘suntem în război’ e grotescă, suntem într-o epidemie şi aceste lucruri au mai existat, cu pierderi imense.
       – ce se întâmplă e încarcerarea săracilor. E claustrat cine nu are mijloacele să se afle la casa lui de pe malul mării, pe barcă, pe iaht, la cabana privată, în reşedinţa secundară din provincie, cu piscină, teren de tenis şi grădină cu alei, în reşedinţa secundară de oriunde.
       – trăim o epocă în care exaltăm libertăţle individuale până la capriciul nebunesc. Şi apoi privăm majoritatea populaţiei de libertăţile cele mai evidente, aşa-zicând clasice. De 30 de ani frontierele sunt ceva rău, naţionalism, Hitler. Acum nimic nu e mai bun decât o frontieră: de la tegumentul care ne acoperă carcasa până la uşă, zid, geam, poartă, gard, cartier, oraş, stat. Frontiere între fiecare dintre noi, limitaţii trasate în cretă.
       – am criticat regimurile comuniste pentru ce făcuseră, mai ales, din indivizi: ingineria sufletească tulbura cu precădere: ‘omul nou’ etc. Acum avem, liber, trezirea delaţiunii în oameni. Se sună la Kommandantur pentru cei care nu stau în case, tuşesc, se aşează pe o bancă, poartă mască lăsată pe bărbie, au spus ceva, au gândit ceva, rămân mai mult într-un loc plimbând câinele, fumează. Oamenii se supraveghează cu o ură eficientă şi se îndeamnă unii pe alţii să se denunţe pe net, în haite morale, Biserici ale vigilenţei pentru un ideal mai înalt, colectiv. Suntem pedepsiţi fără nicio vină, pentru ceva ce statele şi guvernele, nu noi, au făcut – sau n-au reuşit să facă – şi în acelaşi timp suntem culpabilizaţi moral de parcă am face în permanenţă ceva.
       – criza politică, socială – pentru a nu spune: foametea – nu par, în ochii lor, să provoace maladii, subnutriţie, nonasistenţă faţă de persoane în pericol, crime, jafuri, banditism, depresii, morţi. Nicio proporţionare, niciun pas măsurat, niciun termen final, improvizaţie totală.
       – am devenit noile ţări de Lumea a treia. China ne ‘vine în ajutor’ etc. Zero măşti, zero ventilatoare, zero echipamente – în vreme ce China le produce pe toate şi Coreea de Sud, Taiwanul, Singapore ne furnizează lecţii practice. Occidentul e elevul Orientului.
       – şefii politici democratici sunt fericiţi că se improvizează autocraţi şi se joacă, pentru câteva luni, învârtind pe degete bastonul de dictator.
       …În oraş, astăzi. Mirosea a moarte. Parcuri încremenite, aleile au benzi cu Nu treceţi, străzi însorite şi goale cu luciu spectral, foarte rar un trecător, episod hiper-real şi puţin cinematografic.
       Black Label cu ceva gheaţă.
       Calm. Se face tot mai cald. Ideea că merită. Apoi că nu. Până la urmă, nu. De asemenea, totul s-ar putea prăbuşi foarte bine.

 

 

~

•8 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Agamben vede ‘inventarea unei epidemii’. Zizek nu se simte chiar grozav, Sloto e în sub-delir foucauldian, Habermas tace nonagenar şi cel puţin nu ne spune că virusul poate fi conjurat prin comunicare şi ineptul ‘patriotism constituţional’. Printre gânditorii momentului, par cele patru personaje, Dorothy, Sperietoarea, Omul de tinichea şi Leul Fricos, cântând şi îndepărtându-se la braţ, în timp ce saltă de pe un picior pe altul, pe o cărare şerpuindă: ‘We’re off to see the wizard,/ The wonderful wizard of Oz’.
       Floarea gândirii momentului se întâlneşte cu galeria şefilor politici.
       Avem noroc, cel puţin totul va muri definitiv. Se va spune ‘înainte de coronavirus’ cum s-a spus ‘înaintea erei noastre’. Cu adevărat noroc. E atât de rar să fii martor la naşterea unei epoci.

       ● Reglarea de conturi la ieşirea din claustrare. Şefii politici simt că oamenii sunt furioşi şi că, la ieşire, va fi un mic măcel politic. Şi pe cei buni, care au fost la înălţime, vom vrea să-i îndepărtăm, numai să nu le mai vedem figurile. Ei o ştiu foarte bine. Conjuncţia furiilor şi recunoştinţelor.

       ● Umerii înguşti ai vremii noastre.

 

 

=

~

•7 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Maree de inepţie şi pretenţie. N-ar mai trebui citit nimic mai nou de două secole.

       ● Picnicuri în balcon, pe terase.
       Onfray, bolnav, nu are virusul ci febra Dengue, o gripă tropicală violentă luată în Martinica. Dureri mari, febră de la întoarcerea în Franţa. Nu poate citi sau scrie, mers împleticit dintr-o cameră în alta etc.

       ● Interviul aproape imbecil, inimaginabil de slab, al lui Sloterdijk din Le Point. Melodia lui Foucault, teza biopolitică cum că puterea va fi dictatorială pe raţiuni de sănătate etc.
       Eşti tentat să ai o explicaţie pentru toate, fiindcă azi toată lumea ţi-o cere. Cum nu o ai, cum nu ştii ce să spui foarte bine despre realitatea lucrurilor, inventezi un inamic – e trucul cel mai simplu, de obicei ziariştii îl foloseau, din plictiseală produceau o figură a negativului. Dar lumea nu e atât de simpluţă, să o rezolvi într-o dualitate elementară. Când ţi se întinde în faţă un microfon, ar trebui să preferi noutatea absolută de a spune Nu ştiu, tentaţiei de a scrie un policier pe intrigă moralistă, cu personaje pozitive şi negative, pentru filistini. Nu poţi uita incertitudinea, contingenţa, hazardul, tragicul pur ca realităţi ale lumii. Ne-a lovit de-negânditul şi răspunsul nostru a fost de negândit (lipsa unor măşti de hârtie în Statele Unite, a unor mănuşi şi salopete de plastic într-o civilizaţie care inunda oceanele cu plastic). Totul a fost stupefiant şi a-raţionalitate. O noutate absolută care ne ţine consemnaţi în case, în cuşti asemeni unor animale, fiindcă nu ştim ce altceva am putea face. Un pas modest în spate şi începutul unei reflecţii, pe tabloul noutăţii lumii, par necesare. Un recul de săptămâni, luni sau ani. E interesant să vezi cum arată gândirea acum, cum va arăta literatura, reflecţia în general, artele. Când s-a petrecut unicitatea, când a survenit hapax-ul, nu cauţi să vezi cu ce seamănă, fiindcă – tocmai – nu seamănă prin natura lui cu nimic, nici nu oferă mediocritatea unui vinovat.

 

 

=

~

•6 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Secretul lui Polichinelle pe care autorităţile nu-şi fac curaj să-l confirme: e probabil că până la urmă vom lua cam toţi virusul. Astfel se va termina, rezonabil. Măsura carantinei nu a fost pentru necontaminare, ci pentru amânarea unei contaminări sigure. Dacă n-ar fi fost această minciună prin omisiune şi această falsă speranţă, carantina n-ar fi avut şanse de reuşită: ies pe străzi, ar fi spus oamenii, fie ce-o fi. De ce să mai amân inevitabilul pentru ca nişte medici să nu fie aglomeraţi, dacă totul a fost numai pentru a câştiga timp, iar nu pentru a nu ne îmbolnăvi. Până atunci, virusul poate deveni mai puternic şi contractez forme mai grave decât dacă l-aş lua acum etc.
       Când vor simţi minciuna, sau când autorităţile vor elibera adevărul pe porţiuni, reacţia de atunci va spune esenţialul.
       Va fi fost mai mult o dorinţă pioasă decât o tactică rezonabilă. În fine, totul e de înţeles.

       ● Există, pe lângă adevărul obiectiv, de fiecare zi, specia aceea ciudată de adevăr care e adevărul imaginar. Şi totuşi, e una care funcţionează. Adevărul imaginar e un non-adevăr, un fals, o minciună chiar – dar ceva care are eficacitatea adevărului şi astfel un fel de virtualitate de adevăr (se impune asupra realului prin efecte). A deţine un adevăr imaginar (deci un fals) e uneori la fel de important, ba chiar mai important decât a deţine adevărul obiectiv (demonstrabil), fiindcă te protejează şi îţi creează un avantaj în supravieţuire. Crezând într-un fals, o minciună etc, ţi se creează evoluţionist un avantaj.
       De pildă credinţa veche că toţi şerpii sunt veninoşi nu era adevărată. Dar cei care o aveau se fereau de arealul lor, nu se apropiau niciodată dacă vedeau unul, şi astfel şansele lor de supravieţuire sporeau evident. Cineva care ar şti că doar sub 10% dintre şerpi pot să te omoare ar avea mai multă nepăsare sau curiozitate să se apropie, riscând un accident. Adevărul imaginar (fals) al ignorantului a funcţionat mai bine decât adevărul obiectiv.
       Probă evidentă de adevăr imaginar: gândirea magică. Nu e nevoie să demonstrezi imensul avantaj pe care comunităţile în fervoare religioasă l-au avut asupra celor de o religiozitate observantă sau stinsă. Ideea că zeul e de partea ta e cea mai mare rezervă de curaj. Un şef sau un şaman care le spunea războinicilor, dimineaţa, că a primit în vis un semn divin şi că vor învinge îşi electriza trupele, obţinând victoria împotriva unui adversar egal sau superior, din peştera de alături. Efectul placebo, după toate studiile serioase, vindecă până la 30% dintre cazuri. Medicul vine în halat alb, se aşează în faţa pacientului, îi spune pe un ton confidenţial că a făcut eforturi să obţină o pastilă-minune, descoperire de ultimă dată, care-l va vindeca imediat şi total – şi îi strecoară în palmă nişte pilule făcute din zahăr, care-l pun pe picioare în 3 cazuri din 10. Homeopatia, balneoterapia, acupunctura etc. nu te ajută în sine cu nimic, sunt pseudoştiinţe, dar dacă pacientul crede nu le vom vedea dispărând curând. La Lourdes e plin de plăcuţe de mulţumire ale bolnavilor care au făcut pelerinajul şi s-au vindecat real. Adevărul imaginar îţi conferă un avantaj în evoluţie. Concret, ignoranţii vor avea urmaşi mai numeroşi… Aşa cum se spune despre credinţa ţăranilor, de pildă, că e în acelaşi timp stupidă şi profundă.
       Trebuie neapărat să crezi în adevărul imaginar, în iluzie? Sau e uneori destul să te comporţi ca şi când ai crede, pentru a funcţiona? E curios: uneori e suficient să te comporţi ca şi cum ar fi real. Chiar dacă ştii că doar 7% dintre şerpi sunt veninoşi, e destul să acţionezi ca şi cum ar fi toţi – pentru a fi ferit. Nici măcar nu ţi se cere să crezi în iluzie; ai deja un avantaj în supravieţuire. (E ceea ce predică azi J. Peterson, care crede necrezând şi observă că psihologic e acelaşi lucru, funcţia mitologiilor contează iar nu substanţa lor.) Şi ateii, exteriori oricărui sistem de credinţe, purtându-se ca şi cum ar crede îşi obţin avantajul evoluţionist. (Îmi amintesc de Onfray, care se declară mereu un ateu creştin, oximoron aparent – i.e., perfect ateu, dar cineva născut în civilizaţia creştină, marcat de istoria şi cultura câtorva milenii europene, diferit deci de un ateu din China, America de Sud etc., care va privi specific existenţa şi va avea avantajele subiacente.)
       Bemol: adevărul imaginar nu funcţionează mereu fără adjuvantul credinţei. Dacă nu crezi în pastila-minune, dar ridici din umeri şi o iei oricum, ea nu te mai ajută la absolut nimic. Magia nu va fi avut loc. Dintre ignoranţi, au un avantaj cei care nu joacă ignoranţa, ci practică imersia totală în posibilul ei.
       Cu cât mai puţin, cu atât mai mult, prin urmare.
       (E ceea ce trebuie să-şi fi spus oftând guvernele noastre.)

       ● În jur, nimeni. Doar am apăsat butonul de Pauză, asta e tot, ni se spune.
       Minunat.

 

 

~

•6 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● La ciuma din 1340, oamenii au dat vina pe: atei, cerşetori, leproşi, străini, pelerini şi evrei.
       Deci la putere, simbolic sau real, întrupând statu quo-ul sau norma, erau: credincioşi, bogaţi, sănătoşi, băştinaşi, localnici, neevrei. Boala a fost percepută ca agent străin, ceva care vine să perturbe mersul lucrurilor. Se mai spune asta, de obicei: despre revoluţii, modernitate, avangardă, progres, ‘distrugere creativă’, transgresiune în genere.
       Pentru a consemna că o molimă nu ţine de paradisul conservatorilor. (Celor care se bucură că lucrurile vor reveni, după încercare, la inocenţa vreunei Vârste de aur şi exaltă calităţile unui virus simili-moralist, cu indecenţa speranţei. Oricum, nicăieri n-au revenit lucrurile la ce a fost, s-a petrecut mereu ceva curios de natura saltului.)

       ● Cred că undeva în New Yorker se menţiona diferenţa: dacă la 11 sept. 2001 s-a observat că fiecare american ‘cunoaşte pe cineva care cunoaşte pe cineva care a fost acolo’ în Turnuri, la actuala epidemie aria se restrânge: fiecare dintre noi, global, va ‘cunoaşte pe cineva’, direct, care a luat virusul.
       Sună adevărat. Ştiu deja o mână de cazuri, unii care au scăpat teferi, 2 care au murit (rude între ei), şi nu cunosc atât de multă lume, şi nu par să fi început măcar pe departe lucrurile.

       ● Somnul de 75 de ani pe care l-am dormit, de când am mai păţit ceva global.
       Afară e un fel de primăvară.

 

 

~

•3 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Fiecare ins are în imaginaţie un ‘coronavirus’ personal şi câteva lucruri pe care le-ar dori ucise de acesta. Câţiva inamici, câteva situaţii. Aşa cum în vremea războiului fiecare avea hărţi, deznodăminte predilecte şi o lume preferată post-război.
       Nu văd, cu adevărat, cum te poate schimba o catastrofă pe dinăuntru. Înaintând, rămânem aceiaşi şi tot mai aceiaşi. Nu cred că s-a mişcat ceva într-un ins, ca evoluţie personală, provocând reveniri, drumuri ale Damascului, revelaţii dramatice, modestie adâncă şi ultimă. E naiv dacă aşteptăm de la o catastrofă să fie un pic pedagog moral. Tragedia nu va fi instructorul lumii, cum credeau grecii, şi nu sunt şanse să devină curând agentul progresului interior. (După o urgie, masele împing uneori spre regimuri de mână forte, din spirit de continuitate. Simt că a rămas ceva neterminat, vor să existe cineva care clinteşte în noi ceea ce n-au reuşit să schimbe natura sau istoria…)

       ● Frază a lui Pompidou, în faţa cuiva care îi exalta Europa regiunilor, descentralizarea etc.: ‘Perioada asta a existat deja, se numeşte Evul mediu, se numeşte feudalism’. (O observaţie mai nimerită încă: popoarele fericite nu au istorie.)

       ● Începem să bănuim că această molimă nu va fi Urgia anunţată sau aşteptată. Nu vor fi 1 miliard de morţi, nici cele 50 de milioane ale gripei spaniole, nici un milion sau mai puţin. Vom fi trăit o figuraţie a Morţii, o piruetă: de parcă şi-ar fi făcut un autoportret dar nu seamănă. Singurul efect inedit e că a oprit cinematografic în loc lumea, străzile; un inedit al peisajului, o contrarietate estetică.
       Ideea că am putea avea în faţă o Apocalipsă de mâna a doua…
       Ideea începe să tulbure.

 

 

~

•2 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Lucruri moderat interesante în zile de molimă.
       – uşurinţa cu care s-a instalat o acceptare, şi o supunere, faţă de privarea de libertatea cea mai elementară, cea de circulaţie. Sunt motive perfecte, desigur, cele mai bune motive din lume. Dar e frapantă acceptarea globală.
       – media biciuie autorităţile pentru că nu sunt destul de severe. N-a titrat mai nimeni, ca englezii, ‘The end of freedom’, toată lumea s-a supus imediat etc. Pe net, e vituperat de asemenea poporul – pentru a nu fi respectat o măsură sau alta. O foarte interesantă incitare mediatică la crimă, la disciplină cazonă, ca noutate în gândirea colectivă. Ceva de negăsit acum 20 sau 30 de ani, de-ar fi venit sfârşitul lumii. O virtualitate este acum deschisă.
       – Tocqueville pretindea că sunt popoare (francezii de pildă) care preferă egalitatea, libertăţii. Poate. Acum e ceva general. Toate regimurile, democrate sau tiranice, sunt la anno Domini 2020 egalizate de aceeaşi procedură colectivă liberticidă. E unic în istoria lumii. Chiar şi englezii, care, după T., preferă libertatea. Nu i-am fi putut aduce la unison cu nicio altă melodie. Tiraniile fiind natural obişnuite cu non-libertatea, n-au trebuit să facă, din parte-le, un efort. Cei care s-au aliniat suntem noi.
       – pare că suntem în case fiindcă bântuie în natură un virus. De fapt, nu tocmai. Suntem în case pentru că fiecărui cetăţean nu i s-a distribuit lunar, la uşă, un pachet cu 50 de perechi de mănuşi, 50 de măşti şi 5 teste, toate gratuite, aşa cum în timpuri de penurie armata distribuie pachete alimentare zilnice la uşa fiecăruia. Am fi putut ieşi pe stradă, ca sudcoreenii, taiwanezii etc., activităţile ar fi continuat, ‘distanţarea socială’ ar fi fost relativă, s-ar fi izolat prompt la domiciliu cazurile de boală. Suntem în case pentru că ne lipsesc nişte pelicule subţiri de plastic şi hârtie. A-ţi fi livrate nişte materiale care nu depăşesc un pachet de 1 kg şi costul a 50 de euro nu e, totuşi, o realizare a ştiinţei şi tehnologiei sau o colosală aptitudine guvernamentală. Guvernele îşi ascund incompetenţa pretinzând că suntem în case pentru a nu ne infecta iar ele ne poartă emoţionant şi parental de grijă, subtilă inversare efect-cauză – tristeţe de pompier piroman – care nu intrigă prea mult.
       – ideea că am delocalizat şi cedat unor ţări din Orient producţia noastră medicală nu pare, de asemenea, să fie vina guvernelor, ci o lovitură oarbă venită din cerul fatalităţii. De asemenea, toate astea nu reprezintă în vreun fel o declasare de civilizaţie, un regres.
       – facilitatea acceptării. Atât de neted. N-au protestat nici măcar nişte libertarieni de dreapta, miliţii reacţionare din Texas, un excentric recalcitrant, vreo sectă de smintiţi.
       Timpuri în care un ucenic vrăjitor, un tiran în devenire îşi ia surâzător notiţe. Occidentul nu pare să fie, deodată, un obstacol atât de mare.

       ● Când elitele au început să preia teme de stânga, când am văzut burgheze şi mari burgheze manifestând pe teme feministe etc. în stradă, tipi care au trăit în puf vorbindu-ne de minorităţi şi antirasism – deja puteai simţi că ceva nu e în regulă. Dacă le iei săracilor temele de luptă, dacă le legitimezi – ei cine mai sunt? Şi cine le mai sunt adversarii, dacă bogaţii manifestează în stradă cu discursul săracilor, dominaţilor şi oprimaţilor lumii? Această răsucire şi acest amestec perfid au născut stânga societală, cea mai sinistră invenţie din anii ’80 încoace: cultura contestaţiei a fost anexată de elite. Voiau să simtă că protestează, că au un discurs moral. Curând, starletele le-au luat-o pe urme. Toată lumea voia să fie moralistă, oftând din puf împotriva tristeţilor lumii. Dar dacă voi sunteţi elitele sociale, împotriva cui luptaţi, a voastră înşivă?… Comedia era mai presus de spectacol, şi în scurt timp a devenit ideologie dominantă. Dacă e ceva ce ar putea avea bunătatea să moară de virus, e ea.
       (Ce ar trebui să moară de virus? – întrebare generică. Listă foarte lungă. Doar că fiecare va pune ceva din agenda sa, şi nu ne-am mişcat un milimetru. Dacă ne-am contesta puţin, dacă am gândi şi împotriva noastră înşine. Cât ne lipseşte dialectica…)

       ● E incredibil. În fiecare zi îmi spun: e incredibil. Oboseală.

 

1newyorker-6april2020

The New Yorker, 6 april. 2020

 

 

~

•1 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       Fondul politicii e Frica. Ameninţarea, violenţa, maladia, moartea. (Tot blabla-ul politic în care credeam.)

       Oamenii trăiesc în spaţii atât de mici.

       La Paris, atmosferă foarte calmă, foarte Franţa Ocupată.

 

 

~

•31 martie 2020 • Un comentariu

       ● E uimitor, le-au creat un complex de inferioritate bătrânilor. Ultimele ucazuri le presupun acestora o precaritate mintală. Ideea ar fi că dacă eşti bătrân nu poţi înţelege, şi atunci eşti claustrat spre binele tău.
       Vor fi câştigate procese. Acum, o asociaţie împotriva rasismului de vârstă (ageism) ar distruge tot. Nu există. Nu sunt interesante şi nu primesc sprijin decât ONG-urile care pot submina, indiferent de obiect, structuri tradiţionale. Poate pe bună dreptate.
       Ideea că unui ins de 65 i se presupune mai puţină inteligenţă decât unuia de 30, 14 sau 18 e o catastrofă admirabilă şi n-a putut trece decât prin mintea unui liberal, ins dominat natural de fascismul profitului şi ontologia Pieţei, pentru care toţi outsider-ii procesului economic sunt suboameni în asistenţă. Poate un bătrân vrea să iasă, să se sinucidă. Se va obiecta că poate muri, dar nu are dreptul să infecteze pe altul. Prea bine, dar atunci nu are acest drept nimeni. Au creat în chip absurd o subcategorie, mental labilă, pretinzând că o apără, aşa cum diminuezi drepturile nebunilor pentru a-i apăra de ei înşişi. Li s-a lăsat un culoar orar în care pot fi precum ceilalţi… Nu e doar un abuz, e ceva foarte comic. E nevoie de o minte liberală să-ţi intre lin în conştiinţă aşa ceva, fără obiecţie imediată. Bieţii bătrâni, chiar dacă unii ne bat la orice test IQ, se simt acum cei din urmă oameni, cu discernământ presupus alterat, şi asistă la tăcerea societăţii. Tinerii au în plus faţă de ei doar ţesut miologic, masă musculară neîmbătrânită. Muşchi… O lovitură pe care cei post-65 n-o vor uita curând, insultă devastatoare – trebuie să fi tarodat până în suflet mai ales consimţirea tacită a societăţii.
       Poate în condiţii de dictatură militară provizorie (stare de urgenţă) n-ar putea câştiga un proces. Dar amărăciunea lor, complexul de inferioritate rămân. Nu vor uita asta oricâte retractări ar surveni să o acopere, oricâtă afecţiune ar vedea în jur. Nu cred că aceste măsuri cu bătrâni mai există în altă dictatură temporară sanitară, de la această oră, din societăţile noastre occidentale.

       ● Absenţa gânditorilor în Valahia, a pretinsei funcţii publice. Nu există 4 oameni care să poată vorbi cu şir despre ce se întâmplă. Nu făcând analiză sau hermeneutică, cele două camuflaje ale mediocrităţii (sunt prilej de umplutură când nu ştii ce să spui, şi dacă împănezi cu analogii şi citate îţi ies din orice lucru 10 pagini), ci sinteză, perspectivă şi idei (soluţii). E deşert. Nimeni. E fascinant că a fost nevoie de aşa ceva pentru a ne confirma intuiţii triste sau vechi. Ei pot vorbi despre mici evenimente, se pot indigna, ca un turc în cafenea oftând şi aşezându-şi fesul. Pot fi intellos pe sărite şi moralişti din şezlong, cum se întâmplă în zone istoric inexistente ca a noastră. Când se precipită însă ceva unic, un hapax la suprafaţa realului, ceva ‘larger than life’, sunt laminaţi, reduşi la ei înşişi. Şi noi, cu un surâs strivit, perfect singuri.

       ● După ce se termină.
       Felurite gânduri despre după-ce-se-termină. Prostraţie, aşteptare. Într-un rectanglu.

 

 

~

•29 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Zilele de pneumonie chinezească. Drept de inventar.
       – eugenia. Scandal aproape metafizic să hotărăşti care sunt pacienţii mai slabi, pentru a-i scoate de la aparatele de supravieţuire. Se va spune că medicii practică oricum eutanasia la serviciile de Urgenţă, că e pâinea lor de zi cu zi şi nu sunt atât de impresionaţi, că jurământul lui Hippocrate e de decenii încălcat industrial (chiuretaj etc.) şi că nimic nu mai are legătură cu nimic în materie. Poate, dar să fii darwinist zilnic, la cantitatea şi anvergura asta, e o greutate cam mare. De la un anumit număr încolo, cantitatea devine calitate, vorba nemuritorului Engels.
       – virusul, contradictoriu: le pretinde oamenilor să fie generoşi fiind egoişti. Cu cât mai egoişti, cu atât mai generoşi vor fi, li se spune: singurul fel de a-i iubi pe ceilalţi e să te iubeşti numai pe tine, rămânând între patru pereţi. Nefăcând nimic, faci totul. Oamenii se flatează că sunt generoşi şi, în maniera starletelor, cad în extaz în faţa propriului devotament. Până şi cei cărora li se rupe total de umanitate pot spera, rezultatul fiind acelaşi, la o medalie.
       – ne-a făcut personaje anistorice. Te simţi absolut frate cu cel de la 1918, cu cel de la 1340. Nefericitul acela, tremurând în rasa lui murdară de călugăr, care se târa pe străzi aşteptând sfârşitul. Mai fragil ca o păpădie, te uiţi în jur şi nu poţi să te sprijini de nimic.
       – e o molimă inegalitară: bătrânii, săracii au un pic mai puţine şanse. Pare că virusul e democratic şi loveşte în toţi, fără consideraţii de rang, excelenţă, poziţie socială, prinţi şi cerşetori deopotrivă. În realitate, când eşti la baza scării sociale primeşti lovitura în plină figură, în vreme ce pentru ceilalţi ea e amortizată puţin. Casierii, medicii, vânzătorii sunt obligaţi să rămână în prima linie. Auzind zilnic că toată lumea trebuie să stea în casă, se întreabă dacă ei sunt măcar consideraţi oameni. (În unele ţări, o dată pe zi, de la ferestre, sunt aplaudaţi că mor, ca să trăim noi – cea mai înspăimântătoare formă de recunoştinţă pe care am văzut-o. Hollywood-ul va face filme şi se vor scrie cărţi despre acest episod inedit de gratitudine vilă. Am fi putut avea discreţia să le mulţumim după, nu in-your-face, cu uşurarea vicleană a celui cruţat. Dar nimic n-a dezvăluit mai mult firea umană, care vrea să i se aprobe admirativ chiar perversiunea.) Franţa metropolelor, în sfârşit, acei happy few, s-a refugiat fugind în provincie – din Paris, puţin peste un milion -, cei mai înstăriţi dintre cei înstăriţi, ascunzându-se în reşedinţe secundare din regiuni obscure şi ducându-le şi acolo virusul. Pe scurt, pentru a nu ne înşela, clasa a treia de pe Titanic ocupă mai puţine bărci de salvare.
       – discursul religios: nul, nicăieri, inadecvat, provincial, la mii de mile de orice. (Nici măcar nu au explicat nenorocirea prin pedeapsă divină, ca pe timpuri.) Nu am văzut nimic mai neputincios. Dar ‘neputincios’ încă presupune că ar fi existat.
       – mitul ‘panicii’. Nu am văzut nici măcar un singur ins panicat. Îngrijoraţi, desigur – dar panicaţi, oameni care să-şi smulgă părul din cap învârtindu-se în cerc, niciodată. Societăţile noastre occidentale se tem de moarte. Dar am văzut ceva cu totul inedit: au sânge rece.
       – se înţelege, situaţia va lăsa urme în bine, ca şi în rău – blabla-ul ştiut al analiticii tv şi de revistă de ştiinţe politice. Dar esenţial e: după epidemie, lumea va face un pas înapoi sau înainte? – În rău: o perioadă de reglare de conturi. Popoarele se vor răzbuna puţin, mai întâi pe politicieni. Puteau să facă mai mult? Tehnic, da. Realist, nu. Îi vom pedepsi oricum, vom alege figuri inedite, partide noi, corona-partide, vom fi absurzi şi nepăsători şi vor fi probabil şi revizionisme ideologice. Va fi întoarcerea popoarelor. Toţi se tem că progresele vor fi încetinite – cele societale în orice caz (drepturi civice, minoritarism, ideologie oficială), nu neapărat cele sociale. Poate obişnuinţa cu măsuri disciplinare excesive. Vor fi alte epidemii, nu va fi ultima din istorie. Vom avea stocuri permanente de alimente şi măşti ani de zile, prin cămări, spre amuzamentul urmaşilor. Uluiala de a vedea o planetă oprită în loc a fost atât de mare, încât vom avea sechele culturale permanente. – În bine: ne va constrânge să inventăm o nouă viaţă. Poate vom reînvăţa gustul lucrurilor. Şi apoi: totul e de reinventat. Lumea are din nou consistenţa plastilinei.

       ● Onfray, în Martinica. Are o casă, a mers acum 3 săptămâni, molima l-a prins acolo.
       Caraibe e exact locul unde ai vrea să fii. Există fireşte carantină – dar fereastra…

       ● Nu e vorba de un ‘pahar’ pe jumătate gol sau pe jumătate plin, am ştiut-o întotdeauna.
       Nu există nicăieri un pahar. E lucrul cel mai greu de văzut din lume.

 

 

~

•28 martie 2020 • 3 comentarii

       ● Cantitatea de stupidităţi care se spun când un om are în faţă sfârşitul. Incredibila cantitate de stupidităţi şi truisme şi mediocritate care se revarsă. Dacă mai aud un singur ‘Aveţi grijă de voi’, Să ne spălăm pe mâini’, ‘Solidaritate’, ‘Să ne gândim la ceilalţi’, ‘Şi nu uitaţi să rămânem în case’, ‘Lumea nu va mai fi la fel’, ‘Va trece şi asta’ sau monumentalul ‘Să fim optimişti’…
       O Niagară a nulităţii. Cum nu se poate mai curios.
       De ce nu suntem geniali în faţa spectrului morţii. N-ar trebui să fim extraordinari la încercări extraordinare? Cu două secole în urmă, agonia era o artă. Un scrib era prezent discret într-un colţ al camerei pentru a nota vorbele muribundului…

       ● U.E., inexistenta. (Stupefacţia deceniului.)

       ● Scriitorii sunt în distanţare socială dintotdeauna, e ceea ce fac mai bine. Fug de semeni pentru a scrie cărţi despre aceştia. – Montaigne, fugind din calea ciumei pentru a se refugia la castel, şi scriind ceva din care rezultă că s-a refugiat de semeni.
       După ce le-au aruncat în faţă adevărul, vor să iasă pe o terasă, atâta tot.

 

 

~

•26 martie 2020 • Un comentariu

       ● Lucrul de care m-am convins: stupiditatea e moralistă. Evident că inversul nu e adevărat şi că a fi moral nu e deloc a fi stupid. Doar că: stupidul e totdeauna moralist.
       (E la fel ca în disimetria cognitivă religie-inteligenţă. Un religios nu e neapărat un stupid – departe de asta, chiar -, în vreme ce un stupid, cineva oligofren clinic, acel ‘idiot al satului’, e neapărat religios. E tulburător că printre stupizi patologic – în propriu: oameni care au dificultăţi să adune doi şi cu doi etc. – nu vei găsi niciodată atei, ateismul presupunând totuşi o reflecţie, bună sau rea, asupra problemei, făcută prin neantizare: posibilitatea ca un lucru de asemenea să nu fie. În vreme ce religioşii pot fi hiperinteligenţi sau nu.)
       În tablou simplu, disimetria cognitivă religie-inteligenţă:

disimetrie
       Disimetria apare din inversarea raportului de necesitate: insul inteligent e religios uneori (borna Einstein etc.); insul stupid e religios întotdeauna.
       Raportul similar de disimetrie e prezent între inteligenţă şi moralism: insul inteligent e moralist uneori, însă insul stupid va fi moralist întotdeauna. Cel inteligent pare să aibă nevoie doar uneori de zeu şi de ordine morală, de o scară între el şi cer; cel stupid, întotdeauna. (A nu se confunda desigur morala – care e publică, un set de obligaţii, de da-uri şi nu-uri pe două coloane, admise mutual în comunitate – cu etica: individuală, un cod personal, ca al… samurailor, să zicem. Un ins poate fi amoral sau imoral, şi perfect etic. Invers, un ins ireproşabil moral poate fi total lipsit de cod etic.)
       Moralismul nu e stupid cu necesitate – dimpotrivă, poate fi, şi adesea e, briliant, şi o cauză perfect îndreptăţită pentru atâtea condiţii istorice. Dar stupiditatea e mereu moralistă, iar această disimetrie derutează, tulbură.
       Moralismul stultiţiei e un fel de uşurare de filistin, un joc care aduce în sfârşit limpezime lumii, cu echipe, bunii şi răii, tricouri albe şi negre, cu tuşe groase, public, fanfară; o nevoie de ordine epistemică în haos. Drept care un ins moralist şi inteligent, onest în toată viaţa sa, se poate trezi că are de partea lui, în tribune, o armată de susţinători pestriţă şi adesea inavuabilă, care îi furnizează constant ‘like-uri’ morale. Astfel, el e nevoit să le atribuie ipotetic, în disperare de cauză, prezenţa unui metafizic ‘instinct moral’. În acele momente, onestitatea lui, instabilă, comite o eschivă. Onest ar fi fost să-i remarce nu instinctul moral, acelui susţinător nedorit, ci stupiditatea.

       ● Mă uit la poza de atunci. Cred că aveam 5 ani. Ceremonia de cadouri părea să fie importantă. Ştiu că erau nişte poezii spuse pe scenă, nişte cântece, la sfârşit un dans popular, părinţii ne aplaudau şi apoi eram aliniaţi pentru a ne împărţi cadourile. Bietul om care ni le înmâna, cu sacul rupt – părea dintr-un film de Kubrick, dar e ciudat că noi copiii nu ne speriam de el. Mi s-a spus de altfel că era un om cumsecade, soţul educatoarei. Deşi am un cadou în braţe, întind mâna după un altul din stiva din faţă, şi el pare că mă opreşte.
       Nu-mi amintesc mai nimic. Aveam un fel de geantă mică făcută din tablă, în care îţi aduceai mâncarea. Ştiu că eram un băieţel melancolic. O rugam pe bunica mea, care ne aducea zilnic înapoi de la grădiniţă, să ne oprim prin parc şi priveam copacii. Atâta tot. Bunica ne învăţa poezii, mici catrene cu care încerca să ne înveselească, rugăciuni în română şi latină pe care le pot turui şi acum. Îi învăţaseră la şcoală, din imperiu, lucruri de la slujba ortodoxă şi cea catolică împreună. Îmi cumpăra câteva bomboane. Dădeai 1 leu şi de la chioşc ţi se puneau în pumn vreo cinci bomboane într-un boţ de hârtie. Aveau o pudră de cacao şi erau lipicioase. Ea ne făcea genţile cu mâncare, dimineaţa, părinţii erau de mult la slujbe. Ni le împacheta atent, ştiu că la ora mesei trebuia să desfac fiecare lucru. Mergeam încet spre casă, care era la 200 de metri. Ne opream în parc, pe o bancă, îmi legănam picioarele. Parcul era înălţat pe un povârniş, ca o platformă, şi în faţă se vedea mica noastră stradă, unde trecea o maşină la jumătate de oră. Mai încolo, trecători. Bunica era lângă mine, sigură, ca o certitudine. Nu am amintiri de atunci, numai, în linii mari, un fel de lungă tristeţe resemnată.
       Ce e cu toate pozele astea. Murim, vrem să spunem: am trăit? Au ceva testamentar.

       ● Serialul Freud – prim episod şi ultimul. Stânjenitor de trist, biopic împletit cu tramă detectivă, şi n-a ieşit niciuna. Zero regie, actori şablon cu manierisme groase etc. Foarte aproximativ din viaţa lui F., e privilegiată varianta americană ‘comportamentalistă’, Freud şarlatan, din anii ’50. El n-a plătit niciodată un om să-i aplice o şedinţă demonstrativă de hipnoză, acela era Charcot, e totul în amestec. De parcă F. n-ar avea destule păcate şi a fost nevoie să inventeze suplimentar pentru percutanţa de scenariu (germano-austriac).
       (Dar, într-o scenă, ‘Te lucis ante terminum‘ – câteva măsuri…)
       E suprarealist ce trăim.

 

1newyorker-30mart2020

The New Yorker, 30 mart. 2020

 

 

~

•25 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Uf, guvernământul mondial. Unde e iluzia că, la o problemă globală (epidemia), soluţiile trebuie să fie globale?…
       S-a mai dus un paralogism teoretic, cu aparenţă de evidenţă peremptorie, predat peste tot de dimineaţa până seara, solid ca marmura.
       Alitalia, naţionalizată. Francezii reflectează dacă să naţionalizeze Air France, Renault, poate căile ferate etc., speriaţi ca după prăbuşirea acţiunilor să nu le cumpere alţii pe nimic. Întoarcerea statului, a naţiunii, a tot ce-am zeflemisit, respins, spulberat ca anacronic, într-o ‘economie globală’, de 30 de ani.

       ● Când, în interbelic, s-au dat în Franţa primele concedii plătite, oamenilor li s-a făcut brusc frică. Pentru ei, a nu munci însemna a fi bolnav sau şomer. Neştiind ce să facă mai bine, unde să plece să se distreze, fără să existe noţiunea de ‘vacanţă’ şi codurile ei, au numit acest timp ‘săptămâna cu 7 duminici’. Căci făceai, în acele zile, ce făceai duminica.
       Urmează poate zeci de duminici. Care sunt suportabile, la secvenţă de 7 zile. Când sunt însă una după alta… E evident că oamenilor li se face frică de ei înşişi, şi practică saturaţia cu alcool, tv etc. pentru a alunga, pe lângă plictiseală, un subtil vid de sine. Nu-i adevărat că narcisismul e o practică. Privind mult în oglindă, afli că nu te iubeşti.
       Nu avem un imaginar sau o reprezentare de o lună jumătate-două pe care să le umplem cu noi înşine. Numai bogaţii – şi, dintre ei, doar moştenitorii de familii – cunosc această artă.

       ● În mod real, nu mi-ar displăcea să fim coada de cometă a unei lumi. Dacă străluceşti cât de cât limpede în cealaltă.

 

 

~

•24 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Falimentul noţiunii de common decency, a lui Orwell, cu care se îmbătau liberalii globalişti, socialiştii liberali (Mélenchon: ‘decenţa populară’) şi extrema dreaptă, un fel de bun-simţ moral care s-ar manfesta ca un fundament etic spontan al socialului. A fost indecenţă generalizată. De supravieţuire, umană. Într-atâta simţ civic a existat, că a trebuit scos la lumină cu armata.
       Statul providenţă, ironizat acru de dreapta liberal-conservatoare: e singurul stat.

       ● Cei care au denumit-o criză ‘sanitară’… Dumnezeule, dacă vreodată a existat un eufemism. A fost criză până în ultimul buzunar mic, de la piept, de la jiletcă, în pliurile microscopice, întreţesute, ale căptuşelii. Criză a tot. Parcă ne-ar fi dezbrăcat pe toţi în pielea goală şi, cu mâinile acoperind genitaliile, ne uităm unii la alţii.

       ● Redescoperim ce e viaţa în cotidian. Ce e o miercure, o joie.
       (Ieri a fost duminică, azi duminică, mâine, duminică iarăşi.)

 

 

~

•24 martie 2020 • Un comentariu

       ● Ce nu vor întârzia să reproşeze, către sfârşit: virusul – aceasta nu se poate nega – a fost un băiat de stânga. (Ce-i drept, stânga liberală, cel mai sinistru hibrid inventat vreodată şi care, pus pe lume în anii ’80, devenit ideologie globală, distruge de facto stânga reală, socială.) Globalist, antietatist, societate deschisă, open-borders, anti-suveranist, antifamilist. Pentru a ne distruge avea nevoie de toate astea, de şleauri deschise.
       A fost învins cu măsuri de dreapta, con-reac: normativism, naturalism eugenic, igienism, frontiere, claustrări suverane, familie, limitaţii, închideri – travail, famille, patrie.

       ● Houellebecq – lucru la o antologie de eseuri, publicabilă în toamnă.

       ● Copertă New York Magazine. Revistă destul de oarecare, pentru newyorkezi.
       Copertă Valeurs actuelles. E o revistă conservatoare, şi nu este bună.

       Dar e sfârşitul unei lumi. Şi după ce vom ieşi cu bine, şi după ce vor fi lăudate, panicat-prevenitor, UE şi ONU pentru ce-au făcut şi cum au ajutat, şi cât de consistent (U. Europeană, ajutor 1 miliard către România, 300 miliarde pentru Franţa. Generozitatea. Cât li se va mulţumi, la urmă). Şi se vor prezenta tabele şi sume cu zerouri, şi economiile şi industriile vor reporni – mai cu seamă cea a pompelor funebre. Şi refrenul globalist, şi cooperarea internaţională în medicină care ne-a salvat, iar nu frontierele arhaice. Şi iarăşi un toast şi un hei-rup pentru open-borders şi valori federatoare şi ideologia dominantă – ei bine, cu toate acestea, tot va fi fost, în cele din urmă, sfârşitul. Eşecul unei lumi.
       Un fel de stupoare tăcută. Nu cred că masele vor reacţiona încă, într-o parte sau în alta. Vor suporta mai întâi încremenirea.
       Apoi, necunoscutul.

Screenshot_20200323-192209_Instagram

 

 

~

•23 martie 2020 • Un comentariu

       ● Delicaţii fraţi Goncourt: femeia, ‘animal alcătuit din lux şi lene, care paşte bancnote’.

       ● Două teorii: a) să urmăreşti ştirile, bifând zilnic contabilitatea macabră, b) să nu urmăreşti mai nimic, altfel decât în liniile mari, şi să te abstragi din cotidian: ficţiune, filme, muncă sănătos îndobitocitoare (călugării îl numesc ‘lucrul mâinilor’, o practică repetitivă care ar rezulta într-un soi de lucru al sufletului: alinare şi calm stenic), grădinărit dacă ai o grădină, bricolaj dacă ai talent tehnic, proiecte, alienare pozitivă.
       (Eroii cotidianului, în acest timp: casierii, vânzătorii, transportatorii, gunoierii, măturătorii, medicii, sanitarii, curierii, poştaşii, poliţiştii (în Franţa nici acum nu au măşti pe figură, şi opresc maşini – sunt trimişi zilnic la abator), furnizorii de internet, ţăranii, electricienii, tehnicienii de întreţinere a utilajelor, voluntarii. Nu ştiu dacă se va face o statuie, într-o zi, pentru insul obişnuit şi corpurile de mentenanţă, în care se ţine o ţară.)

       ● Peisajul general. Nu-ţi vine să crezi cât de ciudate sunt lucrurile, cât de straniu arată totul. Străzi, oameni, elan de viaţă, impresia că pe drum se târăsc fantome, inşi sub anestezie.

 

1newyorker-9mart2020

The New Yorker, 9 mart. 2020

 

 

~

•22 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Taximetrist: nu e îngrijorat de epidemie. Mai întâi, e exagerată; apoi, mor mai mult bătrânii. Voia să braveze, să ne facă să mai luăm taxiuri liniştiţi, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla? Disperare de negustor? Avea vreo 25, o voce hotărâtă. Acel ‘mai mult bătrânii’, răguşit, metalic.
       Pietatea filială.
       Mi-a amintit cineva că nici Crăciunul ’89 nu l-am făcut. Nimeni nu mai ştie să fi mâncat ceva specific, să fi stat la o masă. Nici n-a mai existat ideea.

       ● Heidegger era la un seminar, prin ’73, perora despre tehnică şi deodată, oprindu-se, aruncă ritos: ‘Turismul ar trebui să fie interzis’. (E. Levinas, Le Temps et l’Autre, PUF, Paris, 1983, p. 12.)
       Turiştii nu mai sunt vizitatori ci ocupanţi de care oraşele vor tot mai mult să scape, degradând peisajul urban şi ritmul vieţii, veniţi nu pentru a vedea ceva ci a petrece. Ei şi. Până şi ei ar fi preferaţi. Până şi hoardele vor fi o amintire plăcută.

       ● La un moment dat se va termina. Câteva zvâcniri, câteva reveniri şi se va termina. De tot. Încep să detest un pic, de pe acum, lumea de după.
       Tot ce era marginal devenise central, iar centralul era împins în derizoriu şi anonimat. Cel mai interesant om din lume era un individ transgender. Universităţile îi făceau un corpus teoretic, media îi căuta în coarne, legislatorii modificau lucruri, Nobelul şi Oscarul premiau stranietatea militantă… De cam 20 de ani, marginalitatea ocupa centrul. ‘Ciudăţenia’, minoritarismul, anti-normativismul etc. Era un circ, dar erau culori minunate.
       Vom avea reabilitarea Centralităţii. Reîntoarcerea pendulului. Şi toate lucrurile cu prefixul re-, readucere, reconsiderare, renormalizare, reabilitare – poate, reacţionarism. Tragedia, moartea, care întorc kilometrajele la zero.
       Literatura. Subţiată până la indistincţie în ultimele decenii, fără figuri mari, linii grele sau genii, în pierdere de public, supravieţuia cu linia a doua a frontului. Se va vedea ce înseamnă, în literatură, centralul. Nu l-am mai văzut de mult la lucru. Temele greoaie, moral-metafizice, ca-n XIX? Redescoperirea simplităţii?
       Ideea de pendul e cea mai dezolantă din lume. E în fapt aproape o batjocură.

 

1newyorker-23mart2020

The New Yorker, 23 mart. 2020

 

 

~

•21 martie 2020 • Un comentariu

       ● Valahia. Străzile goale. Privirile celor care trec pe trotuar, brusc preocupate de orice altceva decât lucrul la care se gândeşte toată lumea. Nici 10% din densitatea umană obişnuită a străzii. 3 inşi cu măşti pe figură – nu se găsesc de vânzare. Se aud mai tare decât de obicei păsările. Tensiune mocnită şi un fel de nedumerire – serios, ni se întâmplă cu adevărat chestia asta. Glumele cad în gol, distracţiile cad în gol, perechile se ţin de mână şi apoi nu se mai ţin de mână, stocul de cărţi şi filme e aproape neatins. Oamenii privesc din când în când pe fereastră străzile goale. Mai ales liniştea e neobişnuită.

       ● Cu cât te documentezi mai în adânc, cu atât îţi dai seama că nu vom scăpa de o extindere aproape generală. Forţa de contagiune e atât de mare, încât depăşeşte anticiparea raţionalului. Tot ce se va reuşi e temporizarea. Toţi caută să câştige timp, pentru ca laboratoarele să inventeze ceva, o mutaţie norocoasă să aibă loc şi să se reducă numărul victimelor. S-a reinventat limbajul aluziv, ‘esopic’, pentru a ni se indica ce nu se poate rosti: ‘număr de paturi’, ‘colaps de sistem’, ‘vârf de curbă’. Medicii nu ştiu cum să ne-o spună, fiindcă ce-i interesează e să nu aglomerăm clinicile, deci să se comprime responsabilitatea etică proprie şi să se extindă cât mai mult durata a ceea ce e inevitabil. Şefii politici nu ştiu cum să ne-o spună, să nu cadă de-a valma alegeri şi temeliile moral-democratice, să nu alegem tipi de mână forte, să nu existe nesupunere civică şi răzmeriţe, să nu ne răzbunăm. Noi nu ştim cum să ne-o spunem – nu altceva decât că vom fi, noi, cruţaţi.
       Suntem într-un fel de Munte vrăjit. Roman de necitit, ultraplictisitor şi plin de tartine de pseudofilozofie, dar cu un sentiment real apăsător al sfârşitului. Sau în Moarte la Veneţia, cu ambiguitatea, forţa de seducţie a morţii, în timpuri când tuberculoza sau holera bântuiau staţiunile balneo luxoase, cu dantele şi decor în ceţuri pastel.
       Chiar dacă se termină totul cu bine, chiar dacă se termină mâine la prânz, printr-o mutaţie norocoasă sau un miracol, n-o să putem uita niciodată prăbuşirea asta. A fixat în noi o imagine a secolului. Am văzut cum s-a oprit în loc lumea, într-o primăvară oarecare.

       ● Stare secundă. Nu se poate scrie, nu te poţi concentra. Nu se poate citi ceva dens, îţi fug rândurile după câteva pagini. Nu ştiu cum se poate trage profit livresc din asta. E ca un zumzet enervant, un bâzâit de viespe invizibilă în aer, nu se întâmplă numai cu tine ci cu toată lumea. Dacă te abstragi zen, nu-ţi iese. Dacă te documentezi, te adânceşti haotic în informaţie şi nu rezişti mai mult de jumătate de oră. Nimic nu-ţi inspiră nimic. Priveşti somnolent trecătorii care-şi spun că totul o să se termine cu bine, ei te privesc pe tine. Prinşi în capcană. Aprinzi o ţigară.

 

2newyorker-23mart2020

The New Yorker, 23 mart 2020

 

 

~

•19 martie 2020 • Un comentariu

       ● Acum 2 săptămâni autorităţile, liberale, spuneau că virusul e o gripetă, va face mai puţine morţi decât o răceală, şi adevărata epidemie e frica oamenilor.
       Acum, parizienii se refugiază spre provincie, încolonaţi pe şosea, ca în 1940.
       În curând vor pune probabil câte un Checkpoint Charlie la fiecare cartier, cu gheretă, barieră şi soldat, să declari unde mergi şi când te vei întoarce.
       Ne-am dorit, un pic, să admitem, timpuri mai interesante.

       ● E plicticoasă ameninţarea asupra bătrânilor, care sunt de departe cei mai interesanţi oameni. Cognitiv, tinerii nu sunt mai interesanţi decât o stivă de lemne – nu ştiu nimic, nu au trăit nimic, nu au apucat să asimileze şi să vadă nimic, iar până la formarea unui caracter gândurile lor sunt în întregime mimetice. Bătrânii sunt împiedicaţi şi lenţi, dar interesanţi de spirit, ştiu o mulţime de lucruri şi au mereu câte o obsesie pe care ţin s-o împărtăşească. Fumează pipă, poartă veste, sunt o lume.

       ● O barcă de 12 metri, Jeanneau Gin Fizz, încă se găseşte sub 25.000. Ai vele, două mici catarge, ai motor, e confortabil pentru 2-4 oameni, e rapidă, stă bine pe apă – s-a făcut cu ea turul lumii, în echipaj sau solo, fără probleme – şi arată ca un vis. Te poţi plimba toată Mediterana acostând în cele mai leneşe porturi – pe Riviera de pildă te prăjeşti cel mai bine.
       Reverii de trecere a urgiei – ironia întrupată -, nu se ştie când, nu se ştie unde.

 

3newyorker-23mart2020

The New Yorker, 23 mart. 2020

 

 

~

•17 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Pe străzi, o duminică permanentă.

       suicide

       ● Nu văd cum s-ar putea prelungi mai mult de o lună blocajul generalizat. Oamenii vor prefera ipoteza sinucigaşă. Vor ieşi pe stradă şi vor cere să meargă la lucru. Virusul e poftit să vină, nu are decât, se va spune… Fiindcă altminteri nu ai cu ce-ţi hrăni copilul, nici cu ce-ţi îngropa bătrânul. Reporniţi ţările, cine trăieşte, trăieşte – va fi consemnul general. Încetaţi să ne mai salvaţi fiindcă, dacă ne mai salvaţi mult, pierim de tot. Retropedalaj pe măsurile de urgenţă. Ţările nu pot supravieţui la nesfârşit în stază. Etc.
       E probabil că enervarea va dospi o lună, până să se acumuleze şi să irupă.
       În fond englezii au dreptate, e vizibil din nespusul discursului oficial, american sau european. Cuvântul vindecare nu există. Cuvântul eradicare nu există. Tiparul chinezesc – îngrădire, eradicare totală -, taiwanez, sudcoreean nici nu e pomenit. E limpede că e preferată amânarea, încetinirea şi acceptarea unui soi de contaminare generală controlată, o însoţire ‘paliativă’ a epidemiei, adică îmbrăţişarea fatalităţii. Ideea pare să fie, în Occident: până la urmă, îl vom lua toţi. Aici nu e Asia, frontierele sunt complicate. Putem doar amâna, eşalona contingentele de morbiditate, dar până la urmă îl vom lua toţi. Singurul lucru pe care nu-l ştim e cum să vă spunem într-un mod decent asta.
       Ceea ce spun guvernele e întocmai ceea ce nu spun. (Cred că Macron e singurul care a strecurat o sugestie, spunând că ‘virusul nu are paşaport’. Ca şi când oamenii infectaţi, care îl aduc, nu au un paşaport şi nu ar putea fi opriţi. De un absurd perfect, argumentul cădea în gol şi crea un spaţiu de stranietate care trebuia umplut cu locuţiuni de nerostit. Elitar, hiper-liberal, bancher de succes, infectat ideologic de la ÉNA cu un globalism pur şi dur – naţiunea înseamnă război, principiul frontierelor e Hitler -, a încercat să ne indice totuşi adevărul. Mai întâi spunând că virusul e de neoprit peste graniţe, apoi că singurele care au un sens sunt celelalte graniţe, mici: zidurile şi uşile. Epiderma însăşi. Nu se va adopta modelul asiatic de eradicare, virusurile ‘au paşaport’ doar acolo, unde au şi fost oprite. Aici se va circula. Muriţi, trăiţi, aici se va circula.)
       Astfel, ipoteza sinucigaşă, a insului simplu, apare ca o reacţie existenţial tare, sănătoasă psihologic, la guverne adoptând tacit fatalismul contaminării. Dacă e adevărat că putem doar amâna şi nu se eradichează în fond nimic, nicio boală în orizontul rezonabil, la ce bun să mai aşteptăm – pentru o simplă amânare a inevitabilului, nu merită.
       Consemnul ‘nu merită’, căzut în saturaţia generală.
       E imposibil de subestimat dorinţa de a umple străzile…

       ● Cu vorba lui C., speranţa e forma normală a delirului (Écartèlement).

 

5newyorker-23mart2020

The New Yorker, 23 mart. 2020

 

 

~

•16 martie 2020 • Un comentariu

       ● E comic argumentul că generaţiile următoare dau valoare generaţiilor de azi sau, în general, umanităţii, istoriei, economiei (argumentul genitorilor pentru sensul progeniturii lor, al contemporanilor despre ‘viitorime’ etc.). Ideea e că avem nevoie de generaţile viitoare pentru ca vieţile noastre să aibă sens. De exemplu dacă am şti că nu mai urmează nicio generaţie după noi, că noi am fi ultima, tot ceea ce facem ar fi deodată lovit de nonsens. Degeaba scriem cărţi, nu vor mai fi cititori, degeaba creăm, construim etc.
       E vag adevărat, dar numai dacă admitem că orice am face oricum, oricând, succedaţi de generaţii sau nu, va fi lovit de acelaşi nonsens. Ultimii, la mijloc sau la început.
       Argumentul e o iluzie piramidală sau o schemă Ponzi generaţională. Trebuie să (de)pui tot mai mult ca să iasă şi mai mult încă la celălalt capăt. Fiecare generaţie o produce pe următoarea pentru a se valida şi a-şi da sens; următoarea va trebui să producă o altă generaţie, pentru a-şi da sens ea însăşi. Şi aşa mai departe, sensul e mereu exterior, până la punctul în care schema sensului se sparge, din cauză că beneficiarii sunt tot mai numeroşi şi câştigul de sens tot mai diluat. Vor urma generaţiile care vor plăti preţul falimentului sensului, cel care ar fi putut fi răscumpărat mai devreme de antecesori, dacă n-ar fi fost atât de mândri să se perpetueze.
       Generaţia părinţilor noştri are sens pentru că există… a noastră?
       Moştenirile de sens sunt ceva bizar, fiindcă avem ideea fixă a continuităţii. Discontinuitatea e inconceptibilă. Dar dacă generaţia următoare, de pildă, ar decide ca ţara să nu se mai numească România? Dacă ar hotărî să ne unim mâine cu ungurii, de pildă (am ales un inamic tradiţional, la fel de bine s-ar fi putut spune: ruşii, norvegienii, eschimoşii)? În ce măsură ar continua asta ceva din iluziile naraţiunii naţionale, de 200 de ani, sumarizate în scrierile politice ale lui Eminescu? Dacă vor decide să schimbe limba, să facă… engleza, să zicem, sau orice alt idiom globalist, limbă oficială? Ce sens ar avea poemele aceluiaşi M. Eminescu?
       Ideea că ne privim odraslele în faţă, legănându-le pe genunchi, siguri că nu ne vor trăda continuitatea de sens e înduioşătoare. Dar într-o zi şi-ar putea dori să-şi dea alt sens decât cel cu care le împovărăm de la naştere fără să le cerem părerea, ca un lucru înţeles de la sine. Un sens numai al lor – propria piramidă, sau propria linearitate.
       Nicio generaţie nu conferă sens celei precedente. Părinţii şi bunicii noştri au avut o viaţă care nu ne-a privit deloc. Pe care nu o vom înţelege niciodată. Iubirile lor au fost ale lor, orgasmele lor au fost ale lor, extazele lor, religioase, muzicale, bucolice la vederea unui peisaj, nu ne privesc. Noi nu vom înţelege nimic din ce-au trăit în secvenţa lor, cu totul misterioasă. Nu ştim ce-au simţit privind valurile de pe plajă, într-o după-amiază călduroasă, învăluiţi în fum de ţigară şi lumină arămie. Antecesorii rămân nişte enigme. Ideea că le dăm noi sens nu e doar prezumţioasă, e comică. Oricât ne-ar povesti, oricât am citi despre istoria timpului lor, nu suntem în stare decât să înşiruim cronologic evenimente crezând că dăm seamă de ceva, dar în realitate nu ştim; nu putem nici vag apercepe ce anume au trăit. Citim cărţile scrise de ei. Ei şi? Nu generaţia noastră de cititori le validează, ele sunt deja în sine ceva.
       Dacă am pricepe că nu e de înţeles nimic şi că nu există o continuitate, o ştafetă de dat, nimănui. Ce stranie revelaţie, ce pas înainte.

       ● O slăbiciune a argumentului vegetarian sau vegan: răul moral.
       Să zicem că un animal e omorât într-un accident pe o şosea. Un vegan ar refuza desigur să-i mănânce carnea pentru a se hrăni, deşi nu e clar în ce anume ar contrazice asta principiul veganismului. Nu e vorba nici de un animal crescut de om pentru a fi consumat, nici de unul exploatat în sclavie, nici de unul vânat în pădure pentru carne, nici de unul căruia i se produce un rău sau o suferinţă: e mort deja. În mod normal un vegan ar trebui să-l mănânce, fără nicio urmă de dezgust, nimic n-ar trebui să-l oprească. Dacă nu cumva argumentul veganist nu e doar utilitar şi are o componentă metafizică, aproape religioasă, pe care nu a desluşit-o în el însuşi.

       ● Zizek, o oră de interviu telefonic: ‘Europa se apropie de o furtună perfectă, [ai văzut] filmul ăla stupid cu vasul de pescuit? (…) Nu pricep ce se întâmplă, nici măcar aici [Slovenia, unde e bolnav la domiciliu cu o răceală care, speră, nu e virusul, n.m.]. Toate proclamaţiile încep cu „Nu vă panicaţi, fără panică” şi după aceea tot ce-ţi spun sunt numai motive să te panichezi. (Îngrijorare pentru Europa.) Dacă adaugi la asta un posibil nou val de refugiaţi, ai furtuna perfectă, şi cred că Europa e aşa de slăbită că n-o să poată reacţiona într-un fel unitar, şi la asta mă refer când spun că coronavirusul dă o nouă şansă comunismului. Evident, nu mă refer la comunismul de stil vechi, prin comunism înţeleg pur şi simplu ceea ce spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Trebuie să ne mobilizăm, să ne coordonăm ş.a.m.d., fiindcă, Doamne, asta e o situaţie periculoasă. Ne tot spun că în ţara asta nu sunt măşti, aparate respiratorii etc. Ar trebui să tratăm asta ca pe un război. Vreun fel de cooperare europeană…, poate chiar mobilizare de război. (…)
       [Dacă vor mai veni valuri de refugiaţi] în Europa, asta înseamnă o totală catastrofă ideologică şi politică. (…) N-o să mai fie doar Ungaria şi încă vreo două ţări populiste (!). Populiştii vor lua gradual conducerea în Europa. (…) Sunt pur şi simplu şocat de această pasivitate a Europei. (…)
       [Trăim] sfârşitul vechiului consens liberal centrist’. (The Spectator, 14 March 2020.)
       …Da, nu mai suntem în lumea lui Locke şi Kant, cu pacea eternă, suntem în lumea lui Hobbes, a lui Marx (n-a dispărut nicăieri lupta de clasă şi dispreţul claselor superioare, ce surpriză), a lui Nietzsche etc.
       Câtă vreme nu vor rezulta doar jumătăţi de schimbare, la urmă. La ultima urmă.

 

2newyorker-16mart2020

The New Yorker, 16 mart. 2020

 

 

~

•14 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Cele două actriţe principale din Adèle (2013) au fost drogate de regizor pentru scenele de cunnilingus, cu promisiunea că se vor tăia la montaj. S-au trezit amândouă cu ele pe ecran, în seara primei proiecţii la Cannes. Copleşite de atenţie, aplauze, premii, au tăcut până azi.
       E vizibilă o inconsistenţă în mişcarea MeToo. Dacă există gratificaţie – roluri principale, premii, notorietate, pe scurt succes -, dau uitării promovarea prin canapea. Dacă nu – lacrimi, Harvey Weinstein. În chiar inima indignării morale, această duplicitate.

       ● Uniunea Europeană, o confederaţie numai cu numele. Şi Marcel, motanul de la Sciences Po care doarme mereu pe bănci la seminarii, ştie că nu întruneşte nici criteriile formale, cât despre celelalte… Ce revanşă îşi vor lua naţiunile, când se va termina. Cum vor observa că numai ele s-au apărat, numai cu ajutorul hulitelor graniţe şi al ‘carantinărilor’ concentrice – stat, oraş, cartier, locuinţă. Şi că epidemia (‘globalistă’ prin natură), lăsându-i fără un sprijin european, a fost învinsă doar ‘suveranist’. Până acum, frontierele îmsemnau Hitler – pentru a simplifica.
       O Uniune inexistentă. O Europă nicăieri. Ponegritul imperiu austro-ungar, până acum ar fi avut sanitari şi corturi până în ultimul cătun. Se vede acum ce înseamnă o conducere birocratică, făcută din bancheri şi funcţionari în stupoare, care ştiu să aprobe sume din vârful pixului dar nu să organizeze ceva. Ce e un şef politic.

       ● Prima oară m-am mărginit să scrutez comportamentul oamenilor, apoi am renunţat. Până şi asta avea ceva nesuferit superior. M-am mulţumit să-i privesc, străduindu-mă să nu am nicio judecată morală. Tot ce făceau aveau dreptate să facă.
       Fatalitatea ne-a făcut cu ochiul. Zilele trec.

 

1newyorker-16mart2020

The New Yorker, 16 mart. 2020

 

 

~

•11 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Textul lui Despentes, ‘De-acum înainte, ne ridicăm şi-o ştergem’. Uf. Falsă radicalitate, falsă forţă, în fapt o disperare şi o plângere către aparat.
       Nevroticii au fost mereu avangarda moralei. Purtătorii ei de steag. Nu psihoticii, cazuri internabile, după cum nici ‘normalii’, care somnolează în pliurile moralei publice. Ci acea categorie psihică obscură, de mijloc, nici sănătoasă nici bolnavă cu adevărat, semi-tarată şi hiper-interesantă, a umanităţii, având toate aparenţele normalului dar ducând pe picioare zilnic un vulcan interior. Nu ştiu ce determinări neuronale conduc la asta, dar tipii borderline, semi-nebuni, hipersensibili, isterici sau depresivi, dificili, torturaţi interior, mereu pe margine şi în pericol să alunece peste, sunt pe lume primii agenţi ai moralei. Ca şi când ei ar vedea, în peisaj, culori pe care ceilalţi le ignoră.
       Şi poate aşa e. Unii strigă, alţii sunt parte din avalanşă.
       12% dintre femei, se pare, au fost violate. Despentes face parte din grup. A încercat să ascundă mai întâi, apoi să treacă peste. Să se integreze. A ajuns la prostituţie şi droguri, a căutat un bărbat, a purtat machiaj gros – nu era deosebit de frumoasă -, a rătăcit. A vrut o familie. Până într-o zi, când renunţă. Ajutată de un mic succes literar – un roman ecranizabil -, s-a putut sustrage servituţilor. Şi-a şters machiajul gros. A devenit lesbiană. Feministă. Treptat, misandră. Foarte puţine feministe ajung misandre, foarte puţine urăsc cu adevărat bărbaţii pentru faptul a fi bărbaţi, de a exista pe lume cu un penis şi nu cu un vagin, cu o protuberanţă şi nu o cavitate abdominală, în stilul clasic Freud Penisneid. Un număr infim. Dar există. Trebuie probabil să treci printr-un viol, pentru asta. Valerie Solanas, care-şi dorea extincţia cromozomului Y din umanitate, a deschis drumul. E de înţeles că există un drum. Dar nu se ţipă, nu se fac ‘manifestaţii’ pemtru asta, nu se scânceşte. Se iese la luptă ca Spartacus. Sunt două minorităţi asuprite – negrii şi femeile – fără eroi revoluţionari, pe lume, care suferă psihanalitic pentru această scăpare abisală: nu au făcut revoluţie. Lupta lor a fost rezultatul progresului opresorilor… Când Tarantino scoate Django unchained, a spus că a făcut-o din exasperare, l-a inventat pe acel Django fiindcă nu exista niciun singur erou negru adevărat, care să fi pus mâna pe arme şi să fi ridicat violent o răzmeriţă. Niciunul, în 400 de ani. Această luptă-aproximaţie, fără un Spartacus, fără revoluţie şi sacrificiu – aceeaşi în cazul feminismului -, e psihologic piatra de mormânt pentru emancipare, o povară pentru generaţii întregi. Orice parcurs acomodant e un colaboraţionism discret. Nu poţi să ceri drepturi de la cel care te oprimă. Ţi le iei. Nu poţi să fii simultan înăuntru şi în afară.

ny-2dec2019

The New Yorker, 2 dec. 2019

       ● B.E. Ellis: ‘Cred că educaţia e supraevaluată. Unii dintre cei mai tonţi oameni pe care-i cunosc au fost la Harvard. Îmi pare rău, dar e adevărat. Aşa că nu prea ştiu dacă oamenii cei mai educaţi sunt chiar cei care ar trebui să conducă în vederea schimbării în lume’ (podcast-ul din 16 febr. cu Cameron Douglas, apropo de publicul sumar al lui Trump).
       E curios că elitele sociale ştiu – bine – doar să prelungească statu quo-ul. Erau mereu în avangardă, radicalitate, revoluţie. Acum e nevoie de grobieni pentru a răsturna câte ceva şi a mişca lucrurile, iar publicul simte că a fost trădat de tipii subţiri. E o situaţie curioasă, istoric, să ajungi în avangardă cu coada plutonului, pentru a clinti ceva. La 2-300 de ani odată elitele se baricadează astfel, din tropism natural, şi sunt uluite când se întâmplă inevitabilul.

plague       ● Mic aer de fatalitate. Un frison de destin începe să se simtă în jur. Toţi se întreabă discret dacă din molimă vor ieşi neatinşi sau fatalitatea îi va viza. Câţi vor rămâne dintre apropiaţi, familie, prieteni. Gesturile, gândurile încep să aibă mai multă greutate şi în acelaşi timp, bizar, ceva cu desăvârşire gratuit. Cotidianul are o apăsare neobişnuită, uşor de citit în ochii oamenilor, de parcă toţi ar fi stingheriţi de un secret.
       Se va vedea acum consistenţa mitului despre situaţia-limită în istorie.
       – dacă timpurile grele nasc adevăraţii lideri. Dacă un desant de inşi competenţi, sosiţi din neant, va ocupa băncile puterii, un aventurier colonial Churchill, un obscur colonel de tancuri de Gaulle. Dacă se vor ivi marii oameni.
       – dacă se va răsturna semnificativ scara de valori, culturală etc. Sau vom avea acelaşi refren în rafturi şi universităţi, cu ideologia dominantă, şi peste 10 ani.
       – dacă vom deveni mai nepăsători existenţial şi asta va naşte o nouă sociologie a raporturilor intersubiective. Cu vorba lui Marx, societăţile sunt leneşe, ‘fiecare societate nu-şi pune decât problemele pe care poate să le rezolve’. În faţa zidului de Insolubil, de ce natură vor fi problemele.
       – dacă trecerea de la dramă (drama are soluţie) la tragedie ca aer al timpului, de la triumfalism metodologic ‘motivaţional’ la doliu, abis, irezolvabil, aporie va naşte o nouă naraţiune generală (filo, literatură etc.)
       – dacă aparatul psihic iese fragilizat sau întărit, dacă psihanaliza se va ofili total sau, dimpotrivă, decorul canapelelor va primi un nou şvung. (Psihologia nu importă, ea va primi mereu ajutorul statului, căruia îi e servitoare.)
       – dacă se vor crea direcţii noi, capodopere (e mult mai interesant dacă apar, după o criză istorică, Hemingway şi Fitzgerald decât Churchill).
       – dacă evenimentul va reprezenta o ruptură drastică de generaţie, un ‘înainte’ şi un ‘după’, cum au fost faliile clasice, sfârşitul La belle époque, războaiele etc.
      Dacă dimpotrivă, epidemia nu se va agrava, ci va sombra scurt, câţi nu vor suspina că au pierdut ultima şansă de apocalipsă?…
       O tragedie secundă, de mâna a doua, care nu va constitui în niciun caz o bornă…

tourflou

 

 

~

•9 martie 2020 • 3 comentarii

       ● E. – convins că Trump va câştiga fluierând. Chiar şi după recenta palmă din Afganistan, deghizarea unei înfrângeri într-un acord jenant (după 2000 de morţi, nişte promisiuni formale de pension).
       Dar – continuă el – e o imensă victorie pentru T.: îi aduce pe boys acasă. A fost ales pe o linie de acest tip. I-a adus din Irak (Obama a încercat şi el, luxat de Statul Major), i-a adus din Siria, îi aduce din Afganistan, totul merge pe direcţia promisă. Nimeni din America nu mai înţelege ce caută în Afganistan, absolut nimeni, nici măcar ideologii postsovietologi de NY Times pagina 3, acum marea artă şi singura e cum să-i aduci pe boys acasă. T. câştigă şi, în ritmul ăsta, va ţine alegeri singur…

       ● Nu confund dreapta dură (con sau neocon) cu extrema dreaptă. Primii iubesc libertatea şi sunt universalişti. Se poate discuta cu un conservator fără să simţi că ai ieşit din umanitate – Zizek se simte cel mai bine pălăvrăgind cu Sloterdijk, şi râd mereu.
       Insistenţa – subalternă. Fără nici cea mai mică urmă de sens. Ce contează: literatura. Ce contează: arta. Ce contează: foarte puţin, oblic, lumea.

       ● Ce e frapant e că suntem într-o epocă marcată de ştiinţă şi de discursul scientist, în care ni se spune în permanenţă că ştiinţa nu e doar opusul ignoranţei, ci şi speranţa noastră pentru viitor, ca umanitate, în integralitatea ei – şi dintr-odată apare un mic virus din Asia şi ştiinţa are mâinile legate. Şi poate propune un vaccin într-un an-un an şi jumătate, deci umanul afectat e invitat să moară liniştit de câteva ori până atunci. Şi tot ce are ca luptă e dansul carantinei, ca la ciuma din epoca feudală când ţi se băteau în cuie ferestrele şi uşa. Asta când tocmai discutam de biogenetică şi longevitate şi consens ştiinţific ecologist şi transumanism şi cyberorganisme şi singularitatea inteligenţei artificiale şi colonizarea unor planete beta. Vine un mic virus din Asia.
       Toată logica noastră e tehnică şi scientistă. Noi nu mai suntem în metafizică şi în religie şi în gândirea magică şi în determinisme supranaturale, am lăsat aceste lucruri în urmă. Tehnicul şi ştiinţificul ne-au dat răspunsul la tot în sec. XX şi XXI. Şi acum suntem puşi în pericol de un mic virus care vine din Asia şi vedem, privindu-i în ochi, că medicii nu ştiu nimic. Brusc, îţi dai seama că acest lucru e, inconştient, insuportabil. A nu şti e insuportabil, fiindcă e maladia unei epoci trecute.
       Vor fi depăşite cele trei luni de impact şi se va diminua totul, vom râde. În câteva luni sau săptămâni nu vom mai vorbi despre asta. Dar senzaţia de nesiguranţă, conştiinţa că am fost lăsaţi la un moment dat din braţe, părăsiţi de sfera la care ţineam mai mult şi de la care aşteptam răspunsuri – pariez că asta nu vom uita curând. Îndoiala, senzaţia de abandon, de singurătate. O mamă ne-a dus întins de mână şi ne-a lăsat la orfelinat. După trei luni s-a întors să ne ia înapoi, dar nu mai e acelaşi lucru.

 

 

~

•5 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Şefii politici care prind viaţă sub drame, războaie, revoluţii.
       Churchill, care ratează aproape totul înainte de WW2.

       ● Mică agendă în care fac, tot mai rar, notaţii sau desene.
       M-am uitat azi în ea. Ce se degajă e viziunea solidă, luminoasă asupra vieţii.

       ● J. Cabrera pretinde că înfrângerea existenţialismului, în anii ’70-80, a fost o victorie a filozofiei academice. O cabală a ei. S-a anulat astfel jumătate din chipul filozofiei europene, în favoarea celeilalte jumătăţi, secunde, care trebuia să privilegieze în situaţia umană justificarea intrinsecă, utilitatea, optimismul, lupta etc.
       Nu cred că a fost nevoie de multă ‘cabală’, mai degrabă lucrurile au venit natural. Existenţialismul a fost într-adevăr ultima ontologie sceptică, şi ultimul care îl ‘vorbeşte de rău’ pe om. De atunci, ‘ce’ a fost înlocuit de ‘cum’ şi plutim în consens roz utilitar sau hedonic, în plină rea-credinţă.

2newyorker-9mart2020

The New Yorker, 9 mart. 2020

 

 

~

•2 martie 2020 • Un comentariu

       ● La întrebarea lui Beigbeder dacă n-ar trebui să legalizeze canabisul, Macron i-a răspuns că nu e de acord, cu două argumente. Traficanţii vor trece oricum la droguri dure, următorul nivel, şi neurologic marijuana ramoleşte creierele tinerilor. Argumentele – cele mai bune pe care le-am auzit – explică poate tărăgănarea schimbării în lume, demarajul timid şi împotmolirea.

       ● Pornografia linşajului. Mai ales a celui moral. Orgoliul murdar de a fi în haita celor buni, sub drapelul Binelui. De ce nu poţi scăpa de senzaţia aceea de inadecvare. Acuzatul e vinovat. Evident vinovat. Ne precipităm contra lui. Îi observăm figura – cât de dezgustătoare. Rapid, îl coborâm din uman, pentru a-l putea ucide fără a comite omucidere. (Dacă cineva îl ucide la propriu, dacă i se întâmplă ceva, exultăm.) Eu nu-mi amintesc să ne fi bucurat, ca umanitate, nici la moartea lui Hitler. Niciodată. E un sentiment nou pentru specie. Ce se întâmplă cu noi e un sentiment nou pentru specie. Pornografia morală.

       ● În limba engleză, cărţile lui Houellebecq nu decolează. Nivel minimal, câteva zeci de mii de exemplare, succes pentru cunoscători dar nu de mainstream.
     E drept, nu face serviciu de presă, dispare din peisaj câte doi ani (zilele trecute l-au căutat la blocul turn din arrond. XIII, nu ştiau că e mutat de câteva luni), acceptă rar invitaţii, îi detestă pe americani şi o spune. A avut ghinionul unor traduceri mediocre, exact primele. Dar nu e destul să explice răceala primirii celui mai solid scriitor din Europa. Are totuşi admiraţie pentru englezi…, a stat acolo, a participat la evenimente care-l priveau…
       Contradicţie de etos, poate. Americanii nu suportă să-ţi plasezi proza într-un mediu umilitor, în situaţii metafizic fără ieşire, în care ‘succesul’ mediu sau important nu rezolvă nimic. Asta e pentru ei un scurtcircuit de înţelegere. Dacă ai succes trebuie să exulţi; altfel eşti deprimat, trebuie să vezi un psiholog; sunt fideli triumfalismului existenţial simplu al capitalului, venit din individualismul liberal. Şi apoi e poziţia şocantă despre sex: chestia asta pe care-o ridicaţi voi în slăvi e doar un sistem de diferenţiere socială; urâţii nu se ating niciodată de frumoase, nu dacă nu sunt foarte bogaţi. Oamenii se căsătoresc din ce rămâne la fundul sacului, urâţii cu urâţii, şchiopii cu orbii. Or, sexul – cu corelativul: familia – e realmente printre ultimele speranţe funcţionale ale Occidentului şi ultima iluzie a Americii.

 

 

~

•27 februarie 2020 • 2 comentarii

       ● Femeie de serviciu, mama lui Onfray făcea menajul în câteva case de bogaţi. Aceştia ascundeau din când în când obiecte sub pat, pentru a vedea dacă menajera fură. Într-o zi o acuză pe faţă, spunând că unele obiecte au dispărut. Femeia merge în sufragerie şi deschide o ladă de lângă şemineu: Iată obiectele dvs. Nicio remuşcare din partea bogaţilor, un obraz roşind, nicio scuză sau încercare de scuză.
       N-am văzut niciodată în ura de clasă o luptă a săracilor împotriva bogaţilor. Mai totdeauna e invers. Dispreţ imens al claselor avute, superioritate naturală transmisă copiilor, perpetuată. Până la punctul în care nu-şi mai dau seama şi nu înţeleg ce le reproşezi. Acela, chiar acela e punctul de non-întoarcere.

eolienne       ● Trebuie să încetăm să mai spunem ‘planetă’ şi să spunem ‘pământ’. Natură. Redus la perspectiva umană, la ‘human gaze’, tăiem puţin din ecocatastrofism.
       Se schimbă mult apropiind perspectiva. Când spui ‘planetă’, eolienele ţi se par, din goana maşinii, necesare şi elegante, nişte aripi de coleopteră rotindu-se sclipitor în vânt pentru salvarea civilizaţiei. Când spui ‘pământ’, cobori din vehicul, faci câţiva paşi şi vezi instalaţiile eolienele în toată oroarea lor, enorme blocuri de beton distrugând peisajul concret, transformat într-o pernă de ace (cele mai oribile sunt eolienele plasate în mare), urâte ca moartea şi otrăvind cu huruitul lor lugubru, zi şi noapte, viaţa oamenilor de acolo.
       (Ecologia se face întotdeauna pe spatele claselor populare, care nu au, precum bogaţii, luxul schimbării teritoriului, muncii, hranei. Ecologia se naşte în capul burghez-boemului şi se aplică sistematic asupra corpului proletarului.)
       Salvând planeta salvezi o abstracţie holistă; salvând pământul sau natura prezervi bucată cu bucată parcele minoritare, unghiuri de natură, viaţă locală, fragmente vii, concrete, de real. Nominalismul (pentru care cuvântul nu e lucrul; cu vorba lui S., cuvântul câine nu latră, cuvintele sunt biete instrumente, nu realitate) e un truc ideal pentru a salva lucruri care pleacă în decor. Nu trebuie să te opui patetic, perdant, teoriilor la modă. Schimbi termenul. Deplasând cuvântul, noţiunea, conceptul, părem să protejăm acelaşi lucru dar în realitate schimbăm reprezentarea, putând emite politici perfect contrare sau reparatorii.
       Şefii politici cunoşteau de 200 de ani acest truc.

       ● Mitterrand şi Chirac sunt ultimii şefi politici care au avut drept la viaţă privată. În campanii electorale, dispăreau pentru a-şi vedea amantele. Toată presa ştia şi păstra discreţia. Existau amante în avionul prezidenţial etc. Azi, cu ‘reţelele sociale’ şi detaşamentele virtuţii (ar fi făcut invidia bătrânelelor de la 1900 interzicând alcoolul), n-ar fi avut nicio şansă. Americanizarea neopuritană a vieţii private în Europa, cât de bizară. Un ins politic trebuie să aibă viaţă privată, amante şi restul, fără să transpară în public nimic, nu înţeleg de ce ar avea cu o iotă mai puţine drepturi decât insul obişnuit care l-a trimis acolo (argumentul exemplarităţii e nul – nu suntem în vremea regilor -, şi nu cunosc un altul).

 

1newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

~

•26 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Îmi place ‘female gaze’, privirea sau perspectiva feminină, aberaţia momentului în cinema. Cine ştie dacă nu va ieşi ceva interesant dintr-o atare aiureală. Ideologiile nu prea o nimeresc artistic (vezi gaze-ul proletar, clasist etc. în comunism), dar pot deschide câte un drum inedit fără să vrea, ca experiment (gaze-ul simpatic de stânga din Ninotchka). Nu trebuie respins totul şi imediat.
       Există fireşte aberaţia. Tot mai des în ultima vreme, auzi în critică expresii ca ‘patriarhat, misoginie, machist, dominaţie masculină, male/man gaze, cultura violului’ şi alte drăgălăşenii, care probează că, după model american, ‘critica’ s-a ideologizat puţin. Sunt aplicate cu toptanul la toate filmele, aşa încât criteriul estetic, singurul artistic interesant, începe să fie subsidiar sau să nu mai conteze. Ţin minte un titlu din Les inrockuptibles, ceva despre ‘actualitatea cinema-ului din punctul de vedere al inegalităţilor, stereotipurilor şi mutaţiilor de gen’, o nestemată, ca o teză CNRS. Se vorbeşte despre o morală a societăţii de care ar trebui să ţină cont filmele (au început Cahiers du cinéma, Télérama, Mediapart etc.). Pe scurt, anii ’50, dar cu parfum de femeie. Fără bici, fără indicaţii de partid şi fără închisori, totul din benevolenţa inimii. Probă că ideologia n-a fost niciodată ce credem încă, produsul unui regim, ci o latură intrinsec umană, o dorinţă irepresibilă de a pedepsi, supraveghea şi înălţa sufleteşte, prezentă în absolut toate epocile şi numită în lipsă de altceva progres moral.
       Ei şi. Ceva bun poate ieşi, din greşeală, din lucruri.
       Critic, nu e vreo lectură fecundă să iei un film şi să deconstruieşti meticulos ‘sistemele de dominaţie masculină’ din el. N-ai câştigat nimic, te referi la ceva paralel cu obiectul, nu transmiţi dacă e bun sau nu, dacă aduce ceva estetic sau patinează. Dar câţi spectatori citesc critică înainte de a lua un bilet. Oricum critica aceea va pieri repede – retrag, e deja moartă.
       Artistic, ar putea însă ieşi ceva din asta. O propunere estetică. Ei pretind că female gaze are ca diferenţă specifică:
       – un alt tip de dorinţă. Bărbatul vrea să cucerească lumea, să exploreze etc., să treacă de culmea dealului, să impresioneze, să înţeleagă. Toate scenariile de film sunt: personajul central iese cu o sabie de lemn şi se luptă cu ceva. Un fel de western permanent – bunii în duel cu răii, bunii câştigă uneori şi rămân cu fata. Femeia, în schimb – vrea să rămână pe loc, în căldura cuibului matern, să nu se deplaseze un milimetru, să evite conflictualul, să construiască straturi concentrice de micro-sensuri în perimetru. Ar rezulta un soi de dramă domestică: angoasantă, psihologizantă, pe cronologii lungi. Deci oprirea timpului, a istoriei, tihnă, obiectualitate, în jur decor utilitar, personificare. Femeia e în egalitate, împotriva raporturilor de dominaţie şi putere, în împărtăşire şi incluziune – aşadar natural ‘socialistă’ şi pacifică.
       – privirea feminină subiectifică; cea masculină – se repetă – reifică, te obiectivează, te vede ca pe un instrument: sexual, profesional, existenţial etc. Când un bărbat priveşte ceva, îşi spune: la ce foloseşte asta. O femeie: ce e asta.
       Cred că ar rezulta, din greşeală, producţii interesante. Cum ar arăta un film female gaze de la un capăt la altul, vom adormi pe picioare? Vom vedea contemplaţii soporifice, design interior, discuţii despre profunzimea sufletului, scutece şi menstruaţie, anecdotică interminabilă despre relaţii, Woody Allen minus umorul?
       Nu ştiu. Ideea e că dintr-o aberaţie poate ieşi ceva fecund, ca în orice proces de mutaţie. În western-urile existenţiale ştim deja ce se întâmplă.
       …Dar ceea ce pare acceptabil în cinema, ai accepta în literatură? Vreun critic care ar începe cu ‘misoginie, male gaze’, ca-n nişte ani ’50 redivivi?
       N-aş spune că e sfârşitul literaturii (oricum, ‘criticii’ nu există). Râzi, rămâi calm, ştii că toate astea n-au nicio importanţă şi basta.

       ● Conferinţa lui M.C. şi senzaţia pe care mi-a dat-o mereu, indiferent de marca literaturii lui, pentru mine – în stil şi conţinut – un pic irelevantă sau desuetă: puţini oameni am văzut de o calitate umană mai înaltă. Conferinţa n-a fost grozavă – structură încărcată, incoerenţă internă a argumentării (da, dar nu, dar poate), cui îi păsa însă. Zâmbeai fermecat. Am privit înregistrarea. O fibră a autenticităţii pe care o vezi numai la ‘ruşi’ sau la cei vechi, o tensiune sentimentală a contrariilor, tulburătoare fiindcă la el are ceva luminos. Părea întâlnirea cu un tip de conştiinţă care elaborează împreună cu tine, încearcă să-şi explice împreună cu tine, suferă împreună cu tine, înaintând şi cedând teren într-o materie pe fond insolubilă. (Totul fără greşeală retorică – oratorie rotundă, cursivă, cumpănită.) N-am avut senzaţia unui tip care ştie – şi vine acolo să-şi verse certitudinile.
       Impresie generală de prietenie şi umanitate, foarte rară azi.

       ● Nu cred să fi căutat ceva pe internet şi să nu fi găsit. Nu există surprize, eşti totdeauna în locul în care vrei să fii.
       Precaritate.

 

1newyorker-20ian2020

The New Yorker, 20 ian. 2020

 

 

~

•20 februarie 2020 • Un comentariu

       ● Citit un jurnal vechi despre destrămarea imperiului. Debaclu pe linie.
       Aceste litere frânte, chinuite, ale bătrânilor, cât mă impresionează.

       jurnaldebacle

       ● Moartea lui Jean Daniel.

       ● Aş privi oricât marea, oceanul. Nu sunt cineva dornic să meargă pentru soare, înot, deşi e minunat şi asta. Plimbările la linia ţărmului. Dar aş privi dintr-un punct fix ore şi zile trecerea valurilor, cu un fotoliu, o ţigară de foi, o cafea, până la uitare, până la pierderea cunoştinţei; nu ştiu ceva care să mă hipnotizeze atât.

 

 

~

•19 februarie 2020 • 2 comentarii

       ● Insistăm pe vechiul antisemitism al extremei drepte, care, aşa jalnic cum e – cu saluturile lui naziste, cu svasticile, cu precaritatea intelectuală -, n-a făcut să curgă, cel puţin în Franţa, o singură picătură de sânge evreiesc de la sfârşitul războiului încoace. Şi acoperim, sau nu vrem să vedem, antisemitismul islamist, care a produs deja mici măceluri şi hecatombe şi nu încetează să producă. Cecitate intelectuală la tipi subţiri, la şefi politici, în presă, în lumea judiciară, unde ţi se spune că ceea ce vezi nu e ceea ce vezi.

       ● ‘Populismul’… Simpla rostire a cuvântului îţi certifică, aproape, că stai de vorbă cu un ins debil.
       Democraţia nu e puterea oamenilor competenţi, nu e puterea savanţilor, a nobililor sau a bogaţilor, e puterea poporului, adică puterea oricui. Nici acum nu se împacă destui cu scandalul ăsta: puterea oricui.
       Nu există, astăzi, niciun ‘populism’. Nicăieri. E epoca în care e pusă sub semnul întrebării democraţia reprezentativă. Aceasta, un fel de contradicţie în termeni (poporul conduce, dar pentru că nu e chiar capabil să conducă îi creăm reprezentanţi), a fost inventată de revoluţiile franceză şi americană la începutul secolului XIX pentru a îngrădi poporul, a-l ţine în loc ca agent pasiv, la 4 ani odată, al politicului. E povestea unui travesti.
       După două războaie mondiale şi un război rece încheiat, după 30 de ani de tatonări, popoarele încep să pună sub semnul întrebării sistemul reprezentativ pentru administrarea vieţii colective. Acestea sunt semnele ‘populismelor’ de peste tot în lume. Ce vrea poporul acum e un sistem mai apropiat de democraţia directă, de forme sau avataruri ale ei. A votat elite, jobenuri, oameni: acum vrea să voteze probleme. Vrea un sistem rapid stimul-răspuns.
       El socoteşte absurd să fie parte activă, prin internet, reţele sociale, ştiri etc., la tot ce se întâmplă, şi în acelaşi timp să aştepte ca-n sec. XIX medierea altora. Să poţi merge oriunde, vedea, cumpăra şi plăti ce vrei, într-o secundă, de pe un telefon portabil, dar să nu poţi decide lucruri fundamentale pentru viaţa ta decât la 4 ani, e o inadecvare existenţială percepută ca inacceptabilă. O frustrare de epocă. În acelaşi timp, ideologiile s-au fanat. Nu mai e clar în numele a ce ar trebui să te sacrifici. În plină explozie tehnologică, digitală, ecologică, civică, genetică, în pragul transumanismului, a pretinde ca formele politice democratice să nu sufere niciun fel de schimbare e absurd. Neştiind cum să numească asta, politologii i-au spus populism şi au asociat-o, cum altfel, cu ceva din trecut – când nu ştii pe ce lume eşti, faci o analogie. (Ceea ce vor de altfel să spună e adesea ‘demagogie’, şi folosesc populism într-o sinonimie nefericită.) Politologii sunt cei mai plăpânzi analişti imaginabili, 99% dintre ei nu ştiu despre ce vorbesc, sunt comentatori mimetici în retrospecţie, iar novatorii, noii teoreticieni, n-au sosit încă.
       E o revoluţie aproape antropologică. Suntem, nici mai mult nici mai puţin, în faţa unei schimbări de model pentru lumea sensibilă.

       ● O latură orientală a retoricii, la tipii cei mai remarcabili: gândirea cleioasă. Nicio idee reală, nimic limpede, o molfăire continuă de nimic. Aşa ceva e de negăsit în Occident, unde, dacă nu spui ceva clar, după trei fraze eşti întrerupt şi rugat să precizezi ce vrei să zici. Nu poţi scăpa în decor. În Orient e un ring de dansuri sudamericane. Absolut despre nimic, stai câte două ceasuri, perdele de name-dropping, salturi, analogii compulsive, la urmă nimeni nu-şi mai aminteşte despre ce s-a vorbit totuşi, ceva din altă lume… (Lui Ph. Roth îi plăcea asta, de câte ori stătea de vorbă cu tipi din Europa Centrală, în small talk sau conversaţii mai elaborate: delir total.)
       Presiune marcată a spaţiului secund, duhnind a complexe de inferioritate, dar şi un fel de tristeţe reală, foarte stranie. Ca şi când toţi şi-ar spune: mai mult nu merită. Suntem nicăieri. Mestecăm ceva. În curând se termină.

 

1newyorker-dec2019

The New Yorker, dec. 2019

 

 

~

•17 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Cred că există o confuzie cu privire la etica responsabilităţii – de câteva ori am observat asta. Etica responsabilităţii nu e ceva ‘de bine’, dimpotrivă…
       În distincţia ştiută a lui Max Weber în care acţiunea politică are două etici, etica de convingere şi etica de responsabilitate, etica de convingere înseamnă: nu tranzacţionez asupra principiilor mele indiferent de consecinţe. Etica de responsabilitate: okay, mă adaptez, de pildă în funcţie de consecinţele actelor mele sau de realitate. Prima e a eroilor, a intransigenţilor, a celor care refuză compromisul, a activiştilor lui Dostoievski, a figurilor morale în genere şi figurează chiar asta: portretul etic integru; cealaltă, a… well, contabililor, a gestionarilor realului, a imensei majorităţi a contingentului uman. (Cuvântul ‘responsabilitate’ e cel care induce probabil în eroare, se crede că trimite la moralitate.) Don Quijote – Sancho Panza. Luptători – acomodanţi. Răzvrătiţi – legalişti. Intellos critici – vs. organici. Etc. De pildă, în al Doilea război, cei din Rezistenţă erau în etica de convingere; colaboraţioniştii sau acomodanţii, în etica de responsabilitate: dacă mă răzvrătesc mă arestează, îmi omoară copiii, n-am dreptul să risc, constat că sunt responsabil şi faţă de cei din jur, de familia mea, de prieteni, de realitatea războiului, trebuie să mă adaptez, să supravieţuim făcând pactul… Dacă pornim ca eroi şi sfârşim contabili, ei bine, e la proba realului. Care pare decisivă.

augenie       ● Cartea e ineptă, manual cu consideraţii pseudoştiinţifice cum se făceau pe la 1900, dar ce titlu. Rămâi, cu anumite titluri, garantat, în literatură; conţinutul nu contează deloc. Oamenii o vor reedita şi cumpăra numai pentru a o trimite anonim prietenilor, şefilor, directorilor, preşedinţilor, ca pe o discretă carte poştală…

       ● Cum se trişează în literaturile minore – printre altele, cu amestecul genurilor.
       Introducând în text ceea ce Edgar Poe considera a fi erezia modernă capitală a literaturii: învăţătura. Pilda. Pasajul edificator. Semnificaţia morală. Aceste injoncţiuni extraliterare jenante care parazitează textul, ingăduind şi nescriitorilor să se numească scriitori pe cărţile lor de vizită. Eseişti care au intrat pe uşa din dos a literaturii cu textele lor care-şi au locul în biserici, în tribunale, în areopaguri morale, în şcoli de caractere şi bune maniere.
       (La noi, toţi eseiştii, G.L., A.P., H.-R.P. etc. sunt aici. Orice text al lor vrea să se urce pe o bordură şi să declame.)
       Justeţea literară nu e justiţie. Literatura e expozantă, nu probantă. Dar ei vor foarte mult să apară şi ‘Scriitor’ – mai ales asta, ar renunţa la toate celelalte – pe cartea de vizită.
       E vorba de tipi total oneşti care, întrebaţi, vor spune în modul cel mai sincer că nu înţeleg de ce nu se pot numi şi ei scriitori şi, deşi au produs eseuri foarte talentate unde le reuşesc descrieri sau portrete, li se spune că n-au scris în viaţa lor nici două pagini de literatură. Că n-au creat niciodată, într-o naraţiune, o atmosferă, un mister, o intimitate. Un început de lume.

 

newyorker-ian2020-foto

The New Yorker, ian. 2020

 

 

~

•14 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● American: ‘Întrebarea reală e: a făcut comunismul lucrurile mai bune sau mai rele? În cazul majorităţii ţărilor care deveneau comuniste, răspunsul e că neîndoielnic a făcut lucrurile mai bune’. În ‘Rusia şi statele est-europene au fost multe omoruri pentru că existau inamici ai regimului peste tot’, ‘Sub sovietici ţăranii [sclavi sub ţarism] au fost eliberaţi’, şi până şi deportaţii în Siberia ‘puteau primi educaţie. Au fost sute de mii de blocuri de apartamente care rezistă până azi şi rezistă bine’.
       Ştiam că argumentul industrializării, alfabetizării şi sporului demografic va fi folosit în cele din urmă. Cantitativul are victorii postume.
       E un pic ignorant, dar genul ăsta de poziţii – categoria ‘şoselele lui Hitler’ -, naive poate, probează fără îndoială un fenomen. E un debut timid al vulnerabilizării marii naraţiuni moraliste a istoriei, în Occident, după 30 de ani de singularitate.

       ● La fiecare unul-doi ani, o epidemie.

       ● M.I.: ‘Eu ador prostia lui X. Adevărul e că o ador. De ce trebuie să fii inteligent, neapărat? Oamenii sunt grozavi, adorabili. Suntem toţi prea rasişti cu chestia asta’.
       Adevărul e că un număr de calităţi ale inimii sunt situate peste inteligenţă. Dacă am căzut de pe un pod, un tip hiperinteligent n-o să sară în apă după mine. Un prudent nu va sări. Trebuie să aştept o inteligenţă medie sau inferioară pentru ca, în secundele decisive, generozitatea să învingă precauţia raţională. Sunt atâtea alte împrejurări în care calităţile inimii sunt preferabile, în timp ce inteligenţa şi abilitatea, laşe, fac figură lamentabilă. Mă gândesc la cei care i-au ascuns pe evrei, când asta se pedepsea cu moartea şi afişele cu ordinul explicit al curţii marţiale erau lipite peste tot. Oamenii nu şi-au riscat doar vieţile proprii ci şi familiile, copiii, mergând împotriva instinctului natural al supravieţuirii – toţi erau puşi la zid şi lucrurile se rezolvau expeditiv. După reflecţie, şi după ce ne înghiţim zâmbetul subţire, vom constata că poate nu virtuţile inteligenţei, neapărat, au fost cele care au salvat atunci cu precădere obrazul umanităţii. Dacă propriul nostru copil ar cădea în apă într-o zi, e posibil să nu ne dorim ca pe un pod din apropiere să treacă neapărat Kant în momentul acela, care va reflecta dacă merită să rişte să ucidă în el subiectul moralei.
       ‘Rasismul’ anti-prostie e destul de real, M.I. are dreptate. Şi inevitabil. Aşa cum suntem natural rasişti împotriva staturii fizice, urâţeniei, aparenţei vestimentare, sărăciei, nereuşitei sociale etc. Cred că singurul îngăduitor cu prostia patologică a fost la noi în literatură Caragiale (Creangă era de un sarcasm scrâşnit, nemilos), pentru care bunătatea deţinea primatul absolut între virtuţi. Când vedeam tipi simpatici precum bătrânul Paleologu ocupându-se de ‘prostie’, ridicam din umeri. Nimeni serios nu se coboară la asta, e o temă din care în afară de ironie cam râncedă nu poţi scoate nimic. A fost întotdeauna un non-subiect, un trop pentru micul amuzament al ţaţei sau al burghezului declasat, nedemn de literatură. Şi contradictoriu, fiindcă glumeşti pentru galerie, pentru tipi pe care nu i-ai invita la masă.
       Inteligenţa e o condiţie minimală. În realitate, problema, cu noi şi cu tot, e departe de slăbiciuni şi ierarhii private, de ‘omul sfinţeşte locul’ şi celelalte imbecilităţi curente ale individualismului, într-un orizont pentru care ţi se pretinde să faci un salt.

 

1newyorker-10febr2020

The New Yorker, 10 febr. 2020

 

 

~

•13 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● A doua percheziţie la Gallimard, miercuri, pentru nişte carnete ale lui Matzneff, lăsate de el într-un safe, în care s-ar afla nume nepublicate, fotografii…
       (Citit paginile 139-142 din Le consentement, cu vizita la C. Nu e nimic acolo.)
       Interviu bizar, în doi peri, aproape acomodant, în Times, americanii s-au dus după el la malul mării, în Italia. ‘Am impresia că sunt un mort viu, un mort mergând, mergând de-a lungul ţărmului mării’, ‘Sunt prea nefericit’, ‘foarte, foarte singur’, insomnii, incapacitate de a scrie etc.
       Articolul, documentat, acuză societatea franceză în întregul ei pentru o tăcere de decenii. Poveste, de fapt, cu mult mai veche.

       ● Cum se face că cei care au furat mult sunt religioşi. Cum se face că asasinii în serie sunt religioşi. N-ar trebui să fie sfidători sau diabolici?

       ● Roman al lui Martin Amis, Inside story, despre moartea lui Christopher Hitchens, momente (11 sept.), varii figuri – Bellow, Iris Murdoch etc. -, testimonial, grav. E oare ultima piruetă.

 

4newyorker-17febr2020

The New Yorker, 17 febr. 2020

 

 

~

•12 februarie 2020 • Un comentariu

       ● Un ordin guvernamental recent, în America, pentru ca orice nouă clădire federală să fie construită în stilul neoclasic. Trump pare sensibil la arhitectură. Adio modernism cu oţel şi sticlă, salut voios coloane corintice. La un tip care a construit aproape numai în sticlă şi oţel…
       Nu e prea rău. Nimic altceva n-a reuşit să obţină solemnitatea şi simultan eleganţa aia la scară umană, nestrivitoare, ca frontoanele triunghiulare ale grecilor şi romanilor, cu frize şi inscripţii, susţinute solid de colonadă. La o faţadă de tribunal, de primărie, de clădire de spectacol etc. Nu cred că există multe lucruri mai reuşite decât aceste găselniţe formale milenare. Mici portaluri asemănătoare au fost copiate şi la vile etc., şi sunt cele care rezistă estetic cel mai bine. E destul să pui cu ceva gust două coloane în faţa intrării, cu o cornişă triunghiulară, formând un mic portic de jumătate de metru – ceva ce un zidar bun îţi face cu cofraje în 5 zile -, şi deja clădirea ta se metamorfozează oricât de urâtă ar fi şi lumea ţine să-şi facă, fericită, selfie-uri acolo.
       Probabil şi-a dorit, de asemenea, o amprentă europeană mai adâncă.

       ● E normal că oamenii sunt nemulţumiţi de politică, atunci când sunt reduşi la satisfacţia meschină a înlocuirii unui partid cu altul.
       În răzbunările unu la unu există ceva idiot. Şi ei ştiu. Nu există compensaţie. Cum s-a spus, dacă ucizi un ucigaş, numărul ucigaşilor nu descreşte în lume. Trebuie să ucizi fie mai mulţi, fie niciunul. Dar dacă există intenţia să ucizi, eşti deja un ucigaş. Dacă nu-l ucizi, numărul victimelor creşte. Publicul, buimac, are impresia că înlocuieşte mereu o crimă cu alta, intrând la patru ani o dată în sanctuarul cabinei de vot. Nu are jurisdicţie asupra destinului, nici asupra crimei. La sfârşit sentimentul de disforie domină, nu ştii pe cine deteşti mai mult, oamenii politici sau pe tine însuţi.
       Totul se dezvoltă, apar şosele, blocuri, iPhone-uri. Plasticitatea peisajului e mai surprinzătoare, devine mai sofisticată scena crimei. Dar ce tip, ajuns la 80, poate spune că, uitându-se în urmă, a influenţat prin votul lui, 60 de ani, lucrurile?
       E atât de absurd, că îţi trebuie o inimă tare să-ţi ţii râsul.

       ● Suntem într-o societate infantilizată. Totul trebuie să semene cu un copil.
       Cauze, legiune – lipsa războiului, o pace de 70 de ani, trei generaţii – bunicii nu pot transmite nepoţilor tropii războiului şi ai supravieţuirii, absenţi în amintire -, lipsa marilor molime şi dezastre demografice, uşoara feminizare a societăţii, ura faţă de violenţă (identificată cu Răul, marcat irenizată). Dar nu importă cauzele, fenomenul există.
       Dacă totul trebuie să semene cu un copil, cineva, în stadiul dat, trebuie să semene cu un părinte. Şi e posibil ca părintele pe care-l cerem, pe care-l chemăm, să fie statul. Statul-doică, statul-menajeră, care se ocupă de esenţial şi mângâie pe creştet – nu e cea mai bună idee revoluţionară. Nici noi, fiinţe în scutece, cele mai bune figuri de revoluţionari.
       Or, precedenţa istorică e dezolantă, nu statul ne-a făcut pe noi, ci noi l-am făcut pe el. Statul modern e o invenţie recentă oarecare, de nici 200 de ani. Această inversiune de paternitate, în care fostul tată (umanitatea) face schimb cu fiul (statul) într-o rotaţie de subordonare, cedându-şi reciproc atributele de identitate, se întâmplă desigur şi în viaţa reală. Îndeobşte, când părinţii, îmbătrânind, regresează atât de mult la stadiul infantil, încât fiii înţeleg să-şi atribuie un rol de părinţi îngrijindu-i.
       După societatea spectacolului, societatea-Copil. Nu orice copil, însă, căci copiii sunt ei înşişi violenţi, şi încă într-un grad teribil, cu instincte primare intacte, toată pedagogia încearcă să sublimeze asta. Un copil stupefiat. Siderat.
       Cu o suzetă de gât, sunăm la 112 şi transmitem plânsetul nostru îndelung. De cealaltă parte a aparatului, statul binevoitor notează, ascultă. E o oră bună pentru plângeri. Nu trebuie să mai existe fumători în spaţii publice. Trebuie salvată planeta. Console de jocuri şi trotinete livrate adulţilor. De ce există războaie, migranţi primiţi cu ziduri, viteze mari de rulaj cu automobilul, îmbrăcăminte sobră tip costum, culori terne, ştiri proaste, reflecţie în loc de joc, încruntătură în loc de zâmbet.
       E oare o idee bună că i-am acordat atât noului părinte.
       Mestecăm puţin suzeta, calm, înainte de a răspunde.

 

2newyorker-17febr2020

The New Yorker, 17 febr. 2020

 

 

~

•10 februarie 2020 • 3 comentarii

       ● Antisemitul şi filosemitul au, totuşi, în comun faptul de a se interesa frapant de mult de etnic. Naturală ar fi indiferenţa binevoitoare.
       Când un stat introduce din senin tema evreului, lipind tropi antisemiţi de categorii sau grupuri, filosemitismul lui nu e prea credibil (Macron acuzând Gilets jaunes, la un moment dat, de derive antisemite, pescuind date real marginale, fără legătură cu nimic). Sunt cadouri morale de privit mai degrabă cu o sprânceană ridicată.
       Se poate identifica o paternitate structurală între filosemitism şi antisemitism, când ele sunt sistematice. Două închideri, două obsesii. Iubirea ardentă basculează uşor în ură şi invers, pe când indiferenţa binevoitoare e deschisă, egalitară.
       În general alofilia, admiraţia exagerată pentru culturi străine qua străine, e un şovinism pe dos, o candoare intelectuală de sens contrar. Preferabilă, dar jenantă. Dacă ne-am putea situa dincolo de -fob şi de -fil, în indiferenţă.
       Indemodabilă.

       ● Foştii intellos publici au devenit acum intelectuali-zombie. X, şi apoi Y, şi apoi Z, alţi câţiva… S-a reuşit uciderea lor – şi e drept că au participat involuntar ei înşişi, nefiind creatori şi nelansând nicio noutate ideatică, structurală, nicio propunere sau critică teoretică, de 30 de ani. Erau intelectuali de şarjă morală, de dreapta, şi asta n-a durat. Categoria maxime şi cugetări nu e prospectivă. Nu mai puţin, au fost ucişi pe nedrept. (Îmi amintesc şi acum ce i s-a făcut lui H.-R.P., ins conservator dar cineva absolut fără nicio vină.)
       Cu intelectuali-zombie, suntem perfect descoperiţi când va veni ceva.
       Niciun cuvânt despre popor.

       ● Îmi place ideea de ‘Eye rape’ care îşi caută o instrumentare în justiţie. Privirea insistentă şi lubrică, privirea care ‘dezbracă’ – pasibilă de intervenţia justiţiei; ţări (Elveţia?…) care au înaintat un normativ pentru asta etc.
       Va fi dificil de aplicat în cartierele musulmane, unde ţinuta prezervativ oferă o protecţie feministă totală la problemă.

 

3newyorker-17febr2020

The New Yorker, 17 febr. 2020

 

 

~

•9 februarie 2020 • Un comentariu

      ● Condorcet observa, democraţia e foarte bine, dar când poporul e luminat. Trebuie să luminezi poporul, şi-apoi să-l întrebi ce părere are despre un lucru sau altul, fiindcă, dacă întrebi abrutizaţi şi imbecili, nu vei primi răspunsuri cu sens, blabla. Bun.
       A lumina poporul asupra unei chestiuni sau alteia nu e a-l informa, doar. Ci a-i prezenta opiniile pro, contra şi neutră. Pro şi contra – sunt marfă ieftină. Cel mai greu de aflat e opinia neutră; ea nu e de găsit în coloanele de presă, acolo trebuie să ai un steag, o opinie clară. Dubiul e tratat ca neserios în jurnalism, pe bună dreptate. Trebuie să spui clar ce crezi, alb sau negru, nu să pierzi timpul oamenilor. Presa e militantă prin natură şi poate juca doar comedia neutralităţii; altfel, scrii o carte, faci eseu.
hitch       Neutralitatea spune: uite, am considerat punctul de vedere pro, cel contra şi nu prea ştiu ce să spun. Sau înclin spre asta, dar nu sunt deloc sigur, îndoiala primează. E vizibil că omul acela nu ia partea nimănui, că ezită, structura argumentativă e solidă, dar neorientată, fără direcţie… E punctul de vedere cel mai greu de găsit, şi e păcat. Fiindcă nu după atenta ascultare a opiniilor pro şi contra se poate lua o hotărâre, cum se crede, ci după citirea sintezei neutre te poţi chema informat, fiindcă aceea ia puţină altitudine.

       ● Ştiri despre ‘mămici’ care… Aveţi bunătatea, păstraţi titulatura de ‘mămică’ strict pentru cea proprie. Celelalte sunt mame; în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, nu e un cuvânt de ocară.

       ● Delectare: în toate filmele cu femei frumoase e cald.

 

2newyorker-13ian2020

The New Yorker, 13 ian. 2020

 

 

~

•8 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Argumentul conservatorilor despre sexualitate: scopul celor care ne (!) hipersexualizează e separarea sexului de reproducere. De ce ar trebui să-l separăm, spunând că sexul înseamnă plăcere? Nu înseamnă deloc. Sexul nu e plăcerea, sexul e modul de reproducere al vieţii. Că resimţim şi plăcere, e pentru că natura e bine alcătuită: dacă nu am fi simţit plăcere nu ne-am fi reprodus. Pentru a da un exemplu conex: alimentaţia e făcută pentru a susţine viaţa. Alimentele au un gust plăcut, dar nu există pentru plăcerea gustului ci pentru susţinerea vieţii. Dacă am fi urmărit plăcerea gustului, am fi mâncat şi am fi vomitat totul apoi. Am fi vorbit despre gură, palatin şi papilele gustative. Ăsta e avortul şi asta e contracepţia: mănânci şi vomiţi. Continuând aşa, îţi pierzi viaţa. Continuând aşa, sexualitatea nu reproduce viaţa.
       Nu e întru totul nul argumentul naturalist. Dar e… boooring.

       ● Niciodată nu am înţeles ceva din pantalonada politicii valahe.
       Ştiu, foarte în mare, că nu suntem nimic serios (că n-am fost niciodată: Maniu, Brătienii – glume. Cu destin tragic, dar absolut glume), că acţionăm şi gândim mimetic, copiind toate formele, că am avut mereu de ales între partida maimuţelor şi partida troglodiţilor tribali – şi că nu există nicio alegere posibilă, niciun gând posibil, nicio adiere de autentic şi de fiinţă, vreun ‘destin’ pe undeva.
       Retragere discretă în vârful picioarelor.

       ● Camus cunoaşte o ‘reîntoarcere’, crede F. E iluzoriu, nu cunoaşte din păcate nimic: sunt doar bătrânii care vorbesc despre el, e ceva evocativ şi nimic în substanţă. Se va evapora încet ca Sartre, despre care s-a discutat ultima oară serios la cartea-omagiu a lui BHL, în… 2000. Iar la Sartre există substanţă, ar fi un anti-contemporan redutabil pentru sufletele frumoase de azi.
       Se vorbeşte din 10 în 10 ani, apoi când împlineşti 100 – şi sfârşit. Evocările comemorative probează desigur ceva – moartea substratului pentru contemporani.
       Ce lume infinit derutantă, să plimbi zombies pe la fereastră ca şi când ar trăi şi un bal ar avea loc înăuntru.

2newyorker-10febr2020

The New Yorker, 10 febr. 2020

 

 

~

•6 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Confortul comentariului şi al conceptului.
       Cât de greu, infinit greu, e în schimb să scrii literatură.

       ● Politica e obţinerea fericirii colective – prin intermediul binelui. Subit, trei noţiuni atât de grosiere în pretenţia lor – politică, fericire, Bine (public) – încercând să se suporte împreună într-o singură frază.

       ● Ce e trist la democraţie e că nu se promite decât pe ea însăşi. Dacă erai în Vechiul Regim, puteai spera abolirea lui şi Revoluţia. Dacă eşti în China sau Coreea de Nord azi, poţi spera la un viitor liber, ai un vis. Ajuns în democraţie, eşti într-un soi de sfârşit al istoriei, în sine. Nu mai există un orizont: iată-te în staţia terminus, orizontul eşti tu însuţi, întins perpetuu. E un tren din care nimeni nu vrea să se dea jos, nici măcar ireductibilii. E încununare şi sfârşit. Nu ţi se propun decât reforme şi amendamente: cum să învârţi mai repede rotiţa hamsterului, mergând niciunde: ecologie, aer mai bun, trai mai bun, confort mai bun. Constrâns la narcisism birocratic, îţi admiri în oglindă chipul, suspinând după o adversitate…
       Democraţia are dimensiunea asta melancolică a prezentului continuu, a oricărui Paradis: no future.

 

5-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

~

•5 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ipoteză de lucru: fără Partidul comunist (muncitoresc, pe atunci), România ar fi dispărut de pe hartă în 1945, parţial sau total, în tăvălugul frontului rusesc, cu teritorii anexate (un fel de Republică Moldova mai mare), rămasă cu un mic nucleu statal – sau niciunul.
       Nu m-aş mira ca posibilitatea să se fi aflat măcar câteva zile, atunci, pe masa lui Stalin. Sunt inamicii noştri de fiinţă – din păcate pentru multă vreme -, nu s-ar fi jenat o clipă să ne anuleze statalitatea jucându-se cu noua plastilină a hărţilor din acei ani; nimeni nu stătea atunci în faţa lor. Nu ştiu vreun istoric care a abordat-o ca ipoteză de lucru, pentru a vedea detaliile şi forţa de susţinere ca teză.
       Acest partid comunist local a reprezentat nenorocirea României, şi se prea poate să fi salvat, în prealabil, România. Nu e un paradox, căci, cronologic, trebuie ca mai întâi să existe ceva de distrus.
       Ipoteza merită examinată îndeaproape. Ce poţi constata, raţional şi intuitiv, e că existenţa unor comunişti, adesea rudimentari, în ilegalitate (acei 8-900) a constituit totuşi în mod straniu o şansă. Ruşii au găsit pe cineva aici. Cineva asemeni lor, cu care puteau sta de vorbă şi organiza ceva. Cel puţin se înfiripase înainte, în ţara România, un soi de mic nucleu radical. Naziştii puteau sta de vorbă cu legionarii şi cu Antonescu. Ruşii puteau vorbi cu partidul comunist românesc. Fără aceste două nuclee mimetice, falange oferind iluzia unei aderenţe de idei, totul li s-ar fi părut naturaliter ostil.
       Cred că teza: ‘Partidul comunist românesc a salvat România de la dispariţie, apoi a ruinat-o decenii prin retard istoric’ se poate susţine, fără a fi în vreun fel contradictorie. (Cred că s-a acceptat, tacit, ceva asemănător în consensul istoriografic: ideea că avem Ardealul datorită lui Stalin.)
       Epistemic, ipoteza e: existenţa ‘cozilor de topor’ e uneori esenţială în salvarea pădurii. ‘Trădătorii’ pot fi, în condiţii excepţionale, singurii salvatori – resursa ultimă – pentru poporul trădat, încarnând în faţa inamicului alter-ul, alternativa posibilă. Nimeni nu vrea să negocieze cu un bloc de ostilitate naturală aflat în faţă: tentaţia e să-l reducă la neant, Carthago delenda. (Ţin minte exclamaţia lui Sebastian din Jurnal, uitându-se la ruşii care intrau: nu ştiu ce-i ţine să pună foc, să ne distrugă de tot. Cred că şi-n broşura Vine Armata Roşie!, pe care a scris-o pe fugă, există evocată aluziv ipoteza aneantizării.)
       E mai bine să ai analize decât posturi. Uneori istoria e mai complicată decât dihotomiile simple de tipul ‘un da, un nu, o linie dreaptă’ care-i plăceau lui Nietzsche, binele de o parte, răul de alta şi oamenii puri instalaţi în juriu. Dialectica prieten-duşman e de pildă mai complicată, uneori oameni care ne urăsc sincer ne sunt salvatori in extremis prin ura lor, noaptea e zi şi în mijlocul zilei e bine-mersi noapte. Ordinea spiritului nu e ordinea religioasă. Trebuie să păstrezi o propensiune dubitativă, calmă.
       …Le dau puţină vreme acestui tip de ipoteze să se instaleze ca teză. Fiindcă nu poţi copleşi ceva numai cu negativ, fără să existe un soi de revoltă a ‘fondului intim’ care încearcă să echilibreze ceva. Intră în modalitatea imposibilului, ca tezele afectate de non-falsifiabilitate. Dacă nu admite contradicţie, ceva nu e o teză ştiinţifică ci o dogmă. (Cred că numai naziştii scapă de aici. Au fost atât de îngrozitori, încât nimeni nu le poate găsi o vorbă bună. Însă comunismul – e pretabil la revizuiri şi la falsifiabil, şi probabil va fi destul de curând. Nimic din ce credem că ştim nu e încremenit în simplism pentru viitor, cum ne-am imagina. S-ar putea ca eşafodaje întregi să cadă.)

       ● Mă bucur că există reţelele sociale. Aveam, ca orişicare, un fel de pesimism antropologic banal, cu o marjă de naivitate. Văzând reţelele sociale în deplină libertate, haitele de singuratici, oamenii care se bucură când cineva anunţă o boală terminală sau o nenorocire personală, am înţeles. Acum mi se pare că am înţeles deplin.
       Suntem din iad. Omul nu e creatura religioasă care ajunge în rai sau în iad după moarte, cum pretind credincioşii. E venit din iad, petrece aici o bucată de vreme, face două piruete şi asta e tot.

       ● Oameni minunaţi care s-au îngropat într-un moment istoric, într-o epocă şi n-au mai putut ieşi niciodată.
       X, care, în viaţă şi aparent bine mersi, n-a mai trăit o singură zi după ’89.

 

3newyorker-3febr2020

The New Yorker, 3 febr. 2020

 

 

~

•3 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Invitat al lui Ellis (jucându-se cu ucazul lui Reagan cum că nu există decât trei tipuri de politică pe care iei voturi: culturală, economică şi externă):
       ‘Vorbeşte cu oricine din Iowa care trăieşte într-un oraş mic şi întreabă-i dacă ştiu pe cineva, sau au auzit de cineva, care a fost omorât de un imigrant ilegal. Aproape toţi vor spune da. Votează cultural pentru Trump fiindcă ei, în Iowa, aflaţi departe de graniţa de sud, cred că imigraţia ilegală în această ţară a scăpat de sub control. Acea afinitate culturală pentru Trump nu e ceva creat de el, e ceva ce a identificat şi pe care a insistat, ajungând în fruntea plutonului. N-o subestimaţi. Economia e importantă, politica externă e importantă, dar nu subestimaţi importanţa acelui vot cultural. E un miliardar din Manhattan, la origine din Queens, care le vorbeşte celor din rural aşa cum niciun democrat nu le-a vorbit vreodată’ (podcast-ul din 19 ian. 2020).
       Miting Trump pe 28 ian. în New Jersey: 100.000 vor un bilet. În sală, 7.500 de locuri. Mii de oameni rămân de obicei afară şi li se pune un ecran mare…
       În ritmul ăsta, T. nu va avea o realegere ci o victory lap.
       E mai presus de înţelegere, sau ceva foarte profund ne scapă.

       ● Vizionări plictisitoare. Pain and glory (2019) ●●●○○, Knives out (2019) ●○○○○, Uncut gems (2019) ●●○○○. Etc.

       ● ‘Ce constatăm empiric în istorie este că grupurile sociale superioare, sau foarte bogate, au tendinţa să lanseze societăţile în experienţe periculoase’ (Todd).
       De ce? Răspunsul mă interesează în cel mai înalt grad. De ce să nu păstrezi mai degrabă un profil estompat, perpetuându-te lin, tu şi urmaşii, pe secole? De ce riscă haosul intrând, sistematic, într-un tipar de tip suicidal? Nu are niciun sens. De ce natura lor e asta, şi de ce îşi realizează natura fără să fie conştiente?
       Oare pentru că sunt necreative, lipsite de un talent, şi atunci ultimul teren de creaţie care li se profilează rămâne lumea, ingineria socială, deplasarea tectonică la scală?
       Sociologic, desigur, explicaţia e livrată repede – sunt oameni care au privilegii financiare, dar fără o putere reală, instrumentală, trăiesc o umilire permanentă în faţa ‘omologilor’ lor din lumea reală, politicienii, care sunt oameni fără bani reali dar cu putere de a deplasa lumea. Simt că au uneltele dar nu cauza eficientă. Dar instinctul de supravieţuire ar trebui să fie mai tare. De ce să împingi lumea pe marginea prăpastiei şi să te uiţi, curios, cum cade? Pentru ei, pentru urmaşi – nimeni nu riscă aşa o linie genealogică, nimeni nu riscă tot, ruina sau chiar o revoluţie care să ruineze întreaga clasă. E complet absurd.
       Lucrul îmi pare uluitor şi nu am găsit un răspuns. (Fitzgerald l-a căutat nebuneşte.)

 

2newyorker-dec2019

The New Yorker, dec. 2019

 

 

~

•1 februarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● ‘Mi-am prins soţia înşelându-mă, când am venit acasă mai devreme. I-am filmat în timp ce dormeau în patul meu. Între timp am pus filmarea pe un CD din computer. Mi-am sunat avocatul şi i-am trimis o copie. Am luat o pastilă calmantă ca să-mi vin în fire şi i-am promis avocatului că n-o să-i fac ei nimic. M-am prefăcut că totul e normal vreo 3 zile. Avocatul a trimis actele de divorţ şi eu am depus prima rată la apartament. Anulat cărţile de credit, utilităţile, cablul, telefonul ei mobil. Trimis o copie a CD-ului către familia ei, pentru că avem un fiu de 2 ani. Trimis flori la ea la serviciu, pentru ca odată cu ele să i se poată înmâna citaţia de la tribunal. Imaginaţi-vă cum le-a spus colegilor, fiindcă era în şoc. Am CÂŞTIGAT. A trebuit să-mi plătească pensie alimentară pentru 16 ani. (…) Protecţia Copilului m-a hărţuit constant, dar s-au obişnuit cu minciunile ei. Au prevenit-o că, dacă continuă, voi primi custodia definitivă a copilului. Dumnezeu e minunat.’
       Cel mai calm încornorat pe care l-am văzut.
       Tactul rece cu care ne răzbunăm, mă întreb de unde l-am învăţat. Filmele cu asasini organizaţi şi flegmatici trebuie să aibă ceva legătură cu asta.

       ● Descoperit în fine o poetă – tânără: Anastasia G.
       Yes.

       ● Nihilismul politic generalizat al elitelor. E vorba să distrugem, să distrugem, să distrugem.
       Bun, şi la un moment dat? Când veţi plăti, veţi scoate iar un teatru conspiraţionist: Germania l-a trimis pe Lenin să distrugă o ţară, într-un ‘vagon plumbuit’. Robespierre a fost umilit de rege, într-un post de notar de provincie. Şi o veţi ţine aşa o sută de ani.

 

1-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

~

•31 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Categoriile lui Todd în lupta socială de azi:
       – aprox. 1%: aristocraţia stato-financiară (cam aceeaşi la Piketty). E clasa de funcţionariat ENA parazitând statul, care a inventat euro etc. şi participă la hegemonia Germaniei în Uniune;
       – 19%: mica burghezie ‘cadre şi profesii intelectuale superioare’. Mai mult loseri declasaţi decât nişte winners, dar imaginându-se sus prin tropism;
       – 50% din populaţie: majoritatea atomizată. Profesii intermediare, comercianţi, artizani şi muncitori de înaltă specializare, populaţie activă. E adevărata societate;
       – 30%: proletariat – urban şi rural. Muncitori, personal necalificat, zilieri etc.
       Psihologia socială: fiecare clasă are o atitudine superioară şi dispreţuitoare faţă de clasa imediat inferioară ei, şi pentru restul claselor inferioare. Astfel, proletarii reunesc greutatea a trei etaje sau straturi de dispreţ, ca într-un tort de nuntă.
       Premisa: agregarea unei false conştiinţe ca instrument de analiză. Fiecare dispreţuieşte în jos şi se crede cu o treaptă mai sus. Dominaţii se cred dominatori. Elitiştii se cred liberali (nu admite niciunul că e elitar pur. Liberalismul clasic e îndeobşte masca elitarului: e ‘centrist’, emancipat, moralist etc., în fapt rasist social). La fundul piramidei, proletarii se cred indivizi liberi. Fiecare se înşeală în privinţa lui însuşi pentru a suporta povara dispreţului de clasă al celorlalţi. (Emmanuel Todd, Les luttes de classes en France au XXIe siècle, Seuil, Paris, 2020.)

       ● Vinovat prin acuzare. E destul să fii acuzat de un lucru pentru a fi suspect (căci altfel, de ce ar inventa cineva o acuzaţie. Acuzatorul nu poate fi rău intenţionat, exaltat, fantast, procesoman sau clinic alienat).
       E Legea suspecţilor, din 1793.

       ● Vladimir Fédorovski: ‘Ruşii, 80%, sunt contra comunismului, nu vor să audă de el. În acelaşi timp personajul cel mai important pentru 70% dintre ruşii de azi, mai important decât Petru cel Mare, mai important decât Puşkin, decât Pasternak – e Stalin’.
       Am avut totdeauna senzaţia că ei nu echivalează ideologiile cu autocratismul. Ideologiile – rele. Autocratul – bun. Ăsta e spiritul dostoievskian în stare pură.
       Occidentul nu înţelege nimic fiindcă la el analitica e personalistă. Au impresia că un autocrat dă un ucaz – Fiţi stalinişti, să-l reabilităm pe Stalin – şi oamenii îl urmează. Dimpotrivă, autocratul e în ariergarda mimetică a poporului, e cel care urmează umil sentimentul dominant, altfel se compromite. Problema e la popor.
       Stalin nu reprezintă comunismul, acolo. Nu are nicio legătură. De aceea stuporile occidentale sunt à côté. Numele e suma unor nostalgii de grandoare: conducere forte, timpul când Rusia era mare putere, salvarea lumii de flagelul nazist, victoria asupra Germaniei cu 27 de milioane de morţi. Nu e despre ‘să-l aplicăm pe Marx’ şi nu ştiu ce lupte de clasă, e la mii de leghe. Dacă le faci un reproş ideologic, se uită la tine pătrat; ideologia e nulă. Stalin e o suferinţă imperială. E decoraţia din sertar a bunicului care a mers până la Berlin.

3newyorker-13ian2020

The New Yorker, 13 ian. 2020

 

 

~

•29 ianuarie 2020 • Comentarii închise la ~

       ● Pentru cei – din stânga liberală mai ales – care cred că globalismul e în fond un fel de internaţionalism simpatic şi că asta e calea.
       Naţiunea trebuie depăşită într-un târziu, desigur. Dar depăşirea naţiunii, intrarea în naţiunea-lume a lui Marx, un fel de parusie materialistă, nu e globalismul de azi. (Şi nici globalismul – globalizare, desigur. Globalizarea e inevitabilă, e telefonul portabil pe care-l avem toţi, netul etc. Globalismul e un proiect de societate al elitelor.) E un fel de depăşire a naţiunii, dar spre o stare de fraternitate universală şi reconciliere a omului cu natura, cu sine însuşi (trecerea de la în-sine la pentru-sine, la o conştiinţă mai înaltă şi globală a istoriei etc.). Acesta ar fi deci sensul, iar nu: să desfiinţăm statele ca să câştigăm mai mult. Nu să aducem imigranţi sclavi (‘armată de rezervă a capitalului’) distrugând abil achiziţiile sociale. Nu să ne frecăm mâinile că ne-am augmentat profitul şi să cumpărăm insule, în timp ce copiii noştri vorbesc trei limbi, au patru nume, cinci patrii, opt conace dispuse pe meridiane climatice şi şaisprezece paşapoarte, nefiind sincer în stare să răspundă la întrebarea cine sunt. Post-naţiunea nu e acelaşi lucru cu globalismul ca teren de joacă hedonist al elitei.
       Naţiunea nu e orizontul indepasabil al timpului. Dar nu trebuie depăşită aşa, iloţi mergând în turmă în spatele unei oligarhii care are posesia lumii prin piaţă, capital, tehnologie, prin hybris-ul capitalului, non-limita. Globalismul nu e decât un neocolonialism universal, visul suprem – nu e interesant să ai ici şi colo o colonie, ci să faci lumea întreagă una. Cei care confundă globalismul cu internaţionalismul şi post-naţiunea devin fără să vrea idioţii utili ai oligarhiei, pionii ideologiei dominante. Nu e interesant.
       Depăşirea naţiunii ar trebui să fie un larg proiect de spirit etc. Nu e călcarea în urmele lăsate de bogaţi pe nisip, ca să le prindem din depărtare ceva din hohotele de râs.

       ● Matzneff, fugă în Italia. De o lună locuieşte într-un hotel. La malul mării…
       Complet distrus etc. Cred că B. are dreptate, va rămâne acolo până la terminarea banilor prietenilor şi, probabil, dacă nimic nu se schimbă, se va sinucide.

       ● The two Popes (2019) – fantezia pe care o are stânga liberală despre o instituţie conservatoare.
       Imensă jenă etc., flmul duhneşte a ideologie din primul în ultimul cadru. Roşeai până în vârful urechilor, mai ales că ideologia e… a ta. N-am mai văzut atâta simplism şi mistificare de la filmele făcute în comunism, cu ilegalişti perfecţi. Intrat în a doua oră, am făcut eforturi supraumane. Putem câştiga şi fără să fim atât de simpli, şi fără să minţim aşa de gros.
       (În ultima lună – The two Popes (2019) ●●○○○, A beautiful day in the neighborhood (2019) ●●○○○, Joker (2019) ●●●●○, The Irishman (2019) ●●○○○, Bombshell (2019) ●○○○○, Motherless Brooklyn (2019) ●●○○○, The lighthouse (2019) ●○○○○, Once upon a time… in Hollywood (2019) ●●●●○, Thalasso (2019) ●○○○○, 1917 (2019) ●●●○○.)

4newyorker-13ian2020

The New Yorker, 13 ian. 2020

 

 

~

•28 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Semi-abilii care nu înţeleg despre concepte că nu sunt compatibile decât în istoricitatea lor, şi că nu poţi aplica la epoci trecute noţiuni de azi. Nu poţi să spui ‘fascismul din vremea romanilor’, antifeminismul sau machismul sau patriarhatul din vremea vechilor greci, nu are niciun sens. Sunt noţiuni circumscrise. Ca să apară un fenomen trebuie să existe condiţiile de posibilitate. Din ele apare posibilitatea istorică, apoi actul, fenomenul sintetizabil într-un concept etc. Nu e departe de a vorbi despre umbrelele din epoca pietrei.

       ● ‘M-am regăsit în cartea dvs.’ e cel mai îngrozitor compliment. Altceva nu ai putut să găseşti acolo, decât pe tine însuţi? Oriunde căutăm ceva, dăm, se pare, de noi înşine.
       Dacă tot ce-ai găsit într-o scriere eşti tu însuţi, ea e ratată. Fă o excursie şi în afara eului tău, ai putea să mai găseşti lume. Cineva face un colosal efort de imaginaţie şi idee, propune un univers, iar tu alegi: seamănă cu asta şi cu asta din ce-am trăit (I know what you’re sayin’).
       Muzicienilor nu li se spune: seamănă cu o muzică pe care o aud în mine. Nici pictorilor nu li se caută universalii de bucătărie. Ei cel puţin au scăpat.
       Gigantismul eului de cititor.

       ● P. Manent i-a mărturisit lui F. că nu mai citeşte romane. Există într-un roman mult prea multe pagini şi mult prea multe cuvinte. La vârsta lui, îi plac ‘operele în care pot să mă opresc la fiecare cuvânt’.
       Şi ăştia sunt ultimii clienţi ai romanului. Generaţii formate cognitiv o viaţă pentru asta, deprinse cu cărămizile de sute de pagini; iată-le oftând.

 

3newyorker-27ian2020

The New Yorker, 27 ian. 2020

 

 

~

•24 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● Ruşii şi americanii ne-ar putea ierta cu ‘eliberarea’ Auschwitz-ului, cu eliberarea Buchenwald şi Dachau. Nu au eliberat nimic: au descoperit acele lagăre aflate în drumul lor. Habar nu aveau ce e acolo şi n-au tras un glonţ ca să elibereze ceva, fiindcă dinăuntru nu se opunea nimeni. Spre oricine îndreptau arma, era cu mâinile sus sau în condiţie de fantomă.
       Descoperirea Auschwitz-ului – sună mult mai just. Sigur, oamenii aceia au fost eliberaţi, din ziua aceea şi-au aflat libertatea, dar nu Auschwitz-ul. A elibera ceva presupune intenţionalitate. Au dat peste Auschwitz, li s-a ivit în faţă, s-au împiedicat de el. E stingheritor sentimentul ăsta, când vrei să dai o dimensiune eroică, hollywoodiană, unui moment sinistru. Lasă-l sinistru.
       Nu se decorează oribilul.

       ● E.: roman în care descrie pe pagini întregi mustaţa cuiva, declinând-o după categoriile kantiene. Minunat. Descrii orice pornind de la categorii, dar de ce să o faci, ca să nimic? Sterilitatea sofisticată, vidul cu sclipiri. Literatura goală, care trimite doar la ea însăşi, din care n-ai putea dramatiza sau ecraniza nici o scenă minusculă, pentru că nu e vorba despre nimic în ea în afară de inteligenţa autorului şi de ce-a visat aseară – credeam că am depăşit zona experimentului pretext cu cinci-şase decenii în urmă.

       ● Niciodată nu-i întreb pe oameni de ce n-au copii. Acea întrebare simplă, de compartiment de tren, când întâlneşti o pereche simpatică. O pun cu toată inocenţa oameni obişnuiţi, vor sincer să ştie, fără vreo aluzie neplăcută. E mai degrabă un compliment, un cuplu aşa de drăguţ ca voi, ce păcat, aţi avea un copil aşa de reuşit…
       N-aş fi în stare. Mai degrabă aş fi genul care i-ar întreba: De ce ai copii? Adică… eşti sigur? Zici tu că te-ai uitat la tine. Şi ai făcut toate analizele şi astea. Şi ai avut curaj. Şi ţi-a dat bine la testul IQ. Şi stai bine cu finanţele şi proprietăţile, dacă iese un copil anormal, să se poată întreţine mult după moartea ta. Şi vrei calviţia aia moştenită mai departe. Şi ochii aia în ape. Nasul. Şi tenul de bacon. Şi înălţimea de pitic la baschet. Genunchii strâmbi, duşmanii pantalonilor scurţi forever. Vederea 8/20. Urechea muzicală, dantura. Rezistenţa, imaginaţia, simţul artistic, talentul. Ţi-a dat ţie cu plus la toate astea.
       Aş întreba sincer, presupunând că mai ţin minte eschivele de la box, din adolescenţă, şi că se aplică la spaţii restrânse.

 

2newyorker-27ian2020

The New Yorker, 27 ian 2020

 

 

~

•23 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● O eroare convenabilă începe să-şi facă loc: Hitler ar fi fost ateu sau chiar anticreştin. Şi nici naziştii nu erau creştini, erau cu teozofia sectară Thule şi cu mitologiile nordice etc.
       E cam simplu – şi francamente fals, n-a fost niciodată anticreştin. În Mein Kampf îl admiră pe Isus (alungarea negustorilor din Templu era preferata lui), era chiar un bun catolic, nu-l auzeai niciodată blasfemiind etc. Un timp a vrut să devină preot etc., nu era păgân, nu era neopăgân, e factual neadevărat. Când a murit s-a ţinut un Te Deum la Berlin în onoarea lui. N-a fost absolut niciodată ateu, n-a fost niciodată un păgân obsedat de Wotan şi Siegfried-ul lui Wagner, sunt naivităţi incredibile, de documentar Discovery, nimic serios nu se poate valida aşa. Existau nazişti neopăgâni, Himmler etc., dar Hitler n-a fost dintre ei. Papa (Pius XII) n-a dat niciodată o enciclică împotriva nazismului (deşi predecesorul scrisese una prin ’37, citită pe ascuns), 13 ani şi niciun cuvânt. Mein Kampf nu se află nici acum la Index-ul Vaticanului printre cărţile interzise creştinilor. (În schimb îi găseşti şi azi pe Sartre, pe Beauvoir etc., nemaivorbind de Rousseau, Kant & Co.) În Mein Kampf explică clar care e creştinismul lui şi de ce crede, că doreşte să promoveze un ‘creştinism pozitiv’, adică naţional, că face lucrarea lui Dumnezeu, inspirat de el. Nu era un ins marcat de timiditate. Îi era atât de simplu să spună că e ateu, că e măcar agnostic sau sceptic sau laic sau mai ştiu eu ce, nicăieri nu face elogiul ateismului – dimpotrivă, îşi afirmă credinţa clar. Şi era tot timpul politicos cu Biserica etc. ‘Gott mit uns’ de pe centiroanele soldaţilor germani nu e despre ateism sau societatea comunistă, nici jurământul de loialitate către Führer ‘pe Dumnezeul atotputernic’, nici de alfel 50% dintre băieţii fini din SS şi Waffen SS, catolici fervenţi. Naziştii fugiţi prin America de Sud (cu sutele) cu paşapoarte emise de Vatican şi hălăduind mereu prin mănăstiri, la adăpostul secretului – nu sunt despre ateism. În acea perioadă, considerând global lucrurile, nu s-a auzit niciun zvon de ateism în Germania.

4-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

       Teza se colportează timid; pare să existe o acută dorinţă sufletească pentru asta. Mai ales a creştinilor, care vor să-l evacueze din curtea lor. E de înţeles, cu un asemenea pasiv. Cred că ideea revizionistă este să-l pună într-o mică dubletă Stalin-Hitler, pentru ca ‘relele’ ideologiei (ca în predici) să vină de la ‘ateism’, ceva oblic şi simplu. (De parcă fascismele, de orice tip, n-ar fi coincis totdeauna cu extrema dreaptă religioasă şi cu dreapta catolică sau ortodoxă etc.)
       În fine, de ce nu. Poţi să-i înţelegi foarte bine.

       ● Capote: ‘Oare trecerea de la inocenţă la înţelepciune se întâmplă în acel moment în care descoperim că nu toată lumea ne iubeşte?’ (Portraits…, op. cit., p 14).

       ● Meseria de arhitect.
       Ce faci? – Betonez lumea.

 

 

~

•22 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● Avem indignarea selectivă. Observăm că au existat lichele istorice şi le înaintăm un apel. Apoi, dacă afli că printre delatori ai Securităţii ar putea fi şi persoane ca poetul Augustin D., indignarea noastră nu mai e publică, o lungă suferinţă discretă şi tăcere perplexă îi iau locul. Suntem dezolaţi etern dar o spunem în şoaptă, în dormitorul sau baia personală. Te indignezi contra celor care cheamă minerii. Dar când Doina C. apare la televizor şi le spune, exaltată, aproape ţipând şi implorând, într-o scenă omeneşte bizară, să vină (inébranlablement, îi şoptea Simina M. de alături) pentru a răsturna Guvernul – cel mai oribil, mai smintit şi inexplicabil gest pe care l-a făcut această doamnă -, trecem din nou în modul tăcerii. Totale. Când afli de delatori ai Securităţii tip Mona M., produci texte devastatoare, care o scot cu totul din spaţiul public şi nu mai au mult până la a fisura catapeteasma lumii. Când delatorul e la tine, de pildă un istoric, chiar unul dintre autorii fanion ai editurii tale, şi o afli de puţină vreme, tăcerea e asurzitoare, indignarea se petrece intim, în livingul personal, cu oftaturi şi un pahar de vin alb. Dar problema nu era delaţiunea la pomenita Securitate? Nu era infamia? Problema nu era morală – chematul minerilor, batjocorirea ideii de democraţie occidentală, de guvern ales şi celelalte iluzii? Nu mai contează, dacă e în culpă unul dintre cei aflaţi ‘de partea bună’? Nu ce face un ins ci ce număr poartă pe tricou şi pentru ce echipă aleargă, nu mesajul ci mesagerul, ca în raţionamentele falacioase elementare, de logica de clasa a IX-a? Aşa s-au jucat pentru noi cei 30 de ani, cu barca înclinată într-o parte. Chiar şi fără a-şi reprezenta prea bine lucrurile, fără să le articuleze neapărat, oamenii le simt. E lipsit de sens să presupunem că sunt imbecili.
       Dintotdeauna a existat la noi echivocul acesta destul de urât – că nu poţi avea încredere nici în cei mai dragi oameni, în judecata şi justeţea lor ultimă. Că nu există busole pe bune, care să arate vreun Nord identificabil. Discret, acul se roteşte în derivă, privirile se întorc în altă parte, brusc preocupate de ceva, un fel de rânjet stingher – căci toţi ştiu – şi o atmosferă apăsătoare de fake se instalează. Morala e ciclotimică şi de fapt n-a fost nicio morală, v-am păcălit, nu vă potriviţi, nu asta voiam să vă spunem.
       Nu mai e limpede ce voiam să ne spunem.
       G.L. e totuşi ultimul moralist public, ceilalţi nu există, sunt secunzi, sunt preoţi, sunt half-wits, sunt glume. Nu avem 36 – exista el, acest tip.

       ● Muzica mai veche, din anii ’40-60. E la fel de minunată, tehnic sună la fel de bine. Dar de ce nu mai e senzaţia dinainte?… Durează prea mult, filmele au scene care durează prea mult, refrenele, capitolele de carte, regia e mai flască, dialogurile, aproape totul pare neobişnuit şi aiurea.
       Şi iubeşti acele filme, acele cărţi… Dar – senzaţia că le dai jos dintr-o cutie din pod, cu un fel de milă. Pui discul…

1newyorker-13ian2020

The New Yorker, 13 ian. 2020

       ● Orice truc al ‘comunicării’ e batjocură.
       Când un şef politic spune că trebuie ‘explicată mai bine’ o măsură nepopulară, presupoziţia implicită e că oamenii sunt nemulţumiţi fiindcă ar exista undeva un defect de pedagogie – nu li s-a explicat îndeajuns. E a-i lua pe oameni drept imbecili, ceva de o suficienţă incredibilă. Or, poporul a înţeles foarte bine, exact de aceea se opune. Se opune pentru că a înţeles. Iar a le vorbi de sus de ‘comunicare’ şi a-i pierde în dezbateri tehnice e a-i insulta direct. Li se aruncă sec asta cu neruşinare, mereu: vom explica lucrurile mai bine.
       Refrenul tipic al elitei în decadenţă. Nu-şi dau seama; sincer miraţi ce ai cu ei. Lucrul consolator: când elita îşi pierde minţile, şi le pierde de tot.

 

 

~

•18 ianuarie 2020 • Un comentariu

       ● Pagina 56 şi încă niciun zâmbet, nicio frază de remarcat…
       Ce nu reuşeşte B. e obţinerea unui ton. Care e cheia. Inflexiunea intimă, personală care te poartă cu ea, cum i-ai vorbi unui tip în şoaptă: Uite, în viaţa asta qui-pleure-de-riream păţit asta şi asta. Plonjeul în adâncime al unei naraţiuni, când doi oameni stau faţă în faţă şi îşi spun chestii neaşteptate, producând o fisură, deschizând un univers. Aici ai impresia că citeşti o gazetă de perete; înşiruire goală: ‘dreptate’ şi-atât, ca în eseu. Obţinuse parţial acel ton, de pildă în Un roman français sau în Oona & Salinger.
       B. e tipul din seria cât-pe-ce. Scriitorul care se apropie de o capodoperă. O va scrie sau nu până la urmă, la 60, la 80 de ani – e hazardul.
       Teza lui: începând prin a fi nebunul, bufonul regelui – poziţie salubră -, Umoristul a ajuns astăzi regele însuşi.
       – comicul Coluche: candidează la preşedinţia Franţei în 1981. Un sondaj îi dă 16%, şi după o vreme 38%. Giscard îl roagă, prin Attali, să-şi retragă candidatura.
       – clovnul Titirica, în Brazilia: ales deputat în 2010.
       – Beppe Grillo: cu sloganul Vaffanculo ajunge în fruntea Mişcării 5 Stelle.
       – Jimmy Morales, umorist tv, ajunge preşedintele Guatemalei în 2015.
       – Donald Trump; de la animator tv la Casa Albă, 2016.
       (Aici B. îl adaugă în înşiruire şi pe Boris Johnson, ‘clovnul BoJo’. Nu e de-ajuns ca un ameţit să te numească clovn, şi să fii o natură melancolic-jovială, pentru a fi tu însuţi unul. Pentru cineva care recită zeci de versuri din Iliada în elină şi-l are drept totem pe Churchill, un bemol e rapid necesar. Deja la Trump comparaţia era forţată, el n-a câştigat nici pentru umor, nici pentru audienţa tv. Era deja figură pop ultracunoscută înainte de acel show etc., şi a câştigat pentru cantitatea de adevăr vărsată brutal în capul tuturor, într-o societate a elitelor penumbrei şi culiselor, fiindcă ceilalţi nu îndrăzneau să-l spună; e rezultatul pur al laşităţii generale.)
       – Marjan Sarec, comic tv, devine prim-ministrul Sloveniei în 2018.
       – Volodimir Zelenski, clovn tv, devine preşedintele Ucrainei în 2019.
       – deja, în 1965, umoristul Pierre Dac îşi anunţa candidatura la preşedinţia Franţei. De Gaulle îl roagă să renunţe…
       ‘Chuck Palahniuk, autorul Fight Club, a scris că cea mai mare parte a râsetelor pe care le auzim la televizor în timpul comediilor americane au fost înregistrate în anii 1950 şi că, în consecinţă, aproape toţi spectatorii pe care-i auzim urlând de râs sunt morţi’ (Frédéric Beigbeder, L’homme qui pleure de rire, Grasset, Paris, 2020, pp. 65-66).
       ‘Ştiu bine că ar fi trebuit să mor în anii 2010… (…) N-ar fi trebuit să îmbătrânesc niciodată, nu eram pregătit deloc pentru o chestie atât de murdară. Vi-l imaginaţi pe unul ca mine la pensie? La ţară? Octave la cârciuma din sat? Octave pe tobogan duminica, cu copiii? Fucking hell, lucrurile nu se puteau termina astfel’ (idem, p. 72.).

       ● Glumă cam tulburătoare citită de A. Finkielkraut: ‘Am găsit o glumă extraordinară la sfârşitul cărţii [lui Philippe Val] Tu finiras clochard comme ton Zola. Citesc gluma. Doi evrei, morţi la Auschwitz, îşi evocă în linişte amintirile într-un colţ al Paradisului. „Îţi aminteşti când Leon a vrut să scape şi s-a electrocutat în gardul de sârmă?” „Da, da”, îi răspunde prietenul lui, între două hohote de râs. „Şi când am ieşit, dimineaţa, din barăci şi i-am descoperit pe acei 12 spânzuraţi care se legănau în vânt, în curte?” Şi cei doi râdeau din toată inima. Atras de atmosfera veselă, Dumnezeu s-a apropiat pentru a asculta. A fost scandalizat. „Dar v-aţi pierdut minţile? Ceea ce povestiţi nu e vesel deloc! Ce găsiţi de râs în asta?” Cei doi prieteni ridică capul spre Dumnezeu şi îl privesc în tăcere câteva secunde, înainte de a-i răspunde: ‘Tu nu poţi înţelege, nu ai fost acolo”.

       ● Roudinesco: oriunde dă de Jung, îl denunţă. Iese o biografie, un volum nou de corespondenţă – R. e prezentă prompt cu un articol vigilent: în psihanaliză Jung a fost antisemit, Freud şi Lacan sunt ‘buni’, spre diferenţă de el care e ‘rău’ etc.
       Aşa e; a fost antisemit; ba chiar vag simpatizant al regimului nazist. Cred că nu mai există nimeni pe lume pentru care lucrul să vină ca o noutate.
       Ce meserie.

 

3-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

 

~

•17 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● A început, timid, şi în Valahia şarlatania grobă a patronilor: să aducem imigranţi, în deficitul forţei de muncă, sunt slujbe neocupate unde autohtonii nu vor să muncească etc.
       La indigo aventura Occidentului din anii ’70.
       Evident că ei vor să muncească. Că tu nu le oferi destul. Niciodată destul. Ceea ce vrei tu este să aduci o trupă umană – din China, India, Africa etc. – dispusă să o facă pe o plată mizerabilă sau cel mult mediocră, pentru a-ţi rămâne un profit cât mai gras cu putinţă. Că sacrifici viitorul mediu provocând o colosală tulburare demografică, sociologică, religioasă, culturală etc. în ţările acelea importând sute de mii de oameni de aiurea – e irelevant pentru tine, în 50 de ani vei fi mort.
       Iată liberalismul pur.
       Există de pildă în Paris ţigani români care folosesc într-adevăr înşelătoria, cum sunt mereu acuzaţi – în special cu turiştii. Sunt cei care-i opresc pe stradă, cu un pix şi o hârtie în mână, prefăcându-se cu o mină foarte mirată, şi cu un ‘Do you speak english?’, că nu înţeleg ceva pe o hartă – dacă te opreşti se prefac că vor să schimbe şi nişte bani, şi în sfârşit îl lasă scurt fără bani pe turist. Sunt, să spunem, cam 100 la număr. Există însă alţi ţigani români, tot dintre cei acuzaţi că nu muncesc în România. Şi care la Paris muncesc colosal, epuizant, cu o plăcere imensă. Sunt cei care conduc ricşe, bicicletele cu două mici locuri în spate, pentru turişti. Se adună cam pe la turnul Eiffel, vizavi. O tipă mi-a spus că ea cere pentru o tură până la Notre-Dame de pildă – să zicem, vreo patru kilometri, pe lângă cheiuri – între 25 şi 50 de euro. Turiştii dau – în special americani, perechi tinere venite la Paris cu mitul comic al oraşului iubirii etc. şi care se ghemuiesc pe locurile din spate, fermecaţi de peisaj. În faţă, bieţii oameni pedalează până la epuizare, e aproape un supliciu, şi totuşi sunt mereu fericiţi. La sfârşitul zilei au undeva între 400 şi 600 de euro. Nu poţi munci zilnic. Dar dacă eşti curios într-o lună şi munceşti zilnic pentru a vedea cum e, poţi ieşi cu 15.000 de euro. E un venit pe care corporatişti bătrâni l-ar considera important (francezul mediu e la 2.500). Cu weekend-uri normale şi muncind lejer, eşti undeva pe la 11.000 de euro pe lună.
       Sunt oameni ultrasimpatici, dacă le-ai vorbit o dată te salută mereu, îţi fac cu mâna zâmbind în cursele lor, îşi pun deseori muzică, vorbesc tare între ei şi sunt totdeauna veseli. Cred că mai toată afacerea cu ricşe e a ţiganilor români. Între timp s-au motorizat, au acum vehicule scumpe şi mai mari, fără pedale, cu care pot circula pe vreme rea…
       E ceea ce face un venit decent sau foarte bun – schimbă sociologia persoanei, etica muncii, moralul în faţa vieţii, curajul, tot.
       Dar în România începe să se audă vechea muzică. Un cor suspect – primării, patroni, administraţii, jurnale de ştiri în simultaneitate – începe brusc să cânte aria românilor – leneşi – care refuză locuri de muncă, de pildă în construcţii, şi a necesităţii muncitorilor străini… Prea bine: dar încearcă să nu le mai oferi românilor 3.000 de lei pe lună. Oferă-le 6.000. Opt. Nu le oferi un salariu decent sau mare, ci unul într-adevăr foarte mare, din acela unde te întrebi dacă ai citit bine cifrele. Fă-o de curiozitate, şi pune anunţul în ziare. Vei avea o surpriză la ghişeu în dimineaţa următoare. Iar către sfârşit, calculând, vei fi şi mai surprins de cât de puţin ai dat, în fond, pe acele salarii şi că ai terminat lucrarea unui pod în 8 luni în loc de un an şi jumătate, şi cu un profit colosal.
       Dar patronul valah – liberal – preferă şarlatania.
       Patronul francez a făcut-o şi el – prin anii ’70. A urmat o imigraţie masivă de muncă, apoi, la presiune, o lege a reîntregirii familiei (adică un muncitor din Senegal îşi putea aduce toată familia de 25 de persoane din Senegal). În 30 de ani, o bătrână imigraţie minoră devine colosală – basculare demografică, atentate la metrou, cartiere bunkerizate, muncitori care fug din ele spre periurban (fuseseră cartierele lor din anii ’50-60, sunt foştii votanţi ai Partidului comunist francez, foarte puternic pe vremuri, proletari industriali măturaţi total de acolo de imigraţia musulmană), evrei care fug cu miile pe an în Israel deşi au vrut să evite asta toată viaţa şi iubesc enorm Franţa, recrudescenţă de antisemitism, Charlie Hebdo, islamism, rasism, o tulburare cumplită în societatea franceză etc.
       Vinovatul surâzător, şarlatanul absolut al timpurilor: patronul liberal francez.
       Plecând urechea, la valahi începe să se audă, din depărtare, o veche muzică.

       ● Nu mai suportăm frumuseţea generală a lumii, cea obiectuală. Splendidul, sublimul – concepte, realităţi realmente pretenţioase şi agasante, evacuate şi din galerii.
       Admitem însă, în continuare admitem fără probleme, frumuseţea unui ins sau altuia, frumuseţea fizică. Se afirmă încă, timidă. Nu e totul de o mediocritate terminală. Dar presimţi, după o respiraţie, numărătoarea inversă.

       ● ‘Numai succesul, şi şi acela pe o culme ameţitoare, îţi poate oferi uşurare. Însă pentru artiştii fără artă există întotdeauna o tensiune fără uşurare, iritarea firului de nisip care nu rezultă într-o perlă. (…) Ei se simt obligaţi să dovedească ceva…’ (Capote, op. cit., p. 11).

2-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

 

 

~

•14 ianuarie 2020 • Un comentariu

       ● Capote era tânăr, se plimba prin Europa. Diverse voiaje cu 15 valize, câine, pisică, noian de obiecte, haine, manuscrise. Pe atunci, cu câteva sute de dolari, cât o chirie în New York, puteai rămâne trei-patru luni pe an într-un sat din Italia, la malul mării, iar scriitorii profitau. Dacă mai primeai între timp ceva din America, pe o nuvelă, puteai prelungi câte un an. Nu e cazul să le căutăm, aceste sate de pescari. Toate sunt azi staţiuni mai mult sau mai puţin turistice.
       Prin 1960, invitat, în miezul verii, de nişte prieteni italieni pe iahtul lor să facă turul unor insule greceşti, Capote a fost anunţat în ultima clipă că nu pot veni, din cauza unei morţi în familie. Dar asta, au insistat ei, nu trebuia în niciun caz să îl oprească. Putea continua croaziera singur pe circuitul stabilit, urmând să se regăsească eventual toţi curând, de-a lungul traseului. Cine refuză să fie unicul pasager al unui iaht, cu întreg personalul la dispoziţie, aştepându-l aliniat la ţărm, în uniforme albe? Capote n-a ezitat o secundă. Căpitanul echipajului – format în majoritate din italieni, iugoslavi şi greci -, cu care Capote lua masa pe vas, era un italian părând încă neobişnuit de tânăr şi vorbind o engleză foarte bună.
       ‘Oricum, în dimineaţa aceea am trecut de Delos, şi… sclipirea unor ruine de marmură în ceaţa de culoarea lavandei i-a amintit de o poveste. La prânz, mi-a spus-o. A jurat că era adevărată.
       „Asta s-a întâmplat când eram un băiat de şaptesprezece ani, în echipajul iahtului unui englez, lordul Sickle. Acum, lordul Sickle închiria des iahtul, şi în luna august din anul acela i l-a închiriat unei englezoaice frumoase: o văduvă, aş spune de vreo patruzeci de ani, foarte înaltă, o talie subţire, atât de elegantă. Avea un fiu, un flăcău de vreo şaisprezece, şi tot foarte frumos şi elegant. Însă schilod: un picior slăbit pus într-o proteză, şi umbla cu două bastoane. Dar un geniu, băiatul ăsta. Un învăţat. De dragul lui a pornit maică-sa într-o croazieră prin Grecia; el a vrut să vadă locurile pe care le ştia aşa de bine din ce învăţase.
       Au urcat la bord însoţiţi de o servitoare şi un majordom; în rest erau singuri, şi de multe ori m-am gândit cât de păcat a fost lucrul ăsta. Poate că nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut prieteni cu ei.
       Era o insulă ciudată pe care băiatul voia s-o viziteze. La nord de Delos. Da, la nord. Nu-mi pot aminti precis. Era o insulă de numai câţiva acri şi aproape necunoscută; totuşi, el ştia despre ea şi vorbea despre un templu bine păstrat care se afla acolo.
       Am sosit après midi şi, din cauza adâncimii mici, a trebuit să ancorăm la peste o milă de ţărm. Băiatul era foarte nerăbdător. Îşi pusese în gând să împacheteze cina şi să petreacă toată noaptea singur cu mama lui pe insulă; voia să vadă templul la apusul soarelui şi să doarmă pe mal. Mama îl iubea foarte mult. Prea mult. A râs şi a pus să li se pregătească un picnic.
       Eu sunt cel care i-a dus vâslind până acolo, i-am depus la ţărm: şi eu sunt acela care s-a dus după ei înapoi, în zori. Băiatul era mort; curăţat de carne până la schelet; iar mama, pe care am găsit-o în apă înotând cu greu, era de nerecunoscut – înspăimântător mutilată, pe jumătate nebună.
       Numai după luni de zile, luni petrecute într-un spital din Atena, a putut să spună unei echipe de investigatori ce se întâmplase. A zis: ‘La început era foarte linişte şi minunat. Am hoinărit prin jurul templului până la apusul soarelui, apoi ne-am întins mâncarea pe un şir de trepte; fiul meu Eric a spus, o, uite, o să fie Lună plină. Puteam vedea luminile de pe iaht deasupra valurilor, departe – ce bine ar fi fost să-l fi ţinut cu noi pe acel marinar. Fiindcă, după ce Luna a început să lumineze mai puternic, să strălucească, nu ştiu cum am început să am o neîncredere în peisajul acela. Şi treptat am început să percep un sunet. Gheare. Ceva ca alergând pe gheaţă. Şi un uriaş şobolan maroniu, şi altul şi altul, au sărit înfigându-şi dinţii în mâncarea de la picnicul nostru. O hoardă de şobolani care se revărsau afară din templu, sute, împleticindu-se în lumina Lunii. Eric a ţipat; a încercat să fugă şi a căzut, şi a trebuit să-l târâi de braţe, dar şobolanii erau urcaţi pe noi, peste tot, au înotat chiar după noi în apă, l-au tras pe Eric înapoi pe plajă, şi nu m-a auzit nimeni toată noaptea când am sângerat şi am ţipat şi am plâns acolo în apa mării’.
       Căpitanul şi-a aprins o ţigară de foi. „Femeia asta e încă în viaţă. Trăieşte la Nisa. Am văzut-o – stând într-un scaun pe aleea de promenadă. Poartă un văl care o acoperă de tot. Mi s-a spus că nu vorbeşte niciodată cu nimeni.”‘
       („A terrible tale”, Portraits and observations. The essays of Truman Capote, Modern Library, Random House, New York, 2008, pp. 277-278.)

       ● ‘[Ezra Pound] între 1909 şi 1920, în timp ce trăia mai întâi la Londra, apoi la Paris, a susţinut constant carierele altora (lui Pound i-a dedicat Eliot The wasteland; Pound a strâns banii care i-au permis lui Joyce să termine Ulysses). Generozitatea lui în această sferă e un lucru despre care chiar şi Hemingway, care nu glorifică deseori bunătatea altora, a dat mărturie: „Aşa încât, până azi” a scris el în 1925, „iată-l pe Pound marele poet dedicând, să zicem, o cincime din timp poeziei sale. Cu restul timpului a încercat să sporească agoniseala, deopotrivă materială şi artistică, a prietenilor săi. Îi apără când sunt atacaţi, îi introduce în reviste şi îi scoate din închisoare. Le împrumută bani. Le valorifică tablourile. Aranjează pentru ei concerte. Scrie articole despre ei. Le face cunoştinţă cu femei bogate. Găseşte editori să le accepte cărţile. Stă treaz alături de ei toată noaptea când spun că sunt pe moarte şi le e martor la redactarea testamentelor. Le plăteşte cheltuieli de spitalizare şi îi descurajează de la sinucidere. Şi la sfârşit puţini dintre ei se abţin să-i împlânte cuţitul cu prima ocazie”‘ (idem, pp. 227-228).

       ● ‘O profesoară de aici [Hollywood] a dat recent un test de vocabular în care le-a cerut elevilor ei să găsească un antonim pentru tinereţe. Peste jumătate din clasă a răspuns moarte‘ (id., p. 28).

 

 

~

•12 ianuarie 2020 • 20 comentarii

       ● Zizek: postmoderniştii supremi sunt azi conservatorii înşişi. Trump e preşedintele postmodern suprem, Sanders un moralist de modă veche.
       E adevărat. Suntem în inversiune de multă vreme. Transgresiunea e la conservatori, autoritatea la noi etc. – ceva de neimaginat.
       Groaza supremă: noi, stânga, avem acelaşi discurs cu al elitei, pe toate planurile: imigraţionism, multiculturalism, eco-catastrofism, libertate limitativă a cuvântului etc., realmente toată ideologia dominantă de azi. E înspăimântător. Fie noi nu mai suntem stânga – cea reală, socială – fie ele, elitele, au devenit de stânga, ceea ce e sociologic şi antropologic imposibil. Mai plauzibil: imediat ce părăsim socialul alunecând precumpănitor spre societal – civisme etc. -, noi nu mai suntem stânga reală şi aşternem patul elitei.
       E ciudat că stânga nu redevine socială. Fără a uita desigur multiculturalul şi minoritarismul civic, dar cu un sănătos raport de 70-30% pentru social.
       (Mai întâi văd ce am pe masă, dacă am o slujbă, şi abia apoi mă uit ce culoare a pielii am, ce sex, vârstă, gender şi celelalte discriminări. Cea dintâi discriminare e socială, ea e supremul gen proxim, fiindcă duce la dezumanizare şi dincolo de ea nu mai e nimic. După ce ai de toate începi să observi diferenţa specifică: a, tu eşti homosexual etc. Cele două lupte nu pot merge în paralel cu aceeaşi intensitate. Trebuie ca socialul să domine sau să fi fost deja întrucâtva rezolvat. – Stânga multiculturală, de tip ONG şi universitate americană, nu va funcţiona în Est ca prioritate. Nu trebuie să-i uiţi pe homosexual, pe feministă, pe postcolonialist, pe ecologist, desigur, altfel se vor repezi forţele etno-troglodite, ciclic în latenţă. Dar te ocupi de ei 30%, şi totuşi 70 de economicul fundamental. Mai întâi condiţia socială şi apoi cea societală; mai întâi discriminarea de clasă care atrage sau distruge totul – şi apoi rasa, sexul etc. Occidentul are un ciclu de 50 de ani de dezvoltare socială înaintea noastră; victimologia din universităţi şi ONG-uri e rezultatul unei fundaţii sociale solide, în care economicul era vag rezolvat şi minoritarismul era pasul firesc mai departe în dialectica luptei pentru egalitate. Aici, stânga nici n-a apucat să fie socială şi 45% din populaţie are canalizare improvizată în case, mănâncă rodul câmpului şi se orientează după stele. Stânga trebuie să revină la un social curat multe decenii de acum înainte, altminteri, mai ales în Est, vor câştiga numai partide conservator naţionaliste. Cealaltă stângă, multicultural-societală, de avangardă şi cafenea intello, va avea mereu fanta ei persistentă, dar realist marginală.)
       Sau stânga va muri. Dacă eşti o muncitoare feministă şi patroana ta e femeie, la ce-ţi foloseşte asta dacă pentru a-şi creşte profitul te trimite în şomaj, dacă eşti un muncitor homosexual şi patronul tău e homosexual, dacă eşti un negru şi şeful tău e negru, la fel, nu există solidaritate de gen etc. Zbori de acolo cât ai clipi. Trebuie să înţelegi realitatea politicului. Realitatea politicului sunt raporturile economice. Deja masele nu ne mai aparţin, deja când te uiţi la Gilets jaunes, sau la toate adunările publice, rallies, în favoarea lui Trump îngheţi, privind figurile oamenilor: acolo e tot publicul nostru. Şi l-am pierdut. Cu sclifoseala noastră teoretică şi animaţia culturală, la braţ cu elita, mergem întins spre moarte.

       ● Beigbeder despre Murakami: ‘Face parte dintre acei oameni care au modestia foarte pretenţioasă’.

       ● Pentru cei probabil cinci cititori care nimeresc din greşeală acest jurnal, două întrebări.
       1. Dacă ar fi să scrii ceva într-o capsulă a timpului care va fi deschisă peste 100 de ani, ce ai scrie acolo.
       2. Şi mai concret încă: care ar fi primul rând din necrologul tău.

 

 

~

•10 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Cum să scapi de gândirea moralistă? Simplu, ieşi din delirul asociativ. Când se întâmplă un eveniment, nu te precipita, ‘a, seamănă cu Republica de la Weimar, când…’. Trage aer în piept. Nu mai plagia, produ ceva din gândirea proprie. Nu, nu seamănă, nu seamănă deloc. Încearcă să iei evenimentul dinaintea ta drept inedit, o monadă pură. Nu-l lega de nimic, fugi de memorie, simplism şi fotografii de familie, nu cita liste de evenimente şi de nume, încearcă să înţelegi, complexifică. E poate mult mai greu, de acord, e un efort, nu poţi înainta fără idei, unghiuri inedite, trebuie să propui o structură, la sfârşit să faci o sinteză şi să oferi chiar soluţii. E incomparabil mai greu dar vei fi mulţumit: e ceva cinstit şi îţi aparţine.

       ● Beigbeder: ‘Dacă amesteci râsul cu seriozitatea, râsul va distruge seriozitatea. Nu poţi dezbate cu clovnii. (…) Excesul de deriziune dăunează democraţiei… Iar eu sunt primul în culpă, venind dintr-o generaţie care, tot repetând cât de grozav e să chicoteşti mereu, n-a făcut nimic de când s-a dărâmat Zidul Berlinului. Ideologiile s-au prăbuşit, şi am schimbat lucrurile? Nu. N-am construit nimic’.

       ● Valahii. Declară singuri ce calităţi au etc. Îi recunoşti după aceea că îţi provoacă un amestec de milă şi groază…
       Realmente, senzaţia că stai de vorbă cu o persoană la pat. Îl vizitezi, e în spital, vorbeşte o stupiditate, îl îmbrăţişezi, îi îndrepţi o cută a hainei. Are voie să spună orice. Totul e posibil şi nimic nu contează, în salon miroase a clor şi ştii că trebuie s-o ştergi de aici, în curând vor veni să anunţe sfârşitul vizitei, promiţi să revii, e suspendat timpul, întregul timp.

 

 

~

•8 ianuarie 2020 • Un comentariu

       ● Matzneff, care e cu un picior în mormânt şi cu celălalt pe o coajă de banană, acuzat de pedofilie. E pe coperţile revistelor, vor să-l dea afară din casă, să-i retragă alocaţia de bătrâneţe etc. – are 83. Tot timpul crezusem că nu e pedofil, că n-are vreo atracţie pentru copii, ci un fel de efebofil, un dandy interesat de adolescenţi, Lolite, băieţi etc., oricum subiecţi ajunşi măcar la pubertate. Or, s-ar părea că vorbeşte undeva de fete sub 12 ani, de un băiat de 8… Really.
       Cioran, prieten cu Matzneff, ca de altfel şi cu Montherlant, nu i-a judecat niciodată. Îşi dădea seama că e aici un tip de cultură şi o dispoziţie tipic franceze. Ei şi pentru necrofili au înţelegere. Tot ce ţine de perversiune e privit cu un amestec de asentiment jenat şi compasiune, ca o slăbiciune omenească despre care e de rigoare să vorbeşti în şoaptă, în confesionale sau mai bine deloc. Şi poate că în bună măsură e. – Beigbeder, care a citit cartea uneia dintre victimele lui M., s-a declarat în tabăra ei în totalitate, deşi vrea să rămână prietenul lui Matzneff. Admite că i-a dat premiul Renaudot din milă – era financiar la pământ – şi că premierea din 2013 a fost o stângăcie. (Premiul în sine e zero în bani, dar din vânzări treci de suta de mii de exemplare.) Atâta vreme n-a putut spune nimic de teamă că M. se va sinucide: ‘Fiindcă mi-a fost teamă că se va sinucide şi pentru că n-am chef să mă înverşunez împotriva unui om deja crucificat’.
       O lume. Pe cât îţi displace haita moralistă care s-a repezit acum, pe atât te întrebi cum a fost posibilă atâţia ani tăcerea.
       În filigran sau aluziv, toate cărţile lui Capote sunt traversate de tema asta: atenţie, se petrece ceva în lumea voastră, atracţia nemărturisită pentru adolescenţi sau chiar prepuberi. Ce numiţi voi sex şi dragoste e adesea atracţie pentru persoanele care arată cât mai tinere – machiaj, vestimentaţie, modă, chirurgie estetică, diete, toate au drept miză scăderea vârstei şi obsesia tinereţii, ea n-ar fi necinstită în sine dacă ar fi mărturisită, dar nu e. O zonă de nespus, o ierarhie şi un tropism ciudat subîntind realitatea. Lua cina cu Gide în Italia, discutau literatură, pentru a afla că omul culege băieţi italieni de 8 şi 9 ani de pe plajă, îi invită în cameră pentru câteva lire şi îi pune să se dezbrace ca să se masturbeze în faţa lor. Ştia că Montherlant practica vânătoarea nocturnă de băieţi pe străzile Parisului, că s-a sinucis din cauza asta. Că Julien Green…, că La Rochefoucauld…, că Sade… Era un întreg mediu bizar de complezenţă. Nu cred că era o judecată moralistă, la el. Constata doar că există în societate o zonă de nespus şi de duplicitate.
       Nu e vorba că artiştii trebuie să fie virtuoşi. Nu trebuie. Şi nu înseamnă că dacă scrii un roman despre crime îndemni la crimă. Dar zona aceea de nespus şi duplicitate, din partea publicului în schimb, are ceva straniu şi trădează pe fond o complicitate intimă.
       B.: ‘Şi apoi trebuie să adaug că sunt înspăimântat de lista ciumaţilor: Yann Moix în septembrie, Peter Handke în noiembrie, Roman Polanski în decembrie, Matzneff în ianuarie… Această dezlănţuire de ură mă şochează. Ca şi când ar trebui executată o persoană pe lună. Asta aminteşte de „săptămâna urii” din 1984 de George Orwell’ (Le Parisien, 02.01.2020).
       În fond complicitatea e la public. La cel care se indignează trebuie căutat, totdeauna. E absolut o complicitate intimă: când îl urăşti mai mult pe un tip şi nu ştii de ce, află că seamănă cu tine sau că urăşti, din el, partea care-ţi seamănă mai mult.

       ● Observaţie a lui Chateaubriand despre noţiunea catolică a Purgatoriului: e singurul loc unde există viitor. În Paradis sau Infern, s-a încheiat totul. Spaţiu intermediar al aşteptării, în Purgatoriu cel puţin urmează ceva, există posibil, istorie, viaţă…
       Exact asta e superioritatea credincioşilor asupra noastră: viitorul. Noi spunem: asta e lumea, nu e nimic dincolo de lagărul ăsta de concentrare, să ne resemnăm. Pentru un credincios nu doar că există ceva dincolo de sârma ghimpată a lagărului, dar în plus de toate în acel loc veţi fi eterni şi liberi. Noţiuni extraordinare: un viitor, şi mai apoi un viitor bun. O dublă lovitură. (Houellebecq lui Depardieu, în docu-filmul cu dialoguri improvizate, cu lacrimi în ochi şi bărbia tremurându-i, gândindu-se la bunica paternă, care l-a crescut şi pe care e sigur că o va revedea: ‘Moartea nu există, Gérard. Îţi jur, Gérard: moartea nu există…’.)

       ● Creştinii consideră omul o fiinţă aparte – nici pomeneală să mergi în infern sau paradis cu câinele tău sau cu alte animale. E de neadmis. Or, există destui care ar vrea să regăsească acolo unele dintre animalele de companie pe care le-au iubit. După ce că vegetalele nu merg în Paradis… – deşi ne-ar plăcea unele dintre flori acolo – şi că locul are o floră proprie, nici măcar cei mai fideli dintre patrupezi nu ne pot însoţi. Dar doctrina e fermă în legătură cu asta: în Biblie, totul e o afacere între zeu şi oameni.

 

 

~

•5 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Titlu francez: ‘De ce revistele literare refuză să moară’.
       Ar trebui să rămână 2% dintre ele, cele care impulsionează cu adevărat creaţia şi sunt în fierberea culturală, în transgresiune. De ce nu se întâmplă? Mister. În fond acelaşi lucru s-ar putea spune despre naţiuni. Cele care nu se agită neapărat în centru trebuie să dispară? – Poate. Se permit insule şi arhipelaguri de fugă.
       Nu ştiu de ce am impresia unei zgomotoase prăbuşiri, destul de iminente. O obsolescenţă în care o să intre la un moment dat tot, reviste, carte, profesii, ca un tăvălug. Ceva amânat multă vreme şi cu disperare.

       ● Mă bucur că există ‘reţelele sociale’ internet, care ne-au învăţat ceva decisiv. Crezuserăm că linşajul, tăbărârea în masă pe un om până la a antrena moartea lui socială, concedierea sau sinuciderea, era o reminiscenţă a unor momente singulare. Din Revoluţia franceză, de pildă, unde se adunau mulţimi ciudate în faţa eşafodului. Din sudul Americii, când linşajul negrilor atrăgea mulţimi curioase. Momentele când masele se fac haită, credeam sincer, sunt poate două-trei, o excepţie, şi îţi trebuie condiţii istorice de excepţie ca să se producă. Wow. Măsura în care era ceva general, unitar şi invariabil. Noi n-am ştiut niciodată până acum că omul arată în felul ăsta, erau diverse blabla-uri despre conditio humana, dar niciun tratat, niciun roman nu ne prevenise. Niciodată nu i s-a dat fiecăruia, absolut fiecăruia, putere să verse ce e în el. Când s-a întâmplat, ce s-a format în mod natural au fost plutoane de execuţie tip ‘bulă’, aglutinări plăcute ale negativului, linii critice care sunt rant-uri etc. Linşajul moralist e pasiunea principală a anonimilor în fuziune. Nu e entertainment-ul.
       Va dura o vreme şi fenomenul se va stinge? Va creşte? Va fi constant de-acum, un mănunchi etern de ligi ale virtuoşilor aruncându-se asupra unor ţinte? Ignor.
       Câtă durere e în mediocri. Imensa durere strânsă în ei; şi nu s-a ştiut niciodată. Oţet curs prin vine. Noi credeam, nu ştiu de ce, că peste tot sunt în genere oameni resemnaţi şi cumsecade, mulţumiţi cu statutul lor aşa-zicând metafizic.

       ● X, care practică dezamorsarea prin elogiu.

 

 

~

•30 decembrie 2019 • 2 comentarii

       ● Thalasso (2019), cu Houellebecq şi Depardieu. Meh. Nu chiar rău, dar… meh movie.
       The Irishman (2019), săptămânile trecute. Meh. Un film împăiat – toţi bătrâni, prea bătrâni, acelaşi manierism Scorsese, după o vreme oftezi. Monotonie de scenariu, Pacino complet terminat şi straniu, jucându-l pe Jimmy Hoffa în vreo trei registre diferite, la un moment dat nu mai înţelegi cine e. E ca în seria de comedii cu Matthau şi Jack Lemmon, împinsă până la ultimele bătrâneţi, ajungeai să te rogi: guys, no more. A fost bine cât a durat, sunteţi minunaţi, but no more.
       Senzaţia că mai ţii Netflix-ul numai pentru seria anunţată cu Fran Lebowitz, o mică nestemată. Dar sunt din nenorocire prieteni, încă se turnează, şi cu viteza de montaj a lui ‘Marty’, vom aştepta 3 ani.

       ● Există minţi într-atât de încâlcite. Când încearcă să explice ceva, se afundă şi mai mult. De ce? Şi deseori se îndreaptă spre pedagogie… Deschid gura şi sunetul nu iese. Încâlceala minţii, fenomen misterios; nu există vindecare, disciplină posibilă. Limpezimea, brevitatea, supleţea oarecare – la scriitori, de pildă – par a fi înnăscute. O altă mică mâhnire.

       ● 2020. Parcă – schimbarea cifrei deceniului? – senzaţia că s-a întors o pagină. În 1920, an fast după un război groaznic, toată literatura întorcea deja pagina.
       Când am văzut pentru prima oară tineri care, întrebaţi pe stradă de reporteri, nu ştiau ce-a fost Revoluţia, am jubilat. În sfârşit.
       Cei mai mari paraziţi intelectuali au fost, la noi, cei care au flatat naraţiunea unei continuităţi vinovate pre- şi post-’89. În partide, în societate, în teorie, în romane, în tot. Această teză abisal simplistă a corupt tot şi ne-a mâncat sufletul – în plus ea nu explica nimic, cum se face că ‘răii’ au dorit Europa şi ‘bunii’ erau adesea groaznic de deficitari etc., cum se explica pasta amalgamului, din simplismul maniheic nu reieşea nimic. Toate teoriile ratau. O cloacă în care se afundau şi formulau circular numai întrebările cu răspunsuri ştiute dinainte, în care se întrebau pentru a nu se mai întreba, nulă epistemic.
       În 1975, la 30 de ani după 1945, nimeni nu mai vorbea în America despre război, dumnezeule, era uitat de 20 de ani. Erau la ani-lumină. Deja din anii ’50 subiectul murea, peliculele despre război plictiseau, irupeau noile generaţii, noi viziuni în cinema şi literatură, noii eroi erau Brando, James Dean etc. Dispărea din imaginarul colectiv drama războiului. Okay, a fost o dramă, au murit 400.000 de americani. Dar trăim. Noi trăim. Străzile există şi pe ele palpită viaţă. Schimbarea estetică a fost totală. – Numai în Estul european se făceau încă filme cu românii buni şi nemţii sistematic imbecili, ca înainte de ’89. Acest parazitism al trecutului din teza continuităţii – prezentul se explică prin trecut – a însemnat şi o închistare estetică, şi o moarte a sufletului. Salturile calitative erau imposibile. Dialectica istoriei era imposibilă. Noul – era un Vechi mort dinainte, un avorton metafizic. Erau învăţate noile generaţii, de la primii paşi, cum să ţină doliu, deşi nu le murise nimeni – adică să-şi aşeze uşor capul în acelaşi jug, acolo unde le putem surpa sufleteşte biciuindu-le cu naraţiunea moralistă simpluţă, ca nişte bine intenţionaţi dar găunoşi paraziţi ai Memoriei. Americanii, francezii n-ar fi acceptat niciodată asta. În teorie, în pop culture, în artă. La noi, la 30 de ani de la Revoluţie, când cineva îţi vorbeşte de ‘continuitate’ într-un domeniu anume, ştii dinainte că te afli în faţa unui debil mintal. E un soi de semn distinctiv paradigmatic, însemnare cu fierul roşu al nulităţii.
       2020. Ceva sună diferit, nu ştiu de ce. Un soi de zvon misterios, în aer, ceva inedit. Poate, o epocă.

 

 

~

•26 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ellis: ‘Nu sunt nostalgic după anii când publicarea [de romane] avea ceva destul de glamour. (…) Dar îmi lipsesc – şi îmi lipsesc pentru că i-am trăit – şi văd că romanul are importanţă pentru o fracţiune mai mică de populaţie decât înainte. (…) Găsiţi-vă plăcerea unde doriţi. Dar amintiţi-vă: există o cădere de 23% în vânzările şi lectura de ficţiune literară, din 2012 încoace’ (podcast-ul din 15 nov.).

       ● ‘Hoţii sunt indignaţi pe lacăte’ (proverb berber).

       ● Puterea e abuzul de putere, prin definiţie. De aceea mi s-au părut slabe concepte precum puterea celor fără de putere etc., metafore pentru delirul livresc de circumstanţă. Când se visează, poate fi orice. Când se exercită însă, când e putere în act, puterea e întotdeauna abuzul. Nu există putere bună – abuz bun, viol bun -, ci numai putere mai puţin rea decât altele. Care tot înseamnă, însă: rea. Viol.
       Facem alegeri libere pentru a ne prefira, a ne răsfira, la patru ani odată, violatorii, iar cineva care-şi gândeşte serios epoca nu poate să nu vadă asta. Asişti la un plan-secvenţă al abuzului. E motivul pentru care cei mai mari scriitori, artişti etc. nu ajung niciodată în viaţă – în vieţile lor mature – să ‘voteze’ etc. Îl şi văd pe Hemingway mergând la vot. Pe Cioran, pe Sartre, pe Capote, pe B.E. Ellis. Există niveluri ale naivităţii. Dar trebuie tăiat calm până la ultimul, pentru un oarecare progres ‘interior’ etc., e grotesc.

 

 

~

•22 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘Lumea nu poate evolua într-o unică direcţie: un amestec de culturi şi de rase, o lume de biciclişti şi de vegetarieni care combat toate formele de religie’ (W. Waszczykowski, un fost ministru de Externe al polonezilor).
       Idealul hipster corporat – o naţiune de biciclişti şi vegetarieni – nu pare peste tot prizabil.

       ● Trebuie să înaintăm mai uşor cu pianul rasismului pe scări.
       Sunt unele cuvinte care ar trebui să intre în ‘post’, într-o aspră cură de slăbire sau dezintoxicare; de pildă noţiuni ca ‘rasist’ şi ‘nazist’. Un moratoriu, înainte de demonetizarea totală a cuvintelor.
       Prima cotă de înălţime: se dau 10 (zece) ani în care n-avem dreptul să mai numim rasist pe nimeni, cu excepţia unei singure persoane pe an, la alegerea noastră. Iată un bun punct de plecare pentru ieşirea din impas, vreau să spun pentru ieşirea din ospiciu.

       ● ‘Ăsta e lucrul cel mai crud pe care poate cineva să-l facă: să încurajeze pe careva să creadă că are talente pe care în realitate nu le posedă’ (Truman Capote, Answered prayers, Penguin Books, London, 2001, pp. 13-14).
       Nu sunt multe lucruri mai crude. Momentul când înţelege că nu are talent şi că l-ai încurajat din condescendenţă sau milă – ce teribilă surpare interioară. Adio încredere în oameni, în lume, plus – mereu – rana adâncă, povara. E total absurd.
       Îmi amintesc de un coleg de prin gimnaziu care nu cânta deloc bine la orele improvizate de ‘cor’. Nu avea ureche muzicală şi producea un fel de răgete joase, ca de măgar, în plus foarte puternice, cât cinci elevi odată, ceva inimaginabil. Ne întorceam către el dezolaţi, nu se putea face nimic, se spărgea totul. Nu râdeam de el, ne fascina că nu se auzea pe sine aşa cum îl auzeam noi, ci perfect normal în tonul cântecului. Avea nevoie să rămână totuşi la ora de cor, altfel trebuia să dea, alternativ, nu ştiu ce probe sportive foarte grele. Era un băieţel inimos, sărac, mic de statură, cu un cap foarte mare pe un trup prizărit. Ţineam toţi la el destul de mult, iar profa a găsit până la urmă o soluţie: l-a pus să mimeze cuvintele. Urma să-l aşeze la spectacol în rândul întâi al corului, de unde trebuia să redea ca un mim cântecul, dar fără a scoate vreun sunet. Toţi părinţii erau în sală. A ieşit bine şi mi s-a părut că era chiar bucuros, radia, în cămaşa lui albă cu papion. Ce-o fi simţit, în realitate? Şi acum mi se pare straniu. Latura oribilă a speranţei. N-am avut inima să întrebăm, nu ne-a spus niciodată, improvizaţia corală s-a terminat curând cu venirea verii.

 

 

~

•21 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● A. Ocasio-Cortez: o să am un copil – dar ultimul, din cauza încălzirii globale.
       Dacă spui că încălzirea gobală se datorează Soarelui şi nu omului, unei cauze exterioare deci, nu mai are deodată niciun farmec. Subiectul e anost. Pleci din ideologie. Dacă nu există cineva vinovat, blamabil, ieşi din ideologie. Din învinovăţirea de sine, din sila de sine, din Selbsthass, din plăcerea straniu curată, religioasă, a autotorturii. Ideologia începe printr-un deget îndreptat acuzator spre ceva, de preferinţă spre sine. Occidentul blama tot timpul Estul comunist pentru ideologia sa, pentru ‘decomunizarea’ dificilă, pe germani pentru denazificarea greoaie; însă e azi suprasaturat de ideologie. Ar lua orice e pe masă. Orice ideologie apare pe tarabă – una reală, care învinovăţeşte omul -, ei cumpără.
       Lamartine are o observaţie în L’Histoire des Girondins: ‘Când există o contradicţie între principii şi supravieţuirea societăţii, înseamnă că acele principii sunt false, fiindcă societatea e adevărul suprem’. Un fel de: poporul are dreptate, lăsaţi principiile, orientaţi-vă după el când rătăciţi drumul, el e adevărul suprem.
       Când ai o psihologie naţională a dispreţului de sine, sau a fricii, când pentru a proteja planeta trebuie să nu mai naşti oameni (care sunt o amprentă-carbon), care mai e sensul meu pe lume? De ce să produc, într-adevăr, o altă fiinţă care se va adăuga altora, din rest.
       Născuţi vinovaţi: întregul Occident e aici.
       Născuţi indiferenţi, joviali, vitali: restul lumii.

       ● Ce idee radicală, pacea. Nu e oare straniu să presupui, de pildă, că următorii 50 de ani din vieţile noastre vor fi fără război? Nu e o presupunere cu totul exotică şi nemaipomenită?

       ● Prin anii ’70 era o alarmă în Germania: vor dispărea pădurile Europei în 30 de ani. Panică, o campanie în revistele mari, predicţii cu specialişti, grafice cu o abscisă şi o ordonată etc., ceva destul de intens. Nu ştiu cât a durat, vreo doi ani. Azi, nu doar că pădurile au sporit faţă de atunci, dar sunt mai multe păduri în Europa decât au fost în toată istoria modernă etc. Îmi pare rău, fiindcă infamii au asasinat o catastrofă perfect valabilă.
       Să zicem că alarma ecologistă eşuează. Dar lamentabil – în 50 de ani se descoperă că n-a fost nimic, ne-am grăbit, încălzirea era extra-antropică, okay, alarmă falsă.
       Pariez că apare o altă ideologie pe tarabă, o noutate spectaculoasă se va propune prompt. Vreau să spun, prinsoarea mea e că omul occidental nu e în stare să petreacă nicio secvenţă istorică de 10 ani, măcar, fără ea. Nu e defel o glumă, aici, iudeo-creştinismul. Ne trebuie o suferinţă, un dolorism, dorinţa de a fi vinovaţi e o necesitate absolută. Fiindcă e imens narcisică, nu există ceva mai flatant decât să fii sursa binelui sau, dacă nu, a răului cel puţin: reflectorul e în continuare pe tine, eşti un central, ceilalţi sunt abisal periferici, biete victime. Nicio altă civilizaţie nu e aici, celelalte nu au un ego într-atât de hipertrofiat încât, pentru a păstra centralitatea, să se propună vinovate.

 

 

~

•19 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ne-ruşinarea elitei, fără de margini. În propriu: nu există margine de insolenţă şi dispreţ pe care ea să nu o poată trece. Înţeleg chiar şi regimurile revoluţionare sau tiranice care au folosit noţiuni ca ‘eradicare’, ‘distrugere’ în ce priveşte elita. De 200 de ani, de când se întâmplă ici şi colo asta, căci în rest a avut milenii de impunitate totală. Mergea chiar până la a reduce populaţia prin înfometare, a încercat totul.
       Hybris-ul dominaţiei are o singură proprietate, aceea de a nu se putea opri. E salt într-un abis. Nu există conştientizare şi recul, limite autoimpuse, mergi până când eşti oprit. Ca în jocul de ruletă, atâta timp cât câştigi nu te ridici de la masă. Limita nu poate veni decât din exterior, cu caracter punitiv, şi ea nu e niciodată etică, interioară. Elita e un mister.

       ● Lumea mediocrităţii.
       Deşertul de tipi care se chinuie să fie ceva pentru că nu sunt cineva. Imensa suferinţă.

       ● Citit articolul lui B.-H. Lévy despre întâlnirea cu V. Orban. Ambivalent. Admite că nu e un ‘dictator’ etc., ca în jargonul pop-media, că e vechiul tip dintotdeauna etc., dar… e mefient. Îmbătrânit, obosit, omul pare schimbat. Rezervă, un fel de timiditate, figură tristă, o sinceritate dezarmantă. (Aflând că BHL e prieten cu Soros, l-a întrebat sincer şi intimidat ce mai face, şi-a amintit de timpurile când îi era bursier. Niciun cuvânt despre contencios. Întrebat dacă are să-i transmită un mesaj, i-a urat însufleţit sănătate…) Nu se poartă prea bine nici cu stânga din Ungaria, din câte ştiu. Improvizaţia cu ‘iliberalismul’ nu e teoretizată serios, a fost lăsată în aer. (Ce voia să spună prin ‘democraţia iliberală’ e: democraţia à l’ancienne, clasică, de acum câteva decenii, democraţia dintotdeauna, nu cea condusă după Războiul rece de neoliberalism plus asociaţiile. Nu un imperativ economic elitar (graniţe deschise etc.) care să preemineze asupra votului propriu-zis. Dar nu explică nimic.)
       Şansa Visegrád, sau post-Visegrád, ieşirea României din fundătura estică, locul unde nu s-a întâmplat nimic. Imperativă. O alianţă a Centrului european federator. Refacerea Europei Centrale – nu doar evocarea fantomei culturale a Mitteleuropei -, crearea unui Pol solid în Uniune, marea ei cotitură şi şansă europeană pentru a ieşi din minoratul Estului întunecat. Al Estului nicăieri. Dar nu e limpede nici ce se oferă, nici seriozitatea maghiarilor, fiindcă nu au mijloacele nici anvergura. După ruşi, sunt cei mai buni şi mai fideli duşmani ai noştri… Trebuie să oferi ceva mai explicit – date, structuri, întâlniri, foaie de parcurs – cu atare premise. Un banchet inaugural…

 

 

~

•16 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Cartea lui Beigbeder, încă nu în vitrine. Fără titlu – pe copertă, un emoticon. Făcuse deja acelaşi lucru când a scris un roman al cărui titlu era preţul de pe spate: 99 franci. Din aceste trucuri paraliterare supravieţuieşte conştiinţa lui adolescentă: protestul comod, tristeţea veselă, revolta burgheză.
       Ştiu că e slabă. Scrie de obicei o carte bună şi una nulă, iar acum e rândul ultimei. Nu contează. Ce ştii sigur, luând-o, e că totdeauna va scrie ceva interesant, că, oricât de proastă ar fi, e presărată cu lucruri remarcabile, vei avea un mic surâs la fiecare pagină. Iar ăsta e un argument. Sunt oameni care se căsătoresc pentru mai puţin.

       ● Călăuziţi de astrul negru de care vorbea Nerval.

       ● Ce-am făcut noi, cei interesaţi de literatură? Am schimbat lumea? Tot vorbind despre schimbarea lumii, în bistrouri, până la 3 dimineaţa fără să se mişte nimic, lumea s-a schimbat ea însăşi şi nu în sensul dorit. Am fost prea ironici, nihilişti, ne-am bătut joc de tot pentru că era mai confortabil. Nimic nu semăna unei pagini scrise. Şi apoi, când ne-am ridicat de la masă… Lumea era deja schimbată şi erau orele 4 ale dimineţii.

 

 

~

•15 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Mă bucur că următoarele generaţii digitale sunt post-letrate; cu dispariţia vechiului contingent, în 30 de ani nu va mai citi aproape nimeni roman şi literatura se va prăbuşi la 10 sau 5% din ce e azi, sau încă şi mai mult; idem probabil pentru teorie.
       Va cădea maculatura. Poate că ce va rămâne va fi destul de consistent să însoţească civilizaţia şi să spună ceva despre ea.

       ● Gândirea complet detaşată de idealuri, de iluziile privitoare la reformarea umanităţii, la progresul ei, la avansul ei moral către nu ştiu ce.
       Estetizarea lumii, la care asistăm. Machiajul insistent, supărător al realului.
       Ordinea estetică. E ceea ce trebuie depăşit.

       ● Ideea că, până la urmă, totul se va aranja. Această incredibilă idee. Că viaţa, una peste alta, nu e chiar atât de rea, că poţi fi stăpânul existenţei tale, e destul ca voinţa ta să execute decretele raţiunii tale plus ceva iubire. Că tu nu mori, copiii tăi nu mor, nici copiii lor, continuu, până la sfârşitul timpului, pentru riguros zero. Că nu există caracterul tragic al existenţei, sau îl putem depăşi, înţelepciunea e la îndemâna tuturor dacă reciţi un catehism filozofic sau o carte de panseuri despre împlinire, viaţă reuşită şi în general despre ce e de făcut…
       Caraco: ‘Optimismul anumitor oameni mă face să mă gândesc la erecţia spânzuraţilor’.

 

 

~

•12 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Replica din Parasite (2019):
       – Uită-te la ei, deşi sunt bogaţi, sunt nişte oameni drăguţi.
       – Sunt drăguţi pentru că sunt bogaţi.

       ● Mi-o spus o mamă bătrână
       Că n-oi muri pe perină
       C-oi muri-n ţară străină
       Făr’ de capăt de lumină,
       Fără lumină de său
       Făr-un om din satul meu,
       Făr’ de lumină de sară
       Făr-un om din a me’ ţară.
       Da’ ce groapă a să fa’
       Nici popă m-a dezlega
       Şi nici cine a cânta
       Nici cine m-a astupa.
       Din entuziasmul de viaţă şi istorie al unui popor din Europa Centrală.

       ● Mai lucrează elitele pentru popoarele lor?
       În Occident cel puţin, elitele au rupt cu popoarele proprii. Ideea lor e că trebuie să se debaraseze de ele – balast pentru civilizaţie – pentru ca un progres să fie posibil. Democraţia a devenit puţin jenantă. Au prevederea să ascundă cât pot acest lucru şi îl neagă mereu, admiţându-l în discuţii private sau sectare, devastator.
       Nu că ar fi vorbit între ei pentru a se înţelege. În Franţa televiziunile şi toată presa sunt în mâinile a nouă oameni, până la ultimul ziar minuscul de provincie etc. Nu înseamnă că cei 9 se întâlnesc la un cocteil şi le spun redactorilor-şefi care sunt ideile elitei pe care trebuie să le apere anul acela. Aceşti redactori ştiu dinainte, prin deducţie elementară. Proprietarii CNN, CBS, ABC, MSNBC, Fox News nu se întâlnesc pentru a hotărî ceva. Gândesc deja acelaşi lucru în liniile mari. Sunt obiectiv elitarişti înainte să se fi văzut vreodată. – De pildă nu există în istorie clasă mai stupidă şi mai limitată decât burghezia, realmente dacă analizezi te prăbuşeşti, e dezolant, zero viziune, e inept totul. În schimb, burghezia a fost, şi de departe, cea mai inteligentă clasă din istorie. A câştigat tot. Cum e posibil ca, subiectiv, burghez cu burghez, să fie nuli, şi obiectiv – împreună în fluxul istoric – să fi supravieţuit tuturor contradicţiilor, câştigând totul? Asemeni unui stup sau furnicar, au o gândire colectivă, obiectivă, fără a şti măcar că o au şi înaintând conform ei. Într-un stup fiecare individ în parte nu are habar ce face şi de ce, nu există voinţă şi raţiune individuale. Global, inteligenţa stupului e totuşi remarcabilă, există voinţă generală şi raţiune colectivă, înaintând ca o fatalitate. Devenirea oligarhică a elitei de azi e de aceeaşi natură instinctuală: obiectiv sunt acelaşi lucru, fără să-şi fi vorbit vreodată, nu există plan, conspiraţie. Au rupt cu popoarele lor. Trăiesc între ele. Nu visează decât globalism şi dizolvarea graniţelor, a structurilor tradiţionale prin imigraţionism, conştiente că de acolo vin banii, viitoarele fluxuri imense de capital pentru care statul, graniţa vamală, structura tradiţională, etosul social sunt o frână. În sec. XIX, când câştigau din stat, erau elite rânced conservatoare şi apărau statul. Acum sunt globaliste. O unică linie îi subdetermină: câte proprietăţi îmi pot asigura, în câte insule, pentru câte generaţii. Fiecare clasă dominantă are inteligența stupului. Nu doar că n-au de dat socoteală popoarelor lor, dar estimează că trebuie să se debaraseze de ele şi de votul lor imprevizibil. S-au desprins tectonic, asemeni unui continent care pluteşte singur. Ei dau ideologia dominantă a timpului, pe care o vedem recitată în fiecare zi, de la universităţi şi televiziuni la panotajul de pe pereţii şcolilor şi grădiniţelor de copii – poezia ştiută, save the planet, imigraţionism, globalism, triumfalism individualist, expertism, comunicare etc. Nicio nevoie să le spună angajaţilor cu ce să-şi înceapă jurnalele de ştiri, ce trebuie conotat pozitiv şi ce negativ în naraţiunea globală, pentru configuraţia timpului.
       Privind în urmă, nu ştiu multe timpuri mai interesante.

 

 

~

•6 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Diana Vreeland: ceea ce e aberant era frumos în ea.
       Din notele şi directivele interne (memos) trimise personalului în fiecare zi (ca editor-şef la Vogue), pe o foaie A4, fiecărei persoane cu alineat separat, astfel că toţi puteau citi ce a scris celuilalt:
       ‘- Gâtul lui Marion a crescut 2 centimetri, poţi te rog să-i fotografiezi gâtul, în contrast cu capul ei mic?
       – Du-te în Veneţia şi închiriază o mie de gondole.
       – Poţi să mergi în India, să fotografiezi un tigru?
       – O faţă puternică nu e dată doar de structura osoasă, ci de gândirea adâncă din spatele ei.
       – Sunt extrem de dezamăgită că nimeni nu se preocupă câtuşi de puţin de pistruii de pe faţa fotomodelelor.
       – În caz că vă interesează, Brigitte Bardot a călătorit jumătate de glob ca să se mărite în picioarele goale.
       – Există cineva care a citit o carte de la început? Eu nu. Ochiul trebuie să călătorească.’
       Ideea ei era că, în istorie, poţi să ghiceşti totul după haine. De pildă puteai prezice apropierea unei revoluţii, cum e cea franceză, după extravaganţa veşmintelor şi coafurilor de la Curte. Anii ’60 erau previzibili după uniformitatea costumelor anilor ’50. Azi, trebuie să te uiţi la vestimentaţia oamenilor şi ghiceşti dacă vom avea continuitate sau schimbare.

       ● Nu trebuie să-i întâlneşti niciodată pe cei care te ‘admiră’. Las-o baltă, dacă mai ai cât de puţină vlagă ia-o la fugă.

       ● Camus ar fi fost asasinat de ruşi, accidentul de maşină a fost provocat (Le Figaro, distant). Pentru că aşa spune un poet ceh. În jurnalul lui. Deoarece i-a spus cineva că are o bănuială. Ştiu că e romantic să vezi în toate accidentele nişte asasinate – Sebastian, Labiş etc. Pentru familie – care ţine mult la romantizarea morbidă a anecdoticului ca să devină destin -, pentru exaltaţi, pentru biografi de mâna a doua, pentru ziare. Dar… Bietul Jean Daniel, îmi pot doar imagina figura.
       Uneori vreau să treacă epoca asta. Dacă cineva are un dispozitiv de acceleraţie, să apăsăm şi să ne trezim 30-40 de ani mai târziu…

 

 

~

•4 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ce trăim ar fi în mare o colosală criză de mutaţie, trecerea de la societăţile industriale vechi la o stranie civilizaţie globală a cunoaşterii digitale etc. etc. Bieţii politicieni nu ştiu cum să o gereze. Nu au nicio idee, dar ştiu că trebuie să facă ceva. Dacă nu, să dea măcar impresia că ştiu, impresia că fac, că sunt în control încă, în aria pe care le-o atribuim: cea a reflecţiei şi acţiuniii.
       Despre Uniunea Sovietică, prin anii de sfârşit, se spunea: vârful nu mai poate, baza nu mai vrea. Nu mai avea chef nimeni să continue comunismul. Azi, vârful se străduie foarte mult să dea impresia că poate. Într-o mişcare istorică profundă, elitele fie ştiu să conducă mutaţiile, fie dispar de pe firmament, înlocuite. Or, dacă există ceva propriu elitelor, e că n-au chef să fie înlocuite vreodată; lotul lor e perenul. Ca atare simulează viaţă într-un corp conceptual gol, simulează viaţă şi când viaţa s-a scurs, mai ales atunci. Teama lor e ca poporul să nu schimbe elitele odată cu noua mutaţie, cu pragul necunoscut pentru care sunt depăşite.
       (Între timp, suprabogaţii, cei reali. Cei necunoscuţi, care au abandonat agitaţia, uneori cu o generaţie în urmă. Îmi vând acţiunile, îmi iau un iaht şi şase conace pe diferite meridiane, adio. Oricum în 25-50 de ani problema va fi rezolvată, clarificată, de o parte sau alta, pentru noua lume. Ne vedem atunci.)

       ● Tapajul ‘diversităţii’ (i.e., imigranţi). Prea bine: când funcţionează diversitatea în viaţa reală? Să luăm orice comuniune umană, să zicem cea matrimonială: e o reuşită mai ales dacă doi oameni nu au nimic în comun?…
       Diversitatea e criteriu estetic, funcţionează în artă, dar are ceva destul de greoi în ordine practică. Şi o lansează doar tipi care nu vor să o vadă şi în cartierele lor tip Northwest DC sau arondismentul 6, cu 90% albi înstăriţi. Pakistanezul cu o prăvălie în colţ, da; senegalezul care-ţi livrează pizza, îţi îngrijeşte copiii sau îţi face pantofii, minunat; dar nu mai mult. Ce şi-ar dori e să se ducă la televizor şi să o predice, să o lase în cărţi pline de oftaturi conforme – evacuând-o din zonelor lor bunkerizate. Evidenţa că, sub raport practic, diversul e un eşec, că omogenul funcţionează mai bine oriunde, în orice întreprindere umană… Cred că putem găsi un alt argument decât cel al eficienţei. Generozitatea, de pildă. În curând vom descoperi gravitaţia, conservarea energiei, atracţia universală, celelalte.

       ● Epoca miliardarilor. Acel Bloomberg pentru preşedinţia americană, de 17 ori mai bogat decât Trump…
       După politicianul lambda, după dinastiile Kennedy-Bush-Clinton etc., noul ciclu al miliardarilor vine ca un fel de progres. Există acum miliardari acolo unde, ieri, exista corupţia generalizată – în America plutocraţia e totală, o corupţie aproape de Lumea a treia despre care se vorbeşte discret, cel puţin de 20 de ani e o tendinţă fenomenală, au toţi domenii în D.C., cel mai anodin senator are conace extraordinare în centru etc. În loc să mituiască politicieni ca de obicei sau să dirijeze fronturi de lobby, câţiva suprabogaţi intră ei înşişi în scenă. Înainte finanţau candidaţii, acum sunt ei înşişi candidaţi. Decât să transpiri în biroul tău de mahon şi marmură scriind anual plicuri, dai singur cortina deoparte şi intri. Erau mai degrabă timizi – marii bogaţi, Hearst etc. pe care-i viza Welles în Citizen Kane. Încă o timiditate lăsată în urmă. De altfel, nicio timiditate n-a mai rămas pentru politică.
       Miliardarii sosesc – Perot, Steyer, Dayton, Trump, Bloomberg etc. – ca un fel de armă anticorupţie… Nu mai ai cu ce să-i mituieşti, iar averile lor sunt făcute deja. (Îţi amintesc puţin de politicienii valahi de la sfârşitul lui XIX, când intrai în politică bogat, şi aproape explicit ca să te ruinezi.) Garanţia stopării hoţiei sunt nişte hoţi bogaţi deja, şi în plus un pic patrioţi – paradoxul unui lup sătul care e cel mai bun paznic la stână fiind, în fond, perfect coerent şi serios, perceput ca atare.
       Epoca miliardarilor, sfârşitul timidităţii. De ce-ai fi timid? Ce ziare te înfăţişează în caricaturi ca un obez tenebros cu trabuc şi melon, conspirând împotriva poporului, ca-n secolul XIX? Azi eşti invitat la inenarabile ‘conferinţe TEC’, maximele tale despre viaţă şi reuşită, de un vid abisal, sunt citate în training-uri de ‘start-up’.
       Apoi, sfârşitul timidităţii bătrânilor. Toţi – septuagenari plus. Cu Biden, Gore, Bloomberg, Clinton, Pelosi, Sanders, Warren, Trump şi Compania, poţi deschide o aripă de spital de bătrâni. Aceşti baby-boomers cu cuţitele în dinţi, nevrând să lase priza asupra realităţii, sunt un spectacol admirabil.
       Suprabogaţi, post-oneşti şi bătrâni. Ni se livrează ultimul contingent funcţionabil.

 

 

+

~

•3 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Înţeleg într-un fel argumentaţia conservatorilor şi libertarienilor de dreapta împotriva taxelor. Eu am un sandviş, îţi dau ţie jumătate, tu îmi eşti recunoscător şi eu mă simt bine. Amândoi avem de câştigat. Dar apoi vine între noi un birocrat, îmi cere jumătatea de sandviş şi ţi-o dă tot ţie, tu îi mulţumeşti lui (habar n-ai că eu ţi l-am dat) şi satisfacţia e numai de partea ta. Eu rămân frustrat de o bucurie şi de informaţia privitoare la locul unde merge sandvişul meu.
       Dar nu poţi construi o societate pe milă. Psihologic nu merge, compasiunea repetată striveşte sufletul (vezi toate panseurile cu ‘povara recunoştinţei’ – sunt adevărate). Nu poţi să umileşti mereu pe unul şi să-l înalţi mereu pe celălalt. Filantropia e o capcană, mai ales pentru sufletul celui care dă. Trebuie să existe un birocrat care să mijlocească schimbul. Societăţile compasiunii, în genere teocratice sau aristocrate, n-au funcţionat. Trebuie să depăşim contractul privat. Într-o societate justă, trebuie să angajăm un birocrat cu un buzunar mare. Îi dăm echivalentul a jumătate de sandviş – şi el face drumuri, medicină, instrucţie, fonduri publice şi alte lucruri asupra distribuţiei cărora nu avem niciun control, în virtutea unui plan sistematizabil mai înalt. Trebuie să anonimizăm mila ca să devină solidaritate.

       ● Se repetă că Noul Testament operează o ruptură radicală, un ‘salt calitativ’. Pe de o parte nu mai există popor ales, căci mesajul lui Christ e universalist. Pe de alta, anunţul că ‘împărăţia’ lui nu e din această lume, totul se petrece dincolo – evreii nu au ‘rai’, Lume de apoi etc., de unde importanţa fundamentală a răzbunării şi respingerea ideii de iertare: totul se întâmplă aici şi trebuie rezolvat aici. Sunt o inversiune aproape totală.
       Pot înţelege saltul ‘marcionist’ al lui Steinhardt, tentaţia lui, entuziasmul de convertit. Dar n-a văzut că afirmarea Christ-ului e însăşi negarea evreităţii? Mesajul noii Alianţe e că toţi se pot mântui, au acces la transgresiune, toţi sunt acum evrei, întreaga omenire. Dacă toţi sunt evrei, nimeni nu mai e. Dacă toţi oamenii sunt înalţi, nimeni nu e; dacă toţi au ochi albaştri, nu are nimeni – albaştri în raport cu ce? Etc. Când toţi indivizii sunt un lucru, nimeni nu mai e acel lucru, el şi-a pierdut calitatea de alter, identitatea, distincţia ontologică se dizolvă în ea însăşi. E imposibil să nu fi înţeles acest atentat rasialist total – e drept, implicit, însă radical – pe care creştinismul îl presupune. Mă întreb cum a rezolvat un suflet ca el lucrul.

       ● Elementele de ‘design interior’ ale clasei de mijloc – aglomerarea infantilă de vaze, văzuţe şi steluţe, în suprafeţe şi forme de artizanat – sunt ceva incredibil. Burghezii au fost mereu un vacuum domestic, un sac umplut cu obiecte. Dar urâţenia multicoloră, ceramică, plasticată a suprafeţelor de acum, în casele de hipsteri corporaţi, e neaşteptată. (Şi midineta culturală e acolo.) Burghezia, înainte: brocarturi, velururi, mătăsuri; burghezia azi: sticle, rafturi cu vaze şi lumini, arii lucioase, goluri apăsătoare. Zero personalitate, un decorativ fals, de parcă ar locui în holuri de hotel sau de spital. Ce anume din ei proiectează în afară.

 

 

~

•3 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Memoriile lui Roland Dumas.
       – Margaret Thatcher, oct. 1990: ‘Niciodată nu voi abandona privilegiul de a bate monedă’.
       – Thatcher după ce Kohl îşi prezintă programul de reunificare în 10 puncte, nov. 1989: ‘Germania e pe cale să-şi reconstituie imperiul. Dumneavoastră i-aţi reunificat. Acum naziştii sunt în Comunitate [Europeană]’.
       Ştiau dinainte că Germania va reveni la hegemonie ieşind din istorie şi intrând în economie. Dar speranţa etc.

       ● Télérama: e timpul să terminăm cu dogma proustiană a distincţiei dintre om şi artist; dacă primul a greşit, să-l ucidem pe al doilea etc.
       Un alt debil diafan – Tz. Todorov, pour ne pas le nommer – se pronunţase deja: ‘Dacă Shakespeare ar reveni prin miracol printre noi şi ne-ar spune că petrecerea preferată a timpului liber însemna, pentru el, violarea unor fetiţe, noi n-ar trebui să-l încurajăm pe această cale sub pretext că ar putea produce un alt Rege Lear. Lumea nu e făcută ca să conducă la o operă de artă’.
       E rar.

       ● Fără Franţa, am fi încă în Evul mediu. Franţa ne-a abolit sclavia, a pus problema libertăţii şi fericirii, a solidarităţii, egalităţii şi progresului, fără a mai vorbi de graţie, curtoazie, gust şi virtuţile secunde. Franţa e naţiunea care ne-a scos dintr-un Ev mediu care s-ar fi prelungit fără probleme până azi, cu un ornament tehnologic. Datorăm Franţei aproape întreaga modernitate a civilizaţiei. Ideatic, a refăcut lumea. Formarea a zeci de state – printre care al nostru etc. -, emanciparea a sute de popoare şi culturi. Cine nu admiră Franţa fără chiar s-o fi văzut vreodată, ca pe un fel de centru al spiritului subtil şi liber al umanităţii, îşi decernează un certificat de înapoiere.
       Şi… nu e cu atât mai mare apăsarea, văzând-o redusă la aproape nimic? Puterea a şasea? Ce este aceea puterea a 6-a?…

 

 

~

•30 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘Trecutul vostru e îngrozitor, viitorul vostru va fi şi mai mult’ – e ce li se spune curent tinerelor generaţii, în moralism, în istoricism, în ecologismul colapsist, în survivalismul popular etc.
       Te întrebi dacă dresajul pedagogic prin înfricoşare nu e singurul eficient, de fapt. E oricum cel mai uşor. Frica şi ruşinarea, mai întâi, funcţionează. Pedagogii preferă scurtăturile, unui hăţiş al logicii şi factualităţii (welcome aidos şi thymos, adio logos). De ce li s-ar livra tinerilor, ca înainte, naraţiunile acelea pozitive despre viitor?
       Ştiinţa e un fel de subprodus al ideologiei. Ne dăm rareori seama de lucru. Evoluţiile tehnologice au ceva straniu, fiindcă fie se supun liniilor morale ale timpului tău, fie li se raliază placid în cele din urmă. Spiritul timpului naşte noutatea tehnicii sau cel puţin o consacră, iar nu invers, cum s-a crezut – că noutatea ar schimba moravurile, pilula ar fi favorizat feminismul etc.; e întocmai pe dos; o noutate tehnică fără un spirit public deja favorabil ei s-ar stinge repede în anacronism. Într-un anume sens, se inventează lucruri pentru că le-am creat deja aşteptarea în noi, altminteri câmpul noutăţii ar eşua. Nu inventezi decât ceea ce aştepţi; nu apar decât lucruri pentru care eşti, într-un anume sens, pregătit deja. E suficient de tulburător. Sunt atâtea invenţii – praful de puşcă, betonul romanilor, hârtia etc. – ‘uitate’ milenii şi reinventate când timpul le-a venit. Nu eşti surprins când ceva nou soseşte pe scenă, ci tu inviţi noutatea timpului, devenirea ta e responsabilă pentru ea. Mai întâi posibilul, apoi realul. Lupta e deci ideologică în continuare…
       Nu ştiu ce anume, în noi, a creat acum 3-4 decenii aşteptarea computerului personal, a telefonului mobil, a inteligenţei artificiale, a biogeneticii; era un fel de Epocă de piatră; ce singurătate aveam de alungat, ce sfârşituri trebuiau depăşite în începuturi. Oricum, n-am fi putut crea nimic înainte de a preexista, în noi, consimţământul pentru ele.
       Catastrofismul eco, domnia milenaristă a naturii şi necesităţii, trei grade şi murim etc. nu e chiar ceva plictisitor. La final de ciclu ideologic, după ce au căzut ideologiile mari şi s-a fanat critica lor tautologică, în ce culori li se putea picta tinerilor viitorul? Să le livrezi iarăşi o himeră tehnicistă, când filozofiile istoriei gen Toynbee au falimentat şi niciun tip onest, de azi, nu are de fapt habar unde mergem? Câteva sperietori ridicate în mijlocul câmpului, cu zdrenţele fluturând, sunt mai eficiente în menţinerea atenţiei. În locul unei idile, un film de Hitchcock.
       Ceva apare dintr-o stranie necesitate internă şi când lucrurile s-au copt. De pildă fiecărei secvenţe demografice i-a corespuns în mod straniu o armă de distrugere în masă. Când eram câteva sute de milioane, arbaleta şi flinta produceau pierderile colosale. Când am fost 1 miliard, înainte de 1900, a existat tunul, teribila armă a artileriei. La 7 miliarde azi, avem de 70 de ani bomba atomică şi cu hidrogen etc. Am fi putut fi 10 miliarde şi să nu fi inventat încă nimic, rămânând foarte bine la sabie şi arcul cu săgeţi. Or, pe măsură ce există o augmentare într-o parte, există echivalenţa distructivă sau creativă de partea cealaltă, lucru de o stranietate pregnantă. Lui H. îi plăcea să se joace cu sperietoarea tehnicistă, ca un fel de aplicaţie la istoricismul lui Hegel – tot ce e raţional e real şi tot ce e real e raţional etc. Un raport necesar se poate constata oricum, o concatenaţie, o rotunjime sistemică. Chiar şi la literatură se poate aplica asta, la arte, la evoluţia romanului, la poezie, la erotism, la litere în general. Ca şi când n-am putea inventa decât ceea ce ne e dinainte suportabil (noutatea emancipatoare e poate doar un cabotinaj sau un alint cu care ne flatăm), ca şi când depăşirea limitei preexistă limitei înseşi, cum degetul opozabil ar preexista ramurii, cum Cabaret Voltaire ar fi produs Dada-ul pentru un secol de burghezi perfect pregătit să-l primească, ba chiar aşteptându-l căscând şi simulând surpriza. Nu există încă limita, şi depăşirea ei a fost acceptată deja. A postula limita după ce e consimţită depăşirea ei – e un parcurs destul de extraordinar.

       ● Cimitirele – e îngrozitor să o spui – au deopotrivă ceva stupid. Stând acolo, sub un vânt rece, în mijlocul unui loc gol cu alei pe care se plimbă perechi cu flori în mână, sub valul de senzaţii aiurea, asta e una dintre ele. Necesar, tulburător – şi în cele din urmă, un pic, stupid.

       ● Capote, încă din primele povestiri: E ceva straniu care se petrece în lumea voastră, ceva de care nu vreţi să ştiţi. Mai există un număr de subterane.

 

 

~

•28 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● X, ‘monarhist’: Ştiţi ce? Republica am văzut-o cum arată, toată viaţa mea. Am văzut-o la lucru. Vreau să văd cum arată şi monarhia.
       Minunat: dar observă că n-ai văzut nici comuna primitivă. Nici feudalismul seniorial, sclavagismul, tirania sau oligarhia. Ginte, triburi, fratrii, hoarde primitive. Au chiar o confirmare istorică mai lungă, o continuitate consolidată de zeci de mii de ani, în comparație cu ele bietul balet monarhic pare o glumă…
       Poate ai tu o înclinație specială spre masochism, te simţi un ilot şi îţi doreşti un stăpân, un frison al supunerii admirative îţi străbate carnea; e o chemare psihologică foarte curentă. Vrei să te uiţi în sus la cineva şi lumina lui să te copleşească. Perfect. De ce doreşti să o impui, însă, tuturor celorlalţi.
       Americanii ţin destul la englezi, foştii stăpâni coloniali. Îi dispreţuiesc însă pentru un singur lucru, faptul că au monarh. Toate glumele cu englezi conduc inevitabil la asta – sunteţi admirabili, aveţi clasă, faţă de voi părem nişte rude ale voastre de la ţară – dar nu sunteţi cetăţeni ci supuşi. Aveţi pe unul deasupra voastră care-şi spune rege. Şi lucrurile se termină sistematic într-un hohot de râs.

       ● Era logic să-l bănuieşti pe Dreyfus de trădare? Mai degrabă da. Era franco-alsacian, fratele lui optase de altfel pentru naţionalitatea germană. A fost parte a biroului în care s-au petrecut scurgerile, avea datorii la joc şi amante, iar când i s-a cerut să dea o probă de grafologie a invocat o durere de mâini, pentru a nu se supune testului. Toate circumstanţele pentru a deduce, ca mărgelele înşirate, o vinovăţie iluzorie.
       Deducţia logică, acest detectiv începător care vine să investigheze lucruri.

       ● Elita culturală e o idee validă. Elita socială – un corp strict ridicol.
       Cei care o apără pe a doua o confundă mereu cu cea dintâi, într-o răsucire logică de tip strawman. Mereu, la 50, la 100 de ani o dată, placa de patefon e pusă. Nu par complet idioţi. E aceeaşi poveste de la Platon încoace, impostura filozofului-rege – faptul că ştii ceva te îndeamnă să crezi că ai şi o competenţă de conducere etc., şi apoi eşti uimit când vine un ins simplu, aproape analfabet, tip Lincoln, cu o vocaţie de lider formidabilă, şi face cercuri în jurul tău ca la patinaj. Lucruri din acest registru comic.

 

 

~

•27 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ultimele molecule despre care se spera că vor fi eficiente împotriva Alzheimerului sunt epuizate fără rezultat, nu funcţionează, cercetarea e iarăşi în impas etc.

       ● România – iubită lucid – e iubită ca o rudă bolnavă, în cârje, care nu va ajunge niciodată la olimpiade şi concursuri. Trebuie să pricepi că iubeşti un perdant etern, o existenţă din linia a doua. Cineva care nu va ajunge să dicteze condiţii, să facă gaură-n cer, o fiinţă a intervalului, mimetică şi timidă, mediocritate inteligentă şi tragică.

       ● Ce-mi place la epocă: nimeni nu are habar unde mergem.

 

 

~

•22 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Cioran: ‘În timpul războiului aveam un fel de pasiune pentru Shelley (…), citeam Keats, care e un mare poet. Dar şi Blake. Şi apoi i-am citit pe poeţii mai mici. Dar poeţii mai mici din Anglia ar însemna marii poeţi în alte culturi. În opinia mea, motivul pentru care englezii nu au nicio filozofie, nicio metafizică, e acela că poezia lor înlocuieşte metafizica. În poezia lor au spus totul’ (int. Los Angeles Times, 1984).
       – infra: ‘[În timpul Ocupaţiei] am fost mobilizat în armata română, şi am refuzat. M-au convocat la Ambasadă şi au spus: „Dacă nu vă întoarceţi în România, veţi fi trimis acolo sub escortă germană”. Le-am zis, ‘dacă faceţi asta, mă sinucid”. Erau românii şi germanii contra Rusiei. Am spus, „Nu vreau să fiu soldat”. Era un tip care mă călca pe nervi, era un ataşat militar semănând cu un personaj din Dostoievski. Mi-a remis somaţie, spunându-mi: „Veţi fi trimis sub escortă germană”. I-am spus, „Sunteţi colonel. Mergeţi dvs. acolo, nu eu. Sunt incapabil să ţin o puşcă în mână. Războiul ăsta e pierdut, n-aveţi nevoie de mine”. Omul ăsta m-a îmbolnăvit, a continuat să mă ameninţe cu somaţiile până la sfârşitul războiului. Şi apoi am descoperit ceva uimitor. Cineva mi-a spus:. „Unul dintre prietenii dvs. a cerut să fiţi trimis pe frontul din Rusia”. Pentru că era invidios pe mine. Era un intelectual care făcea o teză la Sorbona, şi el făcuse totul! Credeam că mi-e prieten. Şi prietenul lui cel mai bun e cel care a venit să-mi spună. Aşa e viaţa. Sentimentul fundamental al omului e invidia. În special la oamenii care îţi sunt apropiaţi. (…) Aşa încât, fiecare succes îţi atrage automat invidia cunoscuţilor. Poţi vedea invidia imediat, se manifestă la fel ca admiraţia, ochii se aprind dintr-odată’.
       Nu vreau să mă uit cine făcea atunci o teză la Sorbona, fiindcă mă tem că ştiu.
       – infra: ‘Există vreun regim politic pe care-l preferaţi?
       Cioran: Cred că regimul ideal este o stângă fără dogme rigide, o stângă dispensată de fanatism’.

       ● Diana Vreeland, celor doi băieţi ai ei: ‘Trebuie să fiţi ori primii la şcoală, ori ultimii. Să nu fiţi la mijloc’.

       ● Câte femei ar avorta copilul unui miliardar.
       Tot atâtea feministe pe bune există.

 

 

~

•20 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Admiraţia semi-nebunilor (‘borderline’ etc.) pentru alţi semi-nebuni. Vibraţia tribală. Se detectează imediat unii pe alţii, cu un fel de antene invizibile. Ca în urletul lupilor, e destul unul şi apoi răspund pe rând ceilalţi, sub lună plină, din toate părţile.
       (În special moraliştii: toţi, nevrotici borderline. Până la pasa angajării senile. E aproape obligatoriu ca un moralist să fie pe jumătate smintit, luându-şi ca de obicei nevroza drept vitalitate şi instinct treaz etc. Trebuie să fie foarte lucizi să-şi dea seama că problema lor e de aparat psihic nu de idee, o determinare; aproape niciunul nu e. – Well,  ce sens ar avea să fie.)

       ● Sloterdijk despre generaţia lui: ‘Suntem copiii hiper-normali ai unor părinţi nazişti’.

       ● Din când în când – să zicem, la doi-trei ani – mă uit prin documente de familie, acele hârtii îngălbenite şi albume pe care nu ştiu de ce nu le punem pe foc. În special perioada imperiului – cum era lumea, ce gândeau oamenii, fiindcă e ceva străin, o lume care a murit istoric sau care a fost asasinată. Sistematic îi cred naivi. Totul era schematic şi simplu, până şi nuanţele lor închipuite, visurile, amantlâcurile. Plat. Şi nu aveau niciun habar ce va fi România, viitorul. Te uiţi ce cafenea, ce braserie, unde se întâlneau românii din Viena etc. Şi e bizar, fiindcă toate astea există şi azi, sunt la fel, se cheamă la fel, pe aceeaşi stradă. Poţi să mergi să te aşezi la masa unde un strămoş al tău de acum un secol şi ceva îşi bea cafeaua citind ziarul, genul acesta de insanităţi. Ai revelaţia timpului şi spaima timpului. Abrupt, nu o buclă dar ceva ca un salt în gol. Fiindcă erau nefericiţi şi nu ştiau cât sunt de nefericiţi, şi habar n-aveau ce-o să urmeze şi cât de zadarnic avea să fie totul.

 

 

~

•18 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Mai toate argumentaţiile, cu poleială sobră, pleacă din nişte biete postulate. Mai întâi postulezi simplu, să zicem:
       Postulat: Dacă cerul e albastru, atunci e rasist.
       Observaţie: Cerul e albastru.
       Concluzie: Cerul e rasist.
       Pentru mai toată lumea e un raţionament silogistic, perfect logic şi întemeiat în experienţă – cerul, verificabil, e albastru. Aşa se scrie o teză, se conturează o carieră, aşa se formează o mişcare de idei, un partid, aşa se trăieşte o viaţă. Se trimite un ins la spânzurătoare.
       Începe cu postulatul, asta e tot, după aceea se poate spune ce vrei.

       ● De văzut: Motherless Brooklyn (2019).

       ● Inversiunea acuzatorie – procedeu sofistic, artificiu, dispozitiv retoric de manipulare prin care acuzi victima pentru ceea ce i se întâmplă.
       – e specialitatea tribunalelor, de obicei – a avocaţilor -, în procedura judiciară, a forţelor de ordine etc., a figurilor autorităţii în general. Acolo unde autoritatea există şi are de dat o explicaţie. Dacă de exemplu o femeie e violată, trebuie să întrebi dacă nu cumva, prin vestimentaţia sumară din ziua aceea, nu a contribuit la viol. Dacă i se fură cuiva banii într-un bar, trebuie să pui, într-o doară, întrebarea dacă fluturarea bancnotelor în văzul tuturor, în momentul când a scos portofelul pentru a plăti, nu a născut tentaţia furtului, şi dacă victima se poate socoti cu adevărat mirată că a păţit-o.
       – specialitatea religiei. A celei creştine în special, prin truvaiul vechi al ‘liberului arbitru’. O logică de seminarist te trimite, pentru necazurile vieţii, la tine însuţi ca unic responsabil. Zeul nu e vinovat, el ‘a oferit’ omului liberul arbitru. Astfel, mulţimi de oameni curg spre mănăstiri şi locuri de pelerinaj căutând răspunsuri, şi se întorc pe acelaşi drum aflând doar că sunt vinovate – şi trebuie să observe un număr de rugăciuni etc. Pe drumul iniţial sunt numai acuzatori, pe drumul de întoarcere numai vinovaţi.
       – specialitatea antisemiţilor şi rasiştilor, care îşi acuză victimele de ceea ce sunt ei înşişi, în speranţa că instalează o derută în judecată. Astfel, evreii sunt rasişti, căci ‘popor ales’, naţionalismele europene, inclusiv cel german, nu sunt decât o copie a naţionalismului tribal multisecular iudaic. La fel, sunt cunoscuţi pentru rasismul lor de tradiţie, tratarea negrilor, de pildă, ca suboameni sau ceva între animal şi om (Maimonide) etc. Prin procedeul inversiunii acuzatorii, rezultă în cele din urmă că Auschwitz-ul e un fel de deznodământ în care n-au primit decât ce meritau sau au adus ei înşişi pe lume.
       – specialitatea capitalului, a gândirii liberale în general. Truisme publicitare gen ‘viaţa e despre alegeri’, citate motivaţionale debile îţi spun că, dacă nu ai reuşit în societate, e vina ta deoarece nu ai făcut ‘alegerile’ bune, în timp ce altul, mai atent, le-a făcut.
       – specialitatea ticăloşilor (salauds). În genere, când cineva te acuză exact de lucrul care-l defineşte negativ pe el însuşi, ai marca unui ticălos clasic. Un denunţător care te acuză prompt că denunţi etc.
       – specialitatea psihologilor behaviourişti. Fără acuzarea subtilă a clientului pentru tot ce i se întâmplă nu există vindecare reală, funcţională, în societate.
       – specialitatea medicilor. Când ai o boală, întrebarea e ce ai făcut pentru a ateriza pe acel pat de spital, de ce comportament neglijent anume te-ai făcut vinovat pentru a te îmbolnăvi singur. Prieteni sau vizitatori în stabiliment pun îndeobşte, de asemenea, întrebări de tipul ‘Ce ai făcut’, ce ai greşit, ce neatenţie ai comis, ‘de ce’ te afli acolo.
       – specialitatea victimelor, a celor cu adevărat nevinovate. Da, până şi ele pot recurge la inversiunea acuzatorie, clacând. Poate din nevoia unei retorici disperate. E mai mult decât mecanismul defensiv al proiecţiei (eşti exact ceea ce denunţi la alţii). Dacă o societate te acuză pentru ceea ce eşti, retorchezi aruncându-i-o în faţă. Dacă eşti un pervers, acuzi că toată lumea e, în budoarul ei. Un anormal, că e tot universul. Dacă eşti homosexual, toată lumea are pulsiuni pederaste şi lesbiene ipocrit reprimate. Pentru o târfă toate femeile sunt, fără să ştie. Pentru un transgen, lumea sunt cei trei androgini şi ‘fiinţe sferice’ ale lui Platon, splitate, căutându-şi peste tot jumătatea etc., etc. Totul e să nu rămâi o excepţie – culpabil -, ci să arunci vina spre o generalitate. Cea mai bună cale să nu rămâi pătat nu e să-ţi ştergi pata, ci să contaminezi împroşcând pretutindeni, fiindcă efectul de siderare e mai eficient decât înţelegerea. Ceilalţi trebuie acum să se justifice.
       Inversiunea acuzatorie e marca perversiunii.
       Nu suntem aici pentru a ne zbate. Nu pentru a ţine un deget acuzator şi a-l roti prin jur, nu pentru a scrie vigilent la gazete de perete imaginare rubricile ‘Aşa da’ şi ‘Aşa nu’, ca într-o mahala conceptuală – ci pentru a înţelege naibii ceva. Lucrul cel mai greu pentru o minte umană – să afli că nu există răspuns, că în confuzie şi reflecţie aridă şi îndoială şi nonsens se petrece totul.
       Şi că dacă ar fi fost ceva de făcut, am fi aflat-o până acum.

 

 

~

•17 noiembrie 2019 • Un comentariu

       ● Un tip, indian, 27 de ani, îşi dă în judecată părinţii pentru că l-au adus în viaţă. ‘N-a fost decizia noastră să venim pe lume. (…) Existenţa umană e total lipsită de sens.’ Nu are nimic cu genitorii, cu care se înţelege bine, vrea doar ca prin proces, unde cere o sumă simbolică, să stabilească un precedent juridic.
       Imposibil de câştigat etc. Dar: timpuri semnificative. Pe vechiul soclu livresc antinatalist, Theognis din Megara, Diogene, Sofocle, Ecclesiast, gnostici, Schopenhauer, Cioran etc. -, numai faptul că problema se pune trădează o deplasare imperceptibilă în etos.

       ● 8 nov., moartea Lucettei Destouches (107 ani)…

       ● Sentiment prost în legătură cu ‘audienţa universală’. Vom câştiga pesemne, curând, un Nobel, apoi încă unul sau două, şi asta nu va avea niciun sens, căruţa nu se va urni. Vârfurile nu sunt tractante pentru restul unei literaturi, cum presupune superstiţia curentă. (Şi pentru restul a nimic, de altfel: nu culmile, nu ‘premianţii’ contează – cum crede insul care îşi imaginează că se poate legitima cu ‘Brâncuşi’ -, nici straturile inferioare, ci calitatea corpului majoritar al unei populaţii, înălţimea mediei omogene. Ca şi când dacă într-un lan de grâu pitic se ridică trei-patru fire mari deasupra celorlalte, asta spune ceva despre grâu. E plin de genii în toate naţiunile inexistente – fiecare are câteva, de regulă poeţi.)
       Ca să ai o literatură distinctă, e frapant să existe în ea ceva asemănător cu o estetică. Avem sincronism, mimetism occidental, acesta ne-a ieşit foarte bine, pe absolut toate planurile, popor care să maimuţărească mai bine civilizaţia şi istoria nu există – plus vechiul etnicism troglodit inutilizabil. Nu văd însă linia aceea estetică pură, discursul aerisit care să coaguleze un original, o rotunjime, o propunere de lume.
       Vom aduna iluzii în secund? Asta am făcut pînă acum. Nu văd ceva semănînd cu o urmă de destin.

 

 

~

•16 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Onfray: ‘Dacă faci o sociologie a Franţei şi o sociologie a Parlamentului, cele două sociologii nu coincid. Unde sunt muncitorii, unde sunt oamenii modeşti? Unde sunt săracii? Nu sunt în Adunarea naţională, nu vezi şoferi de taxi ajungând acolo. Agricultorii, ţăranii modeşti nu pot ajunge acolo. Nu poţi să fii un deputat, un senator, fără să ai mijloace financiare, dialectică, retorică, partid, bani, oameni din infrastructură care te susţin. E o întreagă parte a Franţei care nu e reprezentată sociologic în Parlament. Şi apoi sunt cei care, ştiind că nu sunt reprezentaţi, văd că presupuşii reprezentanţi nu îi reprezintă’.
       M-a jenat de mult disimetria celor două sociologii, de teren şi de reprezentare. Mai ales într-o ţară în care ştii că 45% dintre oameni sunt ţărani, şi de la experimentul baroc ‘Ion Roată’, din sec. XIX, n-a mai călcat un ţăran simplu în parlament. E evident că se întâmplă ceva cu democraţia reprezentativă, dacă nu reprezintă pe cei reprezentabili. Sunt pături întregi de populaţii spectrale, clase şi populaţii-fantomă care pentru democraţie nu există. 45% dintre români nu există pentru parlamentul lor. Să adăugăm pauperii, clasele modeste. Sunt destul de buni pentru a vota, nu destul de buni pentru a se reprezenta; au astfel dreptul de a alege nu însă de a fi aleşi. Primiţi în serai sunt doar parveniţii – în sensul propriu, cei care se smulg din rândurile şi condiţia lor şi izbutesc social să parvină. Ce partid spune: Îmi recrutaţi, de mâine, în structuri locale, 60% ţărani, lucrători, funcţionari şi săraci? Există astfel, şi e reprezentată, doar o clasă de mijloc-superioară, rasism social pe deplin natural, neajuns democratic despre care se tace adânc de trei decenii, socotit a fi lucrul cel mai firesc. E ca şi când ai avea în permanenţă, la putere, o ‘Cameră a lorzilor parveniţi’. Fractura din societate nu e, astfel, înţeleasă şi se ignoră că 60-70% din societate e exclusă din contractul social.

       ● Kansas City aprobă radierea numelui lui Martin Luther King, după ce-l atribuiseră unui bulevard central.
       (‘Toto, I have a feeling we’re not in Kansas anymore.’)

       ● Un velier mic, pentru 2 persoane, 3 maximum – un Cal-39 ca al lui Robert Redford în All is lost -, şi să pluteşti pe Mediterana câteva săptămâni, rămânând alte luni, multe alte luni, în porturi însorite.
       Iarăşi iarna.

 

 

~

•11 noiembrie 2019 • Un comentariu

       ● În 1938, Nobelul e acordat insipidei Pearl Buck, în locul Virginiei Woolf. Azi, instituţia regretă, pe site-ul ei, alegerea etc.
       N-aş fi recunoscut-o niciodată. Dacă Nobelul ar fi fost un individ în eroare, da, ar fi trebuit s-o admită. Ca instituţie, niciodată. Te flagelezi în faţa oglinzii, după uşi închise, concediezi oameni, strigi, îţi frângi mâinile şi apoi repari – fără să transpară în afară umbra unui regret. Altminteri, dacă sunt asemeni oamenilor, instituţiile nu valorează nimic. Ţările – antropomorfizate, psihologizate, puse să plângă şi să regrete ca femeile bocitoare – nu valorează nimic.
       Identitatea instituţii-persoane e una dintre calamităţile dizgraţioase de azi.

       ● Attali: ‘Căderea Zidului Berlinului este o anecdotă fără importanţă’ (Le Point).
       Aşa vom ajunge. Aşa se va scrie. Peste 50, peste 100 de ani. Vor conta altele: înfiinţarea confederaţiei Europei de către doi bancheri şi trei contabili, debutul războiului cu China sau cu Islamul, nouă explorare a spaţiului etc. Ultima problemă, printre filele cărţii, la notele de subsol, va fi cum s-a purtat nu ştiu cine, nu ştiu când, când era o încurcătură pe lume.
       Suntem, în materie de obsesie ‘istorică’, naivi încă. Am fost totdeauna sigur că suferinţele şi toată zbaterea, în balansul final, nu vor conta. Că e ceva straniu nesănătos acolo şi că nu merită să te pierzi cu viaţa, cu gândurile, cu proiectele sau creaţia în ceva pământesc care nu va fi avut nicio dimensiune umană reală.

       ● ‘Până la urmă, toate mormintele ajung nevizitate’ (butadă americană recentă).

 

 

~

•30 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Proverb african: ‘Când un copil nu e primit într-un sat, mai târziu îi va da foc, pentru a-i simţi căldura’.

       ● Literatura română care crede că e literatură, deşi afară nu o cunoaşte nimeni.
       S-au analizat pe ei înşişi şi au dispus că nu e cazul să se condamne.

       ● A avea o teorie, a avea pe bune o teorie (nu ce se numeşte acum teoria politică, teoria socială, economică, literară etc. şi tot ce are ‘studies’ în coadă) e a înainta un set de principii din care să deduci concluzii pe care le poţi testa empiric, putând să vezi că au aplicare la real şi continuitate. Teoria nu e despre un potop de concepte şi ipoteze. Oricât de sofisticată, ea trebuie să se poată reduce la un raţionament simplu, de un sfert de pagină, pe care i-l poţi explica unui copil. Brevitatea e criteriu esenţial de veracitate: să poţi comprima de la sofisticat la simplu, şi să desfăşori în revers de la simplu la complex, asemeni unui evantai închis sau deschis, cu cea mai firească facilitate. Altminteri nu ai o teorie, nu ai nimic, eşti în flatus vocis.
       Motivul pentru care o teorie e lucru aşa de rar e exigenţa a doua, aplicarea la real; nu sunt empiric acurate. Fără praxis eşti în postură şi, cu vorba lui Sartre, orice postură e o impostură. Şi postura teoretică e cea mai puţin interesantă. Să inventezi cuvinte, conjecturi şi linii de raţionament pentru a sta în poză e un selfie.
       Şi poţi avea o teorie şi totuşi să nu spui nimic despre real.
       Literatura, arta sunt o cu totul altă lume.
       Un defect, o deficienţă, un punct slab. Fisură prin care apa pătrunde şi ameninţă tot timpul să scufunde structura.
       Poate că artistul are nevoie indispensabilă de o asemenea fisură – prin care percepe în genere înaintea altora inconsistenţa lucrurilor, a faptului vieţii, nebunia celorlalţi de a o lua în serios – pentru a face artă. Nu ştiu dacă e întru totul adevărat. Scriitorul, oricum, dă în vileag viaţa, chiar fără să vrea. O denunţă pentru ceea ce ea nu poate fi. Vede în jur o lume de năuci făcându-şi baletul pozitiv pe sârmă ca şi când lucrurile ar putea fi în ordine, ar admite sens sau soluţie. Dar nu îi place să vorbească despre asta.
       Scrie. Uită. Se plimbă pe plajă. Slăbiciunea îi dă distincţie. Seara, culorile intră într-o gamă minoră, de portocaliu pal şi ireal.

 

 

~

•28 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● F.: Trebuie apărat ‘dreptul francezilor la continuitate istorică’ în faţa ‘islamizării Franţei’.
       Spectacolul. Să vezi o ţară care a ajuns să implore cu lacrimi să fie.

       ● Raţionamentul ştiut al lui Epicur, ‘Nu trebuie să te temi de moarte, deoarece când noi suntem moartea nu este, şi când moartea este noi nu suntem’ poate funcţiona pentru tine personal, e consolator. Nu şi pentru moartea celorlalţi. Acolo, în faţa gropii deschise, s-a terminat. Discursul religios e singurul care poate revendica un pic de sens, dar nu prea mai eşti atent la asta. E o porcărie atât de incredibilă; îţi spui, chestia asta nu e reală. – 40 e deja vârsta când probabil vei asista la moartea părinţilor tăi. Urmează prietenii, unul câte unul, interminabil. Pentru a fi spectator în fine la propria ta moarte. Doar pe la 20-30 eşti scutit de sarabanda asta.
       Epicur avea dreptate să cheme în grădina lui numai tineri.

       ● Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă cu britanicii. Au votat pentru acel Brexit acum TREI ani.
       Popoarele vor retalia cumplit contra elitelor. De atâtea ori şi în atâtea feluri au trădat poporul după ce au fost învestite, şi-au bătut joc de el cu o neruşinare atât de flagrant fascinantă (cred că numai în Europa au întors votul popular de vreo 10 ori), încât fie se va întâmpla ceva radical, fie în următoarele decenii ne vom petrece timpul întrebându-ne cum a fost posibilă o nouă calamitate a istoriei şi ce s-a întâmplat de nu a văzut-o nimeni venind.

 

 

~

•25 octombrie 2019 • 2 comentarii

       ● Ce face ca scriitorii să supravieţuiască sau nu. Fiindcă nu e doar ‘perenul’ (teme ca iubire, moarte, sex, bani etc., acestea le au toţi). E evident că mai e ceva. Ieşi cu o carte, are succes, mai vin o ediţie-două şi gata. Premii Nobel căzuţi în uitare etc. Pe când alţii, cu opere aparent obscure şi cu tiraj minim, nu cu un talent nemaipomenit sau imediat eclatant, străbat. Trec dincolo, merg un secol, două. Ceva în ele ne face să aderăm, şi dacă nu e nici talentul doar, nici tematica, trebuie să fie altceva. De ordin intim.
       Houellebecq are o teorie, că supravieţuieşti prin discipoli şi imitatori, ei înşişi scriitori. Ei te duc mai departe, prelungind un soi de linie sau bloc narativ – şi apoi te preiau universitarii, se scriu teze idioate despre tine etc. -, eşti validat prin egali. E improbabil, pentru că nici Céline, nici Hemingway sau Capote n-au avut discipoli. Ceva imitatori poate, câteva pastişe dar totul a murit repede. Trebuie să fie altceva, validarea reală e prin cititori. Să scrii pur şi simplu bine – nu ajunge. Să ai teme rezistente nu ajunge, aderenţa nu e acolo. Atunci ce.
       Nu mi-a plăcut niciodată mica ironie ‘postmodernă’ la adresa posterităţii ca preocupare romantică vetustă, ideea că trebuie să scrii doar pentru contemporani şi apoi să mori. Au dezvoltat-o doar scriitorii medii-mici, care ştiu că nu o vor avea. În realitate efemeridele plictisesc, miza postumă e singura destul de tare, cu ceva grandios şi simpatic în ea. Îmi amintesc o remarcă a lui Cioran, ‘O carte are realitate doar dacă va mai putea fi citită peste cincizeci sau o sută de ani. Dacă nu, autorul s-a ostenit degeaba’ (Caiete). E imposibil să nu vezi evidenţa asta. Nu ţi-ar fi convenit să fii unul dintre firele de nisip de pe plajă. Trebuie să încerci să fii naibii onest.
       Atunci, ce.

       ● Interogativ interesant: de ce vor femeile să fie tratate ca nişte scrumiere. De ce simt o imensă plăcere acolo în umilire. (O sclavie milenară nu explică tot. Mitul sexualităţii represive doar externalizează ‘vina’, mutând problema.) Dorinţa de a fi strivite e minunată şi inexplicabilă, şi sunt aproape convins că va rămâne.

       ● Mutra mnemogenică, identificabilă. N-aş fi putut fi spion, una dintre acele figuri pe care trebuie să le uiţi după cinci minute. Prieteni din copilărie care mă recunosc după ani. Nu recunosc pe nimeni. De fiecare dată ritualul e acelaşi, le pun întrebări politicoase despre viaţa lor şi tremur ca omul din faţa mea să nu se prindă că nu îi ştiu numele.

 

 

~

•24 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Socrate n-avea dreptate pentru că era urât – tipul ăsta de argumente gen Nietzsche. (De fapt şi la greci urâţenia era un fel de refutaţie în sine. Nu poţi avea dreptate în vreo argumentaţie, dacă zeii te-au făcut atât de urât, un fel de frenologie teologică.)

       ● Un tip, american, a trăit un an în Germania. La o petrecere, într-un grup se vorbea despre succesul Germaniei de a domina toată Europa prin zona euro. Un neamţ prezent a continuat: ‘Mi se pare că în sfârşit am câştigat al Doilea război mondial’.
       Să ceri englezilor sau francezilor, după ce erau să piardă un război de dominaţie totală al Germaniei, să nu vadă – prin Brexit etc. – ceea ce observă oricare ins umil la nivel anecdotic, e o pretenţie un pic comică.

       ● Debray: ‘Problema, azi, e să nu fim habermasieni, adică să nu apărăm dreptul contra poporului. Fiindcă dacă apărăm dreptul contra poporului, ne trezim cu un popor fără drepturi. Dar toate elitele apără doar asta: dreptul contra poporului, ideea contra realului’.
       …Justiţia nu spune adevărul, ea spune dreptul. Legea nu e adevărul, ci dreptul de la un moment dat. Dreptul nu e neapărat ceea ce e just. În anii ’40, justiţia însemna deportarea evreilor. Se deschidea catalogul legilor şi se citea: numerus clausus, elevii evrei trebuie daţi afară, doar un număr limitat de evrei pot să exercite următoarele profesii. Nu tot ce e justiţie e just sau moral, nu tot ce e lege e dreptate, iar dreptatea sigur nu e adevăr. Distincţii a căror precizare e incredibilă. Fouquier-Tinville a spus-o cel mai delicat, ‘Daţi-mi o frază a cuiva, indiferent cine, şi vi-l trimit la ghilotină’. Există tot felul de justiţii corupte: justiţii de clasă, justiţii de coterie, justiţii de dogmă, justiţii oportune, justiţii politice; forţa dreptului şi dreptul forţei, dreptatea mieilor şi dreptatea leului. Spre a nu mai pomeni alte distincţii drăgălaşe, aparent necunoscute: neadevăr nu înseamnă minciună, nevinovat nu înseamnă inocent etc., într-un tribunal toate astea sunt lumi diferite.
       Dreptul nu e, în scurt, o lume care pune eticheta morală în societate. Dacă ne imaginăm că asupra caracterului unui om deliberează inşi în robă. Dreptatea e un ansamblu dialectic în care inviţi absolutul – privind din Sirius – să facă o sinteză imposibilă. Aşa se face că oamenii au aşteptat-o mereu de la o justiţie divină, care să le dea reparaţii finale. Dar niciun ins n-ar vrea să atingă Paradisul, aşa-zicând, fără un ‘avocat’ acolo. Aporia dreptăţii e cauza inventării justiţiei.
       Nu e vorba că nu putem şti nimic. Dar putem şti în general foarte puţine lucruri. De aceea există literatura şi celelalte stupefacţii.

 

 

~

•24 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Oraşul diluează ideea de Creator din Geneză, o face mai puţin probabilă. Zeul e mult mai plauzibil în cadrul rural. Dumnezeu n-a creat oraşele, sunt ridicate de om şi se simte puţin metec acolo. La ţară, natura, aerul, întinderile reabilitează ideea de arhitect…
       Urbanul a pierdut mai uşor credinţa nu doar din infectarea cu spirit critic. Proba inertă a creaţiei, Peisajul, a lipsit din orizont. Şi apoi, în oraşe e mereu vorba despre altceva.

       ● De la Revoluţia franceză încoace, dreapta calcă ideologic pe urmele stângii şi nu cunoaşte altceva ca program de gândire. Drepturile omului, libertate, emancipare, laicitate, demos, anti-physis etc. Mitterrand observa deja că dreapta nu are idei. Împrumutându-le mereu de la stânga, ea le acceptă cu una-două generaţii întârziere. Dreapta se supune; acesta e adevărul. Destinul ei e plagiatul tragic de ariergardă. Dreapta face bine administraţie şi conservare, dar ideile nu sunt terenul ei. Stânga propune lucruri, dreapta în cele din urmă se supune oftând, şi se agregă un menuet politic.
       Nu e prea vesel. Exceptând perioadele de tiranie şi război, asta înseamnă că de 200 de ani e responsabilă de tot. Că lumea de azi nu e, poate, întocmai cum şi-a dorit-o, dar e lumea ei

       ● Gatsby: oamenii binecrescuţi nu au, în conversaţii, detalii concrete.

 

 

~

•21 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● În America, peste 700 de ‘supercentenari’, inşi care au depăşit 110 ani.
       Expresia ‘o să vă îngrop pe toţi’ extinsă la totalitatea planetei.

       ● Dependenţă (‘adicţie’) a înlocuit termenul de toxicomanie. Eşti un dependent, nu mai eşti un toxicoman. Al doilea presupunea existenţa unei substanţe de natură toxică…

       ● Toate insanităţile moraliste vin direct din Hans Jonas şi ‘euristica fricii’, concept blestemat. Prin euristica fricii el înţelegea: arta de a utiliza frica pentru a-i face pe oameni mai conştienţi. De a utiliza un rău – viclenia predicii care înfricoşează şi produce căinţă – în vederea unui bine mai înalt. E incredibil câte odrasle a produs asta şi cum a infectat stânga, aproape distrugând-o. Morala e arma dreptei. A fost dintotdeauna. Am împrumutat-o în chip absurd de câteva decenii – toată Şcoala de la Frankfurt e acolo -, făcându-ne calculul că e mult mai uşor ca oamenii să fie treziţi la conştiinţă prin apelul sigur, verificat, la viscere, la ‘creierul reptilian’, la fricile ancestrale. Asta e a crede în presupoziţia dreptei – că sunt în definitiv turmă. A fost o eroare pe cale să distrugă stânga de azi. Şi toată societatea, infectată.
       În jur, suntem infestaţi de moralină. Nu mai trăim decât în moralină. Nu ni se mai cere decât să ne pronunţăm repede, despre un ins sau lucru, dacă e bun sau rău, arătând, ca în circul roman, cu policele în sus sau în jos – bine sau rău, viaţă sau moarte, like-dislike. E un pic incredibil. În loc să explici ce se întâmplă şi de ce se petrece un fenomen – analiză, genealogie, sinteză -, spui: o să vă fac frică, ruşine. O să vă produc remuşcare. Toată ecologia e acolo, azi. Toată – dacă mai sunt câţiva scientists care vor să explice ceva, climatologie, mineralogie, geomorfologie etc., sunt distruşi din trei cuvinte. (Nu pot uita ce i s-a făcut lui Claude Allègre, geochimist onest, ministru foarte iubit etc. care a spus prin 2000, staţi puţin, poate că de vină e Soarele nu omul, cu sărmanul său dioxid de carbon, perturbă climatul dar nu-l determină, nu e esenţial antropic, clima s-a schimbat mereu etc. L-au crucificat. Negaţionist, nazist, Auschwitz. Grup de experţi împotriva lui, petiţie, doar doi-trei susţinători. A dispărut în vârful picioarelor, pentru a estompa urletul haitei. Criză cardiacă, episod de depresie, moarte socială…) Nu doar ecologia. Toată presa e acolo. Editoriale în N.Y. Times, inspiraţi şi posedaţi, ochi peste cap. Toată politica. Vă voi ameninţa, vă voi culpabiliza, vă voi produce frică şi ruşine – e gradul zero al gândirii. Suntem în vechea perspectivă apocaliptică, milenaristă, profetică. Psalmodierea pe nas, isteria de procuror, de acuzator public par a fi ultimul model mondial de morală şi raţionalizare. Te înfăşori în togă şi predici.
       Suficient de straniu. De ce nu mai dorim oare o lume de adulţi. ‘Nefericire oraşului unde e prinţ un copil’, vorba Ecclesiastului. Regres ad uterum – tocmai acum, când nu mai avem niciun dezagrement major în societăţile noastre, niciun război mondial, deschis sau rece, şi cam totul ne merge din plin.
       Am fi putut face cea mai puternică literatură care s-a scris vreodată. Cele mai tulburătoare opere de spirit, o artă colosală.

 

 

~

•18 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Legi bioetice la Assemblée nationale.
       – aprobată – extinderea procreării medical asistate (PMA) la toate femeile
       – aprobată – extinderea PMA, de la cupluri hetero, la lesbiene şi celibatare
       – respinsă – tehnica ‘copilului medicament’ (născut pentru a ajuta vindecarea unui frate mai mare)
       – respinsă – PMA-ul post mortem (conservarea gameţilor soţului decedat)
       – respinsă – publicitatea pentru teste genetice.
       Au repudiat ce le suna straniu sau deplasat (putând scandaliza opinia publică), dar va exista oricum în 20 de ani.
       Politicul ca agent constatator al realului. Bifează: locul în care a ajuns ştiinţa etc. Sunt ca nişte muncitori care fac pontajul, meteorologi scriindu-şi dimineaţa fişa cu temperaturi, poliţişti completând un proces-verbal. Când te gândeşti la vremurile când aceşti tipi chiar conduceau ceva. Aveau iniţiative, străpungeau realitatea, căutau un drum inedit. E drept, propuneau războaie, colonii, linii baroce, dar şi revoluţii… Nu alergau în urma realităţii. Aveai impresia unei voinţe generale de destin.

       ● Cei care, emigraţi de mult, trăiesc în fosta lume. Mi-a spus cineva că s-au trimis în ţară, până de curând (câţiva ani), pachete cu ‘cafea’, portocale, ciocolată… De ruşine, rudele nu spuneau nimic. Tipi care se fotografiau cu casa sau maşina în fundal (la începutul secolului trecut, în fotografiile alb-negru, era un soi de probă a reuşitei), în scene de restaurant cu alimentele prinse în cadru şi lumânări aprinse…
       De acord, nu se mai poate face nimic la un moment dat. Perfect straniu. Creierul oferă doar iluzia stilistică a adaptării, a discontinuităţii, atingând în realitate o limită pe care n-o mai poate sări. Vom trimite şi luna asta acelor sărmani din ţară nişte ‘portocale’. ‘Ţara’ e ceva cu nişte sărmani, decor etic condescendent, un retard populat cu fantome, unde concepte ca ‘Securitate’, ‘mineriade’, ‘comunism’ au realitate, cu tipi care nu au înţeles şi cărora trebuie să le explicăm ceva. Trecutul e ca o colonie de cercetători din Antarctica. Stau în igluuri, au de toate. Îi poţi uita acolo.
       E nevoie de sfâşiere, de ruptură pentru a înţelege un aer nou, care nu se explică prin continuitatea unui concept deja cunoscut. Inutil. Trebuie, în vârful picioarelor, să închizi lumina, foarte încet uşa, să ieşi în prag, să porneşti mai departe.

       ● Tip: ‘Când Diana murea în accidentul de maşină, Chirac era de negăsit, era în braţele Claudiei Cardinale’.
       În loc să se afle în braţele soţiei.

 

 

~

•11 octombrie 2019 • Un comentariu

       ● Joker (2019). Dansul inexorabilului. Sunt filme ideologice care te ţin de vorbă, ca un interlocutor care îţi ia din când în când de pe costum o scamă inexistentă. Filme care nu te lasă să pleci şi te ţin de un nasture, ca un pisălog. Şi filme care te ţin, cu o mână înfiptă în gât, la perete. De vreo două ori am simţit aproape că-mi dau lacrimile; cineva nu poate fi totuşi atât de nefericit, există grade. Şarjă ‘nietzscheană’ în care personajul ‘rău’ nu e conotat moral – e rău nefiind însă vinovat, iar asta deschide o categorie a ambiguităţii esenţiale; în public, o tulburare catartică. E straniu să resimţi compasiune şi chiar solidaritate pentru un personaj negativ, nu se întâmplă des. Cel puţin fostul ‘antierou’ se chinuia să facă până la urmă binele.
       – ar trebui să-şi anexeze masiv Oscarurile, cel puţin cele 4 pe artă, dar i se vor da unul-două în compensaţie
       – e, după multă vreme, primul film care nu tratează cu condescendenţă publicul. Nu-l moralizează, nu-l mângâie protector pe creştet, nu-i indică discret unde e binele.
       – tragedie cu un cinism convingător, aer frapant de plauzibil. E o poveste rară – dar familiară fără să ştii de ce. Probă că a atins miza generalului; şi a epocii.
       – personajul, deloc dostoievskian, e houellebecqian: twistul final al moralei lipseşte, şi nu există ideal. Milă nesfârşită pentru el, aproape solidaritate.
       – social, e cel mai de stânga, în sensul: radical, film pe care l-am văzut de multă vreme. Nu are totuşi un mesaj care iese din etosul narativ liniştitor al elitei: numai cineva cu minţile rătăcite poate ataca ordinea stabilită. Ne pot contesta doar nebunia sau lumpenul, monstrul sau subomul, boala mintală sau cea socială, pe scurt figura patologiei. Noi încarnăm de jure norma etc. – în genere trucul vechi. Oligarhia nu va fi niciodată în pericol cu tipul ăsta de naraţiune dinspre marginal.
       – a slăbit 24 de kg pentru asta. Oricum, numai un actor de metodă putea să facă în felul ăsta rolul.
       – filmul nu are ‘celălalt punct de vedere’, comedia falsului echilibru
       – dansul de la sfârşit, schiţa de dans, de pe capota maşinii. Câteva fulguranţe din altă lume.

       ● Românii. Nobelul.

       ● Problema românităţii e rezolvată de Lovinescu: e român cel care se vrea român. – Chiar şi un chinez care vine în România? Da, chiar şi un chinez – e un român de origine chineză. Lucrul e foarte limpede şi nu suferă comentarii sau adăugiri. Eminescu nu e decât un Eminovici care s-a vrut Escu şi a probat-o ideal. Nu mai ştiu ce origini etnice i s-au atribuit, ucraineană, rusă (prin mamă), poloneză, sârbă, bulgară, albaneză. suedeză, germană, armeană (Arşavir Acterian), el însuşi îşi considera strămoşii – cel puţin în perioada delirului – ca venind poate din Turcia (după radicalul turc emin) etc. Nu are nicio importanţă. E o esenţă de român şi rareori a fost unul mai mult decât el.
       Problema identităţii e asemeni conceptului sau funcţiei performative: realizezi o acţiune prin faptul însuşi că o numeşti. Ajunge să spui, pentru a fi. Enunţul performativ creează realitate, cuvântul devine act, ca în formulări de tipul: ‘Am deschis şedinţa’, ‘Te botez în numele…’, ‘Las moştenire’, ‘Eşti concediat’ etc., vorba e act ordonator de real. E ca la primărie când spui ‘Da’: vrei să fii român? – din acea clipă eşti, s-a petrecut o schimbare de statut şi tu eşti un altul doar rostind, orice discuţie se opreşte în clipa următoare şi ţi se înmânează solemn certificatul.
       Nu că ai fi obţinut astfel vreun lucru mare; dar pentru ca problema supusă să fie determinată limpede.

 

 

~

•5 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● După înfrângerea lui Napoleon, Franţa nu mai face copii. (Avusese prima natalitate de pe continent, o populaţie cât a Germaniei, Italiei şi Angliei reunite, era numită ‘China Europei’ etc.) A cedat hegemonia pentru totdeauna.
       După 1945, Germania nu mai face copii.
       Corelativ defetist, negativul demografic corespunde aşezării unui genunchi la pământ. Explozia demografică în Rusia, generaţia baby boomers în America, în schimb, urmează victoriei colosale etc.
       E oarecum de neînţeles prăbuşirea demografică în Europa Centrală şi de Est. Ce ispăşim acum? Am ieşit din ’89 mai degrabă bine, cu ţările întregi, speranţa întreagă şi aspirând în bloc spre Vest. După o revoluţie victorioasă, ţara a fost pusă pe un şleau şi am ţinut într-acolo direcţia. Ne regăseam sufletul. Totuşi asta nu s-a convertit într-un optimism biologic oarecare.
       A fost oare în realitate, în straturile adânci, o stranie înfrângere pe care nu o înţelegem. Pentru felul cum am arătat în anii comunişti, sau poate pentru altceva. Ne pedepsim pentru ceva anume. Vinovăţii de nemărturisit, ispăşite prin cădere demografică, derută, fugă. Emigraţia română post-’89 e o fugă de la locul faptei. Dar ce crimă a avut loc? Descurajare colectivă, cu raţiuni misterioase. Poate înţelegerea bruscă a intrării într-un destin linear dar… plat, materialmente fecund dar second hand, a sfârşitului iluziilor de grandoare – intrăm într-un conglomerat în care suntem de importanţa a doua şi de mâna a treia. Melancolici. Fără să ştim unde mergem de acum înainte, cu adevărat. Iar pentru a-ţi perpetua genele trebuie să ai în minte, în prealabil, ideea că ar fi în genere bune…
       Misterul demografic; încă unul.

       ● Nicio fericire să nu fii credincios. Come on. Numai faptul că poţi spune la un moment dat: ‘Puteri cereşti, ajutaţi-mă’ e un sprijin enorm, după care noi o să umblăm degeaba.

       ● Există două tipuri de logică formală cu care poţi să ataci un enunţ, logica contradictorie şi logica de opoziţie. Logica contradictorie înseamnă argument, dezbatere, raţiune. Logica de opoziţie e invectivă, petiţie şi morală. Prima spune ‘E fals’, a doua ‘E rău’. Dar să nu ne înşelăm. În partea a doua locuieşte, într-un fel, ‘sufleţelul’, investiţia noastră emotivă, echipa celor pozitivi şi natural buni pe care trebuie s-o aperi, părând că raţionezi dar alunecând în morală şi petiţii de excludere.
       În cea de a doua logică ne-am născut. Ne-am petrecut acolo copilăria. Toţi am fost învăţaţi să urâm răul şi ocurenţele lui – fascismul, ruşii, comunismul, crima, tortura etc. Aşa cum copiii învaţă să se ferească de maşini, de străini, de Omul Negru, ne-am îmbăiat de mici în logica de opoziţie. Primul lucru ajungând într-o ţară e să înveţi injuriile din limba ei, cea dintâi pedagogie e a negativului. ‘Nu discut cu asemenea oameni’ – e o logică de opoziţie. ‘Claritatea morală’ e o logică de opoziţie. ‘Cu derbedeii nu stai de vorbă’ (Noica) e o logică de opoziţie. Problema frumuseţii ei lirice e ineficienţa în faţa realului. Te trezeşti că ruşii vin peste tine, fasciştii apar, strada e plină de maşini. Falimentul practic al logicii de opoziţie, al clamaţiilor morale în tremolo îl resimţi devastator după vârsta raţiunii. Laşi copilăria în urmă, ai nevoie de o soluţie în faţa existenţei şi trebuie să ataci argumentul. Strada există. Viaţa, ce-a rămas din ea, există.

 

 

~

•2 octombrie 2019 • Un comentariu

       ● Mărturie: ‘Chirac era un fals simpatic. Putea fi odios. Te putea distruge cu două cuvinte. Avea enorme îndoieli despre sine. Nu se stima. (…) În politică, era un asasin. Şi-a ucis toţi duşmanii. În acelaşi timp putea fi uman şi generos. (…) Simţeai că are un incredibil complex de inferioritate. (…) Era un foarte prost orator. Urca la tribună, spunea pe un ton marţial platitudini dar oamenii erau convinşi dinainte. Adormeai. (…) Şi era modest. Nu cunosc alt preşedinte francez modest. La el nu era o postură, era cu adevărat modest’.
       Şefii politici, deveniţi un ghem de contradicţii ca să ne semene.

       ● G.L., seismograful cel mai absurd sensibil pentru Valahia. Când acest tip vorbeşte, s-a întâmplat sigur ceva. Sunt cutremure mici care nu se simt, nu vezi clătinându-se lustra, nu ţi-e deranjat somnul, dar îl anunţă pe cel mare. A fost nedrept, cu enorme entuziasme naive etc., dar cred că nu s-a înşelat pe esenţă niciodată.
       Rămas în Occident, ar fi putut fi unul dintre moraliştii de primă mână din Franţa de azi (A. Finkielkraut n-are niciun inci peste el, nici în stil, nici prin conţinut; dimpotrivă…). A ales să rămână într-o ţară a aproximativului, pentru că adamismul îţi stă mai bine. Cu un condei pentru simfonii, a scris romanţe. Totul dintr-un fel de datorie inedită de conştiinţă care ar trebui numită aici: patriotismul calm. A rămas, a făcut singur un sfert din cultura livrescă a teritoriului, nici nu s-a îmbogăţit, nici n-a făcut gaură-n cer, şi pentru toate i s-au atribuit motivaţii impure. (Am văzut ceva asemănător şi la V.T., un tip delicat, cald, care în urma unui AVC a înnebunit.)
       Omul ăsta nu va fi înţeles.
       În locul lui, pe ultimul ciclu, aş evada într-o căsuţă pe malul Mediteranei, unde aş rămâne opt luni pe an scriind cele mai surprinzătoare şi misterioase lucruri, sau şi mai bine, aş privi liniştit valurile. Are cel mai mult sens.

       ● Anii 1998-2000. Automobilele erau deja sumedenie. Ţevile de eşapament proiectau vălătuci de fum albastru la 2 metri în spate, tuşeai, te usturau ochii, aerul devenea cu adevărat otrăvit. Tot ce trecea pe lângă tine ţinea să te ucidă. Începeam să ne gândim la oraşele occidentale învăluite în nori de smog: vom ajunge şi noi acolo? După 2000 şi montarea câtorva filtre simple pe maşini, atmosfera s-a schimbat rapid şi aproape miraculos. De atunci, ‘parcul de maşini’, mareea de cutii de tablă s-a dublat, s-a triplat, s-a înzecit; aerul a rămas la fel.
       E singura formă de ecologie reală de care îmi aduc aminte. (De atunci, lucrurile au plecat în decor – pungi, paie de plastic, ţestoase.)

 

 

~

•30 septembrie 2019 • 3 comentarii

       ● Ellis, în salonul de la Fnac zilele trecute: ‘În ţara mea, entuziasmul şi pasiunea pentru romane chiar s-au estompat. Nu spun că în întregime, dar considerabil. Există în ţara mea o cădere de 23%, din 2013 încoace, în vânzarea de romane pentru public matur. Asta înseamnă 1 miliard de dolari pierdere în venituri pentru că oamenii nu cumpără genul acela de cărţi’.
       La întrebarea de ce a scos un eseu.

       ● Noica declarând că rezistenţa la comunism e inutilă, deoarece sistemul va mai trăi 200 de ani.
       În ’40, că legionarii sunt la putere pentru 2.000 de ani – şi au căzut în 4 luni.
       Genul acesta de talent profetic.

       ● Ellis a pus pe pagina de gardă la White un citat din Janet Malcolm:
       ‘Societatea mediază între extremele reprezentate, pe de o parte, de morala intolerabil de strictă şi, pe de alta, de permisivitatea periculos de anarhică, într-un acord tacit prin care ni se îngăduie să ocolim regulile moralei stricte, cu condiţia să o facem tăcut şi discret. Ipocrizia e unguentul care păstrează societatea în stare de funcţionare de o manieră agreabilă.’
       Citatul pare să situeze ‘dreapta’ şi ‘stânga’ într-un mod neaşteptat. Istoric, dreapta pare să fie cam acelaşi lucru cu stânga, doar că sosit 40 de ani mai târziu.
       Conservatorul de azi acceptă cam toate lucrurile care l-ar fi sufocat de indignare pe un conservator de acum 4 decenii: admite dreptul la avort în limite rezonabile, apără homosexualii, drogurile uşoare, ecologia raţională, libertatea sexuală, divorţul, dreptul la blasfemie şi lezmajestate etc. Conservatorul de azi e progresistul din anii 1960-80. Acest retard de 40 de ani, secvenţă a două generaţii biologice, ne pune pe noi, la stânga, într-o poziţie aparent flatantă. Am fi, astfel, pionieri, călăuze, înainte-mergători ai grupului istoric de adormiţi care nu sunt conştienţi că vor ajunge oricum, în cele din urmă, să cedeze urmându-ne. Grupul permisivităţii anarhice conduce grupul moralei-intolerabil-de-stricte, fără ca ultimii să ştie. Societatea înaintează fiindcă dezinhibaţii îi conduc pe austeri. Între noi e un acord perfect. Noi nu ne uităm în urmă, ei nu privesc vreodată înainte, urmându-ne fără să aibă habar.
       Un conservator din viitorul apropiat, din 2060, va fi exact progresistul radical de azi: îl vom auzi admiţând transgenul, politicile afirmative, venitul unic garantat, declinările proprietăţii etc. Indiferent la asta, progresistul de mâine va fi ajuns până atunci un pas mai departe, ocupând poziţii care vor scandaliza iar, la nesfârşit. Acest carusel, fatalitatea schemei sociale a celor ’40 de ani întârziere’, cu avangardă şi ariergardă eterne deghizate în opţiuni, e o porcărioară lamentabilă.
       Îţi confirmă doar că politicul, istoria ca determinare perpetuă, nu e ceva căruia să-i consacri un singur minut serios din viaţa ta.

 

 

~

•28 septembrie 2019 • 3 comentarii

       ● Cine nu mai poate reflecta începe să vorbească în termeni de morală.
       Sistematic, drumul e ăsta. Cu cât ai – în idee sau talent – mai puţine de spus, cu atât te vei refugia în moralism, scandând poezia binelui şi răului. Semi-abilii lui Pascal, sterilii conceptual, non-creatorii, sub-talentele mimetice, pedagogiştii cumularzi, fiinţele de ecou, capetele vide sunt totdeauna predicatori şi urcă în cele din urmă la un amvon, doborâţi de sensibilitatea indignării. Ce altceva îţi rămâne, într-adevăr. Dacă dispare asta, e sfârşitul.
       Luaţi operele ‘eseiştilor’ valahi de care vă e drag. Dezastrul e deplin. Consideraţi voga lor în străinătate: inexistenţi. De 20, de 30 de ani, aşteptarea a fost nulă. Nicăieri. Trebuie să se constate un raport. Fraza melodioasă, suspinul, faconda, frumoasa predică pe nas, retorică orientală care aici impresionează, nu pot trece dincolo drept creaţie. Fiindcă în definitiv ceea ce spui în morală e că binele e bun şi răul, rău mai degrabă. Asta e riguros tot. Nu sunt descoperiri care să emoţioneze cu deosebire.
       Un moralist e totdeauna mai întâi un tip mort.

       ● A. Finkielkraut, constatând că suedezii nu l-au laureat nici pe Philip Roth, nici pe Kundera: ‘Ar trebui delocalizat Nobelul. Scandinavia e cu adevărat o problemă’.
       Prea bine; unde însă. În Sud? În Est? Unde a rămas bastionul literaturii?…

       ● E citată etern fraza cu ‘secolul religios’, dar în campania electorală din ’74 există o observaţie mai interesantă încă: ‘Politic, unitatea Europei e o utopie. Ar trebui un inamic comun pentru a exista unitatea politică a Europei, dar singurul inamic comun care ar putea exista ar fi islamul’ (Olivier Todd, André Malraux: une vie, Paris, Gallimard, Folio, 2001, p. 595).
       Că unitatea înseamnă adversar comun, că nu înfloreşti decât pe spatele duşmanului, nu e un vârf de fineţe. Dar uimitor e că a spus asta pe vremea când toată lumea vorbea de ruşi, de Uniunea Sovietică şi de comunişti ca inamici de fiinţă pentru Europa, sovietologii scriau camioane de terfeloage, guvernele săpau adăposturi şi populaţiile se baricadau cu saci de nisip.
       În acest timp, un tip se uita în Sud.

 

 

~

•27 septembrie 2019 • Un comentariu

       ● Titlu: O nouă evoluţie revoltătoare în cazul X.
       Apăsaţi pentru a vă revolta.

       ● Amic: ‘Ar trebui ca politicienii să aibă IQ-ul tatuat pe frunte, ca să ştim exact cât de delicată e poziţia în care se află’. Well. Glumele despre şefii politici.
       Dăm în singurii oameni aleşi, singurii asupra cărora avem un control în societăţile noastre. Pare că ne plac toţi ceilalţi, oamenii fără feţe, care pun şaua şi ne călăresc pe întuneric. Obţii un consens rapid cu orice ins de pe lumea asta pe ideea insuficienţei – subînţelese – a omului politic de azi. Lucrul, vag siderant ca impostură psihologică, e mai ales grotesc.
       Orice politician onest, căzând de la putere, îţi va recunoaşte, uimit, că n-a controlat mare lucru. Ce impresionează la şeful politic e imaginea sa de neputinţă. Mirarea. Cum n-a făcut decât să bifeze din foile de parcurs date de institute de ‘politici publice’. Cât de puţin reuşeşte să mai determine din cursul lucrurilor. Omul politic are azi stupoarea unui pieton într-o intersecţie.
       Miza deciziei reale, în lume, alunecă spre bizar – câteva zeci de companii, ‘corporaţii’, mai mult sau mai puţin anonime, alcătuiri fără birouri statale, sedii de oţel şi sticlă cu loc de aterizare pentru elicopter, fără cetăţeni sau reprezentanţi care să le controleze vreodată. Se poate considera seren orice miză reală a timpului – finanţe, petrol, bursă, ecologie, cercetare, biogenetică, farmacologie, viitorul antropotehnic, deci tot ce ne poate salva sau distruge. Sunt în afara controlului popoarelor. În ceea ce are importanţă, miză reală, statele şi cetăţenii nu au azi un reprezentant şi nu exercită un control real. Puterea alunecă de facto din mâinile insului comun.
       Iar glumele sunt despre singurii cu care păstrăm o brumă de asemănare umană.

       ● Pe trotuarul îngust, un ambulanţier cu un chestionar în mână, întrebând un bătrân încolţit, lipit de perete: ‘Data naşterii? Ştiţi?…’.

 

 

~

•23 septembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ad astra (2019). Aproape o capodoperă. În regie şi imagine, sigur. Sublim a maxima dar şi pe detalii (un reflex retrovizor în viziera cosmonautului etc.), trebuie văzut pe ecran foarte mare. Scenariul, o ‘ucidere a tatălui’ nerezolvată, din conflict minor în epopee – naraţiune insulară, sentiment apăsător de solitudine în cosmos, de no-way-out. B. Pitt, impresionant: meditativ, interiorizat, dezincarnat, o stranietate resemnată. – Curioasă avalanşa filmelor despre spaţiu (First man, Gravity etc.) din ultima vreme: conştiinţa că ceva va veni în curând de aici, anticiparea unei schimbări? Şi apoi, simţi paradoxul solitudinii fiinţei în cosmos (N., cu ‘roirile galactice’, l-a ignorat total): e rău dacă mai e cineva, e rău dacă suntem singuri.
       A rainy day in New York (2019). După ultimele două căderi, un Woody Allen consistent, structurat, light: aceleaşi nevroze, verbiajul de comedie romantică, anularea gravităţii, rapid, vesel. Filmul nu iese în Statele Unite, A. s-a săturat de toată gloata vigilentă PC.
       De văzut – Midsommar (2019), In a lonely place (1950), Grain (2017), Bad times at the El Royale (2018), Big Sur (2013), Suspiria (2018).

       ● Internarea lui J. Peterson, clinică de rehab. Dependenţă de clonazepam de care nu şi-a dat seama; când a vrut să întrerupă după o lună jumătate, anxietate, atacuri de panică, depresie acută, tremur etc., stare deplorabilă; s-a internat singur.
       Tranchilizantele.

       ● Titlu: ‘De ce mediocrii au luat puterea’. Un canadian cu o teorie – mediocraţia mult timp ignorată social ar fi irupt azi etc.
       În realitate, totul s-a întâmplat acum 30 de ani.
       A fost o perioadă de încordare nebunească Războiul rece. Iminenţa catastrofei, nucleare etc. – asta crea în anii aceia o selecţie acută a competenţei la putere, o nevroză a perfecţiunii chiar şi în corpurile intermediare. Azi toată lumea o regretă şi are nostalgia convulsivă a competenţei (isteria anti-plagiatului, a competenţei frustrate, pe care o observase Darrieussecq). Căderea a fost imediată, urmată de destindere. Au venit clovnii tip Berlusconi, Bush, Sarkozy etc., care corespundeau perfect perioadei de relaş istoric. (Cred că undeva prin vecini există chiar un clovn de profesie.) Ei n-ar fi fost posibili în anii ’70-80.
       Cu vorba bunicii mele, să ‘mulţumim în patru colţuri’ că trăim o perioadă de respiro, în care istoria îşi permite să nască pe scenă măscărici, clovni cumsecade, mediocri inofensivi. Vom spune generaţiilor de mâine: venim din lumea fără gravitas, din era oamenilor neserioşi. Mă tem că nu vor înţelege ce vrem să spunem.

 

 

~

•21 septembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Această stradă.
       A lui C., care a ostenit aici 30 de ani.
       Aodeon celor din ’68, care au confiscat teatrul de la 5 metri în spate şi au crezut că fac o revoluţie, instalând baricade la un capăt şi la celălalt al ei.
       A lui Joseph Roth, care vine în ’26 din Germania şi face o fotografie aici, fără să ştie că ăsta e oraşul în care, mai târziu, va veni să trăiască şi să moară, două străduţe alături.
Roth-Odeon       A lui Fitzgerald şi Hemingway, care au bătut-o cu piciorul, a Sylviei Beach, a lui Joyce mai ales, care depindea la propriu de B. pentru un acoperiş, supa de la amiază şi editarea primului Ulysses.
       A lui Beckett, care urca pe aici spre grădina L., unde-şi citea ziarul pe cea mai singuratică alee.
       A lui Houellebecq, care în ziua atentatului Charlie era aici, la depozitele Flammarion din faţă, într-un mic birou, când soseşte vestea, frânează câteva maşini negre şi îl iau pe sus (pe el, pe Zemmour, pe Finkielkraut, câţiva alţii), ţinându-l la adăpost timp de o lună într-un loc secret etc.
       A soarelui ăsta leneş de amiază.
       Relativă melancolie; senzaţia aceea nelămurită de sfârşit.

       ● Instalarea unei forme de delincvenţă în gândire: visul suprem. Dacă s-ar putea legifera gândirea adversarului drept intrinsec delincventă pentru umanitate.
       Tipi în care am crezut şi care erau, în adânc, suflete de cenzori.
       Când eram toţi doar contra a ceva, cât de sublim era totul. Simplistul şi dulcele partid Contra, mintal-debilul partid Împotrivă. Mai ruşinos, pe alocuri, chiar decât partidul Pro, şi cu dezonoare mai mare, fiindcă se îmbrăca în hainele autonomiei de sine a indignării.

       ● Debray: ‘Am cunoscut dispariţia ţăranilor. Dacă vom cunoaşte şi dispariţia scriitorilor, totul e pierdut’.

 

 

~

•16 septembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘În societăţile occidentale, marea schimbare e aceea că viaţa a încetat să mai fie scurtă. Speranţa de viaţă era de 35 de ani în 1800, 50 în 1900, 80-85 de ani în medie astăzi’ (P. Bruckner, Une brève éternité. Philosophie de la longévité).
       Drăgălăşenia cifrelor absolute… În realitate, ceea ce e invocat e o medie. Ce trăgea în jos cifra speranţei de viaţă era mortalitatea infantilă, care pe vremuri era teribilă, murea aproape un copil din doi. (Bunica mea a avut 8 copii şi i-au murit 4. Moartea unui copil era cel mai banal şi mai frecvent eveniment social, care abia provoca o ridicare din umeri. Clopotele băteau mereu, aflai că a mai murit un copil în vecini…) Or, dacă treceau de pragul de 2 ani, oamenii trăiau cam la fel de mult ca azi, puteau spera la 70-80, şi la fel acum 2000 de ani. Patriarhii din Biblie nu sunt chiar o noutate…, bătrânii ajungeau şi atunci la 80 sau 90 etc. Poate că azi purtăm mai uşor costumul bătrâneţii. Poate suntem mai agili, cu aparenţe mai bune. Poate că o femeie de 30 arată azi mai bine decât una de acum 2 secole, când copiii de pe stradă ar fi strigat-o ‘bătrâna’. Poate că ne punem şepci de baseball, pantaloni scurţi şi avem impresia că picioarele sau braţele noastre nu arată îngrozitor, în sens pur vomitiv. Poate ne spunem că ‘vârsta interioară’ nu corespunde vârstei noastre biologice. Că societatea, privind în jur, îmbătrâneşte într-adevăr dar se simte tot mai tânără. Şi că dacă vârsta lichidează libidoul, există întotdeauna afrodiziacele farmaceutice. Dar nu s-a întins elasticul longevităţii, limita de sus a existenţei, cea la care poţi spera – speranţa de viaţă, tocmai – cu mai mult de 2-3 ani, în secolele invocate…
       Acest truc cu ‘speranţa de viaţă’, biată medie aritmetică, dă iluzia că oamenii din secolul trecut ar fi trăit 40, noi 80 şi deci că am fi câştigat în longevitate 40 între timp, un salt nebunesc, cifre luate în propriu… Destul de impresionant ca voinţă de obnubilare. Seamănă cu bancurile acelea cu un ins care a mâncat un pui, celălalt nimic, şi sunt amândoi sătui fiindcă în medie au mâncat jumătate de pasăre. Şi continuă să fie invocat peste tot, Bruckner, altă dată mai inspirat, îl utilizează la rându-i… De fapt trăim cam de 6.000 de ani acelaşi regim de alimentaţie. Dacă reuşeşti să scapi de marele prag al bolilor copilăriei, de accidente de parcurs, îndeobşte bătrâneţea ta biologică, înţeleasă ca limită superioară, va însemna 80-90. O vor atinge mai mulţi, desigur. Dar ei nu vor atinge mai mult de atât. Dramă camuflată în progres şi speranţă pentru că o trăiesc mai mulţi. Mai mulţi oameni beau un pahar mic şi cred că au băut mai multe pahare.
       B. a atins 70 şi a scris o carte ca asta…
       Problema veche: cât de dificil e să insufli speranţă fără să fii ridicol.

       ● Îmi amintesc de un tip – numele îmi scapă cu totul – care mi-a spus că a aflat de ce oamenii nu zâmbeau în fotografiile alb-negru din deceniile sau secolele trecute. Un fotograf îi spusese ca ipoteză că oamenii de atunci nu aveau o dantură bună… A acceptat explicaţia, firesc ‘ştiinţifică’. Vraja factualului. Nu s-a întrebat de ce acei oameni, dacă nu puteau zâmbi, nu surâdeau măcar. De ce nu zâmbeau măcar tinerii şi copiii. De ce nu aveau acea mină bună, optimistă, jucată azi în clişeele foto.
       Orice putem accepta, numai nu că oamenii de dinainte erau altfel decât noi. Ni se pare o insultă. Dorinţa de anacronism, de a le atribui gândurile sau moravurile noastre e compulsivă. Ideea că exista un alt etos, că oamenii aceia chiar erau sobri, că tablourile şi fotografiile lor trădau o altă viziune asupra vieţii ne umple de furie şi derută. (Pentru că bănuim în ea superioritatea?)

       ● Piketty: ‘Propun să depăşim proprietatea privată prin proprietatea socială şi temporară’.
       Pe de-a-ntregul rezonabil. E timpul. Sistemul în care trăim nu e capitalism, e un socialism pentru bogaţi, vorba lui Vidal – sunt subvenţionaţi, asistaţi, creditaţi etc. Li se caută în coarne, sunt îndemnaţi să facă politica lumii, să dea categoriile cunoaşterii, să dicteze liniile catehismului liberal, tabela cu bine şi rău. Să indice dacă e preferabil ca ştiinţa să meargă într-o parte sau în alta, mai zburăm sau nu pe Marte, cenzurăm sau nu internetul, facem sau nu injecţii cu hormoni ca să concediem natura, continuăm cu tehnologia AI sau ne precipităm mai degrabă în genetică. Încap în 5 autobuze cu totul, dar sunt conjuraţi să ne orienteze viitorul luminos ca o clasă conducătoare angelică.
       Dar depăşirea proprietăţii private? Prin proprietatea socială (a angajaţilor asupra firmelor) şi proprietatea temporară (ştergerea datoriilor şi anularea dreptului de moştenire cu fiecare generaţie nouă – deci dispariţie a cumularzilor, un adio miliardarilor)?
       Nu a fost precizat anul. Mileniul. Galaxia.
       Mai întâi constaţi că o pătură de ameţiţi domină, nu se ştie de ce, realul – modelul, ideologia, viitorul -, şi apoi spui cât de uşor e să le iei cu trei mişcări de baghetă totul înapoi.

 

 

~

•12 septembrie 2019 • 3 comentarii

       ● ‘Reporter: Spuneţi-mi despre cel mai oribil Crăciun pe care l-aţi petrecut.
       Capote: Cel mai rău Crăciun pe care l-am petrecut vreodată, de fapt una dintre cele mai rele experienţe din viaţa mea în orice caz, a fost în Rusia. În Leningrad. Era incredibil de frig: puteai să mergi pe stradă, să te aşezi pe jos şi să ţi se facă o apendectomie şi să nu simţi nimic. Novocainizat în permanenţă. Şi într-o noapte era Ajunul Crăciunului. Un om care e profesor la Universitatea din Leningrad m-a sunat şi a zis că ar vrea să mă scoată la cină în oraş. Am luat-o amândoi pe jos de la hotel până la restaurant – s-a dovedit că erau vreo trei mile – şi când am ajuns acolo abia dacă mai puteam să mă mişc. Aşa că el a comandat un fel de vodcă specială cu piper roşu în ea. E o băutură caldă şi trebuie s-o dai pe gât într-o singură înghiţitură mare şi te face să-ţi recapeţi respiraţia. Cânta o orchestră groaznică printre nişte palmieri uscaţi – un pian, o vioară şi ceva interpretând „Good night ladies” e ultimul lucru de care-mi mai aduc aminte. Fiindcă deodată vodca asta m-a lovit, exact cum mi-ar fi lipit cineva o mască cu eter pe faţă. Deşi am rămas conştient, nu-mi amintesc nimic de la acel moment încolo. S-ar părea că am luat amândoi cina, şi apoi m-a dus la un club de noapte de pe malul apei unde se dansa nu ştiu ce dans rusesc nebunesc de Crăciun. Îmi recăpătam cunoştinţa din când în când şi vedeam câte o siluetă groaznică, un uriaş murdar şi bărbos dansând pe acolo. În acest timp eu beam coniac rusesc, care e ceva ce nu există nicăieri altundeva în lume. Profesorul ăsta, săracul, m-a dus înapoi la hotel şi, când am ajuns în camera mea, nu mai ştiu cum am uitat ferestrele deschise. A doua zi nu mi-am recăpătat cunoştinţa deloc. Şi nu-ţi vine nicio cameristă în încăpere; trebuie să te ridici şi să strigi ‘Foc’ până să apară cineva lângă tine. Au trecut o zi şi o noapte. A doua zi m-am trezit şi n-am ştiut unde sunt: toată încăperea era plină de zăpadă. Patul, podeaua, scaunele – zăpada continuase să viscolească în cameră. M-am ridicat din pat şi am încercat să găsesc uşa, dar în clipa următoare a fost întuneric. Când mi-am recăpătat iar cunoştinţa, era în toiul nopţii şi eu mă târam prăbuşit prin zăpada şi zloata asta. Până la urmă am stat 2 zile şi jumătate în acea cameră doar recăpătându-mi şi pierzându-mi iarăşi cunoştinţa, până când am reuşit să ies. Există o femeie, o intendentă la capătul coridorului, în fiecare hotel din Rusia şi m-am îndreptat spre ea ca un om al cavernelor – acoperit de zăpadă, zăpada revărsându-se afară din dormitorul meu. Am stat în spital patru zile cu pneumonie şi mi-au spus că dacă n-aş fi fost aşa de îmbibat cu coniac rusesc acum aş fi fost mort.’ (Interviu cu Mary Cantwell, Mademoiselle, 1971, in Truman Capote: Conversations, University Press of Mississippi, 1987, pp. 182-183.)

       ● M.C. Nu e un scriitor de voleu înalt, nu are nimic de spus etc. Ei şi. Întâi, e un om cumsecade, apoi, atât cât e, e un tip care iese din lot şi e cel mai pregnant de la valahi. Calomnierea provincială.

       ● Paşii retorici când un adevăr izbeşte o comunitate în faţă.
       Actul I, ignorare. Linişte surdă.
       Actul II, negare. Ce spuneţi nu există.
       Actul III, minorare. Există totuşi, dar nu e nici pe departe aşa cum spuneţi.
       Actul IV, ad hominem. Fie, există, e rău, dar aveţi o bunică ofticoasă.
       Actul V, capitulare. Am trăit în minciună. Unde ne sinucidem?
       Actul VI, uitare deplină. Ceea ce se vede acolo, departe, e soarele?
       (Islamul se împleticeşte undeva între III şi IV. Germanii, cu greu, după un ecorşeu de decenii, se îndreaptă livizi spre actul VI.)

 

 

~

•10 septembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● ‘Se ştie foarte bine că există arme ascunse în anumite cartiere [ale imigranţilor]. Statul francez ştie foarte bine că va exista un război civil dacă-şi bagă nasul acolo. (…) Riscăm războiul civil’ (Onfray, LCI).
       Nu e vorba doar de poliţiştii, pompierii etc. atacaţi cu arme grele şi, recent, cu tir de mortiere, e secundar. Cred că războiul civil va veni oricum. Cine îi cunoaşte, istoric, pe frbarthelemyancezi nu se poate îndoi. – Nu ştiu dacă îl vom prinde abia la bătrâneţe sau dacă va începe mâine la prânz. Nu ştiu cine îl va porni, imigranţii sau autohtonii, dacă se va isca dintr-un nimic sau va fi o mare acumulare detonată. Dar orgoliul acestui popor e unic, are un număr finit de atentate Charlie, directe sau subtile, pe care le poate primi în plină figură. Toată istoria lui e din războaie civile: se formează două tabere, contradicţiile se ascut – explozie. Conciliere imposibilă; una o elimină pe cealaltă. În dialectica asta au înaintat 1000 de ani de istorie.
       De obicei aşteaptă un lider ridicat dintre ei. Nu cineva exaltat, ci un tip decent, moral incontestabil. Atunci lovesc.

       ● Beigbeder pretinde că există acum în America un fenomen interesant, un set de romane ieşite din şcoala New Yorker: un soi de roman existenţialist. Cum eşuează toate trucurile de dezvoltare personală, gândirea pozitivă, aerul timpului etc. şi rămâi cu viaţa făcută praf. Dar asculţi muzică, dar oraşul e tulburător, dar iubirea, dar sensul etc.
       Un fel de literatură franceză scrisă de americani. What could go wrong.

       ● Nu mă pot înţelege cu cei care cred că există ceva de învăţat pe lume. O pedagogie care, asimilată, ar rezolva… Nivelul de naivitate e dărâmător.

 

 

~

•7 septembrie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Copiii bătuţi (important: şi umiliţi) care devin, adulţi: depresivi, suicidali, agresivi etc. Cifra oficială: 30% dintre ei au comportamente infracţionale sau criminale (faţă de 0,7-3% în populaţia normală). (Asta mai ales pentru că nu ştiu să încaseze o insultă. Explodează. Sunt convinşi că detractorul are dreptate, şi nu suportă identitatea acestui dublu care încearcă să treacă drept sine aruncându-le adevărul în faţă.) Încă din adolescenţă, imagine degradată, silă de sine. Fiindcă el, insul antropoid, se dezvoltă biped, are o piele, păr, corp, dorinţe, o privire, o siluetă stradală neiubite, nedorite, de ins de prisos. Ceilalţi oameni au o firească inhibiţie de protecţie – ceea ce e amintire neplăcută şi vinovăţie personală e estompat, minciună vitală progresului -, la ei e exact invers, hipertrofie în negativ. Trebuie să ne imaginăm bila de oţel din jocul de flipper, izbită de pereţi şi crezând că înaintează totuşi, înaintând poate, înaintând fără îndoială.

       ● Elitele practică, în raport cu popoarele, extorcarea consimţământului.
       Prin şantaj, amestec de moralizare publică şi ameninţare (laying the blame), o continuă presiune prin media are loc pentru ca popoarele să accepte ceea ce au hotărât puţini şi să numească asta mandat democratic. Extorcarea consimţământului – impunere a politicilor create de asociaţiii, fundaţii, organizaţii non-guvernamentale – e singurul sport actual în Occident după sfârşitul Războiului rece. De fiecare dată când se face auzită oroarea subtilă numită ‘politici publice’, ea înseamnă: voinţa oligarhiei momentului. Realmente popoarele votează reprezentanţi, iar aceştia fac politicile unor indivizi votaţi de nimeni. Votul e astfel conjurat, scurtcircuitat, în timp ce aparenţele scrutinului democratic sunt păstrate.
       De 50 de ani, în politica de substanţă reală – schimbarea prin inginerie elitară a etosului societăţîlor noastre – nu există consimţământ autentic al popoarelor.
       Democraţia s-a pierdut undeva în urmă; nu mai avem decât libertatea, în Occident.

       ● Nu i se poate spune unui ins că nu are talent (doar că nu are substanţă, conţinut de structură, idei). Problema lui Florence Jenkins. Veleitarismul e ceva colosal de subtil, fiindcă veleitarul exercită asupra ta un soi de şantaj implicit, ştie că nu poţi fi atât de sadic încât să-i spui în întregime adevărul. Oamenii, mulţumiţi de ei înşişi, îşi dau dreptate cu pasiune.

 

 

+

~

•30 august 2019 • 2 comentarii

       ● Nu spune poveşti sau romane, nu interesează pe nimeni. Spune viziuni.
       Ce vrei să spui tu despre viaţă. Viziunea ta. După aceea umple-o cu personaje.

       ● La D. erau doi tipi real cultivaţi (A.P. şi T.B.) şi două talente (R.C., A.L.Ş.). Acum – de 10 ani şi mai bine – revista e un cuib de hipsteri blegi, cu texte de preceptoare tip salvaţi planeta, o gazetă a micii burghezii tehno-intelectuale alunecând pe ideologia dominantă. Nu mai deranjează pe nimeni, nu mai reprezintă nimic.

       ● ‘Imbecililor, pentru voi mor!’ Strigătul lui Valentin Feldman, în 1942, dinaintea soldaţilor din plutonul de execuţie trebuie să-ţi amintească de fiecare dată ce e politicul.
       Vezi fiecare generaţie înaintând şi lovindu-se frontal de acelaşi stâlp blestemat, în modul cel mai senin, elegant, perpetuu.

 

 

~

•29 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Toate figurile subţiri, la valahi, sunt antidemocrate. Nu o admit în scrierile lor nici măcar o singură dată. Chiar în jurnale intime. Marele coming-out – Sunt elitist şi basta, nu cred în alegeri, ţările ar trebui conduse de o pătură subţire de ştiutori din care în general fac eu însumi parte – nu a avut loc. Anul 1989 se simte încă aproape. Cărţile lor, în general eseuri, menţinând un subteran de nerostit şi de straniu, sunt grevate de o notă de fals şi nu-şi obţin o coerenţă etică, deşi sunt profund moralist orientate.
       Se întâmplă acelaşi lucru în Occident.
       Elitele, antidemocratice şi globaliste în proporţie covârşitoare. Mulţimi dispreţuite etc. Coming-out-ul, amânat. Trăiesc cu acest a priori şi acest echivoc de conştiinţă – hypnosesă mărturisească? Cum anume? În ce moment lucrul ar fi propice, cu cele mai puţine pierderi? Prelungit, un echivoc de filozofie politică e menţinut de asemenea. Antidemocratismul, elitarismul, oligarhismul natural sunt marele secret ştiut de toţi al epocii.

       ● Acest tip, care propunea oricărui trecător o şedinţă gratuită de hipnoză stradală. Îndrăznesc să-i spun că n-o să prea meargă la mine, nu se prinde. Devine brusc serios. Ei, e vina dvs. Pentru că vă închideţi, nu înţelegeţi cum stau lucrurile, intraţi într-o rigiditate. Trebuie să fii deschis la experienţă.
       Dacă se poate, să mă hipnotizez eu însumi.

       ● Mă gândesc deodată cât de puţini oameni au un râs frumos.

 

 

~

•27 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Trecut pe la C.; era o zi frumoasă, în spatele turnului M. se rostogoleau nori albi, bătea un vânt subţire. Destul de îngrijit, câteva ghivece de flori, desigur puse de M.-F.
       Mister în privinţa manuscrisului de la fundaţia Doucet. Caietele, cele publicate până azi, nu sunt chiar complete, ci versiunea Simonei. Câteva pagini lipsesc cu siguranţă (cel puţin una, despre Relu C., absenţă semnalată de Zarifopol-Johnston, posesoarea unei copii xerox a celor 35 de caiete iniţiale, făcută fără ştirea lui Simone, care i le dăduse spre lectură…). E posibil să fie alte pagini, fragmente, eliminate fiindcă puteau jena persoane în viaţă, S. avea o hipersensibilitate la asta. Mai sunt apoi prescurtările de nume, în majoritate opera Simonei, lipsite azi de vreun sens, când ‘nu mai pot răni mortal pe nimeni’. Şi în fine manuscrisele brocanteusei – nu se ştie de ce nu au aterizat la fundaţie sau n-au apărut încă la o casă de licitaţie, dacă negociază Antoine Gallimard separat sau nu, tot stadiul lucrurilor e un mister. Decizia definitivă a tribunalului e din 2008, sunt 11 ani de… de ce anume. O reeditare a Caietelor ar avea desigur sens doar înglobând totul: continuarea jurnalului post-’72, paginile lipsă, numele ascunse sub iniţiale, un şantier cu o ediţie definitivă.
       E un pic de neînţeles destinul acelui jurnal, şi totul durează cam mult.

       ● Tip: ‘Nu e rasist să te iei de o religie, dar e ceva rasist să te iei de o persoană pentru că ar avea o religie’. Rasist primeşte azi extensii baroce, rasism contra transgenilor, a obezilor, a consumatorilor de sendvişuri etc., a ajuns încă un termen de gumilastic din panoplia americană.
       Într-o zi, vom vrea să numim rasişti. O să căutăm cuvântul şi nu-i vom mai da nicăieri de urmă.

       ● De ce e burghezul detestabil.
       Burghezul nu e nici aristocratul, lipsindu-i nobleţea în toate sensurile, măreţia sufletească, gratuitatea gestului frumos, nu e nici proletarul, adică cel căruia i se fură parte din forţa de muncă. Burghezul e dispreţuit fiindcă e considerat exploatatorul ideii de Drepturi ale omului, cel care promite libertatea, egalitatea şi fraternitatea pentru a alunga puterea aristocratică – clasă prăfuită dar având cel puţin meritul eleganţei – pentru a domni în locul ei, cu haine de brocart peste călcâie imunde. Fără panaş, exersând o violenţă indirectă prin legile banului şi comerţului, individualist calculator şi duplicitar, se ascunde după drepturile omului pentru a exploata unica valoare care-l interesează în fapt în modernitate, cea a libertăţii. Nu însă pentru că preţuieşte elanul spre libertate al fiinţei, ci fiindcă îl interesează latura comercială a ei: libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, indivizilor spre angajarea profitului. Nu doreşte aşadar căderea unor tiranii fiindcă detestă tirania; politica lui e nulă. Rece, laş, lipsit de virilitate sau decenţă, are în locuinţă tot ce se găsea în castelele aristocraţiei, imitându-o în gusturi, adăugând peste toate un strat gros de aur – cu o sensibilitate de măcelar. Mimând mecenatul aristocrat, a cultivat şi a protejat artele fără a înţelege nimic din ele, şi a dezvoltat lumea tehnicii în măsura în care aceasta promitea să-i favorizeze profitul. De 200 de ani, lumea vizibilă e lumea lui şi tremură constant că o va pierde.
       În genere se trece scurt mai departe, în ce-l priveşte.

 

 

~

•24 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Dezonoarea supremă: să-i numeşti pe migranţi ‘refugiaţi’.
       Nici în lunile inflamate ale războaielor tip Siria numărul refugiaţilor nu era mai mare de 10% din cel total al migranţilor. Dar azi, când sunt mult sub 1%, a-i numi ‘refugiaţi’ pe migranţii economici banali, cu mii de euro în buzunar, telefoane mobile şi haine sport, în căutarea unei vieţi mai prospere pe coasta europeană, care la vederea unei bărci occidentale îneacă motorul bărcii proprii pentru a fi salvaţi conform dreptului maritim şi legilor nescrise ale mării – e cu adevărat a-ţi bate joc de istoria cuvântului ‘refugiat’, de armeni, de evrei, de estici comunizaţi, de umanism şi umanitate. Un globalist cinic poate face asta, el produce amalgamul cu un surâs subţire – ştie ce spune, ştie că e fake şi îi ia ostatici pe migranţi în argumentul său.
       Popoarele? Amănuntul că popoarele nu au fost întrebate niciodată în Occident asupra problemei (încă din 1974, de la trucul ‘regrupării familiale’), de teamă că vor fi împotrivă? Democraţia? Well. Dacă la ‘Vreţi să primiţi migranţi?’ nu poate exista decât un singur chestionar, un singur răspuns şi o singură căsuţă de bifat în el, la ce bun într-adevăr să mai pui întrebarea.

       ● În semieşecul MeToo a fost o curioasă bătălie între două tipuri de stânga, stânga dură (progresistă şi câţiva radicali) şi cea soft (liberală). Stânga dură spunea, pe scurt, e în regulă dacă un număr de bărbaţi nevinovaţi sunt sacrificaţi, dacă asta trebuie pentru a îngenunchea în cele din urmă patriarhatul. Vezi violurile imaginare din campusuri. Stânga soft a obiectat, okay, vrem să vedem o schimbare în societate, dar dacă ţinem să introducem aşa ceva în mainstream, trebuie s-o facem clasic, prin prezumţia de nevinovăţie, diferenţe de grad (o mână pusă pe genunchi nu e acelaşi lucru cu violul lui Weinstein), probe, judecată rece.
       Semieşecul a venit din timorarea moderaţilor în a-i opri pe duri. O agendă radicală e atât de impresionantă, emoţional, încât nimeni din tabăra ta nu are curajul s-o tempereze fără a trece drept inamic. ‘Da, dar…’ – nu are ce căuta în câmpul ideilor pure. Eşti în toleranţă-zero. Asta îţi conferă un asemenea ascendent moral, încât tot restul păleşte prin comparaţie. Dar, cu timpul, vezi că eşti un exaltat, că se face gol în jurul tău şi că, din cercul de necondiţionali care ţi-au rămas aproape, există o asemenea calitate umană, încât n-ai putea selecta câţiva să-ţi ţină câinele de lesă până te întorci din parcare.

       ● Un tip, catolic: singurii oameni care-l iubesc pe actualul papă sunt necatolicii.
       Într-adevăr, e ciudat cât îl adoră cei care nu dau doi bani pe religie sau pe catolici. (Şi e comic, preia spăşit clişeele ideologiei dominante fără să ştie uneori ce spune. A declarat recent că populismul şi suveranismul sunt cele mai rele lucruri, la care trebuie să renunţăm. Adică după ‘vox populi vox Dei’. Şi un suveran pontif care e împotriva suveranismului, ce psihanaliză. Reuşite drăgălaşe din categoria asta.)

 

 

_