~

•29 septembrie 2022 • Un comentariu

        Lui Capote îi plăceau iahturile, poate mai mult decât oricui, putea lenevi pe puntea lor în şezlonguri săptămâni întregi fără să-i pese neapărat la ce ţărmuri sunt amarate. Odată Marella Agnelli l-a invitat pe al ei într-o vară, un velier plutind în dulce derivă de-a lungul coastelor greceşti ale Mediteranei. După câteva zile se duceau în grup să vadă nu ştiu ce insulă, plină, se pare, cu fastuoase statui şi relicve minoice şi greceşti, drumuri, temple, colonade. Capote nu se dădea dus la niciuna dintre aceste invitaţii ‘culturale’. Prefera să rămână agăţat de tija paharului de cocteil, sub mica umbrelă de soare, cu manuscrisele în faţă, redactând o scrisoare, ascultând valurile, muzica de pe punte şi răcorindu-se din când în când în apa mării. ‘Las-o baltă, a răspuns ferm insistenţelor ei muzeale. O piatră veche e ca oricare altă piatră veche.
       Vorba mă obsedează de atunci, sunt două luni de zile cel puţin (fiindcă trebuie să precizăm…). Am întors-o pe toate feţele, găsind-o de fiecare dată de o profunzime mai tulburătoare, de o prospeţime de spirit admirabilă. Oriunde, lumea cădea fascinată la ruinele romane şi greceşti, numai el căsca şi aştepta, dând din picior, ca puseul turistic paseist să se termine, uitându-se după un bar sau o piaţetă din apropiere. E un splendid orgoliu. De ce te-ai interesa, într-adevăr, de cei care nu mai sunt, de lumile moarte? Acest gust al ruinelor, exaltat de romantismul german morbid, de Renaştere şi Iluminism, are orice altceva decât orgoliu. Okay, aceşti oameni au trăit, au suferit sau au fost fericiţi, dar n-au nicio legătură cu noi. Trăim acum. (Vorba aceea crudă despre diferenţa dintre o piramidă egipteană şi o muscă aşezată pe ea: musca e vie şi piramida nu…) Cei de atunci ar fi fost interesaţi de ce vor simţi oamenii peste 2500 de ani? Un atenian ar fi pufnit în râs cel mult. E minunat gustul cimitirelor, mai ales la adolescenţă, ca tulburare metafizică, al catastrofelor de civilizaţie gen Pompeii pentru mici somaţii morale (deşi invocarea trecutului ca judecător al prezentului e o continuă producţie de ceaţă). Dar de ce să insişti să vezi în acea moarte o viaţă, în trecut un fel de prezent, în încheiere o continuare. Ai secvenţa ta istorică, o ai doar pe ea. În câteva decenii o închei. În ea sunt cei mai interesanţi oameni. Are romanele ei, filmele şi arta ei, figurile ei politice ivindu-se şi căzând la pământ, femeile ei, răsăriturile de soare leneşe, posibilul ei. Nimic nu valorează cât ea, de-ar fi cea mai fadă secvenţă din lume. Aici sunt proiectate gândurile tale, care sunt vii şi sunt tot ce ai. Mai mult: tot ce este.
 
 
 
 
 

~

•23 septembrie 2022 • 3 comentarii

        În jur, şi într-un fel de secret lăuntric, dorinţa ca o evoluţie teribilă să se întâmple. Un război, o catastrofă care, dinspre unii sau alţii, să ne lase cu gura căscată. ‘Să vină’, par să fremete toţi în timp ce ştirile escaladează.
       Dorinţa de a trăi ceva enorm, cu care să ne punctăm epoca.
 
 
 
 
 

~

•27 iulie 2022 • Un comentariu

novels
 
 
 
 
 

~

•19 aprilie 2022 • 52 comentarii

        Întrebări pentru cei care rătăcesc pe-aici.
       1. De când citiţi jurnalul ăsta.
       2. Cum îl vedeţi, ce citiţi aici.
       3. Sub total anonimat, celor care-l citesc: de ce.
 
 
 
 
 

~

•19 aprilie 2022 • Un comentariu

       S., uimit de nu ştiu ce nedreptăţi pe care le-a perceput în ultimii ani, şi-ar dori să vadă apărând o carte care s-ar numi Enciclopedia linşajelor inspirate de bunătate.

       Dar toată morala e asta: un linşaj inspirat de bunătate. E cauţiunea pe care fricoşii sau mediocrii şi-o iau pentru a putea face răul situându-se în tabăra binelui: cum să fii ticălos cu licenţa iubirii. Morala e totdeauna masca mediocrităţii care caută panaş. (Asta e drama pe care niciun moralist n-o va mărturisi.)
       (Licenţă dublă şi contradictorie: o dată pentru Bine, încă o dată pentru linşaj în numele Binelui – adică pentru răul făcut în numele Binelui, ceea ce revine la Răul ‘bun’.)
       Cea mai comică dintre toate nu e distincţia între bine şi rău, fiindcă asta o face oricine. Ci descoperirea lor că răul e… rău şi binele, bun. De pildă toţi vedem că X e un asasin deoarece a ucis un om. Moralistul ne şi spune că e un asasin. Ne spune că vedem exact ceea ce vedem într-adevăr. Nu e doar mediocru sau tautologic (trăgând un profit social dintr-o înţelepciune fără obiect), ci profesează un soi de idioţie. (Sartre n-a refuzat degeaba toată viaţa să scrie o Morală.) El îţi spune că aspiră la un soi de refondare metafizică a omului – toţi sunt în ontologie esenţialistă şi în transcendental -, o refondare care trebuie să vadă din nou răul şi binele pe care acesta… le vede. Perfect. Continuu. Te duci la primul pieton care merge pe stradă, în faţa ta, şi îl rogi foarte mult să meargă. Acest soi special de idioţie e al raţiunii practice. Plumbul stupidităţii ei atârnă în toate paginile non-creatorilor, repetitivilor cu eseuri despre ‘valori’, compilatorilor lumii. Nicio nevoie de enciclopedie. Doar un oftat şi piruetă pe călcâie.

       ‘Nu mai reuşesc să scriu nimic altceva decât: nu mai reuşesc sa scriu’ (Frédéric Beigbeder, Un barrage contre l’Atlantique, Grasset, Paris, 2022, p. 33).

       ‘Viaţa unui om care nu crede în Dumnezeu e cea mai tristă din universul întreg’ (ibid.).

       ‘Nu ştiu cum o să-mi dau seama de moartea lui; mirosul, probabil’ (id., 41).
       ‘La un moment dat mi-ar plăcea să găsesc o frază care să mă fac să plâng’ (42).

       ‘…Literatura: victoria cernelii asupra vidului’ (ibid.).

       ‘Nourissier spunea că avantajul cu „domnişoara P[arkinson].” este că-ţi poţi data anul morţii – în jur de zece ani după primele simptome’ (252-253).
       ‘Capitalismul aşa cum l-am cunoscut începând cu anii 1950 a murit în 2020. Ceea ce credeam a fi normal nu era. Ceea ce credeam că e etern era provizoriu. Ceea ce luam drept solid era fragil. Toate lucrurile pe care ne sprijineam nu erau demne de încredere. Frumuseţea e unica valoare refugiu’ (259).

       ‘Dacă aş încerca să condensez într-o frază ce mi-au transmis părinţii, iată ce dă asta: viaţa e o înşiruire de vase murdare, de certuri conjugale, de pasiuni care devin plictisitoare, de femei sublime, de seducători internaţionali şi de copii jucându-se, de coşuri de gunoi care dau pe-afară şi de rufe care trebuie călcate, de furtuni şi de inundaţii, de crize de hipoglicemie, de îndrăgostiri, de meşteri instalatori de negăsit, de bucurii neaşteptate şi decepţii de nedepăşit, şi dacă nu-ţi convine, sinucide-te’ (261).

       …Avantajul cu ‘domnişoara Parkinson’, stranie boală cu termen: 10 ani. – A.F. După o operaţie oarecare, ia din spital o maladie nosocomială. 3 vertebre afectate, încă 2 operaţii, 3 luni de tortură, a revenit dar merge cu greu. ‘Sunt departe de a fi ajuns în port.’
       Însă acel Parkinson îl chinuie de cel puţin 6-7 ani şi, dacă termenul lui Nourissier e adevărat…

       Tur al magazinelor. Unele restricţii. Preţuri mai mari cu 50 până la 300% la tot ce e bun alimentar. Celelalte, 20%. Tot ce e esenţial pentru viaţă – în vrie vertiginoasă. Am văzut cupluri de bătrâni împingând câte un coş fără să cumpere, dar fără să se indigneze sau să spună ceva, aflaţi la ceea ce nu poate fi numit decât o plimbare printre rafturi.

       Vidal şi-a petrecut copilăria ajutându-l pe bunicul său orb, senator, să participe zi de zi la lucrări şi să parcurgă documente. Şi-a extras de acolo toată filozofia de viaţă. În comparaţie cu o astfel de nenorocire, ce drept aş avea să mă plâng? Şi a luat viaţa cu destulă duritate şi un strop de cinism. Problema e că a început să-i judece pe toţi oamenii astfel. În comparaţie cu nenorocirea bunicului, nimeni nu avea vreo scuză în viaţă şi nu avea dreptul la vreo compasiune. Curând, nimeni n-a mai avut, pentru nimic. Niciun politician nu era bun sau onest. America nu făcea nimic bine. Niciun scriitor nu scria mulţumitor şi niciun tablou nu stătea drept pe perete. Aşa a devenit un hipercritic şi un cinic total, până în ultimii ani de viaţă. Împroşcând tot, râzând de tot şi, decenii la rând, înecându-se în propria fiere. – Nu e vorba doar că te acreşti, Vidal a trecut de mult de asta. Ci că îţi pierzi personalitatea, sufletul.

       Dacă vreodată a existat în dialoguri un geniu pur, e Woody Allen. Nu e la nivelul Capote, referinţă supremă, dar nici Hemingway nu a ajuns acolo, aşa încât… (Văzut Interiors, 1978. Blown me away.)
       E ceva ce lipseşte totuşi: fleacul. Neînsemnatul. Tăcerile. Impasul. Totul e procesat, intelectualizat, proză subîntinsă de o tensiune, şi se termină într-o mini-ceartă. Asta sunt esenţial filmele lui: o mini-ceartă continuă, o problemă care cheamă o soluţie. Ceea ce e inferior. (O confuzie intrinsecă.) E, esenţial, un dramaturg. Nu e Scriitorul. Nu va face niciodată o frază despre nişte valuri care pur şi simplu trec.

       Remarca lui Fontenelle, ca să fii fericit îţi trebuie un suflet rău.
       E oare adevărat.
 
 
 
 
 

~

•10 aprilie 2022 • 2 comentarii

       Dialogurile s-au dus de mult pe apa Sâmbetei. Acum au ajuns rare şi conversaţiile.

       Oamenii vor să le confirmi ceea ce cred deja, opiniile despre orice. Se foiesc, se sucesc, toată conversaţia ai impresia că te iau de braţ ca să te conducă până la convingerea lor privată. Discuţia e un Nu-i-aşa-că perpetuu, nevrotic uneori, alteori timid sau suferind. Deja cu unul de peste 30-35 nu se mai poate vorbi. Are 2-3 nedumeriri – totuşi tendenţiale, pe jumătate rezolvate – şi în rest certitudini. Nu sunt pisălogi, ci siguri pe ei. O maree de ştiutori, asta produce strada, lumea. Ceea ce întâlneai înainte la bătrâni şi era un calvar aşa de plicticos.
       Ce s-o fi întâmplat.

       N-am înţeles niciodată ce e aceea o ‘femeie puternică’. Sau un bărbat puternic; oricât aş încerca, nu văd nimic.
       Clişeele filistinilor, locurile comune ale mahalalei media, Hollywood etc. nu au sens nici înainte de a se impune în pop-culture, nici după. Din fericire sunt măturate rapid din literatură, unde nu prea rezistă nici în romanele de gară.

       O generalizare cuprinde suficient, cred, adevărul.
       De pildă teoria lui Capote potrivit căreia actorii foarte mari sunt de obicei stupizi. Cu cât mai bun un actor, cu atât mai stupid. Evident, e o generalizare. Vei găsi mereu excepţii, inşi foarte mari şi totuşi sclipitori: Katharine Hepburn, monstruos de inteligentă, Humphrey Bogart, foarte cultivat, jucător de şah la cotă de Maestru în varii competiţii, subtil, plin de umor, pasionat de literatură etc. (La noi, rapid, I. Caramitru, tip de o inteligenţă tulburătoare, cu multiple straturi de hipersensibilitate – şi de departe cel mai mare actor pe care l-am avut de jumătate de veac, în sensul că pe locurile 2 şi 3 nu e nimeni. Beligan etc. sunt glume. Nu avea registru comic, foarte curios; o anume timiditate să intre acolo.) Invocarea unor excepţii e însă irelevantă. Teoria lui Capote poate rămâne perfect valabilă, o observaţie foarte serioasă, după ce cunoscuse sute de actori, pe cei mai mari etc. Ideea lui era că actorul e ca un recipient, o cupă care trebuie să se golească, pentru a intra în el personalitatea pe care o joacă. Cu cât e mai stupid, cu cât se află mai puţin în cupă, cu atât mai reuşită e transfigurarea. Când are o interpretare genială, de fapt actorul nu pricepe mare lucru din ce face, devine în chip natural celălalt. Ilustra asta cu Brando, actor de o tensiune colosală dar dezarmant de stupid, îndrugând verzi şi uscate în conversaţii, preţiozităţi despre politică, amerindieni, Schopenhauer, Vietnam etc. fără să aibă habar vreodată despre ce vorbeşte, cu o stupiditate elaborată, furnizoare de migrene. (Exemplu notoriu, Laurence Olivier, Hamlet unic şi, conform mărturiilor, ins de o inteligenţă sumară etc. La noi, actori foarte mari dar întristător de stupizi: Victor R., Ştefan I. etc.) Pe scenă, un astfel de actor e genial fără să ştie că e. Nu poate să înţeleagă ce a făcut – e vizibil în interviuri, unde observi imediat că sunt aerieni şi instinctuali. În schimb, dacă recipientul personalităţii e saturat, rareori poate intra şi altcineva acolo şi actorul se joacă pe sine, dezvoltând manierisme etc. Teoria lui Capote se poate susţine foarte bine.
       Nu există întâmpinare mai naivă decât: există şi excepţii. Evident, există. Dar nu se invalidează o teorie invocând excepţii. Vânătoarea de excepţii e una de spirit fals. O teorie nu e ecuaţie sau axiomă şi nu trebuie deloc să fie absolută, ci doar cu un grad de generalitate suficient de probant.

       ‘N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid…’
       Niciodată n-am părut să avem oşti.

       Jordan P. e sigurul naiv care, din partea ‘dreptei’, îţi dă impresia că suferă când vorbeşte.

       Nu ştiu cum pot trece oamenii peste o moarte, vreau să spun peste dispariţia, evaporarea cuiva din lume. Pentru mine o piesă din mozaic nu se mai pune niciodată la loc. Piesa aia nu se estompează, nu e înlocuită, nu dispare, e locul gol, conturul negru. Nu reuşesc niciodată să uit. Uneori golul e mai prezent decât piesa. Nu e ca în şah, când jocul devine mai tăios şi mai interesant pe măsură ce piesele de pe tablă sunt mai puţine.
       Cred că nu există niciun tip mort, care a contat în viaţa mea, pe care să-l fi uitat. Îţi trebuie o forţă morală colosală (vulgarităţi de doliu tip ‘a merge mai departe’), care-mi lipseşte. A murit cineva, să ieşim diseară la restaurant, să povestim lucruri. Mă întind şi privesc tavanul. Pe tipul ăsta, deci, n-o să-l mai văd pe stradă niciodată.
 
 
 
 
 

~

•7 aprilie 2022 • Lasă un comentariu

       Rasismul nu e o teorie a superiorităţii. Este o teorie de fricos, în fond. Ieşi pe stradă şi ţi-e puţin frică – de negri, de asiatici, de defilarea facies-urilor de străin şi rarefierea celor de autohtoni etc. Ajuns acasă, ai o teorie… N-am crezut niciodată în rasismul ca teorie insolentă a celor puternici, mistică a Supraomului (stupiditatea litaniei americane a ‘suprematismului’) etc. Nu spun că Hitler a fost un fricos – sunt unele mărturii că nu. Dar i-a fost frică. Mergând pe străzile Vienei, i-a fost frică. Tot creuzetul ăla uman. Şi i-a venit ideea. Gobineau – a văzut nişte statistici de demografie, cu declinul albilor şi perspectiva înfloritoare a negrilor etc. şi i-a fost frică. Era epoca vanităţii ştiinţifice, toate acele tratate şi studii în care se măsurau craniile cu şublerul. (Fran Lebowitz îşi aminteşte că, până târziu în anii ’80, a strâns un perete întreg de bibliotecă cu tratate de medicină în care se atesta că homosexualitatea e o maladie mintală. (Toată litania scoasă din Krafft-Ebing, care l-a păcălit şi pe Freud.) Nu se va scrie niciodată o istorie a dezastrelor ştiinţei, cu rolul ei fundamental în rasism, colonialism, naţionalism völkisch etc. N-a fost niciodată în avangarda, ci în ariergarda gândului politic, aservită statu quo-ului şi comandamentelor timpului, scriind întotdeauna ce i s-a cerut, fie pregătind dezastre, fie justificându-le şi dându-le un lustru de respectabilitate obiectivă.) Nu era un imbecil – frecventa societatea vremii, călătorea, prieten cu Renan, Tocqueville etc. Dar i s-a făcut frică. Rasismul e, fundamental, defensiva fricii.
       Întreaga perspectivă de azi a rasismului ca mistică ofensivă, a celor care s-ar simţi ‘superiori’, e inadecvată şi nu obţine decât un shaming neinteresant, un simplu moralism, cu care nu poţi opera fiindcă moralismul trăieşte din propria substanţă, se consumă din propria flacără, şi nu se poate depăşi. Nimic nu conduce la îngrădirea rasismului, dacă vrei să sermonizezi cu shaming un suprematism imaginar baţi pasul pe loc. Când vrei să-l opreşti, e esenţial să schimbi, să pierzi perspectiva.

       Singurul curent de gândire al epocii e optimismul. Haide, totul se va aranja, nu trebuie decât să faci următoarele lucruri. Chiar şi în gândire se păstrează o confuzie între filozofie şi gândirea pozitivă, cărţile ca manual de utilizare a vieţii, sau ‘dezvoltare personală’ (ce nume). E convingerea că oamenii pot face ceva pentru ei înşişi. În general un refren de şansonetă: erosul, succesul, binele, nostalgia, viitorul – nu vei muri – etc.

       Citit un articol al lui X. Nul. Uite 5 minute din viaţă pe care nu mi le va restitui nimeni. Aşteptam o idee, un argument, o consistenţă, rândurile se derulau placid prin faţa ochilor. Nimic, tot ce voise ea să spună era că e sensibilă la starea de lucruri.
       Învaţă-te să scrii când ai ceva de spus, nu când vrei să spui ceva. Îndemnul – ar trebui pus pe frontonul tuturor clădirilor specifice, pe garda tuturor terfeloagelor şi revistelor. Îndepărtează sentimentalul gol, fără urmare, psihologia – ceea ce numea N. ‘sufleţelul’, ‘paradigma feminină a auditoriului’. Tot ce e psihologie personală e nul. Nu e de-ajuns să vrei să spui ceva, preaplinul sufletesc e simplu vid desfăşurat. Ori aduci ceva nou în argumentaţie sau idee, ori spui într-un fel nou – stil, talent, ton – ceva ce se ştie deja. Fără una dintre cele două, nu atinge stiloul, pleacă de la tastatură, retrage-te la mănăstire, în munţi, fă o psihanaliză, orice ţi se pare că are legătură certă cu sufletul.

       Sfârşitul unei molime. Ispita bilanţurilor. Am înţeles cu toţii că umanitatea se împarte acum în două: cei care sunt şi cei care nu sunt în posesia unei cabane de munte suficient de reclusive; cutie ridicată la scară, rulotă trasă de maşină, colibă a unchiului Tom, şopron cu sobă de gătit şi provizii sumare, nu importă: ceva unde se poate rămâne 3 luni în izolare, cu o armă la şold şi frica în suflet. Guvernele sunt oneste, dar nu pot nimic. Tot restul va fi măturat destul de repede în cazul unei molime grave, nu ne mai putem vinde iluzii.
      Ni s-a strecurat în suflet ireparabilul: singurul bilanţ real al molimei. Dacă mai aveam nevoie.

       În adolescenţă, lucrurile citite aveau de 10 ori mai mult ecou în mine. Un roman era o lume. Când mă gândesc ce tulburare îţi producea un biet fragment citit. Revăzute acum, sunt insipide sau de o fadoare sentimentală insuportabilă. Cum e posibil etc.

       Primii oameni, îmbrăcaţi decent, vizibil localnici, căutând în gunoaie. Ceva ce am mai văzut acum 5-6 ani.

        Se vor schimba lucrurile pe zeci de ani. Şi colţul nostru de lume, occidental, va fi altfel, şi noi, în oarecare măsură. Nu prea mult, îmi spun. Un martini va rămâne un martini, un răsărit de soare, o plimbare pe pajă. Şi totul nu e numai o lume de vestigii.
 
 
 
 
 

~

•27 martie 2022 • Lasă un comentariu

       Când aterizezi în alt oraş, în altă ţară: cât de diferite sunt lucrurile. După o vreme: pff, cât de aceleaşi.
       Să zicem, două săptămâni.

       E uimitor cât de prost ne îmbrăcăm. Un gen sporting-rufos, şi uniform. Chiar şi lejerul lipseşte. Pentru a nu pomeni nimic de mers sau ţinută. Toţi parcă se întorc acasă trişti că au scăpat un tren, lume grăbită şi urâtă, cu capul între umeri, în divorţ cu strada şi semenii.
       Un fel de drojdie a lumii vechi. Să vină mai repede vestimentaţia aia a viitorului.

       Post tv rusesc, în jurnal: ‘Submarinele noastre pot trage peste 600 de ogive nucleare. Aceasta ar garanta distrugerea Statelor Unite şi a tuturor celorlalte ţări NATO’.
       Flatează un imens orgoliu al ratării. Ai Apocalipsa la degetul mic, poţi pune capăt istoriei şi civilizaţiei. Ultimul tip fără nimic pe masă şi fără orizont se poate simţi actor cu destin, contemporan cu sfârşitul. N-am reuşit în istorie, dar putem lichida istoria. N-am durat, dar putem pune capăt duratei. Fiinţa rusă n-a pus pe lume mare lucru – câţiva scriitori, câţiva muzicieni, o artă a baletului, totul cam aproximativ -, dar putem aduce la un sfârşit fiinţa istorică însăşi. Generaţia noastră poate avea onoarea de a fi cea a sfârşitului.
       Să-i repeţi asta unui popor care nu are nimic, la telejurnal, la masa de seară. Ultimul cerşetor se simte un kamikaze vizitat de destin.

       Tichete de masă stabilite pentru viitorul apropiat, în Franţa…

       Două arme din acelea de jucărie, sau airsoft, nu ştiu cum se numesc, amândouă Colt. Ţintesc rezonabil de bine, chiar la distanţă, dar senzaţia e un pic aiurea (exaltare minoră, cu imediată stinghereală şi un fel de ruşine – Fran L. are dreptate să spună că o armă e stupidă, are ceva stupid).
       Exerciţii de tir amator, într-o grădină însorită, duminica.

Sade-lettre       Într-o vitrină, mai multe manuscrise de scriitori, ‘la vânzare’. Mă uit la unul de Sade, convins că scrisul o să-i dea în vileag dezechilibrul – ar trebui să spun, multiplele dezechilibre.
       Nici vorbă – un scris banal etc.
       Obsesia noastră de a vedea tipare, sisteme.

       În lumea artei nu poţi să numeşti falsurile – falsuri. Dacă ţi se pare că un tablou e dubios – nu ştiu ce Pollock sau Barnet apare, inexistent în cataloage, e corect făcut, dar îi lipseşte ceva, nu are suflet -, nu poţi să spui că e un fals. Aşa ceva nu se rosteşte. Fiindcă poţi fi dat în judecată pentru ceva numit ‘defăimare de proprietate’ şi nu câştigi nici dacă ai dreptate şi tabloul e fals, fiindcă tot ai produs un prejudiciu şi opinia ta nu a fost cerută. Nu poţi să arunci nici într-un cadru intim, cu 2 prieteni la restaurant, că ai impresia despre un tablou din galeria X că e un fals. Poţi spune aluziv, eventual galeristului, că după tine tabloul nu e ‘în regulă’ (not right; doesn’t look right). Acela se face alb la faţă, lucrarea e retrasă, un conclav de experţi e convocat – şi tabloul reapare sau nu mai apare niciodată. Totul în cea mai mare discreţie.
       Nu e ca în lumea reală; plagiatele nu se denunţă, fake news-urile sunt good news, fiindcă mai bune decât no news, totul pluteşte în make-believe generalizat. Un fel de artă a artei.

       C., 1962: ‘Azi-dimineaţă, la cimitir, incinerarea Sylviei Beach. Timp de o oră, Bach’.
       Mă întreb cât de bine o cunoştea. Probabil i-a prezentat-o Beckett, sau poate Michaux, din care ea a tradus. E sigur că împrumuta din biblioteca ei, în timpul războiului, cărţile în engleză pe care altfel nu le-ar fi găsit în tot oraşul. Frecventa încă saloanele, dar nu ştiu cât de bine cunoştea reţeaua ei de relaţii. Ar trebui să spun, universul ei, generaţiile succesive de americani veniţi la Paris. (Dispreţul lui pentru americani era aşa de mare – îl făceau să râdă, îi considera oamenii cei mai naivi din lume etc. -, încât nu ştiu dacă s-a înţeles în totul cu mai mult de trei dintre ei, Updike, S. Sontag şi proful care l-a tradus acolo.)

       Alain F., bolnav, săptămâni bune de când emisiunea lui e dată în reluare. Atac – şi mâna stângă afectată de acel Parkinson vizibil. R. Camus a vorbit cu el la telefon joi, era prea obosit pentru a primi o vizită.

       Fred: ‘Tatăl meu era neîndemânatic, jignitor, absent, şi totuşi nu voi înceta niciodată să-l admir.// Mama mea a fost iubitoare, protectoare, prezentă, altruistă, şi când o văd fac eforturi mari să nu mă sufoc’ (109).

       Propunerea lui Henri Roorda: ‘Dacă aş fi fost un legislator atotputernic, m-aş mulţumi să decretez această lege foarte simplă: „Publicarea de cărţi având mai mult de o sută de pagini este interzis㔑.

       Nu-mi plac cei al căror spirit trăieşte din rentă de culpabilizare.
       (Pe de altă parte, cât îi inţeleg… E infinit mai simplu. Buni-răi, maniheism debil, repetiţie maşinală…, ai rezolvat problema. De ce te-ai chinui mai mult, de ce. Nu mergem nicăieri cu rezultatele, spre nicio validare exterioară. Ai dreptul să simplifici lucrurile până la nivelul suportabilului, până la un plauzibil consensual chiar. De ce nu. Nu există terţă parte, jurizare, arbitru. Şi rezolvi mulţumitor inversiunea de transfer: proiectezi asupra celorlalţi ceea ce eşti tu însuţi. Ai rezolvat şi problema psihologică. Poţi trăi în lume. Ce altceva vrem. Nu e oare de-ajuns că ne îmbrăcăm şi mergem diseară la teatru, la operă?)
 
 
 
 
 

~

•27 martie 2022 • Lasă un comentariu

       Pentru istorie, lucrurile rele se întâmplă repede, lucrurile bune, lent. O crimă are loc azi, mâine e pe pagina întâi a ziarelor – o îmbunătăţire în puterea de cumpărare se întâmplă în şase luni, eradicarea foametei dintr-o ţară, în 2 ani, alfabetizarea în jumătate de secol. Într-o joi oarecare se întâmplă cele mai rele lucruri dintr-un deceniu întreg: o declaraţie de război, un crah, o molimă. Pentru indivizi e invers, lucrurile bune vin rapid – într-o singură zi câştigi la loto. Timpul lung e pentru groază: bătrâneţea etc.
       Generaţiile noastre au fost protejate, n-au cunoscut războiul şi din comunism n-au apucat să priceapă mare lucru. Au consumat şi au poluat hedonist, au făcut ce-au vrut şi s-au plâns tot timpul, lejeritatea şi frivolul au devenit o platformă de luptă, şi acum văd revenind violenţa. Violenţa e exutoriul stupidităţii, dar nu numai, iat-o parte din real. (Nu m-ar mira să se spună că agitaţia de acum a apărut ca defulare a anilor de carantină, de death wish reprimat – bunii psihologi pregătesc probabil interpretarea.) Nu vezi o oboseală a oamenilor şi dorinţa ca totul să se termine, ci o exaltare secretă. Îngrijoraţi până la un grad morbid, grozăvia îi înflăcărează. Pălărie de soare, binoclu, popcorn: un loc în tribune, la curse.
 
 
 
 
 

~

•23 martie 2022 • Lasă un comentariu

       G.L.: aceeaşi flaşnetă conceptuală, la acest om minunat şi fundamental bun. Consideraţii absolut de copil etc., de o tulburătoare naivitate, cu dualităţi şi simetrii simple etc. Ceva aiuritor ca nivel de reflecţie, nu instrumentală, fiindcă nu i se cer soluţii, dar măcar critică. Ce s-o fi întâmplat, adormit întru Cain şi Abel şi deliruri de Harari. E abisal şi inexplicabil.
       Toate vin din vechea eroare: nenorocitul de dualism transcendental, de care noi nu mai scăpăm. Trup-suflet, zeu-creatură, domestic-sălbatic, înger-diavol, bine-rău etc., de la P. încoace avem aceeaşi melodie, aceleași antinomii simple din care rezultă că sunt esenţial două specii, cei treziţi şi cei încă în adormire, care trebuie să ia fundamentele de la cei dintâi. Monismul dialectic – suntem una, răul e naibii în noi în aceeaşi măsură ca binele şi nu de o natură diferită etc. – nu l-a tentat. E convins că nu poate fi şobolan (Lorenz) şi nu poate face răul, n-ar fi putut fi ofiţer nazist la Auschwitz dac-ar fi fost german, nici torţionar în anii ’50 dacă ar fi fost în situaţia unuia, căci există în fond pe lume un split fundamental şi două specii de uman, iar el e din cea superioară şi fără complicitate cu abisurile negre.
       Şapte-opt pagini în care nu spui nimic, 30 de ani în care nu spui nimic, nu propui nimic, nu ai nicio idee ci un constat (n-ar fi rău să fim mai buni, ceva cu dresajul ‘educaţiei’ etc., C. ar fi căzut din picioare), o nesfârşită omilie lacrimală din obscuritatea Estului. Ce faci cu nivelul ăsta de judecată, de optimism antropologic primar. De vreme ce un debil absolut nu are un altul. Atât de lucid – şi totuşi să fii un teolog, un preot, un poliţist care face un proces-verbal etic, un tip fundamental naiv.
       Aşa arată, deci, cei mai buni şi mai ataşanţi dintre noi.
       Îţi cad braţele, umerii. Nimic de făcut, totul a fost de la bun început pierdut. N-am avut nicio şansă.

       Trei leme.
       E fals tot ce-mi ascunde sau disimulează esenţa tragică a realului.
       E fals tot ceea ce, edulcorându-mi realul, îmi propune alternativ forme de ireal (gândire magică, morală, justiţie, natură, fericire, reuşită, speranţă, umanism, viitor etc.) ca doctrine de credinţă.
       E fals tot ce îmi diminuează conştiinţa tragicului, preschimbând-o în furie împotriva ‘Răului’, transformând un dat într-o problemă (care ar admite deci o soluţie), făcându-mă să mă simt bun, drept, necesar.
       Nu se poate discuta cu un tip care iese din cele trei propoziţii; locuiţi spaţii, universuri diferite.
       (Vag interesant, şi de departe, ce se întâmplă cu literatura. Oricât ar fi de elaborată, dacă e evaziune şi visărie, e zero, fiindcă prestigiul falsului e slab. Ca şi când o luciditate ultimă ne-ar situa în perspectiva adevărului.)
 
 
 
 
 

~

•9 martie 2022 • Lasă un comentariu

       Notă a lui C.: ‘Câteva zile în Bretagne, pe nişte plaje unde eram absolut singur. Am străbătut litoralul de la Croisic până la Roche-Bernard, urcând în amonte pe Vilaine. În acea singurătate perfectă…’ etc.
       Adică, pe hartă, 66 de km, aproape 13 ore de mers susţinut pe jos. Avea 51 de ani. Extraordinara vitalitate încă din tinereţe, fanatism al mărşăluitului fără destinaţie. Duminica, pe jos până în Boulogne, pe jos la întoarcere. Dacă nu te ţineau picioarele nu-i puteai merge alături.
       Toate astea pentru a…

       O curiozitate: apostrofarea ‘Să nu generalizăm’. E ca şi cum ai spune: să nu gândim. Gândirea e chiar asta: generalizare, în afara unei generalizări gândirea nu e posibilă. – Gândeşti doar extinzând, desprinzând perimetre largi din real, cu gen proxim. Nu poţi vorbi despre ce face fiecare om în parte – vorbeşti despre oameni ori despre om. Un silogism e o generalizare, o teză, un concept, o descriere literară: la ‘Străzile sunt goale’, nu poate veni orice sudamerican sau eschimos să-ţi spună că te înşeli, la el străzile sunt pline. Aşa, nu doar gândirea nu mai e posibilă, dar niciun enunţ nu mai e imaginabil, nici măcar ‘Plouă’. Adio istorie, logos, literatură, fapte, construcţie teoretică de vreun fel, tot.
       Spune ‘să nu generalizăm’, îţi livrează un magisteriu pedant cel care urăşte ce spui. Un tip care generalizează e singurul care gândeşte. Prin chiar asta îl recunoşti: livrează idei, ridică de la particular la general, de la individual la universal, de la local la global, în fine, structurează, problematizează sau încearcă s-o facă. Gândirea de tipul ‘Să nu generalizăm, unii oameni sunt de un fel, alţii de altul’ e euforia platitudinii. De aici nu ies decât truisme sau puerilităţi, capodopere de calitatea ‘În oraşul nostru uneori plouă, alteori nu’. Gândirea e imposibilă.

       Mi-e tot mai indiferentă părerea oamenilor etc. Or, cu chestia asta nu se poate trăi. Deunăzi, un taximetrist. Susţinea exaltat nu mai ştiu ce şi, cum nu eram singur, a trebuit să mă prefac atent dar priveam norii, gândindu-mă la cineva şi mestecând în minte întâmplări, scene. Undeva, cerul se amesteca cu marea, totul era alandala.
       Încă un moment în care viaţa distonează cu realitatea, individul cu restul, iar literatura distonează cu tot.

       Încearcă să-i iei cuiva adjectivul şi analogia. Pune-l să scrie acum ceva fără ele, pe temele care i-au fost familiare – fie şi o singură pagină. Totul se risipeşte ca prin farmec. Să urmăreşti o idee şi s-o aprofundezi înseamnă să ieşi din frivolitatea – ispititoare – a isteriei, din trucul infantil bine-rău, întunericul vs. lumina etc.
       Exerciţiu la care nu rezistă niciun ‘eseist’, belfer, moralist sau comentator. E atât de dureros ca perplexitate, vădeşte aşa de repede o infirmitate de judecată şi o absenţă esenţială de conţinut, că nimănui nu-i vine să-l facă. În proza lor există ceva fragil, fals, încropit, ceva care nu se leagă, o absenţă suplinită de puseurile de gravitas teatral ale moralei.
       Nimeni nu ştie să se oprească la timp. Nimeni.

       Occidentul, care până acum nu ne-a crezut şi se trezeşte într-un coşmar.

       În toată corespondenţa lui Capote, 1941-1982, zero menţiuni despre războiul Doi (300.000 de morţi americani).
       – două menţiuni despre războiul din Coreea (33.000 de morţi), note de tipul ‘e război’ deci merge greu poşta.
       – despre Vietnam, 48.000 de morţi, sute de sicrie cu americani filmate zilnic la aeroport, consternare publică şi manifestaţii de stradă enorme, menţiuni ale războiului în scrisori: zero.
       – niciun cuvânt despre asasinarea lui Kennedy, pe care-l cunoştea, cu a cărui soţie – şi soră a soţiei – era prieten etc. Zero despre asasinarea lui Bobby K.
       – în volumul cu interviuri grupate de Grobel, din 1949 până în 1983: nicio menţiune despre război.
       – în Conversaţiile (1948-1980) antologate de M.T. Inge: niciuna.
       Se adaugă la toate astea o ameninţare nucleară perpetuă de 40 de ani bătuţi pe muchie, cu exerciţii de ghemuire sub bănci şi manuale de supravieţuire.
       Ştiu tipul lui de raţionament. Un scriitor remarcă impostura literară a istoriei. Morala, teritoriu rezervat bunilor mediocri. Dacă te interesează evenimenţialul, te înscrii voluntar în războiul din Spania. Sau îţi trimiţi fiii. Nu ‘discuţi’ etc., chibiţarea istoriei e grotescă. Cineva intrat într-o comă de 10 ani va avea sentimentul, la trezire, că n-a pierdut nimic. Asta e istoria. Pugilatele lumii au loc fără tine, e curioasă poziţia unui ins lucid cocoţat în tribune. Trebuie să-ţi dai o şansă. Poate că, cine ştie, eşti cineva. Iar dacă nu, nu convingi pe nimeni, e o întreprindere absurdă. Când realitatea te plictiseşte şi te epuizează, există legenda. Cu vorbele lui, scriitorul se ocupă de peren, de ‘timeless’ şi de mica lui viaţă ajungând acolo. Nu se coboară la infernurile curente ale lumii, descinderile în infern se petrec în tine însuţi. Avea sentimentul că nu e cazul să-i acorde nicio secundă acestei farse.

       B. s-a plimbat ani de zile cu un mic carnet în buzunar, în care notează idei, o conversaţie între doi străini, o replică, un comentariu. Din notele adunate acolo se alcătuiesc romanele lui, toate ideile de articole, scenarii etc. Are zeci de carnete strânse.
       ‘Notam totul în carnetul meu.// Nu mi-am schimbat niciodată metoda, dintr-un motiv simplu: nu am memorie.// Dacă nu notez o frază, ea e pierdută. (…) Înainte să am un chip „mediatizat”, mi se întâmpla adesea să scot carnetul în societate pentru a nota ceva pe genunchi.// N-o mai fac: e prea ruşinos.// Am impresia că e ca şi cum mi-aş scoate sexul ca să mă masturbez în public.// Câteodată mă duc să mă ascund în toalete ca să-mi notez o idee.// Sau mă ridic de la masă, pretinzând că mă duc să fumez o ţigară, şi de fapt mă duc să mâzgălesc.// Sunt obligat să mă ascund pentru a imortaliza o butadă, o anecdotă, un element de coafură, un aforism, o amintire.’ (Un barrage contre l’Atlantique, Grasset, Paris, 2022, pp. 184-186.)
       E într-adevăr suspect cineva care scoate pur şi simplu un carnet şi scrie ceva în el. Un amestec de dezgust şi penibil. Există Notes-uri pe orice telefon, de ce să foloseşti o chestie preistorică? B. spune că nu poate scrie pe tastatură, îl dezgustă fiindcă nu vede literele ieşind din mâna lui, cum s-a obişnuit, îi lipseşte disciplina vizuală în care se înşiră rândurile, forma psihologic liniştitoare a scrisului. Degeaba. Nu mai are niciun sens în mâna cuiva, pentru contemporani, un mic obiect în formă de carte, peste care stai aplecat să mâzgăleşti ceva.
 
 
 
 
 

~

•1 martie 2022 • Lasă un comentariu

        În ’33, când îi ia un interviu lui Trotski, Georges Simenon – lucra atunci pentru nu ştiu ce ziar – îi spune că l-a întîlnit şi a vorbit cu Hitler de vreo zece ori, în timpul campaniei electorale. Şi pe Mussolini, pe Gandhi şi mulţi alţii. Pe atunci, un ziarist putea intra oriunde şi, dacă era suficient de fluent, vorbi cu oricine. Era suficient să vină din partea unei publicaţii cu un renume oarecare. E curios, azi, să vedem că puterea presei era pe atunci enormă, voiajele ieftine, plictiseala unei zile infinită, iar o pagină de scris, cu care se delectau gospodinele lâncezind în suburbii sau şefii de întreprinderi în pauza de cafea, era plătită cu echivalentul unui salariu pe o lună sau două. Hemingway trăia din două corespondenţe pe lună, articolaşe de fapt. Anonim, nu publicase încă nimic şi făcea toată Europa la pas sau cu clasa a III-a – preferata lui, fiindcă întâlnea acolo oameni reali. Fitzgerald a ezitat mult timp să scrie roman, fiindcă o simplă nuvelă de 10-15 pagini, tipărită în foileton, îi plătea două luni pe Coasta de Azur sau trei-patru luni la Paris, pentru el, Zelda, copilul şi un automobil decapotabil. Era minunat să scrii roman, dar, când poţi redacta zece nuvele dintre care vinzi trei, acoperi tot anul în petreceri şi şampanie. Ăsta e un lucru şi mai dificil de explicat, nu avem cultul nuvelei, aici în Europa; există cu adevărat doar la americani. Nici scrisul nu mai e acelaşi, drept care curioasă rămâne doar plata concretă pentru atare întreprinderi. Truman Capote livra patru nuvele pentru Esquire sau Mademoiselle şi se plimba un an întreg prin Europa din banii pe ele – Veneţia, Elveţia, escale la Tanger şi în Grecia etc. -, făcând şi economii pentru lunile newyorkeze de acasă. Azi, în cazul improbabil că ar fi cumpărate, ele ţi-ar plăti cu greu chiria pe o lună; să nu ne mai gândim la celelalte lucruri, ai muri mai întâi de foame.
       Cum se face că se smulgeau din mână asemenea scrieri? Scrieri în genere? Cititorii erau de 10 ori, de 100 de ori mai puţini decât azi. Lotul cititorilor s-a înmulţit: nu asta e vreodată problema. Nu la cititor, populaţie sau alfabetizare ar trebui căutată, ci la formă, mediu, dorinţă. Scrisul, respectat în chip absurd, romanul dominând suprem, nuvela, imens populară, aterizau în fiecare gospodărie de la periferia semiburgheză a oraşelor. Cinematograful a ciuntit puţin din asta. Televiziunea a mai ciuntit puţin. Jocurile şi player-ul video au continuat opera (între timp au fost ’68-ul şi nişte războaie şi căderea Zidului Berlinului, instaurând plictiseala de istorie şi de o anumită tensiune absurdă a ei imprimată vieţii), şi computerul a aşezat lespedea finală. Nu bietul cititor, calitatea, nivelul alfabetizării sunt parametri cu vreo relevanţă sau de vreun folos pentru a înţelege – cum pretind editurile plângându-se de tiraje endemice -, ci concurenţa simplă, pur istorică, a celorlalte medii care oferă entertainment-ul. Neputând trage la nesfârşit de elasticul timpului, cititorii vor dispărea cu panaş. Lucrul nu ne mai face aşa de rău, spunându-l. Vor subzista în acelaşi număr ca amatorii de balet sau de operă. Fanatici, dar insignifianţi. Lucrurile vor sombra calm în regimul subvenţiei, al milei publice, pentru că se va presupune că trebuie să existe pe lume balet, acvile, marmote de munte. Vor avea un cod clandestin, insigne, semne de recunoaştere, strângeri de mână secrete.
       Literatura nu mai pune în pericol pe nimeni. Ea nu mai propune de multă vreme spaime, tratate despre răsturnarea guvernelor, manuale de gherilă, ideologii de salvare, noi religii. Poate va supravieţui; sau poate nu se va sinchisi nimeni de ea, plasată cum e tot mai departe de Centrul lucrurilor. Ştim să datăm cu precizie debutul, anul, ziua, dar nu se poate întrezări limpede un sfârşit. Să zicem: dacă literatura ca gen perisabil dispare cu adevărat, va dispărea în sec. XXI. N-o vezi împingând lucrurile până în XXII, stârnind încă un oarecare interes real acolo.
       Ceva straniu va rămâne, nu ştiu ce, în Centrul lucrurilor.
 
 
 
 
 

~

•17 februarie 2022 • Lasă un comentariu

       H. crede că răul apare exact în momentul când crezi că lupţi în numele Binelui. Maleficul stă în chiar privirea ta prin care identifici răul la cei din jur. În afara ta. ‘Noi, cei care luptăm în numele binelui, al adevărului etc.’ – atunci e sigur că eşti în malefic, ceva foarte grav s-a întâmplat cu tine. Când vezi lumea ca o bătălie între Bine şi Rău – asta e maleficul pur. Dacă vezi răul absolut, Răul majusculat, în direcţia opusă – de obicei divizezi umanitatea, specia, categorii sociale, politice etc. -, în tine s-a produs o splitare (Entzweiung), Răul e la ceilalţi, absolutul rămâne la tine. Asta inversează ordinea morală şi introduce arbitrariul, ceea ce e exact Răul.
       Cred că e deopotrivă un semn de moarte. Când ai doar dreptate, când faci un somptuos slalom, ca un schior, soldat în numele Binelui, printre secvenţele de îndreptăţire proprie.
       Cum ştii că eşti mort. Astfel.

~

•9 februarie 2022 • Un comentariu

barrage-fred        Beigbeder are o rară calitate literară: se mobilizează împotriva plictisului. Face un efort. Autorii nu-l fac întotdeauna. Stilul trebuie să fie curgător, paginile trebuie să poată fi întoarse. ‘Orice frază ar trebui să fie un silex. Un silex nu produce scântei decât lovit de un alt silex.’ Niciun alineat nu merită să împotmolească naraţiunea. Ca atare cărţile lui pot fi slabe uneori, fără miză, cu temă aiuristă, sau minor agasante prin stilul provocator, dar nu te vor plictisi. Şi apoi, toate au un substrat grav. Din timiditate, B. nu îndrăzneşte să-şi plictisească cititorul, i s-ar părea o indelicateţe sau chiar o insultă. Totul, la el, e determinat de o imensă politeţe înnăscută. Care salvează tot, metamorfozează, distinge de rest.
       Pictorul de pe bandou, Thierry de Gorostarzu, numit de B. un Edward Hopper basc – aceeaşi melancolie rece a suprafeţelor, sentimentul de abandon din lucruri – trăieşte, are vreo 60 şi tabloul nu l-a costat mult pe B. L-a cumpărat dintr-o galerie locală. Fără să ştie ce anume îl atrage la el, se interesează şi află că tipul pictase aceeaşi verandă şi acelaşi fotoliu Louis XV unde a stat B. cu 20 de ani în urmă, când a închiriat o cabană din Cap Ferret ca să se uite la valuri… Îşi cumpărase propria amintire. Emoţie puternică etc.
       Şi mai impresionant, biroul ideal de scriitor – un carnet, trei cărţi, o călimară, în faţa oceanului, a unei imensităţi căutat goale, repetitive, hipnotizante, o disperare turcoaz cu alge marine.
 
 
 
 
 

~

•9 februarie 2022 • Lasă un comentariu

       După criteriul zizekian al ideologiei, propunerile recente la Oscar sunt:
– Belfast – ideologie
– West Side story – ideologie
– CODA – ideologie
– Don’t look up – ideologie
– King Richard – ideologie
– Tik, tik… BOOM – ideologie
– The eyes of Tammy Faye – ideologie
– Parallel mothers – ideologie
– Spencer – ideologie.

       Nu sunt apăsat şi grosier ideologie:
– The power of the dog
– Nightmare Alley
– Drive my car
– Licorice pizza
– Dune
– Being the Ricardos
– The tragedy of Macbeth
– The lost daughter
– The worst person in the world.

       9 la 9 – nu un scor chiar atât de rău, faţă de dezastrul anilor trecuţi. Prăpastia nu e chiar insondabilă.
 
 
 
 
 

~

•8 februarie 2022 • Lasă un comentariu

       Nu ştiu ce şcoală din Washington scoate To kill a mockingbird din programă, din pricina sensibilităţii minoritare (ideea, în carte, că femeile pot să mintă despre viol).
       Biata Harper Lee. Orice şi-ar fi putut închipui cu unul-două decenii în urmă, un Pământ plat, o ciocnire a planetelor, oameni baletând pe străzi în mâini şi cu capetele în jos – orice, în afară de asta.

       Dacă peste 40 de ani apa va fi scumpă cât petrolul, cum ne anunţă prietenii apocalipsei eco, ţara valahă e salvată. Nu poţi săpa o fundaţie fără să ţâşnească un torent, şi e probabil pământul cel mai brăzdat de şipote din toată Europa Centrală. Evreii, care n-au un fir de apă şi trăiesc din instalaţii complicate, îşi amintesc cu drag, dacă sunt din generaţiile vechi, acel pământ straniu unde puteai face fântână oriunde.
       Ce loc ciudat; vagă abundenţă şi zero destin.

       (Ce-i lipseşte, stilistic, insului valah: rezerva.
       Mult Orient.)

       Ce spectacol, oamenii de ştiinţă care se instituie în preoţi. Cei care spun: ‘Crede-mă când îţi aduc argumentul ăsta, deoarece sunt om de ştiinţă’. Mă pricep, sunt în domeniu. Nu există ceva mai puţin ştiinţific pe lume.
       Ştiinţa e a priori chiar asta: non-autoritate. Nu te crede nimeni începând cu tine însuţi, strângi date şi ţi se pare că vezi un pattern pe care îl aşezi în argumente, ele trebuie să admită principiul falsificabilităţii, le strângi cu greu într-o teză, vin alţii şi ţi-o fac praf, o refaci, teza devine teorie, teoria nu e axiomă sau judecată sintetică a priori (tip două mere plus două mere fac sigur patru mere, toate corpurile au masă etc.) ci o biată propunere raţională cu titlu de ipoteză, un model. Acela e validat de peers conformişti, nu prea de ceilalţi, altă teză vine în contradictoriu etc. E un râu, nu o apă stătătoare. Şi tot poate veni peste 50 de ani un tip care-ţi face praf teoria. Când un om de ştiinţă apare în postură cu halat alb, un stativ de eprubete, şi spune ‘Crede-mă, pentru că sunt om de ştiinţă’, acela fie e un preot (cum i-ar spune Benda, un cleric), fie îţi vinde ceva. (Reclamele la pastă de dinţi folosesc specialitatea asta.) El o să spună, dimpotrivă: ‘Sunt om de ştiinţă: vă rog să nu cumva să mă credeţi’.
       Preoţii, retorii sunt desigur necesari în social. Împrumută de la intellos, de la scamatorii argumentului sofistic, argumentaţia, părăsind ştiinţa. De un comic dublu sunt cei din ştiinţele umane, cu argumente de tipul: ‘Deoarece m-am ocupat de loviturile de stat din Africa subsahariană – să zicem -, îţi afirm cu toată probitatea meseriei şi experienţei mele că ce se întâmplă acum în Tanzania e o lovitură de stat’. Nu doar că asta e ceva monumental, fiindcă niciodată nu foloseşti argumentul autorităţii, de care râde şi un copil. Dar ei plusează echivalând bietele ştiinţe umane cu ştiinţele tari (matematica etc.). Or, în logica formală nu există autoritate, un măturător de stradă poate avea dreptate împotriva lui Aristotel, şi încă zdrobitor, şi trebuie să demonstrezi un lucru – sau să nu-l afirmi. Dacă nu poţi, el e ipoteză (cred că), religie (mi s-a spus de sus că) sau ficţiune (ar fi interesant ca). Ştiinţele politice, ştiinţele sociale, psihologia, filozofia sunt clasate adesea, în America, în departamentele de Litere sau Literatură. Freud a fost umilit, debarcând la New York, să vadă că psihanaliza lui, pe care o numea o ‘ştiinţă a inconştientului’, avea un interes universitar la departamentele de Ficţiune. Uităm că a te numi ‘om de ştiinţă’ într-un domeniu al ideilor, deci în ştiinţele soft, folosind ipoteza şi sursa ca şi când ar echivala epistemologic experimentul şi proba din ştiinţele tari, e un lucru comic.
       Sunt preoţi, într-o societate: intelectualii publici, moraliştii, activiştii bine intenţionaţi, liderii tribali, membrii unui partid, membrii de sectă, pedagogii sociali. Ei ab initio nu pot fi crezuţi – pledează din interiorul credinţei specifice. Expertismul e non-ştiinţă, motivaţionalele sunt non-ştiinţă, conferinţele TED sunt non-ştiinţă. Orice tip care, în domeniul ideilor, spune ‘sunt expert, deci ascultaţi-mă’ e un preot. Oricât de interesanţi, aceşti tipi, grupurile cu etos moral nu pot îmbrăca haina ştiinţei, a conştiinţei raţionale, a principiului realităţii. Pe planul ideilor, e preferabil să mergi cu ce ştii ca nivel de luciditate – gânditori, scriitori, artişti, evoluând pe solul friabil al intuiţiei şi ipotezei -, şi să înlănţui prudent de acolo.

       Văzut un interviu al lui A. Huxley de prin anii ’50, autor plin de merite dar scriitor jalnic. Epoca noastră e failibilă, dar brevitatea e un plus indiscutabil. Mesajul direct, frazele scurte. Pânza de păianjen de perifraze şi metaforic în care se pierdeau oamenii ăia, până uitau ce voiau să spună… Ca să-ţi răspundă cât e ceasul, le trebuia jumătate de pagină. Pentru o situaţie de fapt începeau o descriere de natură. Lungeşti când nu ai nimic de spus şi trebuie să acoperi cu ceva golul vizibil: erudiţie, piruetă de analogii, poză, arteziană lexicală etc. Ţin minte câţi eseişti ne-au păcălit numai de la Revoluţie încoace, ataşanţi şi întristător de găunoşi, şi cât au fost aşteptaţi…
       Nu mai aşteptăm nimic, asta e sigur. Nu că situaţia e preferabilă.

       Acea tendinţă a ‘criticilor literari’ de a vorbi, în prezenţa unui roman inclasabill, confuz sau derutant, despre un ‘roman total’ – adică un roman mare cât o zi de post şi despre absolut nimic, dat uitării de toată lumea în următorul an.

       Semne de… hm, primăvară.
 
 
 
 
 

~

•5 februarie 2022 • Lasă un comentariu

        Articol recent; îmi aminteşte că Geremek, Michnik şi ceilalţi erau la acelaşi prezidiu cu muncitorii, Walesa et Co., când au făcut grevele care au dărâmat comunismul. Mi s-a părut atât de straniu. Intelighenţia valahă e esenţial orientală, nu cunoaşte decât epatarea prin snobism, nu s-ar fi putut apropia de clasele populare. Dacă G.L., de pildă (spre a lua doar pe cineva din categoria simpatică), ar vedea aşezându-se lângă el, la un prezidiu, un ins cu un aer de muncitor, un sudor sau dulgher, leşină. E o reacţie viscerală, oamenii ăştia n-au văzut tipi reali şi respiră o proximitate fizică paralizantă cu lumea. Trăiesc în ţări imaginare, într-o selecţie fantasmată a unei populaţii segregate, din grupuri ‘cultivate’ etc. În ţările Europei Centrale, ca şi în Vest, acest tip de snobism n-a prins. Polonia, Cehia, Ungaria etc. – un fel de frăţie timid tatonantă, dar simpatică, există între cele două pături în raportul social cu puterea, şi adesea se întâlnesc în aceleaşi baruri, stadioane, spectacole.
       Snob appeal-ul e păcatul originar al intelighenţiei orientale. Ea nu se ‘amestecă’, ţine didascalii de departe. E foarte bun snob appeal-ul. Printre altele, vinde jumătate din producţia culturală a lumii, şi fără iluzia veleitară indusă în public e sigur că o bună parte din funcţionariatul şi producţia culturală s-ar prăbuşi. De unde tirajele mari, care sunt aproape întotdeauna o neînţelegere etc. Când totul e însă doar asta, structural asta, ai ceva endemic. Foarte mult Orient, foarte multă Turcie au rămas în cei 500 de ani de colonizare aici.
       Românii vor să fie intimidaţi. Când se uită la ‘domnul Iorga’ vorbind, la ‘domnul Trandafir’, la auctoritas-ul spiritual, să-i treacă apele. Vechi instinct sedimentat, servitutea camuflată în admiraţie (culturală etc.) sau respect frizînd nerozia, la o populaţie întârziată. Când admiră, vor să fie pătrunşi, violaţi de obiectul admiraţiei.
       Vor o aristocraţie. (Or, în cultură aşa ceva nu există, talentul e cel mai democratic, înfloreşte oriunde şi nu ţine de etnie, cultură, mediu, clasă socială, rasă etc., când apare câte un Mark Twain sau un Rousseau, mătură tot.) Îşi imaginează o aristocraţie în care ar fi păstrate aparenţele de libertate, alegeri şi celelalte, dar recrutată cenzitar. O societate liberă, dar în care să fie mereu aleşi ‘cei mai buni’ dintre ei…
       N-ai fi bănuit, cu 30 de ani în urmă, că va fi atât de rapid. E cel mai interesant lucru al ultimilor ani, şi e poate adevărat că aceste 3 decenii de libertate seamănă cu cele 2 interbelice (când te gândeşti că atât putem contabiliza în toată istoria noastră, 5 decenii de libertate…). Am păstrat o dimensiune care ne distinge, fixându-ne în Orient, departe de Europa Centrală şi de Vest.
 
 
 
 
 

~

•26 ianuarie 2022 • Lasă un comentariu

        Ce complicaţie în lumea reală când micul barbar rus se agită.
       Ce te frapează la el e stranietatea. Departele.
 
 
 
 
 

~

•24 ianuarie 2022 • Lasă un comentariu

       Nu mi s-au părut solide îngrijorările post-molimă ale lui Beigbeder despre libertate şi regimul democratic. În vara trecută, după al 3-lea ‘val’ şi relaxarea totală, am putut vedea că lucrurile au revenit, la 2-3 luni, exact în acelaşi loc. Niciun raport liberticid nou în societate. Aceleaşi distracţii, terase şi teatre deschise, totul recădea, prost sau bine, exact unde fusese. Ceva de o banalitate perfectă, care te lămurea că tema e falsă. Nu că puterea nu ar fi perpetuu tentată de cezarism. Dar nu e de ajuns o molimă. Trebuie o succesiune de războaie sau catastrofe oarecare, subîntinse de o ideologie nouă, o dorinţă lacaniană – cea care nu se îndeplineşte niciodată – nouă în orizontul social. Lipsesc toate. În numele a ce să te învesteşti? Chiar de ar vrea, elita nu mai ştie azi să fie liberticidă în modalităţile vechi. Doar noile tehnologii dacă îi vor furniza, să zicem, speranţe mai consistente… Dar tot îţi trebuie ceva asemănător cu un suflet, şi ea nu îl are încă.

      Unde rămâne elita redutabilă e celălalt lot al realului: physis-ul. Forţa elitei e atât de mare azi, nepăsarea ei naturală aşa de dezinvoltă, încât în viitoarele decenii umanitatea nu va fi departe de a se splita în 2 specii diferite. Elita are acces primordial la tehnologie; nu doar că va ajunge la ea prima (transumanism, biogenetică, longevitate etc.), dar e conştientă că va aservi populaţiile mai facil decât înainte. Frica ei istorică primordială – cea de ‘ghilotină’, de revoluţii, evenimentele violente care cenzurează ciclic, la 2-300 de ani o dată, totemul puterii – nu mai există. Acum sunt siguri că se vor putea abstrage şi proteja eficient prin natură. Dispreţul lor faţă de populaţii e deja manifest.
       Evoluţie moral necesară. Să presupunem că eşti cel mai mare umanist şi democrat, dar îţi cade din cer, într-o zi, un câştig la loterie de câteva milioane de dolari. Nu vrei să-ţi schimbi defel viaţa, refuzi să-ţi alterezi cu o iotă rutina zilelor. Tot va trebui să-ţi construieşti mai întâi un zid, o împrejmuire de 2 metri 40 prevăzută cu camere video şi 2 rottweileri. E esenţial pentru defensiva în care-ţi păstrezi câştigul, diferenţa socială dobândită. În mijlocul acelei noi fortăreţe, nimic nu s-a schimbat, desigur: tu vei fi acelaşi, cu aceeaşi casă mică cu 3 camere şi aceeaşi alee pietruită. Dar chiar dacă porţi aceleaşi haine, îţi cumperi şi mănânci aceleaşi lucruri şi vezi aceleaşi persoane, deja tu nu mai eşti acelaşi, cel mai mare iubitor de demos nu mai e parte din demos, e în chip necesar elită. Identic până la indistincţie cu excepţia banilor – diferenţa ta -, rămânând un tip minunat şi fără niciun dispreţ de clasă, cu toate astea tu eşti deja elită. E o necesitate. Elita înseamnă defensivă; privilegiile te plasează în raport defensiv cu societatea. Există atunci două umanităţi, cei aflaţi în defensivă pentru a-şi păstra achiziţiile, pentru că au ajuns unde vor; şi restul, cei în permanentă ofensivă pentru a le dobândi – în realitate, întreaga umanitate. Unii care rămân pe loc odihnindu-se – şi ceilalţi, care încă fug… Tu nu mai poţi fi socialmente ofensiv, nu mai poţi impresiona decât în detaliul cantitativ – milionar, multi-milionar, miliardar etc. -, dar ai atins deja piscul, eşti acolo, ai parvenit, iată-te un ‘ajuns’, cum te fixează lexicul curent. Nu te mai poţi amesteca acum cu foştii tăi prieteni, ‘ofensivii’ disperaţi sau resemnaţi, relaţiile sociale, păstrate o vreme cu efort, se falsifică şi se distrug (cineva din familia unui prieten se îmbolnăveşte şi inevitabil el îţi va cere bani etc.) şi tu eşti izolat tot mai mult de propria-ţi situaţie, cu 2 rottweileri şi un lot de singurătate. După construirea acelui zid şi figurarea defensivei, nu mai are importanţă dacă înăuntru se află o casă micuţă sau un conac cu coloane. (Faptul că miliardari de azi, fără să mai adopte uniforma celor de ieri – frac etc. -, se îmbracă în tricouri ponosite şi cultivă ostentativ firescul e ridicol, incompatibilitatea nu e mai puţin acolo, definitivă.)
       Privilegiile noi nu vor fi doar materiale, ci biologice. Banii erau deja supărători. Dar venea moartea, operând vulgar egalizarea ei democratică… Un bogat nu trăia mult mai mult decât cel mai sărac dintre săraci, odraslele lui nu erau sensibil mai inteligente. Acum, cea mai mică diferenţă de grad (inteligenţă, atractivitate, longevitate etc.) şi lărgirea inegalităţii ar fi insuportabile, fiindcă în cumul ingineria genetică obţine o diferenţă de natură: două specii de humanoid distincte. Dacă un ins trăieşte 80 de ani şi altul 120, împreună cu familia sa, fără boli invalidante, cei doi mai sunt oare acelaşi lucru? Dacă la viitoarea molimă nu vor mai face un vaccin pentru toţi – în vederea obţinerii nu ştiu căror ‘câştiguri’ -, ci unul numai pentru câţiva? Postumanul nu va fi pentru toţi. Dacă longevitatea, inteligenţa şi aparenţa lor fizică diferă vizibil, strivitor, dacă vor percepe muzica şi literatura şi realitatea altfel, până la o falie existenţială şi de habitus, i-am mai putea oare numi acelaşi lucru, aceeaşi umanitate?
       Habar nu am dacă dezastrul se amână sau va fi în timpul vieţilor noastre.
       Nu cred că ne vor lăsa democraţia, de pildă. Ideea că vor admite să fie conduşi sau votaţi de o specie inferioară, evident biologic inferioară sau retardatară, nu are foarte mult sens.
       Pe lângă dividerea naturală în cele două specii de humanoizi subsecvente, molima şi războaiele lui B., deşi eficiente, ar fi nişte dezastre cu totul căzute din modă.
 
 
 
 
 

~

•18 ianuarie 2022 • Lasă un comentariu

        H. – pleoapele îţi cad la pagina 42. Stilul lui a fost întotdeauna deliberat sec, arid, dar acum scrisul nu mai are suflet. (De când e ‘fericit’?) Acele interminabile descrieri par să strige: n-am ce să scriu, paginile trebuie totuşi umplute cu ceva.
       Cartea o vei termina poticnit şi fără chef, în etape amânate, ca pe o sarcină de serviciu. Nu ştiu ce e cu H. Toţi ne îndepărtăm treptat de noi înşine, evoluţia noastră nu e vreo ascensiune; dar acum nu mai e de zărit nicăieri.

MH-2022
 
 
 
 
 

~

•14 ianuarie 2022 • 2 comentarii

        Totdeauna în prima zi din an, sentiment de stranietate. Niciun ‘început’. Imensă maşinărie scrâşnind şi luând-o de la capăt.
 
 
 
 
 

~

•11 ianuarie 2022 • Lasă un comentariu

       Îţi editezi viaţa când ajungi spre sfârşitul ei. Numărând de la coadă spre început, o faci să apară ca un scenariu coerent, cu personaj principal, scop, acţiune şi deznodământ, dénoument fericit sau fatal semnificativ, ca la teatru. Edităm textul, adăugând, scoţând, încercând să obţinem o coerenţă care n-a existat, pentru a părea persoane alese de destin, cu un sens şi un legato (e ce numeşte Sartre rea-credinţă, să te iei drept zeu, să-ţi dai o determinare, uitând că eşti fiinţă de prisos). Ca în orice text, eliminăm eroare, hazard, noroc, capriciu, voinţă misterioasă, potrivire oarbă, şi totul începe să pară devenire coerentă. Ştim adevărul, o vreme e sigur că încă îl ştim. În cele din urmă textul final ni se pare cel adevărat, numărătoarea inversă cea potrivită. Procedeul e o dramatizare existenţială simplă. De la o vârstă eşti prea bătrân ca să mai conteze adevărul, ba chiar nimic nu e mai irelevant ca asta; totul e acum spectacolul falsei conştiinţe, acel loc cald unde te simţi bine cu tine însuţi. E lucrul de care mi-e groază un pic, fiindcă ştiu că nu e nimeni scutit. Şi că în permanenţă trebuie să-ţi spui: hei, vino-ţi în fire etc.

       Moartea lui Joan Didion.
       Mai erau 5 scriitori americani care se puteau citi.
 
 
 
 
 

~

•8 ianuarie 2022 • Lasă un comentariu

       Houellebecq a depus de prin luna mai manuscrisul pentru cartea scoasă acum, în ianuarie. A lucrat cu minuţie la tot. Deploră absenţa unei culturi a cărţii cu copertă cartonată, hardcover, în casele de editură franceze, tradiţie existentă în America, ţările aglo-saxone sau Germania; ar trebui ca volumele noastre să poată rezista şi fizic timpului. La Flammarion i-au primit tot, cu covor roşu, e cineva care vinde în glumă 400.000 de exemplare. Au admis deci toate propunerile lui, coperta alb imaculat, legată, semnul de carte din panglică roşie, caracterul de literă (Garamond…), pagina de gardă, culoarea forzaţului, paginaţia. Cartea broşată e o prostie, o lăcomie a editorilor pentru un produs ieftin – la al doilea cititor cotorul crapă şi foile devin volante. O insultă. Şi titlurile lui vechi urmează să apară în ediţii legate. Pentru praful depus pe blancul cărţii de-a lungul anilor, a ales nu ştiu ce hârtie specială apărută acum, care nu se îngălbeneşte…
       Frica de sfârşit. Mai întâi te lasă rece noţiunea de ‘posteritate’, obsesie a celor din XIX, şi remarci cinic că singura posteritate a scrisului e cea a literelor numelui tău săpat pe mormânt. Tu eşti strict interesat de vâlva din timpul vieţii tale şi de exemplarele vândute atunci… Apoi îmbătrâneşti. Asta e în genere tot.
       (Există deci ideea că, peste 100 de ani, cineva se va apropia de un raft, el va fi un raft prevăzut cu cărţi, şi va scoate de acolo, îndepărtând praful, un volum legat.)

       Pe o stradă a copilăriei, unde ne dădeam cu sania, erau câteva case mai vechi. Una îşi făcuse un zid ‘nou’ pe care zidarul s-a amuzat pe timpuri să sape anul, undeva la nivelul genunchiului: ‘1907’. În daltă? Scrijelind cimentul moale? Nu ştiu. Casa era mult mai veche, dar şi acest 1907 mi se părea preistoric, nu ştiam pe nimeni să fi fost în viaţă în anul acela. Zidul supravieţuise perfect. Treceam pe lângă acel cartuş în piatră, priveam numărul de câte ori trăgeam mica sanie la deal, uitându-mă spre dreapta. Cifrele 9 şi 7 erau mai frumoase, marginea lor de jos depăşea linia imaginară a scrisului, aşa cum se caligrafia pe acele timpuri exagerat de calofile. Omul care făcuse asta nu mai exista de mult, eram sigur.
       S-a modificat vag peisajul urban prin jur, au pus nişte blocuri, s-au învechit, au căzut case, s-a rotunjit strada, au tăiat un rând de arbori bătrâni şi au înşirat ca nişte scobitori copaci tineri. Casa e acolo. Acel nenorocit de 1907 e la post, obsesiv, perfect, ciudat de nou şi de caligrafic. El e imaginea foarte clară, prima, care-mi apare când evoc cuvântul ‘posteritate’. Absolut oricine trece pe lângă el are, sunt sigur, un fior de stranietate. Nişte tipi au trăit şi au sperat atunci. Nişte amanţi ferchezuiţi, cu joben, mergeau cu flori în mână spre locuinţe de amante. Toate porcăriile vor dispărea, poate va cădea într-o zi o bombă măturând toată suflarea, şi acel număr, sunt sigur, va rămâne acolo, triumfător, fiindcă un zidar a avut o idee într-o după-amiază.

       Întrebată într-un interviu recent dacă o s-o ţină aşa cu anacronismul ei hipster-şic – niciun computer în casă, nici mobil, nici internet -, Fran Lebowitz a rămas un pic pe gânduri. Ezita pentru prima dată cu răspunsul. A mormăit în cele din urmă un ‘Nu ştiu. Mă întreb. Poate că într-o zi n-o să se mai fabrice hârtie, şi dacă o să interzică hârtia…’. E celebră pentru ura faţă de tehnologia nouă, dar ceva s-a mişcat în ea, poate cu această epidemie. Un sentiment al perisabilului, mai accentuat, o intuiţie a sfârşitului. Vor putea declara oricând hârtia o crimă antiecologică, Fran ar putea avea dreptate. Nu e cu totul imposibil. Au făcut-o cu tutunul. Când vor avea tablete grafice care să substituie suficient, o vor face.
       Nu-mi plac tabletele grafice. Dacă am ceva de notat o fac cu stiloul sau pixul, corectez, adaug, mi-e mai uşor vizual, şi transfer pe calculator. Desenele sumare le fac pe un mic carnet din acela de schiţe ca toată lumea, de purtat în buzunar, observaţii, siluete, unghiuri de lumină, cadre, mici detalii arhitecturale pe care nu vrei să le pierzi. Pixul tabletelor nu te ajuta, trasai o linie şi imaginea îţi apărea cu o fracţiune de secundă mai târziu, era o senzaţie neplăcută. Şi zilele trecute am văzut o tabletă care a tăiat distanţa, realmente ai impresia că desenezi în timp real pe hârtie… Am tresărit. Sentimente amestecate.
       Fran Lebowitz a evocat o întâmplare frecventă la petreceri. Vrea să noteze ceva, o idee, o anecdotă, şi întreabă în jur dacă n-are cineva un pix. O prietenă de alături i-a răspuns odată: ‘Ce vrei să spui?’. Nu că acea persoană n-ar fi înţeles ce e acela un pix sau un stilou. Dar din ton se vedea că, plină de bunăvoinţă, ea nu înţelegea, dacă are un mobil în buzunar, de ce ar lua cu ea un pix la o petrecere. Era un obiect la fel de neobişnuit ca o tigaie, să zicem. E un obiect banal, o tigaie. Dar ce-ar face cineva cu o tigaie în buzunar, la o petrecere? Acel sincer ‘Ce vrei să spui?’, mirarea genuină a tipei a bulversat-o în mijlocul party-ului, dându-şi seama de saltul tehnologic sau istoric. Ba chiar a părut să sugereze, în răspunsul din interviu, că dacă într-o zi va dispărea sau se va interzice hârtia – pentru ea nu e cu totul imposibil -, se va apropia în cele dn urmă, cine ştie, de un computer…
       Un blackout care ar scurtcircuita, în 100 de ani, toate serverele şi dispozitivele de stocare ar face să dispară plat cărţile. O întreagă aventură umană fără o mărturie scrisă. Minus volumele legate solid, prăfuite, de pe un raft, tipărite pe hârtie care nu se îngălbeneşte… Pixeli, piele, piatră, e ridicol, orice devenire e perfect posibilă.
       Acel 1907 capătă, cu cât înaintează timpul, dimensiuni metafizice. Când cântăreşti mai în adânc şi totul devine de zece ori mai ridicol.
 
 
 
 
 

~

•2 decembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Tot mai impermeabil la ‘mărturie’, la poveştile de ‘rezilienţă’. Cineva a trecut printr-un moment greu dar l-a depăşit, la sfârşit se termină cu bine şi cu poveţe etc. 70% din ce se scrie azi e ispită a lecţiei morale, ghid de existenţă al violaţilor şi bătuţilor.
       Literatura e praf şi din cauza dandysmului victimei.
 
 
 
 

~

•30 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Simţurile s-au dezvoltat pentru evoluţie, nu pentru adevăr. Biologiei puţin îi pasă de ceea ce e fals sau adevărat – adevărat în raport cu ce, noţiunea nici măcar nu există. Nu poţi spune că am primit ochi ca să vedem ‘adevăr’, să discernem, i-am primit ca să nu ne împiedicăm căzând în prima prăpastie. Cu atât mai curios: de ce a apărut conştiinţa. Biologia, materia se puteau descurca foarte bine şi fără, un univers din pietre şi animale e funcţional. Se puteau opri la maimuţă, la moluscă. Dacă nu e important să se petreacă decât ceea ce trebuie, nu pricepi la ce-a folosit apariţia conştiinţei la nişte primate mari.
       Realmente, un univers populat cu melci şi cu frunze, fără Shakespeare… And all is fine and dandy.

       ‘…Prietena noastră Catherine Imbert organiza un festival de pian. Mi-l prezentă pe unchiul ei, Alexandre Paléologue, cu care am vorbit despre compatrioţii lui, Cioran, Ionesco, Sebastian, pe care-i cunoscuse bine, precum şi despre Caragiale, autor din care o nuvelă îmi plăcuse atât de mult cândva, relatând peripeţiile unui băieţel, Goe, care-şi arunca de exemplu biletul de tren pe geam sau cerea să ia micul dejun pe acoperişul unei crescătorii de porci [sic]. Ambasadorul României mi-a spus: „L-am cunoscut pe Goe. O, mai târziu. Era un bătrân domn foarte cumsecade, foarte timid, mai degrabă şters”‘ (François-George Maugarlone, Présentation de la France à ses enfants, Paris, Grasset, 2009, p. 137).
       Bătrânul Paleologu l-a cunoscut pe Goe… Toată lumea aceea de la sfârşitul lui XIX, stranie şi improbabilă. Să trecem.

       X ‘a murit pe neaşteptate’. Aud undeva expresia; frapat de nerozia involuntară, dar şi melancolic la adevărul ei evident. Se moare pe neaşteptate, înainte de termenul general acceptat. Dar de fapt nu există termen sau limită de ani – indiferent de vârstă, mori oricum pe neaşteptate etc.
       Expresia îmi ‘face’ ceva, bineînţeles, mă pomenesc gândindu-mă la ea minute întregi, şi după aia zeci de minute. Îmi aduc aminte o mulţime de lume, rezultă un slalom cam sumbru printre fantomele din viaţă. E incredibil ‘câtă lume a murit’. Simt nevoia să mă aşez şi mă uit mai atent în jur; e un fel de parc. Lume, inşi la braţ sau singuri, făcând jogging, cumpărând ceva de la un chioşc. Adică viitoarele fantome, care bineînţeles trec. Pe jos un nisip întărit, gri, amestecat cu frunze. Absolut blocat în orice gest. Nu contează dacă îmi aprind o ţigară, nu contează dacă nu-mi aprind. Nu contează dacă sun pe cineva, nu contează dacă nu mai scot telefonul din buzunar. Totul o să fie bine sau nu, sau poate aiurea, în sensul că o să fie aproape la fel.
       ‘La fel.’ Şi acum mesteci cuvintele astea.
 
 
 
 

~

•28 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Din fişele biografice comuniste ale ‘ilegaliştilor’ de dinainte de 1944 (arhiva ANDCO):
       – 2.524 de membri PCR sau UTC
       – 6.090 simpatizanţi activi, sindicalişti afiliaţi, autori sau distribuitori de manifeste, donatori pentru colecta ‘Ajutorul roşu’, furnizori de case conspirative etc. – toate, lucruri pentru care erai prompt arestat, cu familia băgată în anchetă etc.
       – un total de 8.614 comunişti reali – fără a fi încă toţi menţionaţi în fişe, viitori demnitari (A. Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu etc. lipsesc) sau masa foştilor simpatizanţi pasivi din toată ţara, care cumpărau presa, apreciau literatura temei, susţineau moral etc.
       Sunt destul de departe acei ‘cel mult 800 de comunişti din România’, ‘o mână de oameni’, din vulgată. (Ca şi legenda alogenităţii necesare – doar 2.090 erau evrei (membri propriu-zişi, 733), adică 24,2%, iar 3.495 români, adică 40,5%. Restul sunt varii naţionalităţi, cu accesul facil la ideile cosmopolite, dar românii rămân confortabil majoritari. Încă un mit la pământ.)
       Dacă iei reper, de dragul argumentului, doar 40 de oraşe semnificative, ai deci peste 200 de inşi activi în fiecare urbe, număr remarcabil, arhisuficient pentru o activitate strânsă şi serioasă. Miturile negative în care ne-am legănat sunt o naivitate pe dos, dar naivitate nu mai puţin.
       Existau bineînţeles simpatizanţi, ca în fiecare ţară europeană, şi exista mişcare reală. N-ar fi niciun motiv real ca lucrurile să stea altfel.
       Virginia Woolf era de stânga (nu aprecia rigidităţile lui Freud, deşi avea deferenţă şi simpatie pentru el), Leonard era de stânga şi nu erau afiliaţi nicăieri (dacă excluzi episodul fabianist), aproape toţi membrii Bloomsbury, Keynes & Co, erau. Hemingway era de stânga, fără să-şi bată prea mult capul ce înseamnă asta. Fitzgerald era – evident antirasist etc. În Occident, erai de stânga dacă credeai că umanitatea asta n-o să rămână în eternitate pe loc şi că e cazul să se întâmple nişte chestii înspre emanciparea majorităţii populaţiei. Sunt sute, mii de scriitori, artişti, gânditori, tipi ok care intră aici. Stânga a fost o exaltare, dar deopotrivă – firescul. Uităm asta: stânga a fost firescul intelectual. Raţiunea. Doar psihologizarea (datul unor exaltaţi şi activişti) e o jumătate de adevăr – de aceea nu înţelegem nimic. Trebuie pornit calm de aici. Chiar s-a crezut cu firesc şi cu rezonabil.
 
 
 
 
 

~

•24 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Acea notă a lui Hugo, în jurnal, ‘Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic’.
 
 
 
 

~

•24 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

        O tipă: ‘În 1989 existau 11 ziduri frontaliere în lume. Azi sunt în jur de 80. Şi, în fiecare lună, câte un guvern decide să mai construiască unul. Ceea ce am reuşit cu abolirea frontierelor e refacerea zidurilor. Cum spui nu frontierelor, te trezeşti cu ziduri. Ceea ce e mai rău, fiindcă pe acolo nu mai treci. Cel puţin principiul frontierelor presupune un filtru pe care-l închizi sau îl deschizi. Şi nu sunt numai exterioare, au apărut şi ziduri interioare. Mă plimbam printr-un cartier de la periferie şi am văzut o şcoală care şi-a înălţat şi mai mult zidul din jur. Puteai vedea copii jucându-se în curtea şcolii, iar acum nu se mai vedea nimic. După atentatele din 2015, ca măsură împotriva terorismului. Avem acum ziduri care se ridică în interiorul oraşelor noastre’.
       Nu ştiu dacă abolirea de frontieră aduce ridicarea de ziduri. În fine; cazi pe gânduri.
       Nu ne vrem împreună. Nu încă. Poporul n-o vrea absolut deloc, e sigur. Visul non-frontierei, refren cosmopolit milenar, e al elitei. Niciodată popoarele n-au strigat: Să ne îmbrăţişăm cu toţii; visul universalist e străin masei. Elita nu face vreodată referendumuri pe temă, presimţind eşecul, împinge tema doar insidios, din umbră. Decenii de când îndoctrinează din copilărie cu visul cosmopolit şi de când, ajunşi adulţi, foştii copii revin totuşi, plat, la certitudinea frontierei. Decenii de dresaj didactic inutil. Ceva nu merge. Ecologismul reuşeşte, vegetarianismul, antirasismul, emanciparea sexuală, drepturile animalelor, mondializarea tehnologică etc., toate ideile cu pretenţie de noutate prind de 50 de ani şi se impun – nonfrontierismul nu decolează. Nici în filme sau literatură. Mai multe ziduri pe care să deseneze alde Banksy, asta e în realitate tot.
       Eşec interesant. Am hălăduit împreună sute de mii de ani şi nu existau graniţe, n-aveam vreo idee despre o parcelare identitară a spaţiului. Poate avem amintiri neplăcute despre petrecerea asta.
       Nu e pentru generaţia asta; pentru viaţa asta.
 
 
 
 

~

•20 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Tezele simple şi explicaţiile gândirii leneşe:
       – din ’89 şi până acum avem continuitate, o prelungire într-un fel a comunismului. Şi de fapt, avem comunism. Care nu a murit, e bine-mersi aici: ‘Securitatea’, activişti care au ‘preluat economia’ etc.
       – un partid închipuit de stânga (‘PSD’, ca să nu-i spun pe nume) ar fi ‘continuatorul PCR’. Liderul său X ar fi totuna cu Gheorghiu-Dej, Maurer, Luca etc. – La cea mai plăpândă analiză, bineînţeles, nu au nici aceeaşi doctrină, nici aceiaşi oameni, nu există continuitate, teoretică sau practică, în radical nimic. (Din aceeaşi categorie: un ins I. Iliescu există.)
       – n-avem succese economice deoarece nişte activişti comunişti au preluat economia în 1990, de conivenţă cu câţiva securişti abili (ei ştiau care sunt relaţiile şi unde sunt banii) şi au început viguros afaceri, maculându-ne astfel şi capitalismul. Acel ‘moment zero’ al demarajului economic a fost pierdut, din cauza lor, şi totul e de atunci întinat şi se explică prin asta. – Dacă anchetezi vezi desigur că sunt vreo 10 oameni cu totul, care au reuşit să treacă economic cu succes din comunism în tranziţia capitalistă, la categoria mijlocie-mică, cu totul pierduţi în masa uriaşă a inşilor şi reţelelor absolut noi, puternice, private, corporate, formate din inşi care râd ori te privesc pătrat când le vorbeşti de comunism, întrebându-se dacă să sune atunci la Salvare sau să mai aştepte compătimitor.
       – Revoluţia a fost a noastră, însă după aceea ne-a fost furată. Cum stăteam noi aşa şi ne uitam în altă parte, 20% din populaţie aflată pe străzi, n-am văzut cum Revoluţia a fost dosită în cutele mantalei de către tipi care au fugit cu ea, după aceea noi votând, cu o ceaţă pe ochi, jumătate de deceniu, în direcţia greşită, şi apoi iar, cu recidive în rafală. Vorba lui G.M. Tamás, în Scrisoarea sa fără răspuns real: ‘Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (intr-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român’. – Cea mai mare cu adevărat, fiindcă e singura făcută de popor, toate celelalte borne de până acum – Unirea etc. – fiind strict realizările unei elite.
       – deoarece comunismul e rău, tot ce e capitalism e prin antinomie necesară fie bun, fie nu vorbim de ruşine despre el. Poate fi cel mult prelungirea Interbelicului – ceva cu tipi străluciţi intelectual şi Calea Victoriei cu dame şi domni cu pălărie.
       …Cretinismul înduioşător al tezei Continuităţii, idioţia sa perplexantă.
       Tranziţia şi post-tranziţia sunt o gaură neagră din pricina asta. Gândirea leneşă: ceea ce n-a rezolvat analiza politică şi istorică valahă niciodată din timiditate sau conformism. Acestea au rămas găurile negre, din pricina presiunii aplicate de gândirea slabă a moralismului, insinuată în comentariul şi analitica istorică. Moralismul, care e un wishful thinking, o închipuire duioasă, produce genul de simplism de judecată care explică totul printr-o formulă. Tinerii nu mai înţeleg azi nimic, îndemnaţi să vadă comunişti şi securişti pitiţi după garduri. Un comentariat întreg, o clasă nouă, s-a format şi vorbeşte de dimineaţa până seara despre asta, deşi pentru tineri sunt chestii cu totul din Cretacic sau din filme istorice proaste. Prea bine, dar o etalare de sentimente nobile e vidă, ea nu constituie un discurs sau un corpus de idei. Această gândire ‘de gară’ (eşti într-o gară şi un străin te întreabă de ce nu merge România, eşti panicat, trenul se apropie, trebuie să-i spui totul într-o formulă, şi îi livrezi rapid asta), aşa cum există romane de gară, a parazitat decenii chiar şi minţile unor tipi okay, nu lipsiţi de merite şi de sofisticare, la care ţii, în ale căror judecată şi onestitate ai încredere. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu ei. Fiindcă evident îşi dădeau seama şi depistau gândirea leneşă, simulacrul, mediocritatea terminală, evident le era ruşine.
       Amnezia disociativă a bătrânilor. Orice, numai să nu vezi data istorică în care suntem. Să nu ai un calendar pe perete. Nu pot vorbi altfel, nu pot vedea altceva. Toţi mor şi intră, în fapt, cu epoca lor în mormânt.
 
 
 
 

~

•18 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Se repetă: minciuna şi propaganda sunt lucruri diferite, fiindcă nu orice minciună e propagandă, dar orice propagandă e o minciună.
       Or, cea mai bună propagandă se face, evident, cu adevărul. Cantităţi imense de adevăr şi prestidigitaţia cu care uzezi de ele. Ai cu atât mai mult succes cu cât foloseşti mai mult adevărul, faptul, exactitatea, evidenţa, decupaje clare din real (ca în publicitate). Ce naivitate că propaganda e o minciună etc.; e un loc comun, dar un infantilism de judecată. Cele mai multe adevăruri (despre realitate şi natura umană) sunt folosite de: religie, armată, tiranie, dictatură etc. Cantităţi enorme – şi structurate, în perfectă inferenţă, tinzând spre sistem. Democraţiile se poticnesc tot timpul, mint, înfloresc, bat câmpii, sunt un haos blând în care se poate trăi. N-au exigenţa adecvării, nu au ce face cu ea. Nu vor să mobilizeze mulţimile pentru nimic, fiindcă o democraţie reală n-are proiect. Supravieţuieşte.
       …Nu se vorbeşte destul despre coerenţa solemnă, maiestuoasă a minciunii şi caracterul haotic, plăpând, insesizabil al adevărului. Se crede că adevărul e ceva catedratic, care după ce e rostit se impune cu forţa evidenţei, şi minciuna ceva meschin care fuge prin păduri după ce e dat în vileag. Exact contrariul e adevărat. Adevărul n-ar putea fi niciodată ‘la putere’, e prin natura lui insuportabil. Se poate glosa la infinit despre motivul pentru care cei care ‘caută adevărul’ şi afirmă pompieristic o exigenţă de principii trăiesc într-o evidentă minciună, foarte subalternă. După adevăr îţi pui capăt zilelor, pleci la război, scrii un roman, te duci la mănăstire, iei o hotărâre de ruptură totală. Dacă stai, trişezi. Dacă trişezi, nu ceri principii. Nu poţi fi şi înăuntru, şi afară (ca Aron, cu absurditatea ‘spectatorului angajat’, contradicţia laşilor). Când negociezi cu minciuna mare a societăţii, care e sistemică, nu mai poţi pretinde vreun adevăr, nici măcar să ţi se dea ora exactă. Poţi fi un marginal, un ins abstras practicând, departe de social, o formă de evaziune – ‘artă’ etc. -, aşteptând sfârşitul aventurii. Observator. Trist, surâzător. Ca noi toţi, demn de compasiune.
 
 
 
 

~

•14 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Uluitorul dispreţ american pentru Franţa (în ciuda lui ‘Lafayette, nous voici’), în cultura pop, printre americanii obişnuiţi. O incredibilă superioritate de veri de la ţară, practici în repararea osiilor de căruţă, dar grobieni, pentru urbanul rafinat. Fie legenda laşităţii (francezii care ‘se predau’ în toate războaiele şi colaborează cu inamicul, torent de glume uimitoare născute după refuzul de a participa la invazia Irakului – asta pentru o armată care, cu Napoleon, cucereşte toată Europa şi jumătate din lume, şi un popor hiper-răzvrătit care alungă toţi ocupanţii şi face toate revoluţiile după care s-au luat ceilalţi…), fie mitul degeneratului sexual invidiat totuşi. Şi apoi un complex de inferioritate culturală (Picasso e acolo marele om etc.).
       Obama, un abil vesel cu o cultură de învăţător, care-l batjocoreşte în memorii pe Sarkozy pentru a umili mai bine restul. Biden bâlbâind nişte scuze în faţa lui Macron, care nu sunt niciun moment scuze. Soldaţii francezi care, înconjuraţi de germani la Dunkerque, sunt numiţi de englezi – duşmanii lor de o mie de ani – ‘maimuţe care se predau’, uitându-se că aceşti francezi i-au bătut pe nemţi în Primul război, până la venirea americanilor, făcând marea eroare de a nu intra cu trupele în Berlin de-a dreptul în pas de defilare etc. Teza lui Paxton, de prin ’60, că Rezistenţa nu prea a existat şi e mai mult un mit al lui de Gaulle, iar francezii au fost colaboraţionişti şi prieteni la cataramă cu nemţii care-i omorau, şi cu care se băteau de secole. Teza americanului Paxton, a colaboraţionismului endemic, se impune în istoriografie aproape total. Ridley Scott, azi, care scoate un film cu acelaşi refren, The last duel, unde face o caricatură a Franţei la sfârşit de Ev mediu, cu pitecantropi cavaleri în armură şi femei PC emancipate şi subtile. Francezii, care inventează la propriu căsătoria din dragoste, manierele şi purtarea curtenitoare faţă de femei imitată apoi în toată Europa, sunt un fel de imigranţi care au aterizat de curând pentru a viola tot ce le cade în raza privirii.
       Cred că şi australienii au nişte glume, ceva unde nu sunt implicaţi canguri.

       Biată Franţă, cea mai rafinată civilizaţie a lumii, pe lângă care grecii par nişte avocaţi şi romanii contabili. Cât plăteşte acum pentru a fi decăzut la nivelul servitorilor ei.
       Nu o văd având o umbră de şansă. Nici peste 20, nici peste 100 de ani.
       Naţiunile-muzeu există.

       În genere când te uiţi în faţă – 50, 100 de ani -, în legătură cu orice, opacitatea e absolută şi asta e liniştitor, într-o manieră ciudată.
 
 
 
 

~

•12 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Când te gândeşti că un frate al lui Weininger, Richard, a trăit 90 şi ceva de ani, până prin 1980, la New York, unde şi-a scris memoriile…

       Documentar, ‘The meaning of Hitler’ etc. Nu reuşim să-l scoatem din minte, să scăpăm de obsesia morbidă. (Martin Amis citează mereu remarca lui Sebald: e exagerat să te gândeşti tot timpul la Holocaust; pe de altă parte, nicio persoană serioasă nu se poate gândi la nimic altceva.)
       Cineva observă că nu există diagnostic psihiatric care să nu i se fi pus, din tot spectrul. De parcă ne-am teme să nu constatăm o sănătate relativă, banală a personajului, ceva ca o normalitate. Poţi accepta că răul e abnorm, monstruos. (I-am inventat o relaţie bizară cu mama, un incest în familie, existenţa unui singur testicul – fabulaţie preluată în documentare-mockery, vreun deceniu -, homosexualitate – fără să precizăm cum e asta o anormalitate -, în genere cam totul; poate doar sex cu animale nu l-am pus să facă, doar bestialitatea a lipsit din palmaresul de erori ajutătoare.) Nu putem consimţi că răul e normal; ne-ar obliga să admitem reciproca hegeliană, normalitatea e răul. I s-au atribuit toate bolile posibile, din groaza de a vedea sănătatea răului. Firescul lui. Monstru, eşti uşurat să-l proiectezi afară din regn.
       Stupefianta lui iubire pentru copii – vizibil îi adora, în imaginile în care râde şi se joacă cu ei se vede că e topit. Iubirea pentru animale, mila imensă pentru ele, primele legi pe care le-a dat protejându-le. Vegetarianismul, ecologismul etc. Ataşamentul pentru cărţi, lecturile compulsive, muzica, relativa pricepere la artă (cineva inventaria vreo 6000 de acuarele şi picturi realizate, nu geniale, nu de tot nule) etc. Dacă vrei sistem, concatenaţie, coerenţă totală, de tipul acţiunea asta duce la efectul ăsta prin următoarea cauză eficientă, te pomeneşti că dai la tot pasul de ‘normalitatea’ absolut crasă a insului H. Împiedicat, banal-ridicol, total insipid. Îl lăsai singur în conversaţie, vorbea trei ore până cădeai epuizat. Spre groaza noastră, lucrul duce analitic acolo. În punctul mort. Care e Nespusul.
       Ne ajută mult repulsivul fizic, mustaţa ridicolă, grimasele, urletele animalice în megafoane. Dacă din el ar fi rămas numai imagini cu discursuri ţinute pe un ton normal şi întruniri politice neisterice (ca acele ore de înregistrări clandestine pe un dictafon, conversaţii pe o voce normală, care au tulburat-o pe Arendt), am fi fost cu totul incapabili să explicăm, azi, ceva din ce s-a petrecut.
       Stalin – surâde tot timpul şi stă calm la o tribună. Nu poţi pricepe absolut nimic.

       B.-H. Lévy l-a întâlnit pe Kissinger, într-o sinagogă ‘liberală’ din New York. Are 98 – o victorie în sine -, merge cu un fel de cadru din acela deambulatoriu, cu rotiţe şi frâne, cu care eşti totuşi autonom. Încă e flatat când i se cer profeţii şi analize consultative despre stările de lucruri. L. pretinde că i s-a iertat totul: China, Bangladesh-ul, dictaturile din America de Sud, oamenii vor doar să-l vadă şi îi zâmbesc.

       Pe vremuri bogaţii erau graşi şi dezgustători, iar săracii slabi şi cu o distincţie mizerabilistă certă: ţăranul era ciolănos, palid, cu o ţinută dreaptă. Azi e invers: niciun caz de obezitate hidoasă printre bogaţi – nici măcar unul. Săracii sunt îmbuibaţi, corpuri descentrate alunecând ca nişte mingi pe trotuare, siluete groteşti etc., efect evident al primelor generaţii ajunse la suficienţa hranei.
       Reprezentai un burghez în caricaturi, la 1900, prin silueta obeză, asta era de ajuns ca să fie dezgustător în ochii poporului. Acum, poporul e dezgustat în propriii ochi?
       N-ar fi exclus ca, privind strada, spectacolul ei, oamenii să se deteste de fapt.

       C., plimbându-se pe aleile din Père-Lachaise, se apropie de mormântul prietenului său Gabriel Marcel. Un paznic – veneau alegerile – îi spune, arătând o alee plină de morminte: ‘Aici, comunişti şi necomunişti se odihnesc în pace’.
 
 
 
 

~

•5 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Sondaj în care s-ar vădi că ateii şi agnosticii sunt, pentru prima oară, majoritari în Franţa. Franţa nu mai e ‘fiica mai mare a Bisericii’. Iată-ne majoritari în ceva. Cât de straniu. Noi care eram făcuţi să fim minoritate.
       Bieţii noştri străbuni republicani şi laici, care spuneau ‘Vrem să stingem luminile din cer’. Dacă ne-ar vedea acum, cu luminile în braţe, neştiind ce să facem cu ele.

       Noica era convins că regimul comunist va mai dura 200 de ani. Întrebată de G. Banu dacă într-un târziu comunismul se va prăbuşi totuşi, M. Lovinescu replica, ferm: niciodată.
       Pentru a-mi aminti cât suntem de ridicoli pictând viitorul. Şi că un ins, oricât de avertizat (nu era oricum cazul lui M.L., o tipă minunată, dar o exaltată care se stăpânea cu greu – Unde scurte e plină de diagnostice retrase -, sau al lui N., cu un apostolat înduioşător prin naivitate şi angelism), oricine ar fi acel om, e doar un ins, un ins, un ins.

       Unul dintre lucrurile dobândite cu anii: nu-ţi mai pasă într-atât. Mai întâi, nu atât de mult, pe urmă aproape deloc, şi fiecare etapă te miră, pentru ca, în fine, să ajungi la rezultatul: zero. Cum de nu mai reacţionezi ca înainte, dacă n-ai devenit între timp altă persoană? Lucruri care te-ar fi afectat absolut sigur, la care ai fi sângerat, se răsucesc ca un nor alb şi dispar, şi tu ridici din umeri.
       Uscăciune, oboseală sau înţelepciune, habar n-am. Vine o vreme cînd nu-i mai asculţi pe valeţi. Mica învolburare falsă a lumii ţi se pare ceva la o mie de mile şi un ciudat capitol, de neînţeles, se încheie. Cel populat cu semeni în coregrafie de teatru, cu morală, cu bombastic, cu evenimente, cu non-evenimente, toate împreună. În vechea sensibilitate ulcerată era probabil ceva bun, ea te făcea mai atent la lucruri. Poate s-a tocit ceva esenţial în tine. Şi pe urmă îşi spui: nu. S-a tocit anodinul, secundarul pestriţ, numărul de circ, varietatea de nimic.
       Auzi că a murit cineva. Tot zgomotul lumii e o insultă la adresa vieţii lui. Deci, fără zgomotul lumii. De acum înainte, fără zgomotul ei.
 
 
 
 

~

•4 noiembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Jacques Brel: ‘Eu n-am ştiut că sunt un fiu de burghez decât pe la 21, 22 de ani. Înainte de asta, nu ştii. Când se naşte un copil şi e chinez, el nu ştie că e chinez. Nu ştie că e chinez decât dacă trăieşte la Bruxelles şi se întâlneşte mereu cu oameni care-i spun: bună ziua, chinezule. Eu n-am ştiut că sunt flamand decât când am ajuns în Franţa şi mi-am dat seama că nu eram francez’.
       Da, celălalt te defineşte şi te face, te alcătuieşte, Sartre avea radical dreptate. Am nevoie de privirea lui – rea cel mai adesea, malefică, uneori bună, dar e cu totul secundar că e bună sau rea – ca să aflu nu doar cine sunt, ci că sunt ceva. Până atunci sunt lucru. Nu că nimeni n-ar exista fără ceilalţi, dar nimeni nu e ceva fără ceilalţi. E magmă, pastă informă, virtualitate. Asta e foarte nedrept. Să-l aştepţi pe inamic să te definească pentru a şti ce eşti (Sartre a mers până la a spune că antisemitul îl defineşte pe evreu, într-un text care nu a fost înţeles). Într-adevăr foarte nedrept. Dar nu contează dacă e drept sau nedrept. E pasionant inamicul care vrea să te ucidă, să te excludă, dar, până atunci, te defineşte.

       În cartea postumă a lui Jean Daniel care iese curând, o întrevedere cu un Mitterrand pe moarte: ‘Domnule Preşedinte (…), ţara se schimbă, acea clopotniţă de pe afişul dvs. electoral o s-o vedeţi, în puţin timp, flancată de două minarete’. Şi observaţia de o fineţe remarcabilă: ‘conivenţa secretă a musulmanilor cu teroriştii, chiar când îi dezavuează public’. În timp ce o fac. Conştiinţă duală şi arrière-pensée, motivaţie ascunsă. Un tip solid, de stânga, dacă vreodată a existat unul.
       Realitatea: tensiune adâncă a falsului şi a dublei conştiinţe. Îi aperi pe cei care nu vor să se apere ci sunt în atac, în plină fandare, cu permanent discurs dublu fiindcă nici ei nu sunt situaţi în raport cu propria conştiinţă.
       În vulgată, presă etc.: islamismul ar fi ceva rău (terorism, radicalism etc.), în timp ce islamul e ceva bun – uimitoare neînţelegere. Islamismul nu e însă altceva decât islamul. E ca Dasein-ul, când H. a fost întrebat dacă e omul. Dasein-ul nu e omul, a răspuns, dar el nu e altceva decât omul. Păi… atunci e omul; dialectică comică, îţi vine să-i dai o palmă, raţiocinaţia aceea clasică de neamţ, sugerând false mistere. E acelaşi lucru cu islamismul, care nu este altceva decât islamul, nu e situat în afară. Musulmanii trăiesc cu această permanentă dublă conştiinţă a şireteniei, e cumplit. Totdeauna cu straturi de răspuns şi evaziune, pentru că nu pot spune adevărul fără învelişul sofistic. Imensă perfidie şi dramă. Vă vrem răul – dispariţia: să deveniţi noi -, dar vă rugăm să nu vă prindeţi niciodată că vă vrem răul. Vă rugăm foarte mult, ţinem chiar să vă rugăm din suflet: faceţi pentru noi acest efort?… Noi ştim, privind această chutzpah, ei ştiu că noi ştim, şi ne privim oblic. Niciunul nu face primul pas în adevăr. Încetaţi: sunteţi asta. Să pornim de aici.
       Explozie, oare. Un braţ-de-fier masiv, la nivelurile cele mai subtile, mai adânci.
       Poate, explozie. Finalmente. No idea.

 
 
 
 

~

•27 octombrie 2021 • Un comentariu

        Beigbeder, art. vechi: ‘De ce citesc? (…)
        Citesc fiindcă viaţa nu mi-e de ajuns (cum spunea Pessoa).
        Citesc ca să nu le spun prostii femeilor.
        Citesc ca să nu mă uit la [serialul tv] Secret Story.               
        Citesc ca să fiu în altă parte.
        Citesc ca să devin tu.
        Citesc fiindcă e singura activitate din lume care-ţi permite să fii în acelaşi timp singur şi însoţit.
        Citesc ca să mă mut în capul lui Montaigne.
        Citesc fiindcă Flaubert îmi vorbeşte de melancolia pacheboturilor.
        Citesc aşa cum scria Gide Paludes: ca să-mi explice alţii de ce citesc.
        Uite: citesc pentru că Montaigne, Flaubert şi Gide mă învaţă cine sunt.
        Citesc fiindcă e o şansă să ai interlocutori aşa de în vârstă: Montaigne 477 de ani, Flaubert 189 de ani, Gide 141.
        Citesc pentru a-i asculta pe morţi. (…)
        Citesc pentru a ieşi din casă, fără să ies.
        Dar citesc şi pentru a-i auzi pe vii.
        Citesc pentru ca Pierre Ducrozet să-şi înceapă romanul cu frazele astea două: ‘Stăteam şi mă uitam cum îmi creşte părul. Soarele începea să mă scoată din sărite serios, şi ploaia la fel’.
        Citesc pentru că Mathieu Terence ţine la cuvântul ‘penumbră’. (…)
        Citesc ca să nu îmbătrânesc.
        Citesc ca să evadez din societate, ca şi din mine însumi.
        Citesc ca să fiu liber.
        Citesc pentru a nu fi deranjat.
        Citesc pentru a nu răspunde la telefon.
        Citesc pentru a nu mai fi aici, ci acolo.
        Citesc fără motiv. Citesc ca să citesc’.
        Nu e prea rău. Mai ales că el citeşte pentru a scrie. Dintre toate, cea mai tulburătoare e: ‘pentru a-i asculta pe morţi’. E-adevărat că e cazul să n-avem impresia aia ciudată că suntem singuri pe lume. Alţi tipi au mai trecut pe aici. Nu ştiau ce e un ‘telefon portabil’, dar au păţit cam aceleaşi lucruri şi au surâs, păreau să aibă un fel de înţelepciune. O solidaritate ciudată cu Timpul se dezvoltă, de parcă toţi zâmbim de undeva şi ne facem semn: uite, chestia asta e colectivă. Uite, am trăit. Citim ca să luăm o pastilă amară. Şi: ‘citesc ca să fiu în altă parte’. În altă parte şi altă dată şi aici, desigur.
        Dar nu e numai pentru a găsi o confirmare. Cu observaţia colosală a lui Fran Lebowitz (documentarul lui Scorsese), ‘O carte nu e o oglindă, o carte e o fereastră’. Cititul întreprins pentru a te confirma, pentru a vedea şi la alţii defectele şi întâmplările tale (şi la G.L. am văzut lăudată viziunea asta, lectura ca oglindă şi alint tautologic, bleah, de neînţeles) e cititul frustratului, al meschinului, al minoratului care imploră mângâiere şi un dublu. E o neînţelegere totală.
        Lectura adevărată, mare, te scoate din tine.
 
 
 
 

~

•26 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Se obiectează că e absurd să faci mare caz de moarte, de vreme ce ne întoarcem de fapt în neantul din care am venit, cel dinaintea naşterii (obiecţia lui Epicur).
       Argumentul e inept. Nu revenim în acelaşi neant. Una e ca un lucru să nu fie, alta e ca el să nu mai fie – pentru a marca un inevitabil ‘punct Godwin’: una e să nu se nască 6 milioane de evrei, alta e să fie omorâţi 6 milioane. Cele două neanturi nu mai sunt la fel, calitatea lor e diferită: non-fiinţă pe de o parte, dispariţie de fiinţă pe de alta. Anti-naştere aici, pro-moarte dincolo.
       Nu e nicio consolare să ni se repete, pedant, că, murind, revenim ‘acasă’, în neantul inaugural. E un alt neant acum. Nu revenim în nicio casă cunoscută.
 
 
 
 

~

•23 octombrie 2021 • 3 comentarii

       Mă gândeam acum că noi, generaţiile care au prins cât de puţin comunismul, n-avem ce face şi ar trebui să dispărem cât mai repede. Ştiu că e o teorie cam falsă să spui că există o tară de generaţie, dar de data asta chiar mi s-a părut că stă în picioare. Nu cred că ăia care au prins nazismul în Germania au mai fost cât de cât normali. Suntem taraţi grav de istorie sau de nu ştiu ce anume, şi lucrurile nu merg. Suntem ultimii tipi cu un discurs din ăla ‘moral’ în sensul cel mai groaznic. Noi nu avem firesc. Totul e interpretat în cheie ciudată şi răsucit, fraze, evenimente, avem în discurs etaje, straturi, niveluri de aluzie, totul groaznic de plicticos.
       Generaţiile care vin au firesc. Ştiu că sunt mimetice şi total americanizate în sens prost, blabla, dar au firesc. Dezinvoltură. Nouă nu ne iese uşor firescul, ba chiar nu ne iese deloc.
       Dar pe lângă moralină:
       Injuria. Avem injuria uşoară, calomnia nevrotică, tară evidentă de abuzaţi istoric, de umiliţi afolaţi.
       Arborescenţă în fraze. Insistenţa în discurs, tăierea firului în patru. La cei care scriu prost, uzul de adjective. Ba chiar mai multe unul după altul, în listă, simptom al unei gândiri goale, în care aluneci spre pamflet fiindcă lipseşte noutatea sau stilul. Apodicticul, decretele.
       Uşurinţa în ataşamente şi respingeri, şi rapide respingeri ale fostelor ataşamente – totul aşezat în echipe, buni şi răi, ai noştri-ai lor. Simplitatea dezarmantă de judecată, ca a unor copii. Glume de spital, gândire de spitalizaţi. Toate astea au rămas după 32 de ani, nu s-a cizelat nimic. Am fost în infern şi se vede.
       Cei din emigraţie la fel. Chiar şi azi recunoşti dintr-o mie un imigrant din Est, după atâtea decenii: se fotografiază cu mâncare. Cu feluri de mâncare în faţă, la restaurant sau cafenea. Venit dintr-o istorie de privaţiuni, în care mâncarea era simptom de abundenţă. Şi mai ales privirea aia de câine bătut, zâmbetul nesigur. Toate se văd din Lună.

       Cineva: ‘Încă îi mai confund pe Truman Capote şi Al Capone’.
 
 
 
 

~

•21 octombrie 2021 • Un comentariu

        Oamenii au în optimism o înrădăcinare biologică foarte adâncă, care-i face incapabili să aprecieze calitatea vieţii. De la nabab la cerşetorul de la colţul străzii. O înclinaţie înnăscută spre optimism îi face să creadă că lucrurile în general vor deveni mai bune, îşi amintesc binele mai mult decât răul, sunt siguri că viitorul va fi mai bun decât de obicei este, fac judecăţi despre calitatea vieţii comparându-se cu alţi semeni şi îşi supraestimează situaţia. Ca într-o ‘schemă Ponzi’, aceşti oameni nu pot fi convinşi, câtă vreme li se pare că sunt în câştig. Judecata spontană a unui ins asupra calităţii propriei sale vieţi nu poate fi una sigură sau demnă de încredere, din pricina acestei părtiniri naturale, a acestui bias optimist. La asta se adaugă vulgata, sapienţialul public şi ‘psihologia’, care îi conving că optimismul e normalul iar adevărul e descurajare şi depresie (care-i împiedică să funcţioneze în societate), şi celelalte discipline normative care exilează adevărul existenţial cât mai departe, impunând minciuna frumoasă şi ignoranţa fericită ca normalitate funcţională.
       Aici soseşte, timid, literatura… În vârful picioarelor, cu masca pe figură ca un terorist, se apropie furtiv, îşi pune bomba şi o ia la fugă. Niciodată societatea nu va iubi literatura, artele, gândirea şi nu va şti ce să facă cu marginalitatea lor. Va prefera ‘ştiinţele umane’, care oferă o falsă subversiune de corectiv, perpetuând iluzia necesară. Scriitorul e celebrat, ca figură, pentru că spune ceea ce noi nu spunem, apoi marginalizat pentru că spune acel nespus care nu se spune. Atitudinea faţă de el e mereu ambivalentă. Nu cred că un scriitor poate fi ‘iubit’ cu adevărat, celebrat, laureat, şi de altfel recenta injoncţiune şi suprapunere istorică, în ultimele două secole, cu domeniul starletei e pe ducă. E ceva normal un scriitor bogat, dacă e citit, dar nu un scriitor premiat în exces. Dacă primeşte un premiu, merge să-l încaseze, mulţumeşte şi o ia la fugă, dispărând din nou câteva luni sau ani. Nu poate sta la o televiziune, să fie întrebat de zborul în cosmos şi soarta economiei. Va răspunde desigur, pentru că e politicos, dar ştiind bine că n-are ce căuta acolo. Un scriitor cu un şir de premii mai lung decât e cazul e suspect şi pentru el însuşi. Acel ‘şleau’ ciudat pe care intri în societatea de azi şi, cu câteva premii, începi să aluneci şi să pătrunzi pe liste, luându-le şi pe celelalte, bifând cu zecile, înlănţuind lansări, excursii sau conferinţe. El nu poate să nu se întrebe pentru ce naiba îl premiază societatea. Ce a făcut, altfel spus, într-atât de îngrozitor greşit, când lotul lui e singurătatea, jocul eschivei, penumbra, adevărul, tragedia intrinsecă, deplină.
 
 
 
 

~

•19 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Principiul opoziţiei controlate. Dacă ai controlul asupra opoziţiei, controlezi democraţia. Nu un control asupra puterii, care e prezentul, statu quo-ul, ci asupra opoziţiei – viitorul, schimbarea, iluzia următoare. De aceea partidele de la putere se simt libere, iar cele din opoziţie în mod ciudat încorsetate. În opoziţie capeţi toate cearcănele, iar la putere zâmbeşti galeş, inconştient. La sfârşit un salt dialectic nu are loc, schimbarea reală nu vine şi unii seamănă cu alţii în atât de stranie măsură. Principiul opoziţiei controlate e fundamental din anii ’70-80, în societăţile noastre.
 
 
 
 

~

•17 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Am observat cât e de greu să citeşti ceva ce nu-ţi convine. Un articol care vine împotriva tuturor convingerilor tale, şi trebuie să-l termini totuşi. La sfârşit, articolul e prost, autorul imbecil, stilul imposibil şi toate celelalte. Suntem învăţaţi să citim doar ce ne place, aşa a fost din copilăre cu literatura, să alegem ce avem chef din filme, spectacole etc., e ceva de neconceput să parcurgem o linie de raţionament în care nu credem. Ca şi cum am purta haine pe care nu le vrem, fistichii, dizgraţioase. Cu ce drept ni se cere asta. Cine s-a prins că oamenilor le place să stea în universul, în ‘bula’ proprie, să meargă pe străzile preferate de ei, şi că toate acele poveşti cu deschiderea sunt palavre şi că nu pot fi judecaţi pentru asta a dat lovitura.
 
 
 
 

~

•15 octombrie 2021 • 2 comentarii

        Obsesia absurdă de a nu fi avut un ‘proces’ al comunismului în Est, ilustrată mereu prin analogia fericită a Nürnberg-ului. Da, în Germania de după război i s-a intentat un proces nazismului. Dar nu de către germani. Oare poate să scape cuiva nuanţa aceasta, că a venit cineva din afară, de peste Ocean, să facă un proces? Cineva care e în boală nu poate să-şi judece boala. Şi în nicio ţară comunistă nu a fost un proces al comunismului. 40 de ţări erau comuniste în 1989 – 5 mai sunt încă astăzi, mai mult sau mai puţin. Nici măcar în una n-au venit ‘nişte străini’, americani de peste Ocean, după o Debarcare sângeroasă pe o plajă Omaha, să facă ‘un Nürnberg’. Şi poate că nici americanii înşişi nu l-ar fi făcut, dacă n-ar fi sperat că e o metodă bună de ‘denazificare’, înspăimântaţi de nivelul de fanatizare războinică a germanului de rând. S-au gândit că printr-o ruşinare intensă, un shaming internaţional, cu săli de tribunal şi cu uniforme şi cu jurnale de ştiri, vor obţine ceva. Au obţinut, însă doar pe jumătate şi doar ca o victorie morală, relativă ca toate victoriile. Nu s-au mai înhămat la alta; niciun alt ‘Nürnberg’ n-a mai avut loc în Japonia sau în celelalte ţări eliberate.
       Nürnberg-urile nu se nasc, mai întâi, din interior, ca o dorinţă internă a naţiunilor de suferinţă, remuşcare şi purificare, cum se întâmplă cu conştiinţa religioasă a unui individ. E o concluzie psihologică la îndemână. Iar cea politică: Nürnberg-ul va rămâne un eveniment unic în istorie, oricâte războaie ar mai avea loc, un fel de stranietate de civilizaţie. Ai cucerit o ţară, ai învins acel popor; ce sens mai poate avea să îl judeci. E tautologic, căci ai câştigat deja. E ca şi cum ai aplica o pedeapsă dublă, ‘double jeopardy’, o absurditate juridică în care contravenientul e bătut de două ori, sau amendat de două ori, pentru acelaşi lucru. Invocarea moralistă a ‘unui Nürnberg’ a rămas probabil ca o naivitate de analiză politică şi morală. Întâi, nu aveam Străinul care să-l facă. Apoi, nu se repetă un hapax, un eveniment prin definiţie unic, cu o singură apariţie în istorie.
       Uneori mă gândesc că ar trebui să ne pară rău. Alteori, nu ştiu. Mă întreb dacă aş fi vrut să văd ‘un Nürnberg’ în România. Hm. Naziştii au avut un regim de 13 ani, s-au putut scutura; noi, unul de 43. Au fost două generaţii complet imersate. Maculate interior. Ar fi trebuit să fie judecător o a treia. Slabă ipoteză. Simt că cineva ar fi trebuit să plătească. Dar atunci, în clipele acelea din ’89. Probabil, cu o reacţie sângeroasă la adresa tuturor activiştilor, un fel de exemplaritate a răzbunării – dacă în fiecare orăşel şi oraş mare ar fi atârnat câte doi tipi, doar doi, la stâlpul infamiei, câteva zile, în centrul urbelor. Mulţi n-ar mai fi avut curajul să-şi arate faţa 10 ani (de altfel, destui fugiseră deja pe la ţară, erau siguri că urmează asta şi simţeau perfect că o merită). Acea exemplaritate sălbatică, dar reală, a istoriei. Am fi avut un alt demaraj? Nu ştiu. Şi s-a pierdut ocazia (cel mai ciudat slogan revoluţionar inventat vreodată a fost ‘Fără violenţă’, ceva cu totul uluitor, şi istoric cea mai stranie enigmă a timpului) iar o alta nu a mai apărut. (A fost acuzat V.T. pentru două cuvinte simple pomenite într-un raport livresc: ‘ilegitim şi criminal’. Te întrebi cum altfel s-ar fi putut numi cei 43 de ani, o plimbare de duminică.)
       Nürnberg a fost ceva unic. Ideea de ‘un Nürnberg’ e un tren care a plecat din gară.
       De altfel, nu există nicio gară şi niciun tren pe undeva.
 
 
 
 

~

•12 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Documentarul despre Hemingway, recomandat de B.E. Ellis. Şase ore. Am înţeles mai bine Primul război. Cum câţiva din familia mea au fost la acel război, cum atmosfera se putea vedea din câteva scrisori trimise şi din povestiri, am crezut că întrezărisem câte ceva din aerul timpului. Dar nu. Carnagiul nu-l văzusem. Şocul acelor tineri făcuţi să vadă în ochi moartea, şi mai multe zile la rînd, şi de câteva ori pe zi. Pierderea simţului umanităţii, şi apoi a simţurilor. Şi chinul de a simula că eşti uman, seara, când scrii o scrisoare acasă, deşi în jur vezi doar noroaie şi sânge şi ştii că totul e pierdut sau nu prea mai are mult sens, dar tu nu poţi vorbi despre asta. H. a primit 220 de fragmente de şrapnel în picior, şi s-a considerat norocos, fiindcă în explozie unii au murit şi alţii şi-au pierdut picioarele. Iar asta era atmosfera zilnică. ‘Moartea e ceva foarte simplu. Am privit moartea şi, credeţi-mă, ştiu’, scria familiei. Luni de zile după întoarcerea din război a dormit cu lumina aprinsă. Apoi, toată viaţa, când era nevoit să doarmă singur aprindea lumina.
 
 
 
 

~

•7 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        ‘Optimiştii scriu prost’ (Valéry). E ceva adevărat aici (evident, şi Gide, şi Proust, şi Céline şi atâţia alţii au repetat-o etc.). Nu că ‘pesimiştii’ sau scepticii, ori stoicii şi cinicii şi nihiliştii favorabili dispariţiei speciei umane, şi dezabuzaţii şi indiferenţii etc. ar scrie automat bine. Dar optimiştii – da, scriu finalmente prost. Acea întorsătură finală a frazei, tonul însufleţitor către un bine ‘colectiv’, îmbrăţişarea în umanitate şi nuanţa de roz strică tot tabloul. Curios cum o viziune, o simplă viziune generală, poate să facă praf o proză, un stil, un ton, care sunt particularul. Ca şi când, cu o percepţie trandafirie, n-ai avea o voce bună şi n-ai mai putea cânta. Ce legătură? Şi totuşi se întâmplă exact asta…
 
 
 
 

~

•3 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

       Hitchens e, cred, primul care observă că Bin Laden detesta, ca început al declinului, pierderea de către musulmani a Asediului Vienei, întâmplată la 1683, pe… 11 septembrie.
       (Şi Amis identificând un complex al naşterii: al 17-lea copil, cu 52 de fraţi. Nici mezin, nici primogenit, nici măcar cadetul. Din 53 de ‘prinţi’ saudiţi, să fii pe locul 17…)

       Nimeni nu-şi iubeşte idiomul propriu ca francezii. Daca faci o greşeală de limbă, poţi să te muţi din cartier. Ţi se iartă dacă eşti străin sau metec. Altfel, eşti doar un troglodit, oricâte probe de umanitate ai da, nu te uită 20 de ani. C. a întâlnit o portăreasă care citea dicţionarul Larousse… Nu se poate compara cu ce e altundeva pe lume. Cumplit de trişti de decăderea Franţei, pe care o recunosc numai în şoaptă, se agaţă de limbă cu un fanatism de colecţionar de timbre sau de coleoptere.
       Dacă ştii tu însuţi ce a fost Franţa, eşti mai copleşit decât ei.

       Bernadette Chirac: ‘Cei care ştiu nu vorbesc nimic, cei care vorbesc nu ştiu nimic’.

       Nu există lucru care să nu devină interesant, dacă îl priveşti suficient de multă vreme – verific observaţia lui Flaubert astăzi. Privind un obiect surprinzător de urât, o feronerie ciudată imitând viţa-de-vie, ceva inimaginabil ca varietate de oroare. După jumătate de ceas, trăgând din cigarillo, luând câte o înghiţitură de cafea şi privind cum se reflectă soarele în ciorchinii aurii, am început să-i găsesc calităţi, pe ici-pe colo, originalitate; am plecat, ca să n-o declar un obiect artistic.

       Momentul când îţi dai seama că toate acele cărţi şi obiecte de artă, şi acele întâlniri şi agape subtile nu au, de fapt, nimic să-ţi spună. Că nu există ceva ce se poate ‘afla’. Niciun gânditor, niciun scriitor pe care trebuie să-l ‘aştepţi’, pe lume, pentru că are ceva să-ţi spună. Absolut zero. Singur în faţa absolutului propriu.
       Un cutremur straniu.

 
 
 
 

~

•3 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Argumentele lui Beccaria pentru dreptul de port armă (lansate din perspectiva unei filozofii a Luminilor):
       – e o garanţie a suveranităţii cetăţenilor. Delincvenţii sunt mai puţin înclinaţi să atace o casă potenţial înarmată; riscul e mare şi pentru laşi, şi pentru curajoşi.
       – interzicerea armelor nu-i afectează niciodată pe delincvenţi – care fac rost oricând de ele, în orice societate – ci totdeauna pe cetăţeni paşnici. Niciodată pe bogaţi şi elite – care le pot achiziţiona oricând -, totdeauna pe săraci şi supuşi. Ca şi vânătoarea, portul de armă era o determinare de status şi un drept de aristocraţi.
       – nu se interzice ceva doar pentru că e riscant (focul pentru că arde, apa pentru că te poţi îneca în ea). Da, armele sunt riscante, la răstimpuri debili mintal intră în licee americane şi trag. Nu e relevant pentru dimensiunea şi problema istorică.
       (Şi la Aristotel (Politica), Montesquieu, Locke, Tocqueville, Machiavelli etc., argumentul: portul armei e garant al libertăţii, ultim recurs, dar şi certitudine a unui regim liberal în cetatea aia: frica statului sau a tiranului de a porni împotriva unor cetăţeni înarmaţi la orice colţ de stradă. Nicio armată nu face asta etc. Argumentele cele mai simpatice – în registrul patetic şi lucid – au fost aduse la noi, cred, de Steinhardt.)
       Dar cel mai frapant e contrafactualul istoric. Dacă nu eşti sigur şi vrei, cu onestitate, să tranşezi. Din cauză că în America tema aparţine azi extremei drepte, se prelungeşte inexplicabil un malentendu: se crede că dreptul de a purta armă e un deziderat de dreapta, reacţionar sau conservator. Lucrul e comic. Cel mai uşor e să-l aperi dintr-o perspectivă de stânga. Într-adevăr, elitele şi stăpânii mijloacelor au totdeauna arme: în toate regimurile istorice, ei le deţineau sau purtau liber, iar insul comun era dezarmat prin normă. Asta îi şi face stăpâni: dreptul de moarte asupra celorlalţi. Revoluţia Franceză n-ar fi izbutit fără spargerea unui depozit de arme din apropiere, cu care s-a putut porni asupra Bastiliei. Invers, 1907, la noi, n-ar fi putut fi reprimat şi jacqueria ar fi poate o revoluţie, dacă ţăranii ar fi avut arme de foc în loc de topoare primitive (regimentele trimise au tras fără ripostă sau probleme, oamenii au fost împuşcaţi ca nişte iepuri, e ceea ce i-a îngrozit pe Caragiale şi pe ceilalţi. – Tot astfel, nişte ţărani înarmaţi ar fi primit subit delegaţii de negociatori…). Pentru a nu mai vorbi despre sclavia din America, perpetuată pentru că armele de foc au fost în tabăra dominanţilor. Să ne gândim la o populaţie de negri care ar fi avut arme… – sclavia mai ţinea şase luni. Primul lucru pe care l-a făcut Vichy-ul pro-nazist a fost să interzică prin decret deţinerea armelor de către evrei, sub pedeapsa cu moartea. (Marx: armele de foc şi muniţia au fost inventate ca monopol de către bogaţi şi puternici, sunt privilegiul de clasă al celor care pot omorî, polarizând social şi rasial. O populaţie dezarmată e masacrată fără milă etc.) Să ne gândim, apoi, la o percheziţie a naziştilor într-un imobil în care se ştia că toţi evreii erau înarmaţi… Ce au fost evreii din ghetoul Varşoviei până au primit arme; ce au fost după. România, dacă după ’45 s-ar fi ştiut că fiecare ins vizitat în toiul nopţii de Securitate are, absolut firesc, câteva arme în casă… Cum ar fi păşit în vârful picioarelor, cu bătăi discrete în uşă, cu rugăminţi.
       E aşa de evident, că trebuie să fii complet bornat ca să nu vezi că arma e garant de libertate politică şi enervează pe lume doar elitarul nemărturisit, bogatul, oligarhul, tiranul – crima de stat.
 
 
 
 

~

•1 octombrie 2021 • Lasă un comentariu

        Insulta nu e interesantă şi, dacă poţi, merită efortul să te abţii de la ea. Ceea ce face mai rău e că-ţi ascunde argumentul valid şi ţi-l compromite. Poţi înşira o demonstraţie imbatabilă, dacă la sfârşitul ei pui cea mai mică insultă, accent pamfletar sau familiaritate, ai îngropat-o pentru totdeauna. A, era prin urmare neserios… S-a terminat. (Singura care e îngăduită şi nu falsifică argumentul e ironia, dar trebuie să fie ceva absurd de voalat şi de aerian. Mai bine te abţii, dacă nu poţi lovi nota asta.)
       Tipi destul de subţiri care, spre bătrâneţe, au ajuns nimic. Totul din cauza insultei, o mlaştină.
       Ştiu cine e de vină: moralismul. Nenorocita de indignare. Asta îmi aminteşte fraza lui Nietzsche din Jenseits…, ‘Nimeni nu minte mai mult decât un om indignat’. E un fel de nebunie vâltoarea indignării, o pierdere a limitei în numele limitei. Când înfierezi o nedreptate derapezi aşa de mult, minţi atât de flagrant, în simbol sau în proporţii, că te înspăimânţi tu însuţi. Indignaţi care, cu ochii tulburi, sufocându-se în retorică, arătau mai rău decât monştrii pe care-i denunţau. De ce trebuie să faci rău în numele binelui, să minţi ca să spui adevărul mai înalt, să fii nedrept şi josnic şi fals în mijloace pentru a împlini scopul moral, e un mister pe lângă care Machiavelli a trecut înţelept. El a rămas, prudent, la grandiosul public, fără să ne lămurească deloc misterul privat. Fiindcă, dacă victima seamănă cu călăul, dacă ochii lor sunt la fel de injectaţi, şi dacă tot ce-i desparte e actul – josnicia comisă, omorul, genocidul -, nu te poţi împiedica să te gândeşti că distribuirea lor într-o tabără sau alta – tu în echipa Hitler, tu în echipa Gandhi – a ţinut de hazard.
       Doi fraţi copilăresc laolaltă, identici în toate, se iubesc, trec prin toate împreună, sunt la fel de buni şi ştiu la fel de multe şi profunde lucruri. La un moment al vieţii unul iese pe o uşă din faţă, altul pe uşa din dos – şi asta e tot.
 
 
 
 

~

•27 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Sollers povestea deja că Sarkozy l-a chemat să-i dea nu ştiu ce decoraţie şi, în discurs, a ţinut nepărat să vorbească de Roland Barthes, pronunţat ‘bartès’. Sollers ar fi putut să plece lăsând decoraţia pe masă, dar avea destul umor. Lucrurile alunecaseră de mult, cu Berlusconi, Bush etc., clasa politică schimbase etajul peste tot, după Războiul rece. Atunci am avut ultimii politicieni de spiţă veche, cu un anume profil şi gravitate, iar după căderea a fost veselă, omogenă, generală.
 
 
 
 

~

•27 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Ghilimelele sunt pe cale de dispariţie: fenomen de epocă. Nu e adevărat că explozia plagiatului în lume, uriaşă pe toate meridianele, e inexplicabilă. E un fel nou de a vedea lumea, după digitalizare, care exclude sau relativizează conştiinţa proprietăţii. Ceea ce îţi apare în faţă e minunat la prima citire. La a doua citire, devine al tău. De ce. Fenomen mai relevant decât pare.
       Îmi amintesc fraza lui I. Raţiu, emblematică – singurul lucru rămas din el – şi citată de nenumărate ori ca un soi de testament al înţelepciunii sale politice: ‘Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine’. Niciodată nu a spus că e a lui… Voltaire. Dacă o va fi spus la început, cu timpul n-a mai făcut-o. (Anglofonii îl cunosc citat de Evelyn Hall, ‘I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it’, din The friends of Voltaire, şi îndeobşte i-l atribuie ei.) Evident că ştia şi că la început, prin anii ’70-80, când milita în exilul românesc din Londra, trebuie s-o fi citat cu ghilimele. Cu timpul, ghilimelele pur şi simplu au căzut. Sunt absolut convins: i s-a părut că e a lui. Însuşirea, aproprierea e un proces normal al conştiinţei, doar că unul neverosimil accelerat azi. ‘Anormală’ e citarea. Recunoaşterea paternităţii copilului. Normal e să-l consideri copil din flori, al tuturor, iar ce e al tuturor poate fi adoptat, îi poţi da patronimul tău. Fie ţi se pare că e folclor, fie că spui un lucru din propria-ţi minte. Se întâmplă mai ales cu muzicienii, care se pomenesc că au ‘împrumutat’ o frază muzicală sau alta, auzită în metrou, fluierată de un ins pe stradă, şi după un timp o transpun într-un refren. Sunt uluiţi, odată puşi în faţa realităţii. Sincer ruşinaţi şi uluiţi. În universităţi, în Vest, e dezastru, fiecare mic eseu de temă de 4 pagini are câte ceva, profii sunt epuizaţi. Şi apoi sute de tipi pe care-i vezi, pretutindeni, citând senin lucruri ca şi când le-ar aparţine, idei sau mot-uri de duh care par din producţia personală şi sunt preluate apoi ca atare, rostogolindu-se în baruri şi pe internet şi în neant. (Bietul Nietzsche, cu ‘Tot ce nu te omoară…’.) Totuşi, lucrurile acelea, acele idei, au aparţinut foarte precis cuiva.
       A crede că la mijloc e un furt conştient e a nu înţelege epoca. Nu e adevărat că trăim o explozie a falsului conştient, cu mauvaise conscience. E mai degrabă un fenomen nou, atrofierea obiectivă a instinctului de proprietate în epoca digitală.
       Mă îndoiesc că se va termina aici etc.
 
 
 
 

~

•26 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Obiecţia cuiva: nu poţi să admiri sinuciderea decât pentru că ai o proiecţie neutră. Dar dacă te gândeşti la cineva cu adevărat apropiat, la moartea căruia ai sângera, de pildă la sinuciderea copilului tău, n-ai mai spune asta. Nu ai mai spune că îi admiri pe sinucigaşi pozitivând actul ca atare. – E ceva adevărat aici. Mai întâi, durerea ar fi atât de mare, încât nu s-ar mai putea pozitiva nimic, o moarte ne aruncă pe toţi într-un fel de depresie obiectivă, luciditatea nu mai există, săptămâni, luni, ani, ceva s-a rupt definitiv…
       Desigur, dacă copilul ţi s-ar sinucide, să zicem, la 18 ani, într-o adolescenţă turbulentă, ai suferi pentru că n-a mai apucat să fie acel tată de 25. Ai deplânge virtualul, existenţa pe care nu a avut-o. L-ai plânge pe adultul de 40, pe bunicul de 65, pe insul împlinit care n-a mai apucat să fie. Dar nu l-ai putea plânge pe individul de 140 de ani, de pildă, nu i-aş putea plânge o proiecţie de vârstă imposibilă. Pentru că ceea ce fiecare genitor ştie neştiind e că propriul lui copil va muri. Că fiecărui copil căruia îi dă viaţă îi dă cu aceeaşi mână, şi în acelaşi timp, moarte. Îi dă un set de cărţi măsluite. Acea expresie a troglodiţilor, de obicei din rural, aruncată odraslelor, ‘Eu te-am făcut, eu te omor’, are inconştient şi un sens foarte precis, în adânc: eu oricum te-am omorât. Făcându-te, eu te omor oricum, îţi sunt şi genitor, şi asasin aruncându-te în existenţă limitată. Deci copilul tău va muri oricum şi va muri din cauza ta, într-un anume sens de mâna ta, tu fiind cauza primă, necesară, celelalte cauze fiind accidentul, faptul divers, relativul. Preferi să crezi că nu vei trăi să vezi tu însuţi când se va întâmpla asta, desigur, dar ştii că se va întâmpla asta şi că e ‘din cauza ta’: pentru că l-ai făcut, din exact motivul precis că l-ai făcut, îl omori. Povara remuşcării există deci deja, inconştient, în tine ca genitor. Tatăl, orice tată, îi dă în mână fiului un set de cărţi imposibile, cu care nu se poate juca.
       De altfel şi impresia generală e că se va termina radical prost. Viziunea religioasă – deocamdată tot ce-am putut înainta mai profund – se termină cu o Apocalipsă. Tot ce şi-a putut imagina umanitatea despre ea însăşi şi despre viitor e că se va termina prost. Nu bine, nu cu o plecare în Paradis, ci cu o distrugere cataclismică absolută a Pământului şi a vieţii, urmată de nu ştiu ce triaj contabil. Chiar şi ştiinţa o plagiază, proiectând un apocalips sau altul. Putea măcar ea să facă un efort, proiectând vreo viziune surâzătoare; dar ceva i-a interzis optimismul.
       Ştiam de la început, e limpede, că nu avem cărţi bune.
 
 
 
 

~

•22 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Jaccard a venit la Paris, din Şviţera lui, să se sinucidă.

jdul      Bunicul lui s-a sinucis la bătrâneţe. Tatăl de asemenea, în ziua când împlinea 80 de ani. În ultima carte, ieşită în urmă cu câteva săptămâni, Jaccard anunţa că asta e ‘ultima vară’ şi pentru el. ‘Bătrâneţea mă îngrozeşte. E rezervată laşilor. Se întâmplă să fiu unul dintre ei.’ S-a sinucis cu două zile înainte să împlinească el însuşi 80. (I-a scris un mail lui F.S.: ‘Eu am şters-o. Preia tu de aici’.) Într-atât îl interesase analiza în tinereţe, încât s-a hotărât să o confirme în datele bazale. (S-a dus odată să-l vadă pe Jung acasă, dar numai ca să-l întrebe de Freud…)
      Admiraţia mea pentru cei care s-au sinucis, aceeaşi din adolescenţă, imensă, intactă. Dispare însă, înregistrez mecanic, încă un tip care se plimba cu C. în jurul Luxembourg-ului, la 2 ale dimineţii, râzând împreună de toate.

 
 
 
 

~

•22 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        E posibil ca popoarele să-şi dorească propria dispariţie? E rezonabil să presupui că da şi că e vorba de o dorinţă cum nu se poate mai subtilă, calomniată pe nedrept, un amestec de oboseală şi nu ştiu ce anticipaţie înfrigurată. Romanii târzii puteau încă lupta împotriva barbarilor; or, ei i-au aşteptat. Nu e imposibil să ne gândim că voiau deja, în sinea lor, să devină, să fie altceva. E oricum mult prea simplă ideea că în decadenţă trebuie să vedem doar abandon şi suflu de moarte. Dimpotrivă, către sfârşit, e tentaţia irepresibilă de a trăda, de a te mixa cu altul, de a dărâma casa veche şi a ridica pe acelaşi topos iluzia nouă, de a se trăda pe sine, de a-şi schimba identitatea aşa cum unii îşi schimbă ţara sau sexul, făcând un pas mai departe… De ce li s-ar interzice popoarelor, în istorie, ceea ce obţin plenar indivizii.
       Franţa, de pildă, cred că îşi doreşte să moară. Chiar îşi doreşte, iar naţionaliştii n-au priceput nimic sau se prefac destul de bine. Franţa vrea să fie acel popor viitor, post-francez, nou, care să rezulte misterios din abandon şi mixitate identitară. E în punctul istoric precis în care vrea altceva, pentru că nu mai crede în ea şi s-a plictisit să mai încerce.
       (Cred că naţionaliştii insistă fiindcă ştiu că trădarea e în noi. Sunt acel rând doi de ofiţeri cu pistoale, din spatele liniei întâi a frontului, care, la un asalt, departe de a-şi îndrepta arma asupra inamicului, aşteaptă calm şi îi ţintesc pe ai lor, fiindcă au misiunea de a-i împuşca pe laşii care se întorc din drum. Cred că naţionaliştii şi reacţionarii simt, nelămurit, că acest morb al trădării e în noi şi că el ne tentează la răstimpuri.)
       Cred că americanii vor poporul post-american (elitele, e sigur, sunt trup şi suflet acolo de câteva decenii), francezii vor poporul post-francez – Zemmour et Co. încearcă probabil degeaba litania reconquistei, e ceva ce nu merge acolo -, germanii şi-i doresc pe post-germani. Europenii, poate, au început ca post-europeni deja întreaga aventură, de unde neînţelegerea. (Nu ştiu dacă românii şi-i doresc pe post-români. Nu mi se pare că, în Centrul Europei, abia dezmeticit, popoarele îşi doresc suficient să moară, subzistă inerţial un fel de derută a speranţei…)
       Nu e deloc adevărat că popoarele nu vor să moară, şi cred că trebuie să renunţăm sobru la premisa survivalistă în istorie. Acest soi de stadiu final, al post-sinelui, în dezvoltarea fiinţei istorice, în care un popor îşi ia dreptul de a face ultimul pas în promisiunea vidului, trebuie înregistrat ca Aufhebung secret, ca o treaptă dialectică necesară a devenirii, despre care se vorbeşte de rigoare în şoaptă, şi mai bine deloc, în manuale şi tratate specifice: brutal, dark, fiasco-ul ca promisiune a începutului.
       De decenii, e în realitate limpede, imense grupuri, foste popoare, nu mai privesc cu ochii mijiţi decât ante portas, iar asta trebuie să însemne ceva.
 
 
 
 

~

•16 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        X, despre cum citea generaţia părinţilor lui. În conversaţia curentă, vorbeai mereu despre un roman sau altul, iar în jurnalele intime achiziţionarea unei cărţi noi de la o librărie apare menţionată o dată la câteva pagini. La fel pentru generaţia sa. Continuă: ‘Cărţile erau telefoanele noastre mobile’…
       Un francez, zilele trecute: are, scriind, un sentiment de impostură de neînvins. Parcă ar fi pe lângă lume, paraşutat de undeva. Lumea ar lua-o într-o direcţie şi el în alta.
       Romanul, de la Cervantes, prezenta lumea altfel. Acum avem ideologia. Ideologia nu e numai un sistem de explicare a lumii, e o aşezare a ei în două tabere, alb-negru: stăpân-sclav, dominatori-dominaţi, trecut-viitor etc. Romanul e un sistem de complexificare a lumii, el spune: nu vă vindeţi iluzii. Sunteţi şi asta, şi cealaltă, şi victime şi călăi şi indiferenţi, încercaţi să fiţi lucizi, nu abandonaţi adevărul, coborâţi în voi înşivă, resimţiţi ruşine privindu-vă, râdeţi de voi, de simplism, de pretenţii, puneţi la îndoială lumea, nu uitaţi limitele existenţei şi tragicul, şi absurdul, şi şapa de plumb finală care constituie adevărul a tot.
       Dispare, poate, o anumită concepţie literară asupra lumii.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Mic excurs pentru starea de lucruri.
       Cred că islamo-stângismul (joncţiunea islamo-stângistă), alianţa unei anume stângi cu islamul au fost teoretizate prima dată prin ’85 de Chris Harman, un troţkist sau post-troţkist englez – conducea o facţiune minusculă (după ruptura din Internaţionala a IV-a troţkiştii erau ei înşişi o facţiune minoră, deci nivelul era de la minuscul la microscopic). Într-un articol de 20 de pagini dezvoltat mai târziu (Profetul şi proletariatul), el afirmă că, parţial şi în anumite condiţii, comuniştii revoluţionari pot face alianţă cu islamul. Ideea era simplă. Clasa muncitoare a dezamăgit, s-a aliat cu capitalul, s-a îmburghezit cu proprietăţi, maşini şi vacanţe, a abandonat conştiinţa revoluţionară şi ideea revoluţiei – deci trebuie s-o părăsim şi să ne aliem acum cu musulmanii, care sunt noii proletari, pe care trebuie să-i încurajăm să distrugă Capitalul. Sunt obscurantişti religioşi, dar sunt şi proletari care nu se cunosc şi pe care trebuie să-i aducem la lumina adevărului etc.
       De unde, prin dialectică şi lungi convoluţii, iubirea de azi pentru imigrantul arabo-musulman etc., parţial în clasa politică şi total în clasa mediatică. Iubirea şi apărarea necondiţionată pot părea iraţionale (tipi care a doua zi după 11 septembrie se întrebau dacă Turnurile gemene nu erau totuşi un simbol cam arogant, care după atacurile de la Paris întrebau inocent dacă nu exagerăm cu libertatea presei etc.), e un întreg versant retoric coerent, sistematic şi inexplicabil în afara acestei poziţii. Uniunea sacră, obiectivă, dintre burghezi, bogaţi şi suprabogaţi – care iubesc imigrantul ca noul serv – şi aceşti islamo-stângişti e inexplicabilă altfel, în mod normal un comunist n-are ce discuta cu micul Soros şi organizaţiile lui, Buffet, astronautul Bezos etc., le scuipă în faţă. Alianţa e însă obiectivă, corespund şi scopul şi mijloacele, şi deci viabilă şi fluent funcţională. În mod normal, un socialist şi un bogat n-au ce să-şi spună, finalmente unul doreşte moartea celuilalt (bogatul, dacă e socialist, doreşte sinuciderea clasei sale). Ei nu pot avea, pe un platou de televiziune, acelaşi discurs şi interes istoric, e perfect absurd şi nu s-a petrecut niciodată în istorie, leul nu stă aşezat cu căpriorul alături pe aceeaşi pajişte. Ce vedem în mod curent, în toată media, e azi rezultatul acestei alianţe nepremeditate, obiective – bogaţi, mass-media, intellos -, omogene (rezumând: minoritarism, oligarhie – denunţarea democraţiei ca populism -, ecologism, globalism), refren comun azi oricărui intello, oricărut tip din Silicon Valley şi oricărui bogat moştenitor al unei familii, oameni care nu s-ar fi întâlnit nicicum, nicăieri. E parte din spiritul timpului, dă cultura dominantă, sens Gramsci, şi poartă 95% din discursul public. Luând jurnalele mari, orice revistă de azi tratând despre orice în câmpul ştiinţelor umane, redactorii recită de dimineaţă până seara un singur lucru şi au aceleaşi opinii cu cititorii de Forbes şi proprietarii de case din Monte Carlo, ceea ce, raţional, prin telos, praxis şi în afara alianţei obiective, ar fi fost o omogenitate inexplicabilă.
       Lucrurile astea sunt perfect minore în contextul impasului uman general, fiindcă suntem în pragul necunoscutului în atâtea privinţe şi loviturile vor veni, probabil, oblic şi misterios. E speranţa scepticilor, cel puţin, una pe termen lung. Pe termen lung, vorba lui Keynes, când vom fi cu toţii morţi.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Observaţia lui George Steiner: Martin Amis e un mare talent care n-a devenit niciodată un mare scriitor.
       Remarca, crudă, e interesantă. Nu ştiu nici acum de ce un mare talent nu devine un mare scriitor, în ce constă acea treaptă subtilă, inaccesibilă, între cele două niveluri; de ce există sute de soprane uluitoare dar numai 2-3 ‘dive’ care domină totul în lume. Cred că moralina – pentru a vorbi ca Nietzsche – nu ajută defel, inhibă talentul, coboară o divă la o onestă soprană de coloratură. Amis are 72 şi a îmbătrânit brusc după moartea lui Hitchens, arată, se mişcă şi vorbeşte ca la 92; îşi adună greu gândurile, articulează molatic. Cât despre gânduri… Se grăbeşte să confirme, pe orice subiect, ideologia dominantă, cu un fel de teamă, iar lucrul îl face un pic de nerecunoscut.
       Problema e snobismul lui social. Amis a ajuns temător, e paralizat de opinia comună şi de cea intello, copleşit de toţi aceia care, în jur, fac opinia şi dau jaloanele. Asta-l împiedică să fie onest până la capăt cu lucrurile în care crede. Victimă a modelor – acum scrie nu ştiu ce roman postfeminist cu MeToo şi masculinitatea toxică etc., o calamitate -, şi în interviuri e tot mai timorat. Pe măsură ce îmbătrâneşte, baierele, curelele slăbesc. Instinctul acela autentic al scriitorului, acel ‘fuck it’ sublim şi definitiv pe care trebuie să-l adreseze lumii. Fiindcă nu e cabotinaj, e frică, realmente frică, de cineva sau de el însuşi. A luptat împotriva clişeelor de limbă şi a clacat plat în faţa celor ideologice, se pomeneşte vorbind uneori ca în NYTimes sau ca în paginile de societate din New Yorker.
       Gânditorii au avut mereu ambiţia secretă să ‘distrugă’ societatea. Nu să o salveze, ca în iluzia pioasă, fiindcă spiritul constructor nu e ideatic ci ingineresc, ceva meritoriu dar plicticos. Tabula rasa, şi pe urmă mai vedem. Ruptura e cu atât mai clară la scriitori: nu poţi fi de acord cu lumea şi totuşi să scrii – inaderenţa la lume e chiar motivul pentru care te-ai apucat… (Îmi amintesc îndemnul lui D.F. Wallace pentru un tip, în nu ştiu ce documentar biografic: ‘Fii bun. Pur şi simplu bun’, adică cel mai catastrofal sfat care i se poate da unui scriitor.) Să aderi la fluxul de opinie al vremii tale…, asta e ceva consternant. Şi nu pot să înţeleg cum anume i s-a putut întâmpla un asemenea lucru tocmai lui, un tip cu un remarcabil curaj întreaga viaţă. Timpuri ciudate. Într-o vreme constata că autorii se repetă după 70 şi nu mai reuşesc să scrie ceva cu adevărat solid, fie se menţin pe o platformă, fie descind, fără să mai ofere însă estetic surprize.
       Acel regim ‘taliban’ tocmai a creat în Afganistan un Minister al virtuţii şi al prohibiţiei viciului. L-ar putea interesa, preocupat cum e de ‘ştiri’.
       Pare tot mai sigur că morala e boala senilă a scriitorilor.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Dacă supraviețuim, în 200 de ani nu cred că vom fi foarte ușor de recunoscut. Fizic. Ce ‘gen’ sau mutre vom avea, hm. Nu ştiu dacă vom avea un trup recognoscibil. Ne vom juca serios cu biologia şi genetica, nu există normativ moral sau Poliţie care să ţină limitele. N-are sens să ne vindem iluzii. Dacă nu ne omorâm până atunci, o să ne uităm în urmă la oamenii de azi ca la strămoşul pitic din muzeul de ştiinţe naturale.
       Tendinţă interesantă în ultima vreme: efasarea existenţialului:
       – ocultarea morţii
       – ocultarea bătrâneţii
       – dezgustul pentru tragedie. Groaza de ea.
       – dispariţia interesului pentru religios – edulcorat în succedanee post-New Age, apoi stins de-a binelea, realmente religiosul ca imperativ nu mai există.
       Temele par aproape obscene epocii. În film, în literatură etc., aproape au dispărut. Le poţi aborda, dar făcând un slalom fin printre ele. Viul, da. Viul muritor, nu.
       Avem poate sentimentul că ne ‘transformăm’. Pare ceva ca o intuiţie…
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Tendința naturală de a le atribui victimelor virtuți, altitudine, elevaţie morală, pentru că sunt victime, un piedestal moral subînţeles. Şi apoi – devin la fel de dezgustătoare ca noi… Lucrul care a fost pentru noi o descoperire uimitoare, năucitoare până la asfixie, în acești ani: după ce li se face dreptate, victimele nu devin bune și uită. Dimpotrivă, continuă, fac tapaj, discret, apoi tot mai grosier, montează o industrie a victimei, vor să dea jaloanele în social, se înscriu în conclavuri de judecători etc., nu se termină niciodată. Nu se termină niciodată nimic.
       Victimele sunt la fel de oribile ca noi. Şi asta e ceva sufleteşte groaznic.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        B.-H. Lévy: debaclul din Afganistan înseamnă declinul democraţiei liberale (‘Pentru noi bate clopotul la Kabul’). Nu ştiu dacă e aşa, dacă Occidentul însuşi e în cauză. Dar se poate simţi un aer general de umilire şi deziluzie. Îi înţeleg pe cei care ar vrea înarmarea nucleară a României, pe modelul Israelului, ca proiect secret pentru următorii ani. Mai multe ţări din Europa Centrală vor începe desigur să vorbească în şoaptă despre asta, economic se dezvoltă bine şi vor vrea să ajungă din urmă Vestul: câteva focoase, 2-3 submarine, toate lucruri fezabile cu asistenţă americană susţinută şi discretă (cum au făcut-o decenii, clandestin, israelienii). În Europa nu există decât o armată reală: cea a Franţei, cu arme nucleare, portavioane etc., restul sunt glume, contingente pentru paradă. Dacă Vestul mai poate spera, Centrul şi Estul sunt complet descoperite. Nu e neapărat un sentiment de deziluzie. Dar e acea senzaţie că într-o bună zi oamenii ăştia ar putea să obosească, ar putea să plece şi am putea fi lăsaţi singuri, în coasta rusă, ceea ce nu se mai poate întâmpla în istoria noastră. Sărmanii baltici, polonii etc. sunt în stupoare. O tristeţe, o derută interioară stranie, ca un presentiment rău, plutesc acum în centrul Europei, la toate aceste popoare invitate de curând în istorie. Simţim iarăşi acel fior rece, de sfârşit de an 1947 şi alergare după ultimele bilete de tren spre Occident: se poate întâmpla. Am recăzut în incertitudine istorică.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Problema cu libertatea de expresie. Ca de obicei, e o problemă de circumstanţă şi una de fond. De circumstanţă: suntem în societăţi militantiste, puzderie de revendicări şi minorităţi etc.: cum una se înscăunează, după ce a fost împotriva tiraniei, devine imediat tiranică şi vrea să interzică restul; niciuna nu vine la putere şi spune: de acum voi fi tolerantă; să vedeţi cum ne vom deosebi de ceilalţi. Nu există deci îngeri, ‘naziştii’ şi ‘antinaziştii’ sunt perfect la unison în practica puterii, ceva uluitor şi destabilizant, un soi de pierdere a inocenţei pentru cineva onest care credea că unii sunt necesar mai buni. Problema de fond: există o neînţelegere cu privire la concept. Cum naiba ceva care are o valoare intrinsecă – libertatea de a vorbi – poate fi limitat. Ne-am pierdut oare minţile.
       La ce foloseşte o opinie. Evident pentru a fi discutată, o opinie nu e ceva făcut să fie călcat în picioare. O arunci în public, publicul o discută. Opinia nu e a ta, din momentul în care o expui, toate opiniile sunt prin natura lor publice, nu există opinii ‘private’ (acelea sunt gânduri, ceva ce n-a ajuns la expresie publică, mâzgălitura ta într-un jurnal), apologii modeste tip ‘E opinia mea’, ‘E doar ceea ce cred’ sunt contradictorii în termeni. Orice opinie se discută, aşadar. Chiar şi cele scandaloase, abjecţi sau naivi care spun că Holocaustul n-a existat, bizari care cred că femeia e inferioară şi trebuie să poarte pe cap un prezervativ, candizi convinşi că Pământul e plat. Chiar şi ei au aruncat opinia în public, ea e acolo. Şi trebuie să aibă, de partea cealaltă, preopinenţi care să zică: iată de ce ceea ce spui e nazist etc. Nu mai ai cum s-o opreşti, ca opinie, nu mai poţi trece ceea ce e public înapoi în sfera privată – cu o expresie americană curentă, nu mai poţi băga pasta de dinţi înapoi în tub. Opinia există deja prin sine acolo, e naturaliter publică. Ea nu mai e a cuiva – care poate fi pedepsit -, nu poţi amenda, nominal, ceva ce nu mai aparţine unuia. (‘Cu derbedeii nu stai de vorbă’, sfatul lui Noica, e igienă privată. Există ofensă privată, nu există ofensă publică – publicul e transgresiv.) Nu există interdicţie, cenzură, reprimare, ci de acum înainte numai dezbatere. E prea târziu. Trebuie să accepţi să-l întâlneşti pe diavol.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Nu aveţi impresia, în general, că zeul nu răspunde la telefon? Dacă Isus a spus că vine (vremurile sunt aproape) şi 2000 de ani nu a venit, nu pare un indiciu al întreruperii convorbirii?
       Îi pot pune aceste întrebări unui credincios, dar n-o fac niciodată. Întâi, n-am ce să-i ofer în schimb, pentru cazul că l-aş convinge… E groaznic să-l laşi fără bastonul, fără ancora lui. Să convingi un om de o negaţie, de neant, de ceea ce nu există mi se pare cea mai crudă întreprindere; cu ce drept. ‘Agnosticismul’ e un chin privat. Şi în fond nimeni nu poate şti ci doar aproxima aici, materia nefiind una a cunoaşterii. Ca ateul – zeflemitor, pedagog, semiabil – n-o să fiu niciodată. – Dacă o să fiu, dacă pe la bătrâneţe devin asta, nu vreau să stau de vorbă cu mine. (Am crezut întotdeauna că un revolver, pus bine sub pernă…) Dumnezeu rămâne cea mai importantă problemă chiar dacă nu există.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Ceea ce nu ne iartă femeile din perversiunea noastră sexuală e faptul că ele însele marşează la ea. Toate acele victime ‘Weinstein’ care n-au fost nici bătute, nici ameninţate, nici constrânse cu foametea şi pierderea fericirii, şi care, descriind minutele incriminate, intră într-un paralimbaj magic şi vorbesc de o ceaţă ciudată care li s-a lăsat pe ochi, de o paralizie sau siderare inexplicabilă, de un interval de minorat mintal subit în care nu puteau consimţi, un rapt în care erau acolo nefiind acolo, din care au ieşit după ce minutele în cauză s-au terminat…
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Vechii greci îi sacrificau pe urâţi. Cu perfectă brutalitate – în ritualul pharmakos, la Atena în festivalul anual Thargelia -, pentru a menţine binele comun. Mai întâi urâţii erau hrăniţi o vreme cu cele mai rafinate delicatese şi prăjituri, pe cheltuiala publică, apoi biciuiţi de mulţime cu vergi, pentru ritul de catarsis public; după caz, erau fie omorâţi cu pietre sau aruncaţi de pe o stâncă, fie cruţaţi şi alungaţi din oraş.
       Mă întreb dacă pentru a-i opri să se reproducă perpetuând urâţenia, sau fiindcă simpla lor vedere nu era fizic suportabilă, fiindcă urâtul trimite spontan la demonic.
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Cum să uiţi că, din avalanşa acestor romane care apar la început de toamnă, nu va mai rămâne niciunul ‘în viaţă’ în 6 luni.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Ce mă amuză mai mult la ecologisme e respectul ‘naturii’.
       Natura e o chestie care încearcă încontinuu să ne omoare. Asta e ceea ce face. Asta e ea. E ca un asasin care ar alerga după noi încontinuu. Literalmente, dacă te-ai vedea zilnic cu un ucigaş psihopat umblând după tine, la 10 metri în spate, să-ţi facă de petrecanie, te-ai gândi la el cu orice sentiment imaginabil, în afară de ‘respect’ sau iubire. Orice ploaie vrea să te omoare, orice fulger, orice microb, toată lumea dobitoacelor, căldura, frigul, înălţimea sau adâncimea, aerul, focul, pământul, apa, lucrurile vii care mişună sau cele moarte. Zi de zi, toată viaţa şi toată istoria nu facem decât să ne ferim: ridicăm acoperişuri, ne încălzim, facem unelte etc. Şi epopeea se termină cu natura – reuşind. Reuşindu-i de fiecare dată.
       Să-l numeşti pe acest asasin ‘Gaia’, ‘Mutter Erde’ etc. şi să-l îmbrăţişezi…, nici măcar nu te pufneşte râsul, eşti în stupoare. La mijloc e o neînţelegere nemaipomenită.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Societate a indiscreţiei generalizate, care conduce la o violenţă generalizată. Indiscreţia – Îţi vei detesta semenul ca pe tine însuţi -, denunţul civic, social, toate au fost confundate cu o bună poliţie. Societăţile tăcerii de odinioară erau oare mai bune. Nu ştiu.
       Am văzut oameni care nu mai sunt umani. Ce i-a malformat; nu mă mai întreb cine e vinovat de asta.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Candoarea duioasă numită, la români, ‘rezistenţă prin cultură’ are un sens doar dacă la cuvântul ‘rezistenţă’ se adaugă încă unul: interioară. Ai rezistat tu însuţi. Dar nu i-ai opus nicicum vreo rezistenţă sistemului. Nu era Rezistenţa franceză acolo, vreun Maquis cultural… Nu juca, vinovat, pe o ambivalenţă de sens care te poate face ridicol.

 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        B.E. Ellis: Sunt filmele o chestie terminată?
       Tarantino: Să te întreb ceva. Poţi numi 4 filme făcute anul trecut pentru care ai fi fost bucuros să ieşi din casă şi să plăteşti bilet la cinema? (..) Filmele nu mai sunt parte din conversaţie [în pop culture]. Nu doar aşa cum erau prin anii ’70 dar nici măcar cum erau prin anii ’90, poate nici măcar cât erau până prin 2005. Pentru că filmele erau o parte majoră din conversaţie. Filmele din top 10 spuneau ceva despre noi. (…) Erau o reflecţie în oglindă, erau importante, contau. (Podcast-ul lui Bret Easton Ellis, 12.07.2021.)
       De câte ori auzeam disertaţia recurentă a lui Ellis – filmele sunt terminate -, îmi spuneam, în primă instanţă: uf, placa asta de bătrân… Apoi m-am gândit că el nu moartea filmului o deplângea, ci a cinematografelor ca liant social şi fenomen cultural. Nu ‘film’ ci going-to-film, de fapt: streaming-ul din sufragerie care a înlocuit aşteptarea cuminte la rând, plătitul celor 18 dolari, aşteptarea în sala de cinema, emoţia colectivă, ecoul în societate şi în cultură etc., tot ceremonialul. Acum, însă, în terţă instanţă, de la o vreme îmi spun: stai puţin. E acelaşi lucru.
       Fără film ca artă colectivă nu există star de film. Cary Grant n-ar fi părăsit circul de vodevil, unde făcea prin adolescenţă nu ştiu ce pantomimă. Bette Davis, Bogart, Orson Welles, Hitchcock n-ar fi existat, n-ar fi venit spre film, şi-ar fi dus famelic războaiele de nişă în teatru sau nicăieri. Publicul a chemat arta, scopul a creat mijlocul.
       Acesta fiind criteriul, dacă ăsta e, filmul aşa cum îl cunoaştem e terminat şi nu e nimic de făcut.

 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Lucrul cel mai interesant petrecut acum în America: dezumanizarea albilor. Sunt ultimii oameni, rasă inferioară vinovată, e o bucurie (ultimul referendum) că numărul lor scade, ura anti-albă e singura ură rasială bună etc. În media centrală şi mainstream, în arte, în articole de sinteză, în producţia teoretică.
       Nu ştiu fenomen mai interesant. Eşecul studiilor umanist-moraliste e total.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Sloto crede că punctul de plecare al reflecţiei e dispreţul: ‘Mă întreb dacă mirarea e cu adevărat la originea filozofiei aşa cum susţin Aristotel şi Platon; pentru mine, originea ei reală e dispreţul. Filozoful îşi bate joc de ceea ce spun oamenii. Intelectualul, în schimb, n-are dreptul să manifeste dispreţ, el e condamnat să se arunce în dezbatere şi să-şi întâlnească semenii dintr-o perspectivă egală’ (‘Cours particulier’, Fr. Culture, 11.06.2021).
       Din dezgust au început să caute… adevărul şi esenţa aventurii? Destul de slab, ca elan fondator (S. e încântat de teatrul sofiştilor etc.). Dispreţul, în cunoaştere, e târziu, înfloreşte la bătrâneţe ca o boală de acrit, de edificat. După ce deja ‘ştii’, părăseşti îndoiala şi începi să dai sfaturi – impulsul pedagogic e marele semn. Pe buze începe să ţi se lipească atunci surâsul acela senin, de mort.
       Sloterdijk n-a încercat toată viaţa decât să facă suportabilă ideea de ‘elită’. Teritorializarea din Sfere, aristocratismul din Critica… sau Reguli…, fragmentele alese din Cioran şi Freud etc. (Din plimbările cu C. prin Luxembourg a înţeles că el se amuza de percepţia lectoratului propriu. Proiecţie pe linie.) Okay, nu te împiedică nimeni, poţi dispreţui senin totul. Când l-au luat la telefon era la casa personală de vacanţă. Ziarista remarcă ciripitul de fundal al unor păsări. Da, confirmă, e într-un mic paradis, crengile brazilor îi bat în geam şi aerul e bun. Un hohot de râs spart. Îi lipseşte Quartetul cu Safranski, dar timpurile acelea sunt duse. E săptămâna în care Germania era măturată de inundaţii. Liniştea din sanctuar e, se pare, ameţitoare.
       ‘Elita’ ne roagă să înţelegem că nu poate trăi fără să dispreţuiască structural. Face eforturi, dar ăsta e etosul ei intrinsec. E mai presus de ea. N-am putea manifesta puţină înţelegere?…
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Aş elimina timp de cam 6 luni, din limbile franceză, engleză, germană sau română, prin decret public, cuvântul ‘foarte’.
       Pedepsele obişnuite – legare la stâlpul infamiei în centrul oraşelor, dreptul trecătorilor şi al copiilor de a te scuipa şi a azvârli cu pietre.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Corida:
       – argumentul tradiţiei: dar strămoşii au inventat corida etc. (ad antiquitatem).
       – argumentul estetic (spectacolul: nu e barbaria circului roman, e înfruntarea om-natură). Regăsim în arenă tragicul, graţia, limita, pe care nu le mai întâlnim azi în teatru, nici în operă sau cinema, o frumuseţe şi o grandoare a emoţiei prime, fiindcă totul e adevărat şi sub ochii tăi, taurul ca ultim mare tragedian care înfruntă moartea.
       – argumentul naturalist. Taurul nu e forţat să facă ceva împotriva naturii sale, nu e ursul pe care-l pui să danseze cu un inel în nas pentru un spectacol barbar, când el evident n-are nicio dorinţă naturală să ţopăie acolo. Te păstrezi în dorinţa naturală a taurului de a ucide, de a ataca ce-i apare în cale, mergi în direcţia instinctului său şi nu-l constrângi, nu-i contrariezi natura.
       – argumentul duplicităţii: avem sute de pui într-o vitrină frigorifică şi nu ne gândim cum au fost omorâţi. (Un producător de carne a vândut odată iepuri cu tot cu blană şi îngheţaţi: a produs oroare, femeile vomitau, a fost un mare scandal, până ce a retras din magazin produsul. Pur şi simplu a continuat să vândă iepuri jupuiţi din care nu se vedea decât o carne roz şi improbabilă.) Ilogismul, dualitatea conştiinţei etc.: suntem contra coridei, dar nu vedem abatajul industrial care ne aduce zilnic carnea în galantare.
       – argumentul filozofic: dialectica veche cultură-natură. Accept toată argumentaţia lui Hemingway că omul are nevoie de spectacolul morţii pentru a fi ‘mai bun’ după catarsis, să fie fiară pentru a fi apoi înger, că vii în arenă ca să vezi moartea, propria-ţi moarte care te aşteaptă la sfârşit, şi ai iluzia că poate fi învinsă etc. Acceptabil. Dar dacă taurului i se creează, mai mult sau mai puţin, şanse de 50%. Acum, matadorul are în jur de 99% şi animalul, 1.
       (În plus, animalul arată extraordinar de demn, cu tot sângele şiroind şi cu deruta din priviri, şi acel grotesc matador cu bonetă şi haine de femeie e deplin ridicol.)
       Să putem vedea taurul cu 50% şanse. Fără, de pildă, toreadorii care îi înfig în prealabil acele săgeţi slăbindu-i muşchii gâtului, sau care îl împung cu suliţe, făcându-l să nu mai ridice capul şi deci să lovească cu mai puţină forţă. La sfârşitul a 52 de săptămâni de corida, să se înregistreze deci în jur de 26 de tauri morţi şi cam tot 26 de matadori ucişi. Să-l văd pe torero intrând în arenă, cu capa şi spada şi piruetele lui pe vârfuri, cu conştiinţa clară că, într-un sfert de ceas, are statistic o şansă din două să mai iasă viu.
       Apoi ascultăm argumentele sublime.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        Formidabila glumă reprodusă de un tip, Philippe Val, ‘ziarist’ – a condus Charlie Hebdo etc. -, ca probă de umor evreiesc tragic (Tu finiras clochard comme ton Zola):
       Doi evrei, morţi la Auschwitz, îşi povestesc amintirile, într-un colţ liniştit din Paradis:
       – Îţi aminteşti când Leon a vrut să evadeze şi s-a electrocutat în gardul de sârmă?
       – Da, da! răspunde prietenul său, între două hohote de râs.
       – Sau când am ieşit într-o dimineaţă din baracă şi i-am descoperit în curte pe acei 12 spânzuraţi care se legănau în ştreang?
       Şi cei doi râdeau din toată inima.
       Dumnezeu, atras de atmosfera agreabilă, se apropie de ei să asculte. E scandalizat.
       – Nu vă e bine? Ceea ce povestiţi nu e deloc vesel! Ce găsiţi de râs în aşa ceva?
       Cei doi prieteni, ridicând capetele spre Dumnezeu, îl privesc în tăcere câteva secunde, înainte să-i răspundă:
       – Tu nu poţi înţelege, n-ai fost acolo.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

        A reapărut tentaţia de a se reveni la o armată de conscripţie. Etc.
       Elitele lansează câte o absurditate antidemocratică sau nepopulară. Ciulesc urechea. Dacă nu e un protest imediat, împing consecvent lucrurile mai departe. Default-ul pare să fie: non-demos. Tot ce e împotriva poporului este bun, o elită, o oligarhie, o aristocraţie trebuie să dea fundamentele, pogorându-le către mase. Pe scurt: regimul celor puţini. Minorităţi puzderie, legitime, admirabile, eroice, nelegitime, minuscule sau total absurde, ONG-uri şi asociaţii, strâng în chingi majoritatea. Nu e adevărat că numai majoritatea poate să oprime minorităţile, e o viziune cu totul primitivă. Minorităţile pot controla splendid majoritatea, asemeni poporului de pitici care, cu odgoane şi frânghii, îl ţintuiau foarte bine pe uriaşul Gulliver la pământ. Cheamă majoritatea la vot, la 4 ani o dată, în rest dispensându-se magnanim de opinia ei. Dominaţia socială se obţine foarte simplu ca minoritate.
       Nimeni nu vrea ecologisme delirante, în popor. Nu importă: un catastrofism ecologist obsesiv, de tip milenarist, tronează peste tot de un deceniu jumătate ca ideologie dominantă, cu panotaje de shaming până la pereţii şcolilor şi ai grădiniţelor. Nimeni nu vrea graniţe deschise – la un referendum ar cădea zdrobitor. Nu importă: ideea continuă şi poporul e sermonizat să se supună. Etc. Productivismul ideologic elitar e aproape religios.
       Când, la 200 de ani o dată, popoarele se revoltă, fac revoluţii şi înalţă câte un eşafod, elitele se miră, pipăind cum le-au dispărut capetele de pe umeri şi întrebându-se melancolic cine e doctorul Guillotin. Ocupaţia lor istorică principală pare să fie mirarea. Neînţelegerea cea mai sinceră.

 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       Acum câţiva ani, pe lespedea acelui mormânt, în şirul de nume, cel al lui Horia Lovinescu; mai jos, al Monicăi Lovinescu. Primul, autorul cărţii Secolul Ceaușescu, cealaltă, autoarea…
       Dramele familiilor.
       (Totul în acelaşi metru pătrat de pământ. Uitându-te la fisurile din lespedea masivă, la monumentul cu lista lungă de nume, la ciotul de lumânare aprinsă, nu ştiai unde să înscrii lucrul; sentiment de farsă, de colosală aventură goală. Niciun ‘cinism al istoriei’ nu mai explica nimic.)
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

      ● Frédéric Schiffter: ‘Toţi filozofii erei creştine, exceptându-i pe Montaigne, Schopenhauer şi Cioran, n-au avut decât un obiectiv: să se coalizeze împotriva Ecclesiastului’.
       E probabil că nu există ceva mai greu pe lume, mai dispreţuit şi mai refuzat de cei din jur, decât să vezi lucrurile exact aşa cum ele sunt.

       ● ‘Eolienele sunt o negare a ecologiei’ (Stéphane Bern).

       ● Nu pot urmări reportajele despre catastrofe aviatice. Însă am observat că mai toate încep cu o frază de tipul:
       ‘Era un zbor de rutină, pe un cer senin.’
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       ● Trilema epicuriană, străvechile trei leme egal de inacceptabile (problema răului raportată la cele trei atribute ale zeului, omnipotent, omnibenevolent, omniscient):
       – vrea zeul să împiedice răul, dar nu poate? Atunci, nu e omnipotent.
       – poate să-l împiedice, dar nu vrea? Atunci nu e un zeu bun.
       – şi vrea, şi poate? Atunci, de ce există răul? (Nici nu poate, nici nu vrea? Atunci, de ce îl numim zeu?)
       24 de secole…
       (Sigur, e un caracter fals dilematic, fiindcă îţi impune ideea unui zeu atributiv, îi conferi cele trei atribute ale lui omni-. Dar poate tu nu le admiţi. De ce să accepţi teologia pozitivă, zeul e absolut sigur asta sau cealaltă, de ce să-i dai articulări modale sau categoriale. Zeul poate să mă ajute pe mine – într-o rugăciune, să zicem -, fără să ştiu de ce nu i-a ajutat şi pe alţii, semeni ai mei, poate mult mai buni şi mai merituoşi decât mine. Şi astfel gnosticismul (zeul ca demiurg rău) e depăşit. Poate opri răul, dar numai uneori şi într-o anume măsură, potrivit unui calcul de neînţeles. Ideea Misterului – ‘căile misterioase’ – pune capăt clarităţii, proiectată acum într-un nor teologic de ‘poate’. Teologie negativă, desigur – ce putem spune despre zeu e că despre el nu se poate spune sau şti nimic, şi la el se poate ajunge nu prin ce e, ci prin ce nu e. Ca atare templele au supravieţuit până azi fără să se sinchisească de logică sau de o explicaţie validă a lumii, în pofida ei, păstrând un caracter coerent, compasional, mângâietor.)
       Cu mult mai tare e paradoxul medieval (Pseudo-Dionisie etc.) al omnipotenţei, evidenţiat de N., ‘paradoxul stâncii’: Poate Dumnezeu face un bolovan atât de mare, încât să nu poată să-l ridice? (Poate face ceva care-l limitează, ceva împotriva sa, se poate nega pe sine, in extremis: să se sinucidă? Poate fi liber? Poate avea deci fiinţare deplină?) Care e devastator cu adevărat, şi cea mai înaltă subtilitate prin care o minte umană poate prinde în cleşte determinarea divinului. Melancolică, tulburător sublimă; oftezi, pleci capul şi te retragi în vârful picioarelor, o singurătate în faţa altei singurătăţi.

mystere

       Un lucru ignorat mereu: inteligenţa istoriei. Curios, istoria nu e niciodată simplă. Nu e în maniheisme de tip proză religioasă, cu alb-negru, buni-răi, sfântul X s-a întâlnit cu diavolul şi acesta l-a ispitit pe o cărare. În istorie, un criminal e şi salvator, în aceeaşi poveste. Un tip meschin e deopotrivă mare, un monstru – binefăcător. Gengis Han e cel mai respectat tip din Mongolia şi dă acolo numele aeroportului central; în Europa e cel mai sinistru criminal. Stalin ne-a distrus dar ne-a dat Transilvania; în timp ce ungurii pledau, el a spus: Nu, e a românilor, end of story. Putea spune contrariul, oricând, harta ţării ar fi arătat azi ca un cârnat. Fiindcă învăţăm la istorie că am obţinut-o noi, cu arma în mână pe frontul de Vest. În realitate a depins de un singur om, de cuvântul său. Hitler a produs cel mai mare cataclism uman dar e primul care dă pe lume legi ecologice de care facem caz azi, mai mult, cu care ne gargarisim de dimineaţa până seara: salvarea naturii, a pădurilor şi animalelor, reglementarea abatajului şi a vânătorii sălbatice etc.; e probabil că va fi salvat mulţime de specii, nu ştiu. Prin acel mănunchi de legi din Reichsnaturschutzgesetz, pentru prima oară, animalul, ca făptură în sine, e protejat, i se admite că are fiinţă – nu se mai gândise nimeni în istorie la asta, animalul era, ca la Descartes, obiect inanimat cu patru picioare, ca o masă sau un scaun. Nu are foarte mult sens întrebarea Care e dominanta istorică, în personalitatea lui X. Fiindcă răspunsul e o interogaţie la rându-i: Dominantă pentru cine. Pentru românii din Transilvania? pentru mongolii din Ulan Bator? Nu e cazul să ridici o statuie a lui Stalin în Transilvania, lucru grotesc, e tipul care ne-a lăsat un regim din care am ieşit mai mult morţi decât vii. Dar nu trebuie să încetezi să vorbeşti despre fapte; altminteri, prefăcându-te că le ignori prea mult timp, realul ţi-o ia înainte – dacă nu vorbeşti tu, strigă pietrele. Se deschide un muzeu, deocamdată privat, de glorificare a personalităţii lui Stalin, în Rusia… Amintirea lui e oricum favorabilă pentru peste 50% din populaţie. Moscoviţii nu sunt imbecili, ştiu câte milioane de oameni a ucis. Dar pentru ei, a salvat Moscova. Pentru evrei, în ciuda ‘Complotului halatelor albe’ etc., rămâne tipul datorită căruia nemţii au crăpat. Ei nu pot uita că pe poarta Auschwitz-ului au intrat atunci trupe ruseşti, nu americane. Nu ai ce face cu varianta consensual-dominantă a istoricilor, legenda neagră – Stalin-cel-rău, punct -, altundeva decât în dicţionare, în conversaţia de salon sau în pamflet. (Toate cărţile de istorie teziste sunt pamflete camuflate, epistemic sunt zero.) ‘Faptele sunt încăpăţânate’, cu vorba lui Lenin. Sfârşesc prin a se impune realităţii, proiectelor morale, consensului oficial. Iar factualul e ambivalent: un tip omoară o mie de oameni, apoi salvează de la înec şase. Pentru familiile celor şase, varianta oficială a criminalului în serie e nimic: pentru ei, e salvator-în-serie. E incredibil acel postulat îngrozitor al lui Rousseau din Discurs asupra originii…: ‘Să începem prin a îndepărta [ignora] faptele’. Dimpotrivă – să începem exact de la ele. Contează gânditorii care pornesc de la fapte, pentru că au reflectat îndelung la ele, şi nu de la idei postulate din aer pe care le aplică apoi la real. Şi, simplificând, n-au existat în fond decât două tipuri de gânditori, cei care pornesc de la fapte şi cei care pornesc nominalist de la idei, adică de la o lungă bătaie de câmpi. Cine vrea dominantă consensuală, cantitativă, cu buni şi răi, etichete, nu vrea istorie, ci o teologie a istoriei, cu diavoli şi sfinţi, tirani şi disidenţă, portrete negre şi roz, canon şi dogmă; vrea o religie. Se imaginează el însuşi în robă, oficiind; e înduioşător, dar nu e interesant. Faptele sunt mai tari şi realul câştigă în cele din urmă. E remarca lui Bulgakov din Maestrul şi Margareta: ‘Acestea sunt fapte. Iar faptele sunt lucrurile cele mai încăpăţânate din lume’. Inteligenţa istoriei e, trebuie adăugat, ceva exasperant; chiar propriu-zis înspăimântător.
       Carenţă de discernământ, relativism moral, nihilism istoric, negaţionism la limită? Deloc, aceste amabilităţi sunt fără sens. Istoria trebuie abordată ca un scriitor: un scriitor nu-şi devaluează personajele şi nu le face morală. Chiar şi ultimul criminal e interesant. Moralizatorul, în proză, plictiseşte, ‘feel-good books’ sunt comice, purii sunt soporific de impuri. Scriitorul caută adevărul mai mult decât sfinţenia, libertatea mai mult decât morala, nu ţine să ne facă mai buni sau să ne spună ce e binele, să edifice masele, să simplifice; nu vrea nici măcar să ne facă fericiţi, pentru asta e de-ajuns să iei o pilulă. O carte e bună dacă nu dă lecţii. ‘Rolul scriitorului’ e acela de a nu avea niciun rol – cel mult, să scrie bine. Proza ‘alertează’, dar numai sufletul individual, asupra lumii. Istoria nu ne învaţă absolut nimic şi naraţiunea ei nu duce în mod necesar undeva, drept care problema sensului moral al istoriei e obiectiv ridicolă.

       …Câţiva tipi din Transilvania (?) încep să vorbească frumos de armata sovietică. Care ne-a ‘eliberat’ (de nazism). Sunt din stânga islamo-stângistă, cum se numeşte în Occident, adică acea stângă de care ţi-e cel mai tare ruşine dacă eşti de stânga. Cea cu: islamul e bun, Israelul e rău orice ar face, orice imigraţie e bună chiar dacă intră cu forţa, să ai yală la uşă şi să primeşti pe cine vrei e rasism, colonialismul e făcut doar de ‘albi’ nu o constantă antropologică, idem rasismul, feminismul e bun în Vest, nu şi la popoarele arabo-musulmane, ne prefacem că nu ştim că islamismul e noul fascism al lumii, globalismul e bun etc. Pe scurt, nu stânga socială, ci cea morală, cu PC, Cancel & Co. Sunt o minoritate a stângii, bizară, care ameninţă să distrugă stânga – dar în sfârşit, există.
stationnement       Tentaţia e să vorbeşti de stupiditate pură. Or, e mai degrabă genul clasic de provocare în cunoaştere. Ceea ce vor asemenea afirmaţii e să desţelenească un câmp analitic, mutând din loc o problemă care ameninţa să se fixeze, să încremenească în certitudine. Micile stupidităţi tip ‘Pământul e plat’, armata sovietică a eliberat ceva pe aici sunt stimulante. Dacă o idee nu bulversează, ea nu-şi justifică apariţia. Ce spun ei e: hai să înaintăm, să depăşim anii ’90. Okay, Stalin e rău, am înţeles, ne-am săturat până peste cap. Păstraţi-vă religia, nimeni nu v-o ia, scrieţi-vă omiliile. Dar lăsaţi-ne să înaintăm naibii în cunoaştere, să trecem de premise, de nivelul de grădiniţă al bluff-ului moral. Moralismul e un pleonasm încarnat, îţi spune că Răul e rău şi Binele, bun. Genul de noutăţi epistemologice tulburătoare, la care cazi de pe scaun. Dar predicile nu au nicio importanţă. ‘Mi se pare de altfel că n-ar trebui să citim decât cărţile care ne apucă cu dinţii sau care ne înţeapă. Dacă lucrarea pe care-o citim nu ne trezeşte ca o lovitură de pumn în ţeastă, la ce bun s-o citeşti?’ (Kafka). Şi: ‘O carte trebuie să fie toporul care crapă marea îngheţată din noi înşine’. E ceea ce fac pesemne genul ăsta de tipi şi de provocări, propunând micul excurs apofatic, drumul oblic, stupoarea fecundă. Electrocutezi gândirea stabilită, treci un pic la high voltage.

       Îmi place ideea lui Attali, ‘altruismul interesat’: am interesul ca ceilalţi să prospere ca să fiu şi eu prosper, am interesul ca toată lumea să se vaccineze ca să fiu şi eu sănătos, să înainteze toţi în cunoaştere pentru ca societatea să progreseze, am interesul ca oamenii să nu fie săraci pentru a fi mai puţin şi eu, pe scurt e interesul meu – egoist – ca toţi ceilalţi să reuşească. Tipul ăsta de colectivism… individualist e depăşirea individualismului de dreapta: eu pe primul loc, reuşesc singur, mă îmbogăţesc singur, scutiţi-mă cu constrângerile statului, cu impozitele, cu solidaritatea faţă de ceilalţi etc. Deci nu e altruism (stânga) versus egoism (dreapta), ci un clivaj mai subtil, două egoisme care se înfruntă. Doar că cel dintâi vede un pic mai departe: singurul fel de a ieşi primul e să-i las şi pe ceilalţi să alerge cu mine. Ceea ce e un paradox frumos în orice caz. Dacă alerg singur ies, desigur, pe primul loc mereu, eu, familia mea, casta mea, rasa, religia, tribul. Dar e ceva trist un Gulliver în ţara piticilor. Nu e prea amuzant să fii cel mai bogat dintr-un sat lipit pământului; când treci pe acolo, ţi se strânge inima. Un fel de a spune: am interesul ca vagi urmaşi de peste 100 de ani să se nască, pentru ca eu, azi, să am un sens.
       Să inversăm acţiunea timpului, să ne închipuim secvenţa de cinema: un copil plânge, apoi i se dă o palmă şi începe să râdă. E o secvenţă absurdă fiindcă e inversată, desigur: mai întâi copilul râdea, a primit palma şi a început să plângă. Dar secvenţa temporală inversată, folosită în unele romane (Fitzgerald etc.), în care arăţi mai întâi victima moartă pe caldarâm, apoi o înfăţişezi vie şi începi să-i povesteşti viaţa, e un fel de naraţiune ‘de stânga’. Mai întâi viitorul, apoi prezentul. Prezentul devine atunci mai interesant, primeşte sens, corp. Altfel nu are niciunul. (De aceea o luăm puţin razna cu ecologismul – care e un catastrofism milenarist vechi reformulat ca eshaton scientist-, cu egalitarismul poussé, cu globalismul ca necesitate istorică şi toate lucrurile care ridică sprâncene. De obicei injectăm prezent în trecut, ne fantasmăm un ‘destin’. Aici, injectezi viitor în prezent. Nu are sens nimic fără el, nu doar noi – Shakespeare, Bach, toată aventura. Nu salvezi ‘planeta’ ocupându-te de ea: îl salvezi pe Bach etc., salvezi continuităţi, articulări. Salvezi zeul: niciun zeu nu are sens după dispariţia umanului, un zeu fără creatura lui e un nonsens, singurătate pură, până şi ideea de sens a dispărut.) E viziunea anumitor religii: să ne închipuim mai întâi morţi, 20 de ani după moartea noastră, 50, 100 de ani după. Devii brusc modest. Viitorul ‘ia de păr’ prezentul şi-l scoate la mal. Asta e ‘stânga’. Chiar dacă există falşi profeţi, merită. Vârsta de Aur, reperul primordial nu mai e situat în trecut – ca în reacţionarism -, nu e nici prezenteismul liberal (instituţii, norme, nu ştiu ce), ci e undeva în faţă. Privind dinspre viitor spre azi, azi-ul capătă corp. Primim mai întâi palma şi apoi, de neînţeles pentru toată lumea, râdem.

       ● 16 luni de epidemie generalizată.
       Beigbeder: ‘La început eram revoltat, apoi am fost anesteziat, acum sunt deprimat, asta-i tot. Mi-e foarte teamă că n-o să mai ieşim niciodată, în realitate. Ştiu că avem relaxările acestea succesive, dar n-am încredere. Simt că o să se întâmple ceva’.
       Poate. Vor mai fi ‘valuri’, 4 şi 5 şi 10, reanimări ale bolii şi sperietori diverse, însă nu. Ceva a luat sfârşit. Nici dacă vine cu adevărat, nu mai vine.

       S-au dus prost ‘războaiele culturale’ în perioada asta. Ideea că nu ai decât prieteni şi duşmani şi între ei nu există nimic, nicio coeziune posibilă pe o platformă oarecare. Explozia virusului a oprit demolarea de statui, a mai temperat din acţiunile Cancel, totul a pălit prin comparaţie. Dar n-am văzut la suprafaţă multă lume care să-ţi dea senzaţia, poate certitudinea, că nu eşti singur, că nu trecem singuri prin asta, reduşi la noi înşine.
       A mai murit ceva cu epidemia 2020-21: ideea de intello public, de figuri tutelare ale spiritului colectiv, în cultură sau societate. (S-a terminat cu – termenul lui Fr. Schiffter – filodocşii, cu filodoxia. Iubitorii de opinie, de doxa, cei care flatează opinia publică, aşteptaţi să descrie realitatea. Intellos etc.) Atât de singuri am fost, încât acum dacă vine unul să spună ceva, nu vrei să asculţi: Unde ai fost, când ne era greu? În Franţa n-a fost nimeni, în Germania nimeni, în America nimeni etc. Luni de spaimă singuratică în care eram doar noi şi CNN-ul, noi şi statistica macabră de pe ecrane, în fiecare seară. Reduşi la familii, la îmbrăţişarea celor din jur, nimeni n-a trezit umanitatea din noi, solidaritatea, orizontul consolator, nu a avut un discurs global şi coeziv despre ce ni se întâmplă.
       Toţi aşteptau, cu pumnii strânşi, un singur lucru: voi fi printre supravieţuitori? În afară de vertijul personal al experienţei, nu a mai contat nimic. Am fost empirişti şi singuri. Şi a triumfat valoarea conservatoare, ‘creierul reptilian’, familia, refugiul în instinct, în regn, comunitate, peşteră, spaima de a nu fi decât asta, omne animal, diminuaţi, dezgustaţi, singuri. Şi supravieţuitori.
       Rezultatul, spaimă şi moarte – am şters cu toţii câteva numere din agenda telefonului. Lumea e ostilă şi înspăimântătoare, nimic nu s-a schimbat.
       Încet, poate că se întoarce la douceur de vivre.

       1-NewYorker-17mai2021

       Bandă CNN în josul ecranului:
       ‘We need a better vaccine carrot, and a bigger stick.’

       Nu se mai poartă mască dar, mergând în urma oamenilor, pe stradă, îmi ţin respiraţia până-i depăşesc. La cineva venind din sensul opus, acelaşi lucru, aştept 2-3 metri până să respir din nou. Dacă i-aş putea simţi fumul de ţigară lăsat în urmă, de ce nu m-aş feri de aburii respiraţiei sale, care rămîn în urmă într-un vârtej de aer, cum vedem iarna. Picăturile Flügge etc.
       Am scăpat de mască, dar o port încă pe cea interioară.

       ‘Adevărul se confundă cu falsul. A denunţa minciunile e demodat; ai aerul unui bătrân idiot când explici că o statistică e falsă, că o calomnie e ignobilă şi că nu există complot mondialist. În timp ce un expert rectifică erorile, publicul e deja departe. Nu are timpul să-şi amintească’ (Frédéric Beigbeder, L’homme qui pleure de rire, Grasset, Paris, 2020, pp. 83-84).
       ‘Uram din suflet deceniul care începea. Nu mai reuşeam să-mi găsesc drumul. Ruşii vorbesc de „cretinism topografic”‘ (idem, p. 167).
       ‘…Să nu iei niciodată nimic în tragic, câtă vreme mai rămâne o sticlă de şampanie la rece’ (id., p. 186).
       ‘Definiţie a capitalismului: ai câştigat dacă prietenii tăi suferă mai mult decât tine’ (id., 192).
       ‘Astăzi literatura nu mai are alt mesaj decât: scapă cine poate’ (id., 275).
       ‘Nu sunt un bătrân, sunt un pre-mort. (În felul ăsta, „pre-dead”, se defineşte scriitorul american T.C. Boyle.) Sau un om postum, cum spune Nietzsche despre el însuşi („oamenii postumi – eu, de exemplu”)’ (id., 297).
       ‘Poţi să te sinucizi fără a muri’ (id., p. 304).

       Epidemia – după Războiul rece, e prima tragedie colectivă a generaţiei noastre.

       ● Au ieşit în fine ediţii Cioran cu o copertă vag veselă. În româneşte. Un fel de grafeme repetate semănând a imprimeu, amestec de pijama, cămaşă hawaiană şi faţă de pernă pentru copii. Nu e prea rău. Ediţiile de până acum erau sumbre sau matter-of-fact, cu numele de-o şchioapă. Era etosul acelui timp – vezi interviul cu G.L. din anii ’90, colosal dar cu o ‘coloană sonoră’ sinistru-bombastică, abrazivă, care-l distruge complet şi probabil iremediabil. (Dacă ar exista undeva interviul fără nicio tăietură, orele de bandă brută filmate în acele 3 zile, ce comoară. S-ar putea scoate o reeditare pe un epic nou, nu neapărat tip serial Netflix, dar oricum fără nimic încruntat – Cioran nu e o sperietoare, e un bisturiu -, pentru că un asemenea tip de gândire nu mai există, e la mii de mile de tot ce se face şi se raţionează azi, când am recăzut într-un utilitarism biologist şi triumfalism bont.) Coperta arată bine şi te apropii de raft zâmbind, apoi vezi numele autorului şi-ţi temperezi un pic surâsul… Îmi place acest Cioran în pijama, destins, degrevat, un pic luminos. Şi în natură, plantele şi animalele cu cea mai mare cantitate de venin apar în culori vii sau în pasteluri încântătoare.

       În copilărie, ne împrieteneam imediat cu copiii veniţi în vacanţă din Bucureşti. Articulau simpatic, cu accent, vorbeau mai tare (nu vorbeau tare, articulau mai clar) şi ni se părea că sunt mai bine îmbrăcaţi decât noi, lejer, în culori vii, că au frizuri moderne, mingi scumpe, jucării mai frumoase. Câteva lucruri erau totuşi greu de înţeles.
       – gramatica liber-aleasă: de la ei am auzit prima dată ‘ele are’, ‘ele este’, inenarabilul ‘oamenii face’ etc. Era greu să găseşti fie şi ultimul ţăran din vârf de munte, de la o stână, care să vorbească aşa. Ceva atât de uluitor, încât ţi se părea că nu ai auzit bine. Mi-am dat seama mai târziu că era ceva generalizat în Sud, în spaţiul Olteniei şi Dobrogei penetrat puternic de Orientul popoarelor türk.
       – muzica: ei numeau de pildă lăutăria ‘folclor autentic’, cu toată seriozitatea. Adică o copie a unei copii a unei replici a unui xerox. E drept că muzica ‘populară’ fiind în bloc oribilă, nu mai conta acel gâjâit gutural la care închideai ochii de silă.
       – rasismul. Noi nu vorbeam niciodată aşa despre ţigani – şi ‘ţigan’ nu era niciodată peiorativ. Desemna un tip nonconformist anarhic, un soi de haiduc sau pirat care trăieşte în şatră, pleacă şi vine când vrea, fură copii – pe cei obraznici – pe care nu e clar unde îi duce dar desigur într-un stabiliment de corecţie, sfidează autoritatea, cântă mereu şi are femei care dansează, frumoase şi inaccesibile, în fuste lungi şi roşii. În afara clişeului curent care provoca fascinaţie, am auzit nuanţe de diferenţă, dar nu de inferioritate. N-am auzit în viaţă până târziu, deşi am văzut enorm de multă lume din toate mediile, cuvântul ‘cioară’ şi glumele grotesc-jenante care i se asociază în Sud (de altfel, în medii mai degrabă lumpen, de sub-mahala). Când un tip, R.J., a făcut la noi filmul acela cu tânărul ţigan bătut şi ţinut sclav, mi-am dat seama că e o pastişă PC americană clasică, duplicat al calvarului negrilor din sudul Americii, o parodie involuntară cum ne iese nouă în Balcan când imităm ideologia dominantă a vremii, un subprodus, un produs derivat. (Într-o ţară în care aproape toţi ţăranii fuseseră semi-sclavi, şerbi, servi – ‘rumân’ asta însemna -, iobagi, fără drepturi, măcelăriţi în războaie, invazii şi molime, luaţi cu arcanul 5 ani la armată, făcând trei sferturi de muncă în clacă şi robotă, dând boierului ‘dreptul primei nopţi’ pentru fata care se mărită, murind de foame şi de frig aproape în fiecare iarnă şi trăind sute de ani în pământ, în nişte găuri acoperite cu rogojini, numite bordeie – se potrivea imitaţia americană de ‘shaming’, cu conace albe, plantaţii de bumbac şi dame cu umbrele de soare din dantelă, minunat de bine.)
      – antisemitismul. Acelaşi în Sud, la paritate cu noi, presupun. Nu ştiu dacă am auzit de 5-6 ori în viaţă o discuţie despre asta, dar se vorbea în asemenea termeni, încât am crezut multă vreme că ‘evreu’ e o meserie, un fel de croitor sau tâmplar, şi oamenii sunt nemulţumiţi de ea. Cum eram un băieţel mai degrabă tăcut, contemplativ etc., n-am întrebat niciodată ce înseamnă, dar până târziu în adolescenţă am crezut că e o profesie.
       – mitul ‘cacofoniilor’. Cred că ultima oară Arghezi a vorbit de asta, fiind mai grosier prin natură, e oricum cam ultimul tip care le-a luat în serios. Cum poporul are înjurătura uşoară, a crezut că o recunoaşte în dublete fonetice de silabe de la începutul sau sfârşitul cuvintelor, aşa cum unii întrevăd desene obscene într-o masă de arabescuri. Nu ştiu când a început. Dar spaima de ‘cacofonii’ a apărut mai ales în mediile triviale sau filistine, unde se credea că e de bon ton să le eviţi, aşa cum se presupunea că ‘domnii’ de la oraş ţin ceaşca de cafea cu un deget ridicat sau sorb din lingura de supă cu un fel de zgomot premeditat. Aceste mici credinţe şi mituri filistine, de care râdea Băieşu – piesele lui nu mi-au plăcut niciodată, batjocura e o varietate de umor ‘de Sud’ groaznică – au înglobat cacofonia. Există bineînţeles ‘cacofonii’ în toate limbile, doar că nu-i pasă nimănui de ele. Un idiom matur le-a depăşit de secole. Obsesia, aici, e psihologică. Pentru o limbă tânără, de nici 150 de ani, pentru inconştientul local înecat în coprolalie, ‘cacofoniile’ există, institutoarele predau despre ele cu seriozitate semidoctă şi se simte probabil încă, în anumite medii, o somaţie normativă misterioasă venind dinspre zonă.
       Am ştiut sau am avut mereu impresia, greu de alungat, că Sudul, Vestul şi Nordul sunt ‘altă ţară’. Ne asemănam, desigur. Dar, în creuzetul central-european, ne asemănam mai mult noi cu vecinii, cu cehii, austriecii sau polonii, iar ceilalţi mai mult cu bulgarii, sârbii şi turcii, de la veşminte la folclor, preferinţe culturale şi melos, decât ne asemănam noi între noi. (Ce legătură între un ţăran din Târgu Lăpuş şi un oltean? între un sudic şi un maramureşean? La Zoo, ar fi fost puşi în cuşti diferite…) Bietul Alecsandri a stilizat cât a putut variantele de Mioriţă, Brăiloiu s-a străduit degeaba să producă o unitate de stil în folclor, cu fotografiile lui cu ţărani în cojoc şi cu ochi albaştri – doar că aceleaşi cântece erau şi la cehi, aceleaşi veşminte şi la poloni, ucraineni, ruteni… Vedeam că multe zone nu aveau nicio legătură reală de etos, de cutumă de civilizaţie, ci doar biata limbă română, în afara căreia oamenii aceia s-ar fi uitat chiorâş unii la alţii. Dar aceeaşi limbă vorbesc francezii şi belgienii, şi nu s-au unit. Germanii din Nord şi cei din jumătate de Elveţie, şi n-au conchis că pentru asta trebuie să stea împreună. E fascinant că Unirea, proiect incontestabil elitar, s-a putut face. Teama de Răsărit, de destrămarea prin invazii? Retrospectiv, 1918 e absolut o capodoperă.
       Ce destin am mai avut şi noi.
       Revăzând de câţiva ani Bucureştiul: mi s-a strâns inima. Cât a decăzut acest oraş melancolic, în care veneam de două ori pe an, pe care l-am iubit. Uitat, pestriţ pe fond de negru catran în zile ploioase, parcă în părăsire, o ruină plină de turişti. Şi cât de rufos sunt îmbrăcaţi oamenii, ei care fuseseră cei mai emancipaţi dintre noi… Tristeţe pe linie.

       Pentru a fi un bun analist, în psihanaliză şi în tot, trebuie să fii neruşinat prin fire. E indispensabil, pentru a livra ipoteze improbabile. Fără ele eşti, desigur, un analist decent, dar vei rămâne mediocru. O neruşinare structurală e condiţia primă, deoarece a bate câmpii în impudenţă conferă o incidenţă mai largă pentru a obţine conţinut analitic. Orice inhibiţie structurală, de etică sau logică, e o barieră. Cu cât mai aiurit şi mai neverosimil, altfel spus, cu atât mai bine.

       Câţiva bătrâni vorbind, pe bănci, la telefoanele lor cu butoane. Cele smart nu prea sunt atractive. Există jocuri pentru copii, pentru adulţi, dar nu există jocuri pentru bătrâni… Nimic, pe acele telefoane, care să-i atragă.
       Iau telefonul cu butoane mari şi fac singurul lucru pe care-l ştiu: formează greu câte un număr, ezită cu degetul în aer. Se lasă pe spătarul băncii. Vorbesc cu cineva uitat de o veşnicie.

       Nimănui nu-i mai pasă în mod real de Rusia, la Casa Albă. Trebuie să facă erori flagrante ca s-o ia în seamă. Are arsenalul nuclear, dar în rest e plicticoasă până la apoplexie, cu ţarii ei aleşi pe viaţă, dansurile şi păpuşile Matrioşca. Nu mai provoacă frică. Motivul: Rusia nu mai e o naţiune imperială. China e – zonele de interes, deci de spaimă, s-au deplasat în consecinţă. Timpul când se înlocuiesc sperietorile în ‘geopolitic’; nu prea minunat pentru colţul ăsta de lume.

dallas       M-am întrebat de multe ori acelaşi lucru. A coborât pe aeroport. Jackie era alături, cu braţele pline de flori, în roz, perle, cercei, brăţară de diamant, mulţimea ovaţionând şi agitând mâinile, florile, aparatele foto, el se îndreaptă spre maşina de protocol, e soare şi o zi perfectă, fără urmă de nor. Nicio secundă de presimţire? Nicio intuiţie că ar putea fi, aceea, chiar aceea, ultima zi? (Nu ştim nimic, nicio clipă?…)

       Cărţile te ajută să treci peste angoasa zilei fiindcă autorii par tipi care ştiu. Nu contează ce: un autor ştie ceva. E de ajuns să citeşti câteva pagini pentru ca figurile, formele, intenţiile să se aşeze calm în univers, te uiţi pe fereastră şi totul are sens, importanţă, chiar înălţime. Totul se umflă ca un balon plauzibil. Angoasa zilei s-a dus… Mi se pare interesant că unii pot trăi şi fără alte dovezi suplimentare de viaţă, vreau să spun în afara vieţii.

       Hollywood-ul, care ar avea un monopol ‘de stânga’ etc. Dar drumul e invers. Frecventarea artei te învaţă ceva despre om, despre slăbiciunea, vulnerabilitatea lui esenţială. Orice mediu artistic devine treptat ‘de stânga’, fiindcă un artist înţelege primul că e ceva fundamental stricat la mijloc, că un progres e necesar în natura lucrurilor etc.

       Russell Leroy Pickett, mort la 90 şi ceva, un tip care a participat la Debarcarea din Normandia, era în primele rânduri ale ‘valului sinucigaş’ – the suicide wave – pe care soldaţii din faţă îl formau. Ţinte sigure, complet la mila nemţilor, care aveau din abundenţă mitraliere de asalt şi aruncătoare de flăcări. Americanii au murit peste 80% şi au înroşit marea de la Omaha Beach. – Înainte de plecare, căpitanul le-a spus: Uitaţi ce e, sunteţi toţi tineri, n-are sens să vă spun basme. Dacă vreunul dintre voi nu vrea să ia parte la chestia asta, dacă aveţi vreun motiv să nu mergeţi, puteţi veni aici. (Arată undeva în spatele său.) Nimeni n-o să vă spună nimic. O să fiţi repartizaţi la alte misiuni militare şi nimic rău n-o să vi se întâmple. Dacă sunteţi pregătiţi, dar dintr-un motiv sau altul nu vreţi să mergeţi, ridicaţi-vă şi veniţi aici.
       Nici măcar unul nu s-a ridicat în picioare.

       Capote era un tip mediu cultivat. Citise desigur mult dar alandala, fatalmente cu lacune şi mai ales fără metodă, şi asta-l împiedica să pună un legato istoric sau stilistic între opere. Odată scria la Alte glasuri… şi s-a dus cu un prieten, A.N., care preda ceva Litere la Harvard, să vadă filmul Marile speranţe. S-a frământat în fotoliu şi pe la jumătate a izbucnit: Doamne, prietene, mi-au furat intriga romanului… (Redându-i cuiva scena, acela i-a spus amicului: Stai să vezi când îl descoperă pe Shakespeare. Aia o să fie interesant.)
       Who cares: avea harul. Geniul scrisului; creaţia. Ceilalţi erau funcţionari, cantitate neglijabilă.       

       ‘Îl ascult cu plăcere pe acest om în ale cărui idei nu cred’ – uite o frază imposibilă, greu de pronunţat vreodată. Acceptăm uşor inşi diferiţi de noi, okay, fie – dar nu idei opuse. Acolo ia sfârşit toleranţa, în modul cel mai curios. Cedăm tot, dar până la idei, unde stă pitit egoul. (Prieteniile de idei durează atât de bine…)

       E obligatoriu să fie groaznic un roman demn de numele ăsta.
       (Am găsit lucrul notat undeva, fără să ştiu de unde vine şi cum argumentam exact…)

       Franţa livrează Italiei câţiva membri Brigate Rosse, refugiaţi încă de la sfârşitul anilor ’70. Avuseseră protecţia personală a lui Mitterrand, fiindcă n-au omorât pe nimeni şi nu aveau sânge pe mâini. Cuvântul său, cuvântul Franţei era angajat.
       40 de ani după, pulbere.

       (X, totuşi cel mai bun gânditor moralist al momentului, oricum cea mai suplă minte speculativă de pe-aici, prin comparaţie ceilalţi par urangutani în menuet. În ultima vreme amuzat de sub-teme şi deliruri globale tip Harari, cu ‘omenirea’ şi viitorul utilitarist, bleah, ca şi Sloterdijk. Bun, şi dacă umanitatea dispare în nu ştiu ce eşec sau dimpotrivă, salt înainte, who cares. No, really, who cares. Mai ai un pic şi vorbeşti despre ‘războiul pentru resurse’ etc. Nu ţii cursuri de supravieţuirea ‘omenirii’, de motivaţional, de inspiraţional cosmologic. Înseamnă că postulezi implicit un sens obiectiv. N-are niciun sens ca tragicul să se schimbe cu o iotă în postuman. Ce cauţi în optimism antropologic, în natura umană perfectibilă, când ai început cu tragicul şi ştii ce e acolo, că e o condiţie imuabilă. În fine. Tentaţia speranţei e latura lui de stânga.)

Romanian_socialists-1-,_1915       Fotografie a inşilor strânşi la ziua de naştere a lui Gherea, în 1915. Măcar se pot găsi vreo zece femei, la alte ‘partide’ nu prea identifici vreuna prin fotografiile de grup. Frimu e al treilea din dreapta, în rândul de jos, categoria filfizon cu mustaţă. Omorât în bătăi în închisoare. Al cincilea din stânga, Gherea, al şaptelea Racovski etc.
       Sărmanii socialişti români, serios vorbind. Ce ştiau ei cum va ieşi totul. Ce ştia oricine cum va ieşi orice.

       ‘Disciplina înseamnă să faci ceva ce urăşti ca şi când l-ai iubi’ – boxerul Mike Tyson.
       Nu cred că am citit formulă mai clară.

gueule      Începi să înţelegi, cu timpul, două lucruri la care nu te-ai fi gândit: că există cineva bătrân, dar şi cineva foarte bătrân, o categorie de vârstă pe care nu ţi-o imaginai înainte, un soi de post-bătrâneţe. Apărută din senin. Şi apoi, că orice tip pe care-l saluţi pe stradă s-ar putea să-l vezi atunci pentru ultima oară. Asta dă o aureolă şi mai stranie realităţii…

       De ce, în 2021, nu avem, în literatură, roman, poezie – forme noi, avangardă, o estetică, o nouă mare direcţie. De ce secolul XXI a sosit în ştiinţe, cibernetică etc., dar n-a venit, întârzie etern, în literatură.

       Câte lucruri care mă interesau nu mai înseamnă pentru mine nimic.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       ● Asemănarea fizică, în ultimii ani, dintre S. Zweig şi… Hitler. De asemenea, amândoi vin din spaţiul glorios al Vienei, amândoi s-au sinucis (cu soţiile alături) etc.
       Nicio concluzie.
       Apofenia, tendinţa de a vedea sincronicităţi invizibile, intenţii, conexiuni semnificative, motive şi tipare în realitatea sensibilă, e o maladie a lui ‘totul se leagă’. ‘Istoria se repetă.’ ‘Nimic nu e întâmplător.’ Reprezentare invocată de ‘ghicitori’, ‘astrologi’ etc., e clasată psihiatric (Klaus Conrad) ca stadiu incipient al schizofreniei.
       Corelativul ei în lumea ideilor e boala analogiei. Salvare a cohortelor de minţi oneste dar sterile. Incapabile de original, cumulând mnemotehnic, sunt cele care, neputând spune ceva creator despre un fenomen sau o epocă, constată despre ele: seamănă cu Pinochet, cu Salazar, ne aminteşte de Lenin, de Hitler. Sunt puzderie, mai ales în pedagogie, apofenia e marca sterilităţii: când nu ştii ce să spui despre un lucru, îţi rămâne să constaţi cu ce anume din trecut seamănă el. Ca şi când asta ar avea, în chip uimitor, vreo umbră de sens. Aceşti oameni se pomenesc coordonând apoi teze ale unor tineri care disting comparativ, cu tot seriosul, între Trump şi… Stalin, Ungaria ’56 şi Comuna din Paris, sau oricare alte permutări de doi luate câte unu. Peers-ii din secta istorică afină notează validând, într-o impostură epistemologică monumentală, nu lipsită de un anume comic derutant. Raritatea melancolică a noului, a creaţiei, a ideii în lume. Dacă s-ar interzice prin ucaz metoda analogiei, etaje întregi din disciplinele umaniste ar cădea flat.
       E de asemenea o nevropatie a simultaneităţii: toate epocile sunt aici, de faţă; şi toate dor. Primul război e aici. Al Doilea război, cu Hitler şi Stalin, fireşte aici. Nu există epoci, ci Epocă, una. Anticii sunt aici, şi modernii, şi medievalii şi neoliticii, totul e prezent, ubicuu, concomitent şi ne livrează lecţii, căci totul se repetă, timpul nu există, progres, devenire, discontinuitate, cauzalitate şi consecuţie măcar, şi populăm toţi acelaşi punct holist convergent, ca un spaţiu dilatat la infinit. Străbunii ne veghează, arbitrând moral. O imensă povară a datoriei pluteşte nebulos. Bias cognitiv, plagiat continuu, de fiecare zi – ideea lipseşte şi originalul e mereu în altă parte -, apofenia creează o arie a falsului în cunoaştere, în care nu distingi o natură a realităţii date, unică şi contingentă, ci repetiţia perpetuă a simetricului. Nu faci decât să-l înveţi pe de rost, şi deci cunoaşterea nu e posibilă – unde există memorie normativă nu mai ai cunoaştere. Refuzând noutatea, hazardul, libertatea, facticitatea realului, unicitatea deprimantă a prezentului, apofenia în filozofia istoriei e o varietate a gândirii magice. Nu ştiu dacă Conrad are dreptate, cu distorsiunea psihotică. Individual, e o biată rea-credinţă; în subsidiar, poate, dramă personală. Şi tăcere.
       Ce importanţă are. Fiecare se înşeală cum poate. Îţi duci povara zilelor, atât. O duci şi basta.

       Abila observaţie a lui Pierre Manent: ‘Ţările europene îşi adoră neputinţa, fiindcă ea le garantează inocenţa’. Nu ştiu dacă se aplică neapărat la Europa, conglomerat născut din vinovăţie morală şi pentru a fi iertat de istorie (războaie, Shoah etc.). Dar în privinţa indivizilor, valoarea de adevăr mi s-ar părea indeniabilă. De câte ori văd câte un tip atacând tot ce e putere doar pentru că e putere în sine, şi încântat de tot ce e slăbiciune ca şi când ar fi virtute, simt că vrea să treacă acea entitate în rândul inocenţilor. Când eşti nevinovat total? Când, părăsit de putere, nu mai eşti o ameninţare pentru nimeni. Să ne închipuim ce înseamnă un stat puternic…
       Un funambul pipernicit şi plin de vicii, deci, colcăind de ele, e speranţa umanităţii. Creatura infernului e noul înger; cu cât mai multe ‘bube, mucegaiuri şi noroi’, cu atât mai sigur locul în Paradis; cu cât dezvolţi parietal coarne mai mari şi mai roşii, cu atât primeşti veşmânt alb şi un cerc de lumină deasupra capului. Inversiune totală. Toate statele minuscule şi care nu mai reprezintă nimic, toate fostele sperietori ajunse stârpituri, sunt mângâiate pe creştet. Cât de iubită e Franţa, de când nu mai e nimic… Angelologie politică semnificativă.

       Lwazi Lushaba, un tip care predă studii politice la Cape Town, către studenţi: ‘Hitler n-a comis nicio crimă. Tot ce-a făcut Hitler a fost să le facă albilor ceea ce albii pregătiseră pentru noi, negrii’. (Pe un comentariu la Aimé Césaire, Discours sur le colonialisme. Verbatim: ‘Şi deci crima lui [Hitler], dacă a comis o crimă, a fost să le facă unor albi ceea ce albii credeau că e drept să fie comis numai împotriva negrilor’.)
       Teza: Războiul Doi nu e ce credem noi, naivii. A fost o reglare de conturi a albilor asupra altor albi, întâmplată undeva prin Nord, într-o regiune numită Europa. Comunitatea internaţională a drepturilor omului (!) nu s-a sesizat decât fiindcă nişte albi (germani) omorau alţi albi (evrei). Când albii (germani) omorau negri prin Africa (în colonii, cu câţiva ani înainte, genocidul Herero, sau masacrul din Queenstown), a fost tăcere. Holocaustul? – nişte ‘albi omorând alţi albi’. Ceea ce, dacă nu e neapărat bine, reiese din înlănţuirea ideii că nu e tocmai rău, de vreme ce la sfârşit au rezultat mai puţini oameni care puteau face rău negrilor.
       Nu e doar drăgălaşa ‘concurenţă memorială’ între colonialism şi Holocaust, pe care au pornit-o musulmanii în lume – ‘studii postcoloniale’, Said et Co. -, căutând o echivalenţă de status, egalizare victimară şi mimetism memorial (rasismul e la fel de rău ca Holocaustul şi antisemitismul, ba chiar cu mult mai rău etc. Crimele genocidare rasiste ‘împotriva umanităţii’ au fost invizibile până acum, s-au aflat, istoric, într-un unghi orb, deoarece noi nu ne uitam decât la antisemitism, plini de remuşcări pentru ceea ce nişte albi făcuseră altor albi). Nu e doar statuarea evreilor ca nişte albi şi-atât, nişte tipi în fond la fel de vinovaţi, căci mondialmente complici în rasism, comerţul de sclavi, colonialism, apartheid sau reprimarea palestinienilor etc. Nu e doar contestarea centralităţii memoriale a Holocaustului în cultura occidentală – cărţi, filme, muzee etc.
       Afirmaţia tare e: ‘Hitler n-a comis nicio crimă’ executând Holocaustul, şi condiţionalul ‘dacă a comis vreo crimă’ (dacă crimă este ceea ce a comis). Să spui că Holocaustul n-a fost o crimă, ci un război civil, o bătaie în curtea şcolii între doi albi foşti prieteni, iar moartea unuia nu e crimă. Adică se poate muri, ca alb. Altfel spus, el nu neagă Holocaustul. Îl acceptă, admite că a fost exact ce a fost, cu numărul de victime precis. Doar că pentru el nu e o crimă… Doi albi, născuţi criminali, genetic rasişti, s-au încăierat în curtea şcolii de Studii rasiste.

       Text al lui Houellebecq în Le Figaro: o civilizaţie care legalizează eutanasia îşi pierde orice drept de a fi respectată; evenimentul ar constitui ‘o ruptură antropologică fără precedent’.
       Exact contrariul e adevărat, idee cu idee. Ştiu de ce H. e rezervat. Se teme de posibilele abuzuri legale asupra bătrânilor, contestă noţiunea de ‘demnitate a vieţii’ deoarece orice viaţă e nedemnă, şi deci toate demne etc., în plus medicii ar trebui să aibă o clauză de conştiinţă pentru cine doreşte să se retragă din chestia asta etc. Îi înţeleg spaimele de sfârşit, linia de raţionament. Vizitele de documentare la clinica aceea ‘de sinucidere’ din Elveţia l-au îngrozit, şi a mobilizat toate argumentele, de bună credinţă sau nu. A şi declarat, cred, că n-ar vrea să fie ‘deconectat’ vreodată de la niciun fel de aparate şi că, în comă sau nu, e dispus să se agaţe de orice respiraţie şi de oricare secundă, fiindcă dincolo e neantul. Dar argumentul lui e o proiecţie. În civilizaţie, oriunde a apărut ideea morţii voluntare a fost precedată de ideea de libertate – de spirit, de sine etc. Cele mai împlinite civilizaţii respectau sinuciderea, individuală sau asistată, pentru că îi preţuiau motivaţiile. Cele mai înapoiate, de la tribalisme la teocraţii sau tiranii laice, sistematic, au contestat-o – pentru ele viaţa aparţinând fie zeului, fie statului, ţie rămânându-ţi să fii creatură căzută sau soldat. Ceilalţi – s-au străduit să-i gândească insului apăsat de existenţă o ieşire onorabilă. Argumentaţia lui e perfectă, dar exact în oglindă. (Nu ajunge să-l situezi pe Platon printre ‘nazişti’ sau să stabileşti o coincidenţă între eutanasie şi eugenism. Istoric, exact contrariul e adevărat, eutanasia a fost mereu susţinută de stânga şi blamată isteric de dreapta conservatoare.) Ar fi fost de ajuns să contemple cum tratează problema civilizaţiile pe care el le detestă – islamul etc.
       Vibraţia argumentelor unui perdant. Disperarea aceea, când injuria e oprită pe vârful buzelor, ca o suflare rece. Există o poticnire lexicală a iraţionalului, care mi-a plăcut mereu. Textul se ‘bâlbâie’. O vezi în scrierile care nu reuşesc să argumenteze, nu au creştere, secvenţă de la un alineat la altul, ci repetă sau aglomerează, ca şi când ideea ar putea ţâşni din scandarea monotonă. Insul îşi atinge limita. E vizibil la scriitori; departe de a fi imbecili, înţeleg că textul slăbeşte. E cazul lui H., care are talentul dispreţului, talentul fricii, dar numai uneori al argumentaţiei. Pe ce temă imposibilă, de altfel.
       Franţei nu i se mai poate ‘spune’ ce să gândească. Aşa cum a legiferat împotriva pedepsei cu moartea, momentul a venit, simplu, şi nu a mai fost nimic de adăugat.

       ● Discuţie cu o farmacistă: de un an vânzările lor au scăzut la mai puţin de un sfert. Crezusem că perioada de molimă e bucuria sanitarilor. Se pare că nu. Au avut două luni de vânzări mari, la începutul bolii, când lumea era speriată. Au scăzut repede la o treime, apoi la un sfert, şi linie albă. Sperau să se redreseze în iarnă pe vânzările de antigripale, de obicei enorme. ‘Nimeni nu s-a mai îmbolnăvit de gripă. Dar ştiţi, nimeni!’, gesticula, uimită. (Purtarea măştii.) Dacă n-ar fi fost lanţul de farmacii la care erau afiliaţi, ar fi falimentat cu siguranţă, ‘n-am fi avut nici cu ce plăti toată chiria’.
       Am ieşit cu idei contradictorii despre ultimul an.

       Tristeţea actorilor. Simt şi ei ceea ce ştiuseră, teoretic, de mult, dintotdeauna, că nu au nicio necesitate în societate, că făceau parte din întinsa pătură a paraziţilor iubiţi. Molière a avut nevoie de autorizaţie specială ca să nu fie înmormântat într-o groapă comună. Pentru el, care glumea la Curte cu Ludovic XIV, familia a fost nevoită să ceară o dispensă ca să nu fie aruncat obligatoriu, cum erau prin lege toţi actorii, la groapa comună a oraşului, fără drept de a i se trece pe o piatră numele. Azi, fiecare actor simte în carne că e un saltimbanc pentru social, un cerşetor (ar muri fără stat) şi un dispensabil (societatea, uimitor, nu doar că nu s-a prăbuşit fără el, dar nu a avut în ce-l priveşte măcar o ridicare din umeri). Narcisismul i-a prăbuşit: prin urmare, oamenii nici n-au băgat de seamă că exist… Molima le-a amintit cinic vechea dispunere socială marxistă a claselor, cu producători şi paraziţi etc., pe care o acopeream cu discursuri trandafirii.

       Petreceri private, noaptea, în restaurante clandestine. Destul de multe. Figuri cunoscute, fotografii ajunse în presă etc.
       Par să fi participat la liturghii negre, unde mâncau copii la rotisor şi beau sânge de fecioară (cred că pe Louis XV zvonistica îl acuza de asta. Şi stoca grâul pentru a înfometa populaţia). Sper că nimeni, niciodată în viitor, nu va mai scrie ceva despre perioada asta epidemică. Nu vreau să citesc nimic nici în romane. Ţi s-a acrit de ea pentru totdeauna. Şi ‘complotsfera’, şi oficialii, lamentabili. Multă oboseală în aer.
       Se va spune: Ciuma lui Iustinian a durat aproape 300 de ani. Ciuma bubonică din sec. XIV, 60 de ani. Morţi: 35-60% din populaţia europeană. Noi ne-am pierdut răbdarea după 1 an.
       Poate, dar e o saturaţie. Trebuie să fie efectul picăturii chinezeşti, micile agasări care te sleiesc mai mult decât nu ştiu ce lovitură directă de sabie. În XXI e un ritm diferit al vieţii. Se fac videoclipuri de 3-5 minute fiindcă după aceea atenţia se pierde. Să faci din sănătate o valoare supremă, timp de un an tapaj pe asta, e aiuritor. Cât poate suporta o conştiinţă. Groparul din copilăria lui Cioran juca un fel de fotbal cu craniile, în cimitir. Iar acolo era somaţia morţii. Se săturase. (Mai întâi, în treacăt, sănătatea nu e o valoare, e un bun. O valoare e ceva stimabil sau admirabil. Nu admiri un bătrân pentru că e bătrân: îl admiri pentru că e un bătrân înţelept, un bătrân inteligent, fermecător şi celelalte. Nu longevitatea sau sănătatea lui o admiri acolo, dacă nu eşti imbecil. O poţi invidia – ca pe un bun, ceva dezirabil – dar nu admira – ca pe o valoare, ceva înălţător.) De un an ni se spune în fiecare zi că nu există nimic mai presus de sănătate într-o societate şi, doamne, vrem să o credem. Am observat că oamenii sunt rezonabili şi s-au conformat, cu o solidaritate obosită, cam în toate societăţile. Nu ţi-e dat des să fii surprins de semeni. Nicio revoluţie, nicio insurecţie, nicio secesiune, societăţile au rămas în picioare, schelăria a ţinut şi colapsologii nu au avut materie primă. Cred chiar că nu există nici măcar un regim politic care să fi căzut pe undeva. Şi mai ales săracii au plătit preţul. Când economiile s-au împotmolit, săracii au plătit-o. Bogaţii nu sunt cu mult mai săraci în perioada asta, dar săracii au sărăcit până la mizerie. A fost un coşmar al celor mărunţi. Totuşi, inevitabil – plictiseală. Oboseală, saturaţie. Nu protest. Nu tragedie. Tragedia ar fi fost să ne obişnuim.
       Cel puţin avem, ca reflex vital, oboseala. Ca semn de trezie, în fine, somnul.

       ● Nedumerire de epocă. Te întrebi dacă nu suntem într-un teatru. Cu toţii. În faza aceea a ‘repetiţiei ca farsă’ din proiecţia marxiană.
       Îmi amintesc bine împrejurarea stranie. Era în 2007, la France Culture. L. Jospin – poate ultimul şef politic socialist vag demn de numele ăsta – nu mai era la putere şi vorbea în sfârşit liber, pentru a spune un mic adevăr despre stânga anilor trecuţi, despre noi. Nu mai ştiu ce întrebare i-a pus A. Finkielkraut; era, oricum, ceva despre Front National: a fost acesta cu adevărat un pericol, e un partid de fascişti, Franţei i-a trecut cu adevărat glonţul pe lângă ureche, urma să aducă pétainişti la putere? Răspunsul lui Jospin, care a consternat toată presa luni de zile, ani de atunci:
       ‘În tot decursul anilor mitterrandişti, nu ne-am aflat niciodată în faţa unei ameninţări fasciste. Ca atare, orice antifascism nu era decât teatru. Am avut de-a face cu un partid, Front National, care era un partid de extremă dreapta, un partid populist de asemenea, în felul său. Dar n-am fost niciodată în situaţia unei ameninţări fasciste, şi nici măcar în faţa unui partid fascist.’
       ‘Orice antifascism [al nostru] nu era decât un teatru’ (tout antifascisme n’était que du théâtre).
       Antifascismul ca teatru. Antifascismul ca operetă. Foarte bine.
       De ce am făcut asta, atâţia ani. Ce am obţinut. Cu manifestaţii de mii de oameni în stradă, pancarte, categoria nostalgică ‘no pasarán’, cu emoţie, studiouri de televiziune umplute de lacrimi, tremolouri, gesticulaţii, cu forţarea lexicului, a memoriei, a cuvintelor în faţa unui public înfricoşat, siderat. Când pericolul era ridicol. Când la putere ar fi venit, cu acest FN, absolut nişte… caraghioşi. Dezgustători, desigur. Dar nişte fantoşe ridicole cel mult, incompetenţi care ar fi căzut de la putere în doi ani sau în câteva luni. Sunt o mie de răspunsuri, desigur: din prudenţă, profilaxie, asepsie socială, exagerare din prevenţie, teatru din… inimă, minciuna morală necesară într-o societate etc. Medicii numesc ‘etică profesională’ minţirea unui pacient pe moarte căruia i se spune că nu are nimic. Se practica încă prin anii ’50. Nu ştiu cum se numeşte procedeul invers, prin care minţi un ins că e ameninţat de cea mai cumplită boală, şi el are o viroză de la polenul păpădiilor. Se întâmplă asta acum şi e atât de straniu.
       Raţiunea exagerării, a falsului evident în care trăim. Teatrul de marionete pe care continuăm să-l jucăm strigând ‘Fascism’, resuscitând figurile trecutului. Există un sens plauzibil?
       E atrăgător, fiindcă e simplu – îl numeşti pe un ins ‘fascist’ şi te amuzi apoi văzând-l cum se zbate, ca şi cum i-ai arunca un animal murdar, o broască râioasă, pe costum. Nimeni nu vrea să fie numit ‘fascist’. Dar în cele din urmă, când totul se termină şi a căzut cortina, senzaţia de jenă persistă. Ştii că e rea-credinţă totul. Simţi că a fost o porcărioară, ştii ultimativ asta.
       – fascismul, hélas. Când nu mai ai o sută de fascişti reali, când nu mai dai nici de skinheads-ii vechi din societăţile noastre, când toţi ştim şi simţim asta – atunci strigăm mai abitir că sunt pretutindeni.
       – pericolul antisemit. Pe o scală de la 1 la 10, antisemitismul remanent (perfect real) e undeva pe la 2, iar noi ţipăm cam de nivelul 8-9. O bătrânică se împiedică de o bordură, are un comentariu ignorant despre evrei – şi reacţia noastră e, prin proporţii, cam ca în faţa unei manifestaţii de 5 mii de ‘legionari’ pe bulevardul central, cu cântec înainte, uniforme, salutul nazist şi priviri oţelit fanatice. Cât de bine ne-ar fi prins aceste atitudini atunci, când antisemitismul era la nivelurile 8-9 şi nu protesta nimeni… Lucrurile sunt alunecate subtil dincolo de înţelegere. De ce o facem. Ne e dor oare de imaginarul Războiului doi, în care, ideologic, încă trăim? Îi invidiem pe înaintaşi şi le copiem demonii? Supralicitarea relativizează; în cele din urmă, banalizează totul.
       – rasismul. Aceeaşi poveste: realitatea e la 2, reacţia la 9. De-am fi avut măcar jumătate din aceste reacţii în anii ’60, când se petreceau ultimele linşaje în Sud şi o mulţime de albi se fotografiau, unii zâmbind, lângă un negru spânzurat de un arbore. Când negrii trebuiau să coboare de pe trotuar, la trecerea unui alb. Dar n-a fost atunci nimeni. Cât de straniu şi jenant fenomen de societate, această inversiune declarativă.
       – despre ‘nazism’ nu mai e de pomenit nimic, lucrul a depăşit categoria grotescului.
       Fantasmarea în negativ. E foarte important simţul ridicolului – al ridicolului tragic mai ales. Generaţia noastră a suferit atât de puţine tragedii istorice reale. Are o invidie pe catastrofele trecutului, poate. Claude Lanzmann a încercat această explicaţie, cu puţin timp înainte să moară, într-un articol din Nouvel Obs.
       ‘Tinerii scriitori din secolul XXI sunt de plâns; ei trăiesc în timpuri obscure, fără repere sau aşteptări… Utopiile sunt moarte, e sfârşitul istoriei. Fără să se resemneze, ei îşi fac loc şi se aruncă lacom asupra secolului precedent, atât de aproape şi totuşi atât de îndepărtat. Găsindu-se vinovaţi de a nu fi suferit de nimic – absenţă intolerabilă -, ei reactivează şi rejoacă un trecut în care n-au avut niciun amestec, transformând în găselniţe răsunătoare ceea ce era ştiut şi răsdiscutat de foarte multă vreme… Distanţa le autorizează, cred ei, toate dezinvolturile şi erorile cele mai flagrante, în numele moralismului înlăcrimat şi retrospectiv.’
       ‘Reactivează şi rejoacă.’ Moralism retrospectiv.
       Totul e Hitler, şi totul e fascism, şi totul e nazism.
       Pentru că nimic nu e în realitate Hitler, fascism sau nazism în zilele noastre; departe de asta. Suntem de râs şi de plâns, în acelaşi timp. Poate disperarea noastră ar merita totuşi reflecţie, o cercetare mai amănunţită a spiritului timpului. Niciodată n-a existat epocă mai fericită, după calapoadele lumii de aici, şi asta trebuie să fie groaznic de apăsător pentru instinctul nostru moral, antrenat pentru catastrofe.
       Nu ştiu din păcate nicio epocă în care, teatral sau nu, supraestimarea răului să fi fost o idee bună.

       Cineva compara imaginea cadavrului lui Che Guevara, expus mulţimii, cu Christul mort al lui Mantegna. Analogie frapantă, dacă vezi tabloul, într-adevăr. Plus surâsul lui Che. Acele două asistente germane care i-au îmbălsămat corpul în spital, înainte de expunere, i-au lăsat surâsul vag şi au primit ordin să nu-i închidă ochii…

       Un tip mărturiseşte acum că Foucault abuza sexual băieţi arabi de 8-12 ani, în Tunisia lui 1965-69. Cum plătea sume importante probabil pentru acea regiune săracă, ‘copiii alergau după Foucault spunând: „şi eu? Ia-mă pe mine, ia-mă pe mine”. Aveau opt, nouă, zece ani. Le arunca bani spunând: „Ne întâlnim la ora 22 la locul cunoscut”‘. Îi plăcea să facă sex pe pietrele tombale dintr-un cimitir al satului etc. Revistele de dreapta titrează ‘fondatorul gândirii woke (!) era un pedofil’ etc.
       Întocmai ca Gide. Capote mărturiseşte că l-a văzut de mai multe ori pe plajele din Italia, invitând copii în camera lui. Nu ştiu dacă-i atingea neapărat, dar oricum, arunca cu bani şi era cunoscut de copiii localnici de pe plajă. Capote nu se înşela în asemenea lucruri. Nemaivorbind de Montherlant, la vânătoare nocturnă de prepuberi pe străzile Parisului, riscând să fie bătut etc.
       Nu cred însă că F. nu va mai fi citit. Şi n-am impresia că-i vei citi altfel, acum, pe nişte oameni deoarece nu poţi discerne ‘între om şi operă’. Ce e de discernut. Ştim acut cum arată omul, scepticismul antropologic e sădit adânc în fiecare tip care gândeşte. Chiar fără vicii manifeste şi fără să fi violat în viaţă pe cineva, nu poţi şti la ce visează un ins, în privat, ca să poată obţine o erecţie. Bietele soţii au o intuiţie atât de fină în privinţa asta. Şi apoi sunt mici monştri ele însele… Toţi facem un ‘salt al credinţei’ citind un străin, luând o carte în mână, reprimându-ne întrebarea de instanţă ultimă: Cine naiba eşti? Ştim în sinea noastră că, oricine ar fi individual, e irelevant, fiindcă ceea ce spune el exprimă universalul. Poate să aibă coarne sau să fie sfânt, n-are importanţă pentru gândire sau literatură. Henri Roth a făcut sex cu sora lui. Nu-i mai citeşti proza, pentru că te inundă o senzaţie de greaţă? Când afli cum îşi obţinea bietul Proust plăcerea sexuală, nu mai poţi mânca toată ziua. Ce relevanţă are asta pentru adevărul colosal al cărţilor lui. Individualul vorbeşte, prin determinaţii, despre universal. Despre noi vorbeşte. F. va pierde poate ceva cititori, dar mă îndoiesc că-l vor scoate cu ‘Cancel’ din programă; altfel decât demonstrativ sau frugal.
       Înoţi, calm, în bestiarul din jur, deschizi cartea, treci mai departe.

       În Billy Wilder et moi de Jonathan Coe, un tip, care şi-a pierdut mama la Auschwitz, distinge între evreii pesimişti şi cei optimişti, care ezitau până în ultimul moment să emigreze din Germania: ‘Pesimiştii au ajuns la Hollywood, optimiştii au ajuns la Auschwitz’.

       Uimitor de mulţi nebuni pe stradă. Îmbrăcaţi bine, arătând bine, normal, încep să vorbească tare din senin, părând să se adreseze cuiva şi nimănui. Îţi dai seama că nu vorbesc în microfonul unui telefon. Strigă şi mai tare, privirile se întorc. Senzaţie de rău interior. O tipă de vreo 30 strigă pe rând spre mai multe grupuri de oameni, aceştia se uită în spate nedumeriţi, până la urmă îşi dau seama, coboară privirile. ‘Dacă aş fi angajata statului, aş înţelege. Dar aşa?’ Continuă furioasă conversaţia imaginară. O proaspăt concediată, care a înnebunit până acasă intrând în delir? Nesfârşită milă, şi de fapt groază. Gesticulează dezordonat. Lumea amuţeşte, înţelege. Nebunul nu e îmbrăcat ca un nebun, ca un om al străzii, nu are zdrenţe, nu e fistichiu, ciudat. Nebunul e ca oricare dintre ei.

       110 ani de la naşterea lui… etc. Man. Nu mai recunosc timpul.
       Proastă relaţie cu timpul.

       Să nu faci niciun proces lumii de jos – istoriei, statului, moralei, socialului, ordinii zilei. Nu cu ele se poartă războiul. Nu există un război, în fapt, niciun conflict real acolo.
       Totdeauna un pas mai departe. Literatura. Sensul, ‘viaţa’. Totdeauna: ceea ce precede sau ceea ce urmează.
       Îmi place că nenorocita asta de primăvară a făcut un efort.

 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Lasă un comentariu

       ● Sub beneficiu de inventar.
       ‘Nebunii întru rasă’: noua varietate a nebunilor întru Domnul. E la origine un antirasism bun – un antirasism care a înnebunit. Reproduce fără să vrea ceea ce şi-a propus să combată: un neorasism. Au obţinut un nou segregaţionism, o nouă ierarhizare a umanităţii prin reducţia ei la rase – toate ‘bune’ în afara uneia ‘rele’, cea albă -, imposibilitatea unui individ de a se mai emancipa vreodată de culoarea pielii lui. Extrema dreaptă e cea care a redus mereu individul la originile sale. Ce realizare să ajungi, printr-un ocol, în acelaşi punct. Imposibilitatea de a te gândi altfel decât în comunitatea ta e ceva îngrozitor. Ar trebui ca universalul şi diferenţa să coexiste, fără să-ţi faci fetiş din una dintre ele.
       Nebunii întru rasă – le dau 20 de ani. Va fi dificil, deriva lor prosperă pe sentimentul nostru de remuşcare putativă, închipuită. (Şi pe plăcerea inversă, pe drogul ruşinii, unul dintre cele mai reuşite stupefiante dintr-o societate.) Dar cam 20 de ani până să se compromită şi să cadă din programele universitare, cu urmarea dispariţiei. Sper ca lucrul să se facă fără război civil, fără să fi apucat să intre în ţesutul social creând instituţii. Dar ideea va dispărea numai compromiţându-se prin producerea unui şoc cognitiv oarecare în societate. Altfel spus, nu fără existenţa unui fapt social atât de aberant prin excesul său, încât să şocheze şi să atragă după sine căderea întregului. Ceva despre ‘albi’ ucişi cu bolovani pe stradă, lagăre de albi, un sat întreg de ‘albi’ crucificaţi şi lăsaţi să atârne în soare, o aberaţie de o atare magnitudine. Nu cred că va dispărea cu ‘vorbe’, cu verbalizări indignate. Cu argumentaţii. Comunismul n-a căzut cu vorbe. Nu e o chestiune de logos deficitar, ci de emoţie, de nevroză. Creată în emoţie, va dispărea în emoţie, odată cu ea.

       ● Fă următorul lucru simplu: nu mai spune lucrurile care se ştiu. Un pas înapoi: evaluează-le proporţia. Dacă reprezintă jumătate sau trei sferturi din ceea ce spui sau scrii, e poate timpul să-ţi cântăreşti făptura, însemnătatea; tristeţea. Nimeni nu te-a văzut încă. Okay. Dar te vezi tu însuţi.

      ● Paraziţii benigni.
       Trăiesc din drog, din aidos-ul injectat în venă publicului, deal-uiesc drogul Ruşinii, la noi: G.L., A.P. (întregul hebd. D.), corpul GDS (revista aferentă), A.C., V.T., N.M. (a deal-uit cu succes anti-Eliade, via Bellow) etc., formând o coadă de cometă până azi, în medii călduţe sau baroce. (De regulă publicul lor e de învăţătoare îmbujorate. Nu sunt contingente de subtili la producţia moralistă, acolo produci la minima rezistenţă, într-o secţiune oblică prin social, de la serafici la pegră. De unde stuporile aproape antropologice scrutându-ţi publicul.) Dintre ei, cei mai simpatici sunt G.L., A.P., omeneşte V.T. – tipi pur şi simplu ataşanţi, generoşi, calzi, ultrasubtili etc. Dar, ca dealeri de drog al ruşinii, au funcţionat continuu pe piaţa valahă, de 31 de ani. Titlurile cărţilor lor sunt acolo. Nu există niciun raţionament, nicio idee, nicio reprezentare, invenţie epistemică sau conceptuală în opera lor aşteptată; dar, cu o vorbă ştiută, noi nu pentru aceasta îi iubeam. Nu puteau obţine continuitatea, visată de ei, cu generaţia interbelică. Interbelicul nu a trăit din parazitismul moralei aplicate, a încercat – fiecare ins în parte, cel puţin – să afirme ceva singular. Cioran e o monadă, Ionescu e o monadă, o lume perfectă în sine. Nu au trăit din alţii.
       Căci cheia e: a trăi din substanţa, creaţia ta, invenţia propriei minţi, a crea o lume proprie (scriitor, gânditor, poet, artist, îţi marchezi timpul producând, în stil sau idee, ceva inedit până la tine) sau a trăi din denunţ, din flagelare, din alţii. Din plusul propriu – sau din minusul altora. Iată secretul lui Polichinelle învăluind o operă de împrumut. Sunt oameni care nu au produs nicio frază fără a întinde mâna spre biciul adăstat în cui, pentru a-l roti deasupra capului flagelând mulţimile; nu au avut absolut nimic de zis fără el, nici măcar un singur paragraf despre ţesătura lumii; necum o propunere de lume.
       ‘Apelul către lichele’ e prima deal-uire de drog al ruşinii, după ’89; şi de acolo dezvoltarea unui gust general, o tipologie specifică a discursului public oriental: intello-ul trebuie să fie pesemne un tip care-mi ridică mâneca, îmi strânge un garou pe braţ şi-mi administrează în venă speed, coke, crack, ecstasy, ice, crystal, meth: varietăţi de Ruşine. Însă e o precedenţă fără nimic infamant. A fost ultima ratio. Era asta sau nimic. Fără mantia moralistului, dispăreai, tu nu mai puteai teoretic exista nicăieri. Nu te puteai retrage la mănăstire, cu conştiinţa sterilităţii. I-au urmat infinit alte deal-uiri ale drogului, ale altora, la colţ obscur de stradă sau în intersecţii, o panoplie de bice şi cnuturi, o întinsă mahala a rant-ului şi indignării. (Întristător de proastă e calitatea umană a celor care se indignează.) Adică trei decenii învolburate, în care nu s-a întâmplat în cultură absolut nimic. Decenii de parazitism tragic. Tot ce-am avut a fost o punere în postură. Etosul de azi al lumii valahe e o lungă plajă de comentariat în mahalaua indignării, o lume de ţaţe sufocându-se. Asta e ceea ce am obţinut. Vieţi de nisip, în minor şi grotesc.
       Să exişti însemna să-i adaugi lumii teritorii necunoscute.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Un comentariu

       ● Întrebare dinspre public: ce fel de filme se vor face în viitor, va prevala esteticul asupra eticului? Şi ce sfat aţi da unui tânăr care vrea să se apuce de film?
       Ellis: Nu dau niciun fel de sfat. Nici generaţiei tinere, nici generaţiei mele, nu dau niciun sfat nimănui. Am sentimentul că filmele deja se îndreaptă spre ieşire. Chiar cred asta. Cred că se fac mai multe ca oricând fiindcă avansul tehnologic le face mai uşor de realizat. Nu cred că oamenilor le pasă de filme. Pur şi simplu nu cred că oamenilor le pasă de filme. Şi cred că sunt terminate. Cred că au avut un parcurs bun, de aproximativ 100 de ani, dar cred cu adevărat că s-a sfârşit cu ele. Nu-mi pasă de filme. Presupun că îmi pasă de filme vechi, şi în mod sigur o să mă uit în lista Criterion şi o să caut filme din anii ’50 sau ’60 sau ’70 pe care nu le-am văzut. Dar am aproape zero interes pentru forma de artă acum, după 2020. Aproape zero. A fost un an îngrozitor pentru film. Şi am văzut cam 120 de filme noi, şi chiar a fost uşor să o fac, fiindcă le poţi lua prin streaming, nu trebuia să faci efortul de a merge cu maşina până la un cinema. Am văzut părţi din ele, uneori am fost aşa de fericit că erau atât de proaste şi n-am plătit bani pe ele, 18 dolari pe un bilet. Un an oribil pentru filme. Cred deci că filmele se îndreaptă spre ieşire. Şi nu cred că generaţiei mai tinere îi pasă suficient de ele, că le mai ţine în respect ca o chestie dominantă în cultură. Cred că acest an a dovedit că, orice ai căuta pe canalele de film, e ceva mult mai interesant decât să faci tu un film de 1 oră 45 care să ofere o experienţă de teatralitate. Asta s-a terminat. Nu cred deci că trebuie să-ţi mai pui întrebarea. (Bret Easton Ellis, ‘Question festival’, podcast-ul din 10 ian. 2021.)
       …Cum îţi poţi imagina azi, într-adevăr, doi adolescenţi care să spună: Hai să vedem neapărat filmul ăla, rulează de la 4 la 6, să luăm bilete, pentru că despre el se vorbeşte peste tot în cercul nostru… etc.? Pff. Dialog total implauzibil. Clar, o anumită lume s-a dus. Şi n-am văzut cum a trecut fie pentru că nu ne uitam deloc, fie pentru că ne uitam în altă parte. Începutul sfârşitului. Not with a bang but a whimper. Un alt central care intră în nişă şi confidenţial.

       După Războiul doi, sufletele s-au schimbat. În acei ani 1945-46, de numărare a morţilor şi a zidurilor în ruină. Tipi care credeau în hitlerism s-au dezis pentru totdeauna, scuturându-se de silă. Cred că în acele zile nu mai găseai pe stradă un SS care să creadă în SS, un Gestapo care să creadă în Gestapo. Şi-au dat seama că au fost în eroare tragică şi că începe altceva. Soarele răsărea altfel, unghiul luminii cădea pe o nouă viaţă. Pacea îţi oferă şi această perspectivă, punerea sub întrebare a iluziilor eului. O înfrângere e un punct zero al lucidităţii, pe câtă vreme victoria te face să te legeni în iluzia veche etc.
       Epidemia de acum a adus întreaga lume în genunchi. Ce rost ar avea să mai fim la fel de acum înainte; să avem vechile credinţe, vechile iluzii. Vechile adevăruri chiar.
       Orgoliul dezastrului. Ok: îl avem acum, acest orgoliu. Nu vom inventa nimic nou? Un fel nou de a fi în lume? O cultură, o artă, un… soi de iluzie funcţională nouă?
       Fiecare generaţie vrea să-şi cumpere o conştiinţă nouă; un suflet.

       Românii. Lipsa unui proiect major care să ne unească. (Nu ‘de ţară’, cum spun filistinii sau imbecilii liberali, care cred că ideea e să fim bogaţi şi civilizaţi şi-atât, o Danemarcă, o mediocritate cu spitale şi şosele. Ci de destin.) O voinţă de a realiza ceva în civilizaţie, de a face gaură în cer.
       Vom dispărea, asta e tot. E incredibil ce suferinţă a fost aici – şi toate astea în zadar.
       Zero forţă interioară. O colosală tensiune nervoasă din pricina asta, şi suferinţă, şi derută şi exasperare. Apoi, desprinderea, ca o frunză pe lac.
       Mi-e foarte greu să înţeleg destinul acestei ţări. Dacă mă întreabă un străin, nu ştiu să-i spun ce e România. Ceva fatidic – apoi îl rog să schimbăm subiectul.

       O psihiatră newyorkeză, J. Holland, podcast-ul lui Alec Baldwin: ‘Oamenii care vin la psihiatru tind să încline spre stânga’. – Tot New Yorkul înclină spre stânga. Nu ştiu dacă stânga are mai mulţi smintiţi, dar sunt mai degrabă inofensivi, genul de nevrotici woodyallenieni, cu patologii soft ale angoasei. Dreapta are cvasimonopol pe psihoze (de persecuţie, paranoide, de grandoare etc.).

       Emisiune recentă cu Pivot. Glasul stins, uşoară răguşeală cavernoasă, absentă acum câteva luni. Semn prea clar al sfârşitului – l-am văzut de nu ştiu câte ori la oamenii bătrâni. Sunt bine, apoi survine din senin stadiul ăsta. Primul care trădează e glasul.

       Momente din alea când până şi horror-ul pare plictisitor. Monstrul iese din pereţi, victima ţipă… Tu caşti.

       Uluitor e că fiecare viaţă, oricât de falsă, devine autentică în cele din urmă. O observi deseori. Până la sfârşit, vieţile primesc metamorfoza gravităţii, devin adânci ca prin miracol, clovnii devin tragici, ticăloşii devin interesanţi… Aceasta o ştie orice scriitor, înţelege rapid că nu poate fi moralist, că simplismul ‘denunţării’ ratează totul, travesteşte adevărul. Mutrele – şi ele devin rasate, se rafinează vizibil în orice caz, ultimul lombrosian are către bătrâneţe nu ştiu ce oboseală şi un surâs princiar…

       Mai întâi Luvrul, acum muzeul Carnavalet au suprimat numerotarea în cifre romane de pe etichete, deoarece vizitatorii nu mai ştiu să citească secolele, numele regilor (al III-lea, al VII-lea) sau epocile desemnate.

       Diferenţa de esenţă. În eseu, poţi să te acoperi după zece draperii. În literatură, orice ai face eşti perfect vizibil: eşti atât şi numai atât.

       Titlu: ‘Curajul de a fi fericit’.
       Nu ştiu nicio epocă care să fi împins stupiditatea atât de departe ca în formulistica de azi. Acceptă-te, iubeşte-te, îndrăzneşte să fii tu însuţi etc. – niciodată kitschul mental, pompierismul banalităţii nu a evoluat atât în centralitatea discursului, şi e de neînţeles. Fiindcă a căzut brusc, în două decenii, lectura, de la ‘publicul general’ la o minoritate timidă? Vezi oameni deschizând gura şi transpirând, neputând să spună decât jumătăţi poticnite de frază. E clar că vor să rostească ceva, sunt congestionaţi, tremură – şi pe buze se precipită bolboroseli sau o inepţie siropoasă. Când a mai fost asta. Putem căuta oricât în urmă.

       ● Zizek crede că epidemia reprezintă o lovitură de tip Kill Bill pentru capitalism… Man. Continua, incredibila subestimare a capitalului, şi asta la tipul care promitea că nu-l subestimează niciodată etc.
       În ’89 cădea de fapt capitalismul, dar nu vedeam noi bine. La războaiele din Golf, capitalismul era cel lovit – ceva cu petrolul. Clonarea din ’96, genetica, postumanismul anunţau acelaşi lucru. La 11 septembrie 2001, tot un avertisment dur dat capitalismului fusese acolo. Criza financiară din 2008. Schimbările climatice. Secretele lui Snowden. Alegerea lui Obama, a lui Trump – toate, evenimente care anunţau asta şi erau în filigran asta. Epidemia globală vesteşte acum natural acelaşi lucru, capitalul mai are două respiraţii şi expiră.
       Adoarme cineva în cântecul acesta de leagăn? E strictă nevoie de optimismul tâmp? Se bucură cineva auzind încurajări ale idioţiei?
       Mergeam pe stradă ascultând în căşti, realmente amuţit. La zece minute am închis.

       Îmi place regula din virusologie: epidemiile îmbătrânesc. Până şi ele… Agresivitatea lor slăbeşte în nod natural şi te trezeşti că dispar cum au venit.
       Aceste carantine fără rezultat. Încă una, azi, în perseverare diabolicum dar şi în disperare de cauză. Ne asigurau cu cerul şi cu pământul, tipi publici, dar mai ales oameni de ştiinţă, că vor reuşi totuşi – nu doar să ‘scadă’ numărul bolnavilor dar să anihileze virusul, ideea centrală. Era greu să admiţi perspectiva care se profila totuşi, eşecul unei umanităţi dezarmate? Popoarele s-ar fi revoltat, asimilând adevărul frapant că nu sunt conduse? Elitelor le-a fost frică să apară nud, aşa cum erau, non-elite, neştiutoare şi cu o gesticulaţie goală a forţei, implorând înţelegerea maselor…
       A 3-a carantină, cu un surâs stins. O mecanică în gol. Va avea loc o repunere globală în cauză a lucrurilor.
       E bine că au scos copia ‘Guernica’ din holul central de la ONU. Acel moştenitor Rockefeller a făcut bine să o retragă.
       Ce sens are.
       ‘Ştiinţa e grosieră, viaţa e subtilă, şi în vederea corectării acestei distanţe literatura are importanţă pentru noi’ – fraza lui Barthes (Leçon inaugurale, 1977, la Collège de France) acoperă jumătate din drum.

       Câţi ani aveţi? – Şaptezeci şi. – Nu-i arătaţi. – Ba da. Dar drăguţ din partea dvs. să minţiţi.
       …Ar trebui să sune un dialog, când ştim bine că nu arătăm nici cu o lună mai tineri, vreodată. Dar, la vârsta aia, în mod uluitor ne bucurăm câteva secunde, ca şi când ar fi adevărat, iar locutorul, un tip cu observaţii pertinente etc.

       ‘A admite că ne e frică e o libertate minunată. Totul e important, dar, până la urmă, nimic nu e important. E fum, totul. Mă uit în urmă la viaţa mea şi mă gândesc, A fost totul un vis? Toţi cei pe care-i ştiu sunt morţi acum. Părinţii mei sunt morţi, şi mă gândesc, Au existat cu adevărat? Intru în metafizică, într-un fel – genul de univers solipsist în care trăim. Dar mă uit înapoi la viaţa mea şi mă gândesc, Trecutul e de neînţeles. Nu îl pricep deloc.’
       Când te gândeşti că a spus-o un actor (A. Hopkins) într-un interviu; dar ar fi putut să o spună oricine. Poţi înţelege de la 20 de ani, pe deplin, toate astea. De aceea mai mult tinerii se sinucid; înţeleg mai acut farsa, şi sunt uluiţi că noi o acceptăm; într-un fel tinerii se sinucid pentru noi, în locul nostru. Dar către final toţi ştiu.

       M-am pomenit melancolic că nu mai ştie nimeni cine e… Jean Daniel. Mi se întâmplă cu mulţi dintre cei morţi. Fără legătură cu nimic. Ia te uită, despre tipul ăsta nu se mai ştie nimic, va avea deci acum a doua moarte, cea definitivă – şi vine o melancolie din aia… – Mi se pare complet inacceptabil, şi azi, că un ins ‘a murit’, e ceva mai presus de înţelegere, fie mă face să râd, fie împietresc în stupoare sau într-un fel de vertij al gândului. Trec la altceva, nu reuşesc să concep ideea.

       Un radio din acela pe internet. Multe posturi pe care nu le ascult niciodată. Eram pe WNYC, un fel de radio oficial – şi prost – al New Yorkului, când cineva a formulat întrebarea. Iată, ţările bogate şi-au împărţit acum şi Sănătatea, şansele la viaţă. Cele mai multe vaccinuri au fost cumpărate de ţările bogate din Europa şi din Occident în general, lăsându-le pe celelalte expuse epidemiei.
       Povestea era a unui tip din New York a cărui mamă rămăsese în Congo, cred. Vorbeau la telefon aproape zilnic, el era foarte speriat pentru ea. Dimpotrivă, ea era optimistă: fii liniştit, ai să vezi că vom trece şi prin asta. De la o vreme, a început şi el să o creadă şi s-a liniştit. Se anunţa producţia de vaccinuri planetară, lucrurile mergeau spre bine. Pe 3 ianuarie a venit vestea: mama lui e spitalizată. A murit după 3 zile. Acum, băiatului ei, locuind în emancipatul New York, i-a venit rândul la vaccinul pe care americanii l-au cumpărat de mult, spre deosebire de majoritatea ţărilor din Africa. Nu mai ştiu ce a făcut, dacă a mai dorit să se vaccineze. Mă grăbeam să ies în oraş şi mă bucur că nu am prins sfârşitul poveştii. În micul interviu, el nici măcar nu acuza pe cineva. Era siderat şi bâlbâia ceva, fără vlagă.
       Ştiu că va începe. De ce ţările bogate au furat vaccinul celor sărace. De ce nu s-au putut stabili nişte criterii. De ce nu s-au plătit toate vaccinurile pentru a fi gratuite, dintr-un fond global ONU etc., dacă un om este egal cu un om. De când viaţa unui bogat din Nord e mai importantă decât cea a unui sărac din Sud etc.

       Blackbird (2019) ●●●●○. Inegal, superficial prin supra-scriitură, dialoguri aiurea, şarjate, teatral – zero cinematică, ar putea fi jucat într-o bucătărie -, cu emoţie aseptică, şi în plus lipsit de punch final. Toate calităţile unui rateu pe linie. Şi totuşi e tulburător. Prin vidul pe care ţi-l lasă, umplut imediat de întrebări. (Şi prin arta de pe pereţii acelei bucătării. Lucrările lui Alan Fears plutesc înt-un decor optimist, tot numai pastel, trandafiriu şi lumină pură a amiezii, în contrast cu tragicul.)

       ● Bogaţii României vechi au ajuns, în exil, în aceeaşi regiune: Malaxa la New Jersey, Auschnitt la New York, într-o reşedinţă din Park Avenue (dar şi Malaxa avea un penthouse în NY). Au trăit într-un lux relativ, dar nu ştiu dacă mai aveau foarte mulţi bani. Destin straniu. Cine nu-şi păstrează o vilă sau câteva proprietăţi ‘de fugă’ în afara ţării, cât timp e la zenitul prosperităţii, dovedeşte doar că nu înţelege istoria acestei regiuni, în care la 50 de ani o dată se schimbă totul. (Carol II a făcut-o, prudent.)

       Rubrica decese din New York Times – lângă ferparele scurte, fotografii: toată lumea zâmbeşte. Uneori, cu gura până la urechi.

       ‘Memoriile’ fiicei lui Amos Oz: era un abuziv sadic care o bătea etc. Israelul, şocat. Cealaltă fiică, fiul şi restul familiei semnează o declaraţie care contestă ferm, afirmând că era un ins minunat – acelaşi lucru ca la Woody Allen.
       Familiile.

       Mi-am dat brusc seama că lumea de dinaintea internetului şi a calculatoarelor etc. e un fel de… ei bine, de epocă de piatră. Aceasta, cu tot calmul. Nici protest, nici jubilaţie. Mi-ar fi ruşine să gândesc că un simplu progres tehnic e şi unul spiritual. Dar e frapant că oamenii aceia au pierdut ceva, născuţi în secvenţa istorică ‘greşită’, în ultimele decenii ale epocii cărţii tipărite, şi că nu vor mai fi înţeleşi, citiţi, căutaţi. E mai radical chiar decât ruptura Gutenberg, sau decât cea veche, a cărţii transcrise, când nimeni nu mai căuta tăbliţe sau suluri de papirus pe raft. Vor rezista foarte puţini, probabil, trecuţi Styxul în sensul invers. Dar mediocritatea bună, literară etc., tot acel ‘compost’ de scriitori onorabili, buni şi-atât, cinstiţi şi-atât, în raport cu care capodoperele devin însă vizibile, nu va interesa pe nimeni. Îngropaţi sub o şapă de plumb formată din cărţi şi iarăşi cărţi, basculante de cărţi.
       Nici măcar absurd; înmărmuritor.

       Se prea poate ca filmul lui Scorsese să o mainstream-izeze pe Fran Lebowitz. Să ajungă curând marfă, imagine pop-art de tricou, abţibild, geantă de voiaj. Ei şi. Eu i-aş dori să se întâmple. Aş vrea să văd un lucru ca ăsta.

       Ştiu că Cioran nu dădea doi bani pe Brâncuşi, pe care-l considera un abil care a reuşit să-l păcălească pe burghezul francez cu câteva trucuri de epatare etc. Dar motivul dezamăgirii nu e opera – i se părea un artificiu plat şi-atât -, ci persoana lui. L-a întâlnit. Îi spune unui critic că i-a făcut, ca toţi românii de atunci, ‘două sau trei vizite’ în atelier, din care a ieşit contrariat. B. putea, e-adevărat, să te dispere… Comitea nişte platitudini, panseuri din soiul debil, de ţăran cu abisuri, la care puteai să cazi din picioare (se văd şi în interviuri, care par ale unui semi-idiot). Obişnuit cu spiritul francez, C. s-a smuls greu din reflecţiile care păreau ale unui ţărănuş. (Noica observă acelaşi lucru, în articolele de tinereţe, ecartul inexplicabil între operă şi platitudinea insului.) Totuşi, îi mărturiseşte acelui critic – care îi trimisese un album – că a reuşit să-l ‘reconcilieze’ cu Brâncuşi, la bătrâneţe. Complezenţă, poate.
       C. rămânea la Klee – febleţea absolută – şi, în sculptură, la Giacometti, deşi îi părea supraevaluat, ‘surfait’. Ceea ce suspecta peste tot era conformismul acela invers al avangardei ostentative, scontate, lucrative, la care cad portăresele, trucul infailibil al epatării insului semicultivat.

       Ambiguitatea pare profunzime: trebuie să te fereşti, în scris, de ea. Nicio concesie obscurităţii jucate, claritatea e singura care contează, în idee ca şi în literatură.
       (De altfel ambiguitatea nu trece ‘proba timpului’, scriitorii cu naraţiune sibilinică sunt dispreţuiţi şi uitaţi.)

       Stilul e şi asta: camuflaj. Scleroza fondului. Când un autor nu are nimic de spus şi îşi ascunde vidul sub volute sintactice. Stilul nu poate veni ca o pojghiţă peste nimic (genul Sollers, digresiunea infinită etc.).
       Spune naibii ceva – e, se pare, cel mai greu lucru din lume.
       Ce trebuie să fie în sufletul ăla.

       Ai aceeaşi opinie ca ziarele şi televiziunile importante, corporaţiile mari etc. Crezi în acelaşi timp despre tine că eşti nonconformist şi spirit critic.
       Nu-ţi poţi da seama de cât timp eşti mort.

       S-a întâmplat ceva pesemne straniu, de vreme ce au început să nu mă mai intereseze ‘problemele’ lumii… Nici stuporile curente ale ideologiei dominante, PC, postcolonialism, intersecţionalitate, cancel culture, nici ‘teoria critică a rasei’, whiteness studies şi celelalte mici insanităţi ale rasismului ‘bun’, permis, care e rasismul anti-alb etc. Okay, îmi spun, lumea se învârteşte. La ce bun să-ţi pese de asta? În fond, fie lumea va face singură într-un târziu corecţiile necesare, şi atunci, inutil să te fi interesat de ea, perfect tautologic (cât timp pierdut!). Fie nu le va face, şi atunci nu voi schimba, nu astfel, lumea. O revelaţie ca o linişte albă care se lasă treptat: există ceva subaltern în a te interesa de secol. Profund minor, la drept vorbind ridicol. Chiar dacă ar fi cele mai bombastice evenimente, războaie etc. E cu totul subaltern. Exemplul lui Capote te face să înţelegi mai bine asta. Întâmplările lumii puteau fi extraordinare, el îşi trăia universul şi misiunea. Scrisorile lui sunt de un autism istoric splendid, perfect. Ştia tot ce se întâmplă, desigur, ca orişicare, dar aşa cum dintr-un ziar ai vedea numai titlurile de primă pagină, cu un oftat. Şi uita în trei secunde pentru a trece la altceva. Foarte stoic – poţi schimba lucrurile? Nu. Atunci, de ce să te preocupe? Nimic pe lume nu conta cât literatura şi destinul propriu. Aterizarea unui modul pe Lună – evenimentul nu primeşte niciun cuvânt în scrisori. Mai înainte, asasinarea lui Kennedy – deşi îl cunoştea personal, iar cu Jackie şi mai ales cu sora ei, Lee Radziwill, era prieten. (Ba chiar e singurul american – cu excepţia unei tipe, se pare – care i-a cunoscut personal şi pe Kennedy, şi pe Lee Harvey Oswald – i s-a părut evident detracat -, când a mers în turneu cu opera ‘Porgy and Bess’ la Moscova.) Nu pomeneşte o dată în scrisori evenimentul. Cred că după 2 luni notează că, la o cină în Florida, Jackie era palidă… El era în New York, fusese în Spania, pleca în Italia. Pentru a-şi scrie în linişte cărţile.
       A trece imediat la altceva. Altceva-ul: ‘viaţa interioară’, aburul respiraţiei tale, femeia din faţă, valurile care lovesc acum ţărmul la picioarele tale; literatura, apoi, cărţile, misiunea ta, oricare ar fi, în lume. Lumea reală, în fine, trecută prin conştiinţa ta, fără ideile despre lume, care sunt idei de valeţi. Ce înjosire, să fii atent la istorie. Şi ce dare în vileag a unei semireuşite… Se poate admite în şoaptă că morala publică e un parcurs de ratat, un fatalism tandru: fără talent sau creaţie, să strălucesc măcar adiacent, din dividendele indignării. Artificialitatea, vidul istoriei sunt pasiune de secunzi, a celor care nu pot să nu intre în vortexuri aparente. Cu totul neinteresant.
       ‘Lumea’ va avea desigur bunăvoinţa să se salveze singură. Nicio cauză nu merită un singur minut din restul vieţilor noastre.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • Un comentariu

       ● Curiosul asalt teoretic împotriva albilor şi a whiteness-ului (cum să-l traduci, cred că ‘albitate’ sugerează mai mult decât ‘albitudine’ categoria). Într-un fel, înţeleg acest rasism pe dos. Îl înţeleg chiar dacă ar produce victime – şi probabil va produce. ‘Albii’ sunt acum noii evrei, în mod curios: ai voie să spui orice împotriva lor şi ei nu pot să invoce nimic în apărare, sunt victima sistematică, perfectă, căreia i se admite doar figura căinţei. Înlocuieşti ‘alb’ cu ‘evreu’ şi obţii toată literatura nazistă de dinaintea lagărelor: ‘albitate’ – evreitate, inşi ‘jidoviţi’, cultură evreiască, artă evreiască, ‘degeneraţi’, colonişti ai tuturor continentelor, exploatatori, distrugători ai culturilor, decadenţi, imorali, vinovaţi pentru tot răul lumii, putrezi, molimă a umanităţii etc. În aria aceasta conotativă e folosit cuvântul ‘alb’ de aproximativ un deceniu încoace, de la discursul media la cele mai serioase opuri analitice. Deschizi televizorul pe ştirile principalelor canale: ‘white’ e totdeauna negativ, ruşinos, aproape denunţiativ. Nu există nici măcar un singur context în care, ca substantiv sau adjectiv, ‘alb’ să mai aibă un sens pozitiv, vag meliorativ sau măcar neutru. Realmente alb înseamnă ticălos, nu mai este nicio îndoială. Aşa se insinuează în lume un pogrom, sau un război civil. – Cu toate astea…
       Încerc să mă imaginez negru, în America, în Occident în genere. Ce pot eu spera? Cum aş putea suporta o singurătate monumentală. Sunt în minoritate orice-aş face. Mă uit în jur: 98% din cultura afirmată a lumii e făcută de albi; şi pe plan academic, şi popular. Nu-mi lasă nici calitativul, nici cantitatea. Cei din tribul meu de aparenţă rasială, negru sau metis, au 150 de ani în filozofie, literatură, teatru etc. Ei, 3500. Tehnic, totul pe lume, sau aproape, e făcut sau inventat de ei, mi se spune. Telefonul mobil pe care îl am în buzunare. Asfaltul pe care calc, curentul electric, podurile, clădirile zvelte, disciplinele tehnice şi umaniste, orice aterizare pe Lună sau Marte, ecuaţiile, arta, lucrurile cu care dau ochii zilnic. Stâlpul ăsta de telefon, cutia poştală, metroul de sub picioarele mele, taiorul acestei trecătoare splendide. Oriunde mă întorc, nu am nimic al meu, istoric. Eu nu mă încadrez în nimic. Unde mi-e continuitatea? Şi când vreau să-i învinuiesc pe albi, mediologic (sens Debray) degetul pe care-l îndrept acuzator spre ei e alb. Insultă supremă: când înjur un alb, telefonul pe care formulez injuria e inventat de el, televiziunea, computerul, radioul, staţia de amplificare, cinema-ul, maşina al cărei geam îl cobor pentru a striga disperat să fiu lăsat în pace. Unde sunt, deci, situat, în ce lume? Ce pot eu spera. Chiar şi disciplinele împotriva albilor – postcoloniale etc. – sunt scornite de albi, cu conceptele lor europene, pe teorie europeană, cu corpus european – nu construiesc pe ‘drepturi ale omului’ formulate în America de Sud, Africa sau Asia… James Baldwin, Malcolm X sau Frantz Fanon au observat-o de mult. Şi lexicul revoltei e străin, alb. Antirasismul, aboliţionismul, condamnarea sclaviei n-au fost născute în Africa. Şi când îi acuz de rasism sau misoginie folosesc nişte cuvinte inventate de ei, din dicţionarele lor. Onest, cine sunt eu, într-o lume înclinată strivitor într-o singură parte.
       Nu am de ales. Trebuie – trebuie – să declar fie că ei nu există, fie că eu însumi nu exist. Iar pe ultima am auzit-o destul. Altfel, e insuportabil. Concilierea nu e posibilă. Înţelegerea nu e posibilă. Nu cât timp există metroul de sub picioarele mele, clădirile zvelte de 100 de etaje puse pe planşete de arhitecţi acum 100 de ani, taiorul acestei trecătoare splendide. Onest, nu mi se lasă opţiune alternativă, în afara nulificării. Nu pot să-mi scot ochii şi să nu mai văd lumea. N-am nici măcar luxul indiferenţei – indiferenţa e ceva foarte ‘alb’, calm, o virtute a majoritarului. Ce mi se aminteşte e că am fost găsit acum 400 de ani în Africa, unde eram în stadiul epocii fierului, organizat în mici triburi de vânători-culegători, foloseam doar vârfuri de săgeţi şi loveam două pietre pentru a obţine focul. Nicio balama nu ştiam ce este – nemaivorbind de piatra din capul unghiului, catedrale, un violoncel. Am fost numit ‘sălbatic’. Şi iată-mă azi. Îmi rămâne demnitatea ultimă a urii, într-un univers monumental străin.
       Aş face-o, deci. Onest, nu prea ştiu cum se urăşte, dar aş face-o.
       Nu există rasism ‘sistemic’ – aceste mici vocabule onorabilizând o stupiditate, în America sunt poate o mie de rasişti reali, cu totul, în înţelegerea clasică a patologiei superiorităţii. Ce vor ei să descrie e însă sentimentul că aerul pe care îl respiră nu e al lor. Că nu te poate întreba cineva pe stradă cât e ceasul fără ca, scrutând încheietura mâinii, să nu ştii că mecanismul acelui ceasornic n-a fost inventat în Africa sau prin civilizaţii terţe, şi că trebuie să fii, tu, recunoscător pentru el. Oricât de rău, noi trăim în acvariul propriu, avem sentimentul unui acasă. Şi un alb cerşetor la colţ de stradă se simte la el. Nu şi ei. Nu e vorba că li s-ar aminti, nici că sunt obsedaţi mereu de provenienţa obiectelor şi structurilor civilizaţiei. Dar e destul că ştiu. Trebuie să te abstragi în permanenţă, să nu fii unde eşti. Sentimentul de superioritate ţipă din toţi pereţii. Acvariul e ‘sistemul’, o ubicuitate toxică, peste-tot-ul vieţii.
       Încearcă aşa să trăieşti.
       Cioran, notă în Caiete: ‘Pe prima pagină din Herald Tribune, o fotografie: într-o şcoală din Sud, în Statele Unite, nişte copii albi, în jurul unei mese; la o altă masă, o mică negresă singură, cu privirea infinit de tristă. Aceşti şcolari albi o resping, nu vor să-i adreseze cuvântul. Într-o zi America va trebui să plătească scump această prejudecată groaznică, explicabilă şi totuşi inadmisibilă’. Alte două notaţii, apoi revine: ‘Acea fotografie cu mica negresă mă bântuie. Mult mai mult decât nişte articole, cărţi sau manifestaţii antirasiste, această imagine mi-a luminat o dramă despre care nu aveam decât o cunoaştere abstractă’.
       Asta avem. O cunoaştere abstractă. Iar ei una concretă, de fiecare zi. De aceea nu are mult sens să spui că situaţia ‘s-a îmbunătăţi’ şi că rasismul nu mai e ce era în anii ’60. E minunat că s-a îmbunătăţit. Acea negresă nu mai e izolată azi de colegii săi, a fost votat primul preşedinte negru, cu voturile albilor, şi există milionari de culoare. Dar sunt oaspeţi într-o casă care nu e a lor; li se dă o cameră mai bună sau mai rea, dar rămân oaspeţi, simt că stau aşezaţi pe mobila altora, citesc ziarul altora şi privesc pe o fereastră străină. Problema e de acvariu. Problema rasismului – teribila lui dramă – nu e una de ‘drepturi’, de egalitate sau paritate, de echitate – vocabulă resuscitată azi -, nu e doar socială sau materială, ci culturală şi aproape metafizică. Trebuie să-ţi înalţi privirea până la conştiinţa de statut a unei fiinţe permanent ‘în vizită’, acasă – pentru că acolo s-a născut – şi totuşi în vizită, în casă şi în afara ei deopotrivă. O ontologie de împrumut, de substituţie. În ziua când le-ar primi pe toate acestea – drepturi, egalitate, paritate -, ceva ar rămâne. În ziua când albii nu te-ar mai privi ca pe un negru, când şi l-ar scoate pe celălalt din raza privirii, în ziua când toţi albii şi-ar smulge ochii ca Oedip pentru a nu mai vedea, tot mai există cineva care se va vedea în continuare ca pe un negru, şi acela eşti tu însuţi. Masiv, strivitor, un complex de inferioritate, un sentiment de înstrăinare şi suferinţă difuză, o subtilă insultă.
       Nu cred că se va găsi soluţie la ceva de magnitudinea şi perfidia asta.
       (Acelaşi lucru în privinţa raportului feminin. Eşti pe un mic vapor în largul Manhattan-ului, te uiţi la linia orizontului străbătută de zgârie-nori, la cel mai faimos skyline din lume, cu clădirile strălucitoare din oţel şi sticlă, şi ştii că lumea aceea, toată lumea, a fost construită de bărbaţi. Toată. De la canalizare şi foraj 40 de metri în rocă, până la caroiajul străzilor, clădirea Operei metropolitane şi blugii Levi’s 501. Fie că ai citit-o pe Solanas sau nu, înţelegi strivitor. Nu e vorba că bărbaţii ‘conduc’ lumea sau nu, asta n-are niciun sens: ei au făcut-o. E ameţitor. Toată. Ce ‘structură patriarhală’, astea sunt biete analitici de epifenomen. Serios, îţi tragi un glonte în cap.)
       Soluţia nu se întrevede la stadiul unei lucidităţi ultime. Chiar dacă ar putea fi inventat un nou ‘împreună’ (naţiunea a fost unul, religia a fost unul, globalismul sau ecologia vor să fie unul), asta n-ar fi de ajuns. Tot te va întreba cineva, într-o zi oarecare, trecând încet în dreptul tău pe stradă, cât e ceasul. Şi dacă întrebarea nu ar fi rostită, ea ar avea oricum un ecou anticipativ, dinainte de a fi pusă, venind de departe, în tine.

       ● Faimoasa ‘contra-violenţă’ pe care Sartre o teoretizează în Critica raţiunii dialectice, riposta la o violenţă împotriva ta. Ai suferit o violenţă – răspunsul tău prin contraviolenţă e legitim şi te absolvă moral, poate chiar în faţa legii. E folosită azi de unele asociaţii de apărare a imigranţilor. De pildă, dacă ai violat nişte femei albe pe străzile Germaniei, şi eşti arabo-musulman, se prea poate să o fi făcut deoarece ai fost rănit în fiinţa ta de arabo-musulman, colonizat de albi, şi te-ai simţit brusc străin în lumea albilor, ceea ce te-a determinat să violezi nişte localnice ca o contra-violenţă legitimă sau măcar explicabilă. Violatorul a fost rasizat – redus la rasa sa – de ceilalţi, drept care nu e chiar un violator, ci acţiona în contraviolenţă faţă de violenţa pe care nişte albi o exercitaseră asupra strămoşilor săi. De ce? Pentru că, freudian, filogenetic, inconştienturile comunică. Dacă în familia ta a fost un mort din cauza albilor acum 3 secole, tu moşteneşti memoria asta, dar fără să ştii (în inconştient, tocmai). Şi de aceea te poţi trezi violator sau ucigaş de albi, 3 secole mai târziu, fără ca tu să ştii de unde ai această ură, venită dintr-un inconştient traumatizat, care te determină la contraviolenţă. Drept care orice ai face, eşti absolvit de faptă şi eşti de partea binelui, şi orice îţi face un alb e vinovat şi arondat taberei răului. Femeile albe sunt aşa-zicând pre-vinovate că au fost violate, un violator negru sau arabo-musulman e pre-inocent în fapta sa.
       Această apărare a fost folosită cu toată seriozitatea, în articole din Franţa etc., de activiste – femei – ale imigraţiei. (În demonstraţie au mai fost mobilizaţi şi Engels – cu violenţa revoluţionară bună care naşte istoria -, Derrida şi Foucault.)
       Probă că Sartre trăieşte…

       ● Tropismul natural al lumii e spre egalitate. Îi va enerva pe conservatori. Who cares.
       Tot procesul istoric în care ne aflăm e un proces egalitar. Dacă vrei să înţelegi care e numele timpului nostru istoric, evoluţia ultimelor două-trei secole, ele se explică prin tropismul popoarelor către ideea de Egalitate. Nu de siguranţă, nu de fraternitate – metaforă vagă -, nu de libertate – încă, vis tulbure. Lumea e într-un parcurs regulator ‘de stânga’ cel puţin de la Iluminism şi Revoluţia franceză încoace. Considerând orice act şi orice acţiune politică, azi, ele se fac în numele egalităţii. Nu mai poţi să vinzi nimic pe piaţă, nicio idee politică sau tehnică nouă, în numele inegalităţii.
       Într-un sens, originea istoriei înseşi e Egalitatea. Era o lume a Tradiţiei şi ierarhiei, astăzi o lume pierdută, intrinsec inegalitară, fără istorie (i.e., curgere), până în Evul mediu sistemele social-teocratice, renăscând circular prin ‘întoarcere la acelaşi’, erau o lume tip ‘sistem tripartit’ (nobili-războinici, sacerdoţi, pauperi) în care omul descindea din zeu şi asculta de intermediarii săi declaraţi. Într-un sens, pentru lumea celor vechi calendarele erau absurde, deoarece niciun an nou nu marca real o ‘înaintare’ spre ceva, ci reconfirmare perpetuă. Are puţin sens să o numim istorie (poveste, discontinuitate, devenire). Anii marcau vârstele indivizilor şi dinastiile. Dar epocile nu înaintau, 1200 era totuna cu 614, ciclurile erau cele agrare, axiologia creator-despot luminat-creatură umilă era similară, omul era explicat prin zei, lumea de aici prin cea de dincolo, nu se petrecea nimic nou şi fiecare an era acelaşi an, prevăzut cu o denominare cifrică diferită. Din neolitic până în Evul mediu s-au schimbat veşmintele, câteva idei şi câteva moravuri, dar nimic din reprezentarea şi structura reală a lumii. Ruptura a fost ideea egalităţii – cezură a singurătăţii umanului, abandonat, fără zeu sau ascendenţă divină -, care irupe şi deschide istoria ca parcurs linear. Un ‘înainte’ şi un ‘după’, o subistorie depăşită, marca, borna absolută a timpului nostru e ideea stranie a Egalităţii. Se poate face despre asta o teză instructivă şi calmă, sau un eseu plictictisitor de 350 de pagini.
       (Bemol: e motivul pentru care – pentru a risipi un teribil mister al moralismului curent – nu a fost universal ‘condamnat comunismul’, la fel ca nazismul. Era o varietate – proastă, morbidă, patologică – a egalităţii. Nu vom vedea niciun Nürnberg al comunismului, căci e ca şi cum ţi-ai condamna spiritul timpului – fie şi într-o variantă corozivă, abnormă. O depăşeşti şi o faci mai bună. O cărare a fost abandonată, bulevardul şi sensul continuă, prin încercare şi eroare sunt ecartate variantele patologice, păstrându-le pe cele rezonabile. Nazismul a fost condamnat nu pentru milioanele sale de morţi – naivilor care văd între nazism şi comunism o concurenţă a aritmeticii macabre -, ci pentru că a încercat să reinstaleze în istorie inegalitatea de natură. Ideea că explicaţia trece încă drept mister e deconcertantă.)
       Deschizi ochii în jur: orice înaintare e implacabil spre egalitate. Partidele de dreapta cotesc lent, deceniu după deceniu, ad sinistram, turnura e constant într-acolo (nu mai seamănă prin nimic cu ce erau, în Occident, liberalii sau conservatorii cu 40-50 de ani în urmă, sunt un fel de social-democraţi ursuzi). Partidele de stânga – devin de stânga şi mai radicală. Dreapta ajunge la putere şi dă resemnată legi tot mai de stânga, pentru care cu două decenii în urmă şi-ar fi dat palme. Stânga parvine la rându-i, accelerând. Unii cedează teren, ceilalţi şi-l extind; jaloanele se deplasează câte puţin într-o singură direcţie, într-un tropism limpede. Praxis-ul politic, morala şi legile merg într-acolo; arta, literatura, cultura pop, ca într-o alunecare pe un plan înclinat. Nu se mai construieşte azi un zgârie-nori, un computer, un poem, o tarabă cu sandvişuri, fără imperativul egalităţii: computerul e accesibil universal, totul oferă servicii egale etc. Fiindcă magnetul, linia teleologică, ‘punctul omega’, farul istoric unic, ca umanitate, după ce au căzut cu zgomot toate celelalte, a rămas Egalitatea şi nimic altceva decât emanciparea prin egalitate. Nu avem, momentan, nicio altă idee despre noi. Dacă articulezi totalitatea câmpului conceptual azi, sensul ştiinţelor umane e acolo: totul a ajuns o vânătoare de disimetrii, de natură sau grad, nu ne gândim decât ce porţiuni şi unghere obscure de discriminare mai există. Dacă unul se declară transsexual, îi deschizi o categorie de studiu şi îi faci o sociologie. Dacă vrea o familie cu 3 taţi şi 2 mame, dacă vrea să fie numit girafă sau crocodil – foarte bine, eşti crocodil. Totul e în ordine, se complexifică, şi nu se fisurează catapeteasma lumii.
       Ideea hegeliană că istoria trebuie văzută ca un proces evolutiv începe în acel punct, cu progresia istoriei umane spre egalitate. ‘Legile tendenţiale’ ale lui Marx nu au dus spre comunism, nici spre pacea ‘democraţiei liberale’, ci spre urmărirea egalităţii. Sartre era convins că există un proces lent prin care omul devine conştient de ceilalţi oameni. Nu importă de ce tip, sub ce regim se obiectivează un proces ajustat perpetuu. Nu ştiu dacă e spre ‘sfârşitul istoriei’, cu climaxul egalităţii perfecte. Nu e o eshatologie creştină. E un drum, habar n-avem pe unde, singuri sau de mână cu singurătatea noastră, unde supravieţuirea şi augmentarea de sine sunt obiectivul biologic, egalitatea obiectivul de civilizaţie.
       Istoria noastră e, simplu, o realizare a Egalităţii. Egalitatea în act.
       Dezamăgitor? Nu ştiu. Credem că istoria are sens scriind romane, făcând artă, interogându-ne mai acut conştiinţa, şi în rest am putea bate pasul pe loc, pentru că n-are niciun sens unde anume mergem. Poate că egalitatea e cam puţin. Poate că e nimic şi o vom lua într-o direcţie oblică, necunoscută. Viitorul e stihia despre care nu se poate şti nimic, dezesperant într-o anumită măsură, indiferent, perfect indiferent în definitiv, în alta.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • 2 comentarii

       ● Francezii se enervează că au delincvenţă în cartiere şi au început să-şi organizeze pe alocuri un soi de miliţii populare. Tipi mai tineri patrulează încolo şi-ncoace câte doi… Poliţia nu ştie ce să zică, să-i încurajeze sau să-i certe, ea nu mai e primită de mult în cartier, arabo-musulmanii o ţintesc cu obiecte de la etaj, sunt împuşcaţi, maşinile arse etc.
       Problema cu miliţiile e că au tendinţa să nu se mai desfiinţeze după ce pericolul a trecut… În Italia, miliţiile populare sunt actul de naştere al Mafiei, în sec. XIII. Totul începe cu cele mai bune intenţii.
       (Sicilia, sec. XIII, cetăţenii aveau lehamite de toate invaziile venite asupra lor de peste un mileniu, romani, greci, vandali, bizantini, normanzi etc., până când câţiva şi-au spus, în lipsa statului: vă vom scăpa noi de străinii ăştia (prădau într-adevăr tot, populaţia era complet descoperită). Şi câţiva ţărani – nu nobilii, care se apărau în castele cu armate proprii – au constituit nişte frăţii şi şi-au luat arme. Pentru prima oară, populaţia se simţea cât de cât protejată, săracii, pescarii erau apăraţi de cineva, fiicele lor nu mai erau siluite, familiile începeau să fie în siguranţă, aveau provizii etc. Au făcut un fel de coduri civile ad hoc, codurile ‘de onoare’, cutume clandestine, puneau impozite, ţineau copii la şcoală, făceau dreptate etc. Unde se retrage statul – apare defensiva asta. Istoria Mafiei are şi începuturi de acest tip, onorabile, ale rezistenţei în faţa ocupantului, pe care ei le invocă la nesfârşit când autorităţile statale le fac un portret strict criminal: când noi eram aici şi apăram populaţia, voi nu eraţi de găsit.)
       Singurul sens intrinsec al unui stat e siguranţa, supravieţuirea fizică, nu libertatea, cum avem tendinţa să credem. Altminteri, îmi iau nevasta şi copiii şi părăsesc zidurile cetăţii, încercându-mi norocul în următoarea. Contractul social se rupe dacă nu există siguranţa, iar nu libertatea; motiv pentru care tiraniile au fost acceptate peste tot în istorie cu atâta resemnare. E un contract sinalagmatic, pe care-l poate rupe oricare dintre părţi; dacă îl denunţă una, contractul e nul. Cât timp există ‘o ordine’, prosperitate şi administraţie, cetăţenii nu consideră în fond că statul a rupt contractul, şi oftează resemnaţi la absenţa libertăţii: cel puţin urmaşii mei vor trăi, cel puţin există o administraţie, un sens economic, cel puţin pot lăsa o moştenire şi se respectă un act.
       Cum să explici secvenţa minoritară a perioadelor de libertate, însumate, în istorie (cred că raportul e de 100 la 1). N-o poţi înţelege prin ‘tirani’ şi prin dreptul forţei, ca în naraţiunea moralistă, asta e ceva foarte naiv. Niciun tiran nu poate câştiga dacă doar 10% din poporul său se revoltă, nicio armată nu e atât de mare. Astfel a fost posibil comunismul, nu fiindcă Stalin, cu 10 oameni din Politburo, speria pe cineva. Acolo era un proiect de societate evident acceptat 70 de ani, o propunere de lume evident flatantă pentru acel colţ de univers ieşit din autocratismul monarhiei absolute. Toate tiraniile din istorie au fost perfect consimţite, să nu ne înşelăm – luate asupra lor de cetăţeni, intrinsec încuviinţate. Dictatorii nu reprezintă nimic în istorie. Există voinţa în instanţă ultimă nemărturisită a poporului, inconştientul dar şi raţiunea ‘calculatoare’, în contractul social. Tiranii sunt ‘nevinovaţi’ în sine, adică scoşi de sub specia imperativului moral, câtă vreme poporul îi îngăduie şi contractul nu e rupt. Structura de complicitate e evidentă, nicio cosmologie moralistă, cu buni şi răi, diavoli şi îngeri în istorie, nu are probitate, iar ca sinteză e propriu-zis rizibilă. Naraţiunea moralistă, prelungind miturile ancestrale şi pedagogiile infantile despre binele şi răul imanent, în care poporul e subiect-victimă, nevinovat în eternitate, şi nişte tirani sau eroi evoluează undeva în zările Olimpului, e o totală impostură epistemică, de un nivel grotesc. O perspectivă naivă asupra istoriei era de înţeles, ne-au lovit două dictaturi redutabile şi un Război rece cât o viaţă de om. Dar oricine poate vedea, azi, cu destulă uşurinţă, 30 de ani de la moartea lui, că 1984 sau Brave New World nu sunt scrise numai pentru comunism. Naraţiunile esenţialiste sunt structuri naive în cel mai bun caz. Până când au spus ‘destul’, adică după 70 de ani, evident ruşii au consimţit la ce s-a petrecut cu ei şi cu întreaga lume pe care o dominau, fără să simtă că există un ‘diavol’ pe acolo sau în ei înşişi. Contractul, evident, nu a fost rupt.

2-NewYorker-2febr2021

The New Yorker, 2 febr. 2021

       Notaţie a Monicăi L. în jurnal, din 1983: ‘O revelaţie: Proba de microfon de Mircea Daneliuc. Prin el ne dăm seama că se comite o crimă împotriva limbii în ţară: e lătrată, răstită, agresivă şi nu numai mahalagizată‘ (s.m.).
       E bine că nu mai ştie ce e româna azi, de zece, de o sută de ori mai distrusă de mahalagisme. Dar nu se poate opera o critică – jumătate din România e acum mahala -, ar deveni o critică socială. Şi nu există leac; ‘lectura de masă’ nu va reveni, acel tren a plecat de mult, etapă de secol XIX-XX definitiv depăşită. O limbă se îmbogăţeşte prin influenţă dublă, superioară – enciclopedism şi formalism academic – şi ‘de jos’, livresc şi lumpen, normativ şi filon subteran sănătos. Cea superioară nu mai există. Numai cu aluviuni, limba a devenit în două decenii ciudată. Adolescenţii parcă traduc din americană, un fel de americană proastă. Şi au apărut clişeele de gândire subsecvente, toţi raţionează la fel, ca-n ‘conferinţele’ TED: viaţa e o ‘alegere’, acţiunile sunt ‘inspiraţionale’, triumfalism al capitalului gen ‘never give up’ etc. O boală a simplismului, întinsă ca o râie colectivă. În acelaşi timp, nu ştiu ce pragmatism sănătos. Ca sintaxă şi lexic, un bursier post-doctoral articulează azi cam la nivelul unui muncitor dinainte de ’89 – şi încă. Am mai fost jos, dar nu chiar să căutăm pietricele prin nisip, e amuzant. Valaha e o glumă. (Tipi, la adolescenţă, care scriu ‘merci’, fără să-şi închipuie că se scrie mersi în română de vreo 150 de ani, de pe vremea lui Caragiale, că e de mult asimilat în limbă. Lucrurile astea nu se întâlnesc decât în cărţi, absolut nicăieri altundeva. Trebuie să întâlneşti cărţi, or, asta nu se va mai întâmpla.)
       M.L. i-a prins anii de agonie fericită.
       (Lucru straniu: nu există român lucid care să nu ştie, în sinea lui, că România va dispărea. Că nu are o substanţă etc. şi nu e făcută să dureze. Reacţiile lor.)

       Colapsul naraţiunilor mari: fericire, ideal, viitor roz, metafizică, sens, zeu etc., în Vest. Nu le mai interoghează niciun film, niciun roman – rar obiectul de artă. Rămânem în secund şi substitut, trăim din resturi de idee, din resturi de real.

       Remisia grea a lui J. Peterson. Discursiv destrămat, nu reuşeşte să reducă la idee sau concept, şi îi ia 5 minute să spună o banalitate. Vezi că se străduie şi că îl afectează. Asta nu se întâmpla înainte. (Fiica lui se teme de altfel că tratamentele anapoda de la început i-au ‘prăjit’ creierul în oarecare măsură, că ar putea fi vorba de leziuni permanente.) Se chinuie, tonul se ridică, dar face piruete în jurul ideii fără să reuşească s-o articuleze. Un an. Convalescenţă nesfârşită.

2-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

      ‘Biserica mi se pare a fi tot mai deschisă, ba chiar într-atât de deschisă, că aproape numai credincioşii proprii o mai pot uimi sau indigna’ (E.M. Cioran, A. Guerne, Lettres, 1961-1978, L’Herne, Paris, 2011, p. 88).
       Semnul sigur: întoarcerea împotriva alor tăi. Semn de sfârşituri: toleranţă la exterior, asprime indignată înăuntru. Cult pe ducă.

       Sportul e o nenorocire de clasă. Cine anume calculează: ca să mă afirm în viaţă, e o idee bună să învăţ boxul, să încasez pumni încontinuu undeva prin zona creierului. Nu bogaţii – cluburile de la Oxford şi gentlemanul boxer, celelalte mituri. Săracii o fac. Iar în public, în tribune, tot săracii sunt, ei cumpără bilete şi fac maşinăria să se învârtească. Fiii lui Rockefeller nu joacă fotbal…, chiar dacă ar fi genii. Există cei care participă şi există cei care privesc. Sunt de negăsit fiii de bogaţi sau suprabogaţi în sport. Chiar odraslele celor din clasa de mijloc superioară. Cam tot atâţia câţi bogaţi găseşti casieri în magazine. Determinismul de clasă al sportului e vizibil din Lună.
       Când priveşti un stadion, când pomeneşti de spiritul ‘olimpic’ etc., ştii că e curtea din spate a sărăciei.

       N. Djuvara despre Vintilă Horia (pe care l-a apărat cât a putut, cu cei din Exil, în scandalul Goncourt, fără succes): ‘Pe urmă, când ne-am mai întâlnit din când în când, m-a iritat faptul, datorat probabil şi mediului în care trăia la Madrid, că rămăsese atât de sclerozat în opiniile sale politice: pro-Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet, pro-apartheid în Africa de Sud… Aveam încă o dată dovada că nu exista niciun raport între calitatea inteligenţei şi bunul-simţ politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerşetor analfabet are adesea mai mult bun-simţ politic decât cel mai subtil dintre filozofi’.
       Francezii avuseseră în fond dreptate, a rămas de extremă dreapta (deşi e cu totul grotesc să-i retragi pentru asta un premiu), nu e adevărat, cum s-a pretins, că n-a mai rămas ‘legionar’ etc. E cazul foarte multora. Şi li se reproşează celor de stânga că nu se schimbă până la sfârşitul vieţii…
       Raportul incongruent între inteligenţă şi bun-simţ politic, observaţie evident adevărată.

1-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

      Finkielkraut: ‘Cenzura, azi, nu cade asupra presei, ci emană de la ea. Contrar criticilor pe care le auzim de la începutul pandemiei, nu puterea politică, din ce în ce mai slabă, e cea care e liberticidă, ci puterea mediatică. Asta ar trebui să ne inspire reflecţie’.
       Îţi dai seama uşor ce se întâmplă: în Occident nu mai există nimeni contemporan cu o nenorocire. Nimeni care să fi fost în viaţă în momentul în care s-a exercitat un moment de cenzură organică. Sunt tipi care au mai prins al Doilea război, martori ai războiului din Vetnam sau ai rasismului din Sud, un număr infim de supravieţuitori ai Pearl Harbor sau ai nazismului. Dar nimeni contemporan cu momente de cenzură organizată. Americanii nu ştiu ce e şi nu au trăit fenomenul, li se pare ceva interesant, justificat în parte, poate salvator pentru sufletul colectiv. Numai în ţările postcomuniste, aspirate de curând în Occident, există tipi care mai ştiu ce presupune asta, şi că libertatea de expresie e prima a cărei cădere le antrenează pe celelalte.
       Cei sosiţi acolo păstrează tăcerea. Te-ai fi aşteptat la ‘comunicate’, manifeste şi pamflete avertisment în presa americană, semnate de sute de profi veniţi din Est şi din Europa Centrală, alertându-i pe americani asupra a ceea ce înseamnă cenzura şi firing squad-urile morale. Acest Apel al celor… 300 – 500, 1.000, 10.000 – de profesori din Est, un fel de ‘Lăsaţi-i pe monştri să vorbească liber’, ar fi avut poate răsunet în opinia publică. Au tăcut; le e insidios frică. Mai întâi, au ajuns în America contingente de poltroni delicaţi, oameni zdrobiţi fără milă aici de presiuni şi vulgaritate; comunismul i-a frânt interior. Apoi, represiunea culturală tip Cancel e atât de barocă şi haotică, încât acei oameni ştiu că îşi joacă posturile la universitate, poate chiar veniturile de supravieţuire sau sănătatea, dacă ar iniţia ceva. Cum sunt şi prin fire înspăimântaţi, se aude de ani o surdă tăcere; vocea lor în America, înţeleasă ca bloc de reflecţie publică melancolică de filozofie a istoriei, e nulă. Se prefac absorbiţi în meremetiseli, un fel de ‘profesionişti ai profesiei’, cu vorba lui Godard.
       Dar ei nu sunt nici primul desant cultural european asupra Americii, cel al psihanalizei, când, la sfârşitul verii lui 1909, Freud remarca, privind de pe vapor ţărmul american: Aceşti oameni nu ştiu că le aducem ciuma. (Frază înfrumuseţată de Lacan după o întrevedere cu Jung, pe care Freud n-a rostit-o niciodată, ci doar eliptica: ‘De-ar şti aceşti oameni ce le aducem’.) Nu sunt nici al II-lea desant european, al membrilor Şcolii de la Frankfurt, care fugeau de nazism şi au împânzit universităţile americane cu posthegelianism, teoria critică, dialectică şi minoritarism. Nu sunt nici al III-lea desant, petrecut în anii ’70, al deconstructivismului, feminismului şi al French Theory, care a născut orientalismul lui Said, studiile postcoloniale de azi, teoriile anti-physis fecunde, postfeminismul, studiile gender ş.a.m.d. Sosiţi târziu, de câteva decenii, au fost o generaţie sterilă ideatic, import european fără destin şi marcă teoretică. Al IV-lea desant a fost sterp. Simplă generaţie politică, de refugiaţi care nu aveau de propus nimic lumii noi în care soseau, unicul atu pe care-l deţineau şi pe care l-ar fi putut afirma, singurul lucru ‘nou sub soare’ şi ascendent real asupra americanilor, nu era epistemic, nu ţinea de theoria ci de praxis: experimentaseră, în Europa Centrală şi de Est, anularea libertăţii de expresie într-un regim al binelui afirmat. Această experienţă o aveau numai ei. Nu au obiectivat-o şi nu au dezvoltat-o. Nu au făcut-o morală şi avertisment. Au tăcut-o deplin.
       E limpede că reţelele GAFA tip Facebook etc. nu vor să cenzureze. Nu din scrupul moral, ci pentru că departamente de cenzori presupun costuri enorme şi o atenţie infernală. Dar sunt împinse în fiecare zi la asta de către… presa clasică. CNN, MSNBC et Co., preoţii cotidieni, foştii jurnalişti, încurajează şi incită la cenzură în fiecare seară, întrebându-se şi mirându-se insidios cum de nu sunt alungaţi, anulaţi social, şi mai mulţi dintre cei cu opinii contrare. 30% dintre ziariştii de la New York Times luptă surd cu 70% nou-veniţi care vor să impună mica teroare identitară – distrugând orice viziune a stângii sociale -, iar lupta nu s-a terminat. Pentru a nu pomeni nimic de Hollywood. Nu va dura mult acest puseu de revoluţie culturală, să nu ne înşelăm. Nu vor fi lagăre de reeducare culturală în America. Iar când valul de iraţional va trece, la fel ca după comunism sau nazism, lumea se va mira şi tăcerile vor fi interogate. Nu cred că vei putea invoca nu ştiu ce notaţie curajoasă în jurnalul tău intim, în care ai fost critic cu evoluţiile vremii… Laşităţile vor fi şi atunci văzute ca inexplicabile.
       Nici scriitorii veniţi din Est nu au vorbit, de altfel. Derutaţi, asistă la tot şi nu le vine să creadă; fac acrobaţii ale tăcerii; vor să fie publicaţi, să nu-şi piardă slujbele, să nu-şi contrarieze editurile; nu e nimic de făcut. Când au fost suspendaţi oameni din reţele sociale, un preşedinte ciudat, sute de organizaţii, adepţi, adversari sau indivizi oarecare pentru vini oarecare, undeva departe doar acel mic opozant Navalnâi a spus că nu e, poate, o idee bună. Doar A. Merkel, în Europa.
       Amândoi din Est…

       ● On the waterfront (1954) ●●●●●.
       Sau despre delaţiunea ‘bună’. Elia Kazan a trăit cu povara asta, după ce i-a denunţat pe actorii ‘comunişti’ comisiei McCarthy. Cum să explici lumii că împotriva răilor poţi fi rău, şi apoi încă să se mai observe pe lume o diferenţă între cel rău şi cel bun. Toată viaţa a trăit în dialectica asta vinovată, pe care Hollywood-ul nu i-a iertat-o. (La ceremonia unui Oscar pentru ‘întreaga activitate’, dintre actorii mari n-a aplaudat în sală, ostentativ, nimeni.)
       Trecând peste dilema etică (şi la Bulgakov diavolul se simte obligat să facă binele, ca să surpe un regim politic insuportabil de puternic) sau scenariu, peste regia în tensiune. Brando – geniu pur. Îţi dai seama că în Godfather era umbra cu totul palidă a ceea ce fusese în tinereţe. Nicio propoziţie jucată banal, surâs dureros, autenticitate de sfâşiat de viu.
       Încerc să uit că filme de acest calibru se făceau 20 într-un an.

       Pretend it’s a city (2021 – Netflix, doc. serial), ●●●●○. Trenează la episoadele 2-3, apoi se redresează şi asimilezi ritmul. În ultimii ani, Scorsese urăşte montajul, nu-l lasă inima să taie mai nimic. Lasă scene lungi, cu tranziţii infime. Regia e laxă ca în Public speaking (e un fel de parte a II-a), a pus-o pe Fran Lebowitz să traverseze câteva străzi, în rest cadre de interior: un restaurant, un teatru, o gară, dialoguri naturale. Or, ‘burţile’ devin fundamentale, compasionale aproape… – o avalanşă continuă de vorbe de spirit derutează, sfârşeşte prin a obosi. E probabil cea mai inteligentă tipă din America. Discursul seamănă cu anumite pagini din Oscar Wilde, în care toate personajele sunt strălucite, toate conversaţiile perfecte, glumele se rostogolesc, wit-ul defilează în cavalcadă, până la plictis şi intrare în vid. Oricum, rămâne cel mai remarcabil lucru scos de curând; o săptămână după filmări în New York cădea molima.
       Nu a intrat cu ea nici acum, din discreţie, în platforma întrebărilor ‘mari’, sens, moarte, intimitate, istorie etc. Nimeni nu o interoghează acolo, şi mă gândesc că L. ar fi avut de spus enorm de multe lucruri.

       ●○○○○ slab, de evitat
       ●●○○○ nu prea rău, interesant
       ●●●○○ bun
       ●●●●○ remarcabil, important
       ●●●●● capodoperă

       Pretend it’s a city (2021 – doc.) ●●●●○, The painter and the thief (2020 – doc.) ●○○○○, The burnt orange heresy (2019) ●○○○○, Mank (2020) ●●○○○, The nest (2020) ●●○○○, The midnight sky (2020) ●○○○○, The father (2020) ●○○○○, Let them all talk (2020) ●●○○○, Minamata (2021) ●○○○○, News of the world (2020) ●●●○○, Nomandland (2020) ●○○○○, Boys state (2020 – doc.) ●●○○○, Onward (2020) ●●○○○, Emma (2020) ●●●○○, Let him go (2020) ●●○○○, Made in Italy (2020) ●○○○○, Wander ●●○○○, Da 5 bloods (2020) ●●○○○, The little things (2021) ●○○○○, End of sentence (2019) ●○○○○, Waiting for the barbarians (2019) ●●○○○, Pixie (2020) ●○○○○, Minari (2020) ●●○○○, Pieces of a woman (2020) ●●○○○, The personal history of David Copperfield (2019) ●○○○○, I’m thinking of ending things (2020) ●●○○○, On the rocks (2020) ●○○○○, Never rarely sometimes always (2020) ●○○○○, Promising young woman (2020) ●●●○○, Shirley (2020) ●●○○○, She dies tomorrow (2020) ●○○○○, Palm Springs (2020) ●●○○○, Relic (2020) ●○○○○, The king of Staten Island (2020) ●○○○○, Hunter Hunter (2020) ●●○○○.
       Răscolind, nu dai peste ce ai sperat. Vorba lui B.E. Ellis, ‘R.I.P. movies 2020’. An cu totul aiurea. Să nu pomenim nimic despre cel de acum.

1-NewYorker-2febr2021

The New Yorker, 2 febr. 2021

       O tipă care a făcut, câteva zile, o retrospectivă maraton cu filmele lui Belmondo şi Delon din anii ’70: uluită de libertatea pe care a văzut-o în ele. Siderantă libertate. A avut impresia că e într-o altă lume. Conversaţiile, ţigările, alcoolul, vestimentaţia, ironia, aluzivul, curajul, relaţiile intersubiective, aventura, felul de a vedea lumea, avântul, înălţimea lucrurilor. I s-a părut incredibil. A spus că libertatea văzută acolo nu am pierdut-o de un an-doi, am încetat să o avem de trei sau patru decenii.
       Ok, e evident. Mă gândesc însă dacă mult din libertatea asta nu era libertate negativă, de tipul libertăţii violatorului. De pildă să faci glume proaste cu femei la o petrecere, spunându-le că vei fi în patul lor diseară, şi ele să fie nevoite să râdă păstrând aparenţele pentru că sunt într-un grup etc. Sau să nu deschizi nicio angajare, pentru vreun post, fără promovarea prin canapea. Mă întreb dacă tipul ăsta de libertate a violatorului, sau a tâlharului şarmant, nu e o estetică pe am lăsat-o mai degrabă din fericire în urmă.
       De acord cu toate celelalte observaţii, libertatea de spirit era imensă. Oamenii tremură acum ca nişte iepuri şi, ca în comunism, se tem de propriile gânduri. Se tem să gândească ceea ce oricum nu ar exprima, ceea ce, adăugând inconştientul, agregă trei straturi ale cenzurii interioare. Poate că toate astea vor trece. Lucrurile au tendinţa aia gravitaţională să devină plictisitoare.

       Abisul PC de la MoMA. Au privilegiat minoritarismul şi nu se mai înţelege nimic, cronologie, geografie, şcoli de pictură, curente. Pentru a uniformiza valoric şi a nu avea un contrast prea vizibil între culturi, pentru a aplatiza vârfurile au amestecat totul, intri într-un caleidoscop pe 3 etaje.
       Presa e încântată etc.
       (Proverb japonez: cuiul care iese în afară e lovit de ciocan. Afinităţile noastre cu Japonia.)

       Bietul Cioran, după ce a fost jefuit de vreo 3 ori şi s-a speriat (o dată era un imigrant cu un cuţit şi privire împăienjenită, drogat), a inventat o metodă. Nu ieşea niciodată din casă fără câteva bancnote în portofel – nu ştiu, cât să-şi plătească un tip o doză. Banii reali erau undeva în buzunar, dosiţi bine. Dacă îi spunea cineva ‘Banii sau viaţa’ – ceea ce e o întrebare ciudată să i-o adresezi lui Cioran -, scotea portofelul, cu cele 2-3 bancnote: Uite, asta e tot ce am. Portofelul ca atare era un obiect fără niciun folos, banii erau ţinuţi în altă parte. (Ca în hermeneutica als-ul lui H., etwas als etwas, a lucrului care nu poate fi decât ce e. O masă e doar o masă, la fel un scaun, o uşă, un pod etc., fiecare obiect cu proprietatea lui preontologică, strict cu als-ul propriu, nu există nici obiecte care să fie altceva decât sunt, nici obiecte pure, ca în artă. Dar dacă scoţi lucrurile din semnificaţiile de ustensilitate, din proprietatea lor, intri într-o interesantă lume-nelume unde totul poate sta cu susul în jos – cu vorba lui, în ‘modul derivativ’ -, care e şi dezordinea, şi nebunia, şi literatura etc.) Mi s-a părut cea mai simpatică metaforă a neantului. Mai întâi, avea la el un obiect, inventat ca să ţină bani în el, pentru a nu ţine banii acolo, un obiect pretext. Şi apoi, el purta special un portofel pentru a fi jefuit de el.

       ‘În timpul unui conflict marital la o petrecere tumultuoasă (noiembrie 1960), [Norman] Mailer şi-a înjunghiat a doua soţie, Adele Morales, în piept şi în spate. În timp ce zăcea pe covor pierzând sânge, se spune că Mailer ar fi mormăit, ‘Lăsaţi-o pe căţea să moară’. Şi aproape că a murit: lama a străpuns membrana din jurul inimii. Mailer a fost acuzat de crimă cu premeditare (până la urmă avocatul lui a negociat diminuând-o la un simplu ‘atac’). Ce l-a împins pe Mailer să-şi piardă cumpătul, în timp ce Adele ţipa la el? Nu dubiile injurioase pe care le-ar fi aruncat asupra masculinităţii sau orientării lui sexuale. Nu, soţul a clacat când soţia i-a pus sub semnul întrebării talentul, sugerând în mod intolerabil că Norman îi era inferior lui Dostoievski…’ (Martin Amis, Inside story, Penguin, Random House UK, London, 2020, pp. 86-87.)
       Dintre premiile Nobel pentru literatură, 101 au fost luate de bărbaţi şi 16 de femei. Cam în 75% dintre cazuri femeia e cea ucisă de bărbat, în disputele conjugale.
       Analogia recunoaştere-crimă nu e chiar forţată. Soţiile scriitorilor, în disputele domestice inevitabile în care, pierzându-şi atracţia, simţindu-se înlocuite şi cu perspectiva unui divorţ aproape, îi vor acuza de ratare, mediocritate sau lipsă de talent, ar putea să rănească cu mai multă prudenţă. (De câte ori a încercat Celan să-şi sugrume consoarta, sau să o omoare cu un cuţit? În ’66, în orice caz, îl internau pentru asta. – Althusser, de altfel, a sugrumat-o pe a sa de-a dreptul.) În nicun caz să nu meargă cu analogia indigenţei spirituale sub Dostoievski: soţiile prudente ar putea începe de la Shakespeare.

       Beigbeder: ‘…Trebuie să vă explic metoda mea de lucru./ Am primit 400 de romane în decembrie şi le-am deschis conştiincios pe toate la prima pagină. În cea mai mare parte n-au trecut acest test, dar, ca să nu mă cert cu 399 de autori, precizez că nu talentul lor e de vină: mai degrabă plictiseala mea capricioasă, gusturile mele ciudate, subiectivitatea mea egotistă şi lenea mea congenitală’.
       Din 400 a remarcat unul… Metoda primei pagini merge pemtru Franţa, dată fiind abundenţa producţiei, când dintre atâtea cărţi nu ştii ce să arunci mai întâi. Pentru ceilalţi, e o glumă.

2-NewYorker-18ian2021

The New Yorker, 18 ian. 2021

      Philip Roth, una dintre numeroasele vizite în Cehia înainte de ’89, în sprijinul disidenţilor etc. Întâlneşte un membru al familiei Kafka. Acesta – o nepoată – i-a arătat o fotografie cu tatăl lui K., la puţină vreme după moartea lui Franz de tuberculoză. Descompus. Distrus. Tatăl îl adora de fapt, îi iubea textele, sensibilitatea maladivă, înălţimea de spirit. Nu trăia decât pentru fiul său. Doar că era un tată evreu tipic, tăcut, exigent, intimidant, care complimentează rar şi stângace. Pentru a-şi scrie Scrisoarea…, Kafka a trebuit să inventeze un tată în folosul naraţiunii, ceva ilustrând raportul clasic cu figura paternă implacabilă.
       Povestind-o (ap. Adam Gopnik), Roth, greu de înduioşat, avea ochii în lacrimi.

       ● Fran Lebowitz, mesaj pentru net – ea care, notoriu, nu are nici net, nici computer, nici telefon mobil, nimic altceva decât telefonul fix şi o adresă poştală, ca-n anii ’90, deoarece ‘e suficient’ dacă o caută cineva. A venit o tipă tânără la ea, în apartamentul pe care l-a cumpărat recent ruinându-se, şi i-a montat o cameră video. Fran, citind cu aplomb şi surâzând de pe o hârtie din faţă: ‘Bună, New York. Aici e Fran Lebowitz, care vă aminteşte dvs. – da, dumneavoastră – să purtaţi o mască tot timpul cât vă aflaţi în mijloace de transport sau în staţii. Hai să facem, cu toţii, tot posibilul să ne ţinem microbii şi opiniile imature pentru noi înşine. Mulţumesc, New York, ai grijă de tine’.

       Cel mai bun sfat al lui N.: când citeşti un studiu sau un articol tern, nu-l închide fără să-i parcurgi totdeauna măcar ultimul alineat, concluzia, ca să înţelegi măcar ce-a vrut să spună. – Problema: cum cei mai mulţi autori nu au nimic de spus, enorma, sufocanta lor majoritate, se află un truism sau o falsă concluzie aproape de fiecare dată acolo. (Şi Althusser avea aşa ceva, dar în negativ, lectura ‘simptomală’, un fel de lectură cu un ochi rău: să găseşti problematicul subiectiv al unui text, slăbiciunile de probitate şi rigoare.)
       Am observat că nu mai pot citi reviste ca înainte; NYRB, indigestă; există New Yorker, dar şi prin el mă târăsc. Nu mai pot vedea filme îmbibate în ideologie. Două scene, oftez, I’m out. Poate sunt şi vremurile. Detectezi atât de repede clişeul, calpul, sofismul, sunetul fals, mai ales umplutura – şi totul e umplutură -, că-ţi strică toată perspectiva, câtă a rămas senină, asupra… Asupra a ce, de altfel. Trăim ce trăim. La o săptămână de la debutul molimei, ne spuneam: nu, nu se poate să trăim aşa ceva. La două săptămâni: E îngrozitor, e insuportabil. Au trecut 12 luni; insuportabilul e suportabil. E norma.

3-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

       Ţările o iau de la capăt cu carantina. Are efect zero, nu opreşte nimic, dar nu ştiu ce altceva ar putea să facă.
       Lasitudine. Treptat, nu mai suporţi ştiri despre molimă. Analize detaliate, promisiuni, proiecţii până prin 2023, mai târziu, mai devreme, străzi, orizont. Nu dezarmezi, fiindcă te-ai obişnuit, în totul. Înainte aveai accese de speranţă – aşa cum spui: accese de tuse. Acum, oboseala e destul.
       Editorial într-o revistă de literatură şi cinema: ‘Încă nu suntem morţi’.

       Mă întrebam cât îi ia unei noi tulpini de virus să ajungă la tine, din momentul în care auzi prima oară ştirea despre ea. Acum am văzut: e pe strada ta în 3 săptămâni.
       La ceva grav, o molimă cu mortalitate apocaliptică, ai deci, realist, o săptămână să pleci la cabana ta de munte izolată şi inexistentă, unde ai supravieţui câteva luni cu făină, apă, lemne şi lămpi cu petrol, până trece urgia, legănându-te într-un balansoar cu arma pe genunchi.
       Sper că din porcăria cu totul incredibilă a acestor timpuri ies nişte romane şi nişte filme şi un fel de sens general de viaţă.

       O. era în tren, urmărea un articol pe net şi a vrut să scrie câteva note, dar nu găsea un pix la îndemână. Scrisese de atât de multă vreme numai pe tastatură. Găseşte până la urmă unul, începe să noteze şi observă că scrisul i s-a schimbat puţin: era mai greoi acum, cu litere rotunjite, şi puţin mai mare. Cam cum e scrisul şcolarilor sau al bătrânilor reveniţi din boală.

       X se duce să vadă un prieten. Îi dă şoferului de taxi adresa, precizând: E chiar vizavi de cimitirul Montparnasse.
       Şoferul, un congolez: În maşina mea nu se vorbeşte niciodată despre moarte…
       M-am gândit că moartea nu exista de asemenea nici în comunism.

       Am simţit că a avut loc o schimbare culturală de populaţie, în Franţa ca şi în România, când mi-am dat seama că oamenii merg diferit pe stradă. Era de neconceput să mergi în spatele cuiva mai mult de 10 secunde. Ori îl depăşeai, ori rămâneai în urmă, dar să te ţii 5 minute la 2 metri în spate de parcă i-ai fi umbră, imposibil. E gestul premergător unei tâlhării. Ştiai atunci că e cineva de la ţară. Dacă mergea în spatele tău, ok, era un nefericit venit de la ţară şi care nu ştie încă să meargă pe străzi. Acum, se întâmplă foarte des. Te opreşti tu şi-i laşi să treacă, să o ia liniştiţi înainte.
       La noi e din cauza transferului de populaţie, mahalaua a depăşit – cam de câţiva ani – urbanul, cred că are peste 50% şi revendică centralitatea. Şi cei care arată bine arată cumplit de rău. La francezi e imigraţia. Nu ştiu ce se întâmplă în New York, Fran Lebowitz pretinde că oamenii se izbesc de tine pe trotuar, nu mai fac mişcarea aceea de uşoară evitare, rotirea suplă din umeri într-o parte, pentru ca doi inşi veniţi din direcţii contrare să treacă unul pe lângă altul fără probleme, pe un trotuar îngust. L. spune că se izbesc direct în tine, ca un tanc – dacă răzbaţi, bine. Şi nu mai spun sorry. Asta ar fi cu adevărat interesant, la o naţiune care îşi cere în permanenţă iertare. Pietonii să-l fi pierdut pe sorry.
       Francezii numesc asta ‘incivilităţile’ şi sunt exasperaţi de ele, de tot ce au pierdut. Nu le vine să creadă.

       În aceste zile, diverse jurnale personale. Îmi dau seama că oamenii ăştia au trăit cu ameninţarea unui război atomic timp de 50 de ani. Obliterarea totală. Nu se plângeau, era normalitatea, ştiau că poate va veni şi basta. Hai să mergem în acest concediu, ar putea fi ultimul. Hai să facem acest film la Hollywood, pe următorul s-ar putea să nu-l mai vadă nimeni. Asta le-a fost viaţa, cinci decenii.
       Noi, astăzi.
       Am observat acelaşi lucru la generaţia bunicilor. Au pierdut mulţi din familie în două războaie, au pierdut o casă, cu toată agoniseala lor de tineri în ea, când au venit ruşii şi au dat foc la zeci de case. Au stat în refugiu. Încerc să-i văd punând într-o oră tot ce puteau într-o şaretă sau căruţă, câteva perne deasupra ca să poată sta copiii mici, şi pornind la drum. Eşti în casa ta, ai construit-o numai de 2 ani, ai copii, unul de câteva luni, e vară, totul e minunat, sună cineva la uşă şi trebuie să părăseşti casa într-o oră, pentru totdeauna. Au avut 8 copii din care le-au murit 4, în vremuri cu o mortalitate infantilă în care puteai spera că-ţi trăieşte copilul dacă ajungea pe la 2 ani. La câteva zile se trăgeau clopotele, pentru încă un copil din vecini. Au trăit cel puţin 3 perioade de foamete, o inflaţie în care, cu vorbele bunicii, ‘un kilogram de făină costa un milion’, când au venit nemţii şi apoi ruşii, o Stabilizare monetară în care nici bruma de economii nu mai valora peste noapte nimic, şi gunoierii măturau de pe străzi bancnote pe care oamenii le aruncau pe geam. Epidemii de tifos exantematic, gripă spaniolă, două de holeră, poliomielită, TBC, şi de toate se murea sau erai schilodit. Au trecut prin comunism, mai ales anii ’50, cu denunţuri şi maşini Volga negre, şi chiriaşi băgaţi cu forţa în casă. Abia prin ’60-70 dacă oamenii aceştia au apucat să respire puţin. Rezultatul? Nu s-au plâns niciodată. Nu că nu s-au plâns: n-au amintit vreodată. Toate astea a trebuit să le scoatem cu cleştele de la părinţi. Bunicii nu ziceau nici măcar: Ei, am trecut prin multe – atât să fi zis şi să nu mai adauge nimic. Am fi dedus ceva, am fi putut ghici că e o umbră dureroasă acolo. Absolut zero, trecutul greu era mort. Nu mort, nici nu exista noţiunea. Nu aminteau de necazuri şi fiecare zi era luată de nouă: iată prima zi pe pământ. Soarele. Să punem un strat de flori în grădină. Nu ştiu de ce erau aşa, şi am impresia că toată generaţia lor avea aceste detaşări. O altă raportare la lume. Deşi mai degrabă sobri, se amuzau, uneori mergeau la petreceri, în excursii, erau deferenţi cu vecinii, îi iubea toată lumea, ne spuneau poveşti, ne alintau, ne făceau toate prăjiturile şi copturile şi mâncărurile imaginabile, ne spuneau nişte ghicitori pe care nu le-am mai auzit niciodată, catrene amuzante şi o mulţime de lucruri…
       Ce-ar fi spus ei astăzi. Generaţiei mele tragice.

1-newyorker-8febr2021

The New Yorker, 8 febr. 2021

      Restaurant simplu. Mâncarea, mai mult exotică decât manjabilă. Nu există un biet orez să nu fie condimentat cu 15 lucruri impronunţabile. Chelnerii cunosc pe dinafară lungi liste, stau în faţa ta drepţi, cu papion şi şorţuri negre până la pământ. Afară, după prima zăpadă timidă, agreabil. Comand cafea şi suc pe terasă, unde poţi fuma o ţigară de foi. Pe trotuar, trecători afundaţi în gulere de blană, ca de fiecare dată când ninge două degete. Deşi terasa e împrejmuită cu folie de vinil şi încălzită mulţumitor prin dispozitive cu flacără pe gaz, lumea e înăuntrul localului, riscând totul. Scot telefonul, căştile, îl fixez într-un suport, rătăcesc puţin, în fine dau pe Netflix…
       Dacă-mi spunea cineva că vom ajunge aici.
       Cele mai interesante timpuri care au existat vreodată, pentru a fi limpede. Iată ce trăim. Norocoşi, blestemaţi, habar n-am, dar trăim asta. Secvenţa noastră istorică e consternantă. Totul devine atât de complicat, spectacolul are atâtea scene, tablouri suprapuse, şi se poate auzi ticăitul de dinaintea exploziei.
       Ar trebui să avem cei mai mari scriitori, acum. Timpurile ne prind în cea mai slabă voltă a creaţiei. Vom parcurge mai târziu comentariile istoricilor, dar, pff, cine are nevoie de ele. Arta – ar trebui să fie colosală. Nu e. Interesantă încă, aproape vie încă, dar atât. În ce priveşte scrisul, nicio ştire. Despre scris, tăcere.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • 3 comentarii

       ● Nu poţi să vorbeşti serios de Creative writing. Chiar dacă în Statele Unite e o disciplină cu mii de profi şi se extinde în Europa etc. Şi nu poţi s-o compari cu celelalte arte sau meserii vocaţionale – acolo se dă un examen la început, e necesar talentul – pictură, voce etc. -, şcolile şlefuiesc doar puţin şi predau istoria artei, ca să nu faci încă o dată ceea ce au creat deja alţii. Dar în literatură – nu e valabil. Nu se poate preda scrisul. Nu se poate învăţa talentul, realmente e ridicol.
       Şi toţi ştiu, dar se prefac atât de comic că există totuşi nuanţe, fără să roşească… Dacă câştigi bani dintr-o chestie, nu eşti cel mai nimerit tip care să-mi dea o opinie onestă despre chestia aia. Cu vorbele lui Upton Sinclair, ‘E greu să faci un om să înţeleagă ceva dacă salariul lui depinde de neînţelegerea acelui lucru’.
       Scriitorii nu trăiesc din scris. Niciodată. Dacă ţi se semnalează câte unul, te uiţi şi vezi că are câte o slujbă adiacentă: predă pe undeva, ţine conferinţe, are o rubrică, publică nişte articole sau cerşeşte onorabil la stat (ceva cu ‘cultură’, numele onorabil pe care din sec. XIX îl are cerşetoria). Nu contează ce. În sensul că dacă şi-ar rupe piciorul şi ar trebui să stea la pat câteva luni, omul ăla moare. Numai din literatura lui, moare. Îi trebuie o slujbă normată, ceva care să-i aducă o pensie viageră, ceva pe termen lung dacă face o criză şi cade la pat doi ani. Pe scurt, el moare de foame în mod tradiţional. Scriitorul nu-şi poate permite să-şi rupă nicio unghie. Se salvează unul până la cinci, într-o cultură. În Franţa trăiesc 4 sau 5 din scris. În România, se spune că unul. Am îndoieli. Fără slujbe adiacente sau, cum ar spune D. Rumsfeld, fără pagube colaterale, mă îndoiesc. În America sunt câteva zeci care ar trăi din literatură. Nu ştiu. Am îndoielile mele. Ca atare, restul fac articole şi conferinţe şi predau cursuri parazite, cu totul imaginare, de Creative writing. Sau, altfel denumită, Cum să ai ureche muzicală, Cum să fii înalt, Cum să ai ochi albaştri.

       Singurul român de care ştia Hemingway (ca şi Céline de altfel) era Istrati – l-a şi cunoscut şi admirat, nu neapărat ca scriitor, dar ca ziarist curajos.
       Se adaugă azi Cioran… şi cam atât. Ca faimă globală, nimeni.
       În 200 de ani de scris, nimeni.

       Ecologiştii nu-i pot critica pe oamenii de la ţară. Nu le pot spune că strică peisajul, că n-au eoliene sau dreptul să vâneze nu ştiu ce. Toată ‘ţara’ e făcută de ei. Ce numim ‘natură’ ieşind din oraşe şi ni se pare sălbatic e de fapt lucrat de acei oameni, o morfologie de secole. Tot ce vezi ca mic-burghez scoţând capul pe geamul maşinii şi ţi se pare minunat a fost modificat de oamenii locului şi trece drept ‘natură’. Altminteri, ai vedea junglă virgină acolo. Într-o ţară civilizată nu există natură, există doar ‘la ţară’ şi ‘la oraş’, două sistematizări ale teritoriului. Cineva a îngrijit peisajele alea care arată ca o grădină, a întreţinut drumuri, pâlcuri de pădure, a îndiguit ape.
       Mai întâi le-au interzis nişte aristocraţi vânătoarea – hotărâţi să vâneze doar ei -, declarându-i braconieri, inventând fondul de vânătoare, loisir-ul bogaţilor obezi lipsiţi de senzaţii tari. Apoi li se trimit pe cap micii ecologişti, care vin să le roadă urechile despre marmota de munte. Oamenii ăia sunt legitimi în practica lor şi nu cer nimic nimănui. Dacă ai o cabană, o casă ‘la ţară’, peisajul acela campestru nu e sălbatic, ‘pur’, ci rezultatul muncii lor. Ei ţi-au îngăduit să te extaziezi în faţa grădinii tale minunate de weekend şi a pantelor molcome cu căpiţe.

       Cred că internetul e inamicul natural al romanului. Nu există public, ‘interactivitate’ în literatură. Lucrurile stau aşa: autorul e dictator, cititorii săi sunt sclavi şi ei asistă sau nu la universul lui. La fel ca în pictură sau sculptură etc., operele sunt definitive, nu vine un vizitator să adauge o tuşă cu pensonul, Dacă-mi permiteţi să îndrept forma acestui nas…

       ‘…Această oribilă love, supremă dezonoare a poeţilor’ (Cioran către Armel Guerne, 17 ian. 1963).
       În poezia engleză mai ales, C. avea oroare încă de pe-atunci de ceea ce se va întinde ca o plagă sau, cu o vorbă a sa, ca o balegă, în zilele noastre.
       Părinţii noştri nu ne spuneau ‘te iubesc’. Ne iubeau şi basta. Cineva care te strânge în braţe până te sufocă, îţi aşează părul cu mâna, zâmbeşte, te acoperă cu sărutări, te mângâie iar pe obraz şi te trimite în sfârşit dimineţile pe uşă cu un oftat – nu o face pentru că nu te iubeşte. Dar era considerată o dulcegărie inadmisibilă, ceva de debil. Nu rosteai subînţelesul intim, era tautologic. Azi, unui copil american i se spune de 50 de ori pe zi, acest nou hello-goodbye, iar el răspunde de şi mai multe ori părinţilor. Câţiva ani mai târziu, îi va livra la un azil cu cea dintâi ocazie.
       Iarăşi victoria psihanalizei: lucrurile intime rostite cel mai des sunt exact cele cu o realitate mai firavă. Ar trebui scos un dicţionar cu vocabulele personale zilnice, în ordinea frecvenţei, ca să ştim pe ce nu dăm absolut doi bani în societăţile noastre.

       Am întâlnit unele femei de o prostie înspăimântătoare, contorsionată, isterică. Dar dramatizată ca un foc de artificii, împinsă în exagerare şi în joc, de un fals cutremurător, aproape de… inteligenţă. Un fel de tragism, o zbatere spre spectacol în ea, o prostie de scenă, fără îndoială dintr-un imens complex al irelevanţei (după ce că ne trimiteţi în secund, mai trebuie să şi strălucim mental).
       Prostia bărbaţilor era modestă – greoaie, calmă, minerală. Nulă. Prostie fără complexe, de spectator care adoarme molatic în scaun, prostie de stăpân.

       Gândirea publică s-a aşezat în blocuri. Suntem luaţi ca identităţi-bloc. Asta e ceva straniu şi nou. Nu ai o gândire, ai un bloc de gândire. De pildă când cineva are o opinie despre un lucru mic, din ea poţi induce 90% cum va gândi despre rest. Dacă are o opinie despre politică, îţi poţi da seama ce va spune despre epidemie sau vaccin etc. Un ins e bloc, un caracter solid şi unitar. Noi înşine ne-am aşezat în blocuri de gândire. Dar destul de repede – cât au reţelele de net mai prospere, 10 ani? Iar acum ştim să recunoaştem unde se situează un tip, în ce bloc de convingere e, în ce logică identitară (de obicei negativă: eşti ceea ce deteşti, inducţia se poate face mai repede când eşti anti. Pro e confuz). Vezi spre cine îşi va trimite invectiva, racheta Scud. Deci ştii ce va gândi şi despre modă, ecologie, zborul pe Marte.
       Parcă lucrurile erau altfel, nu ne consideram blocuri de beton. Ne-am insultat mereu în istorie, erau mari polemici, până la duel, cel puţin de la Iluminism încoace, dar nu ne consideram blocuri dogmatice, nu ne simplificam într-atât.
       Suntem mai mulţi cu acces la spaţiul public? Accesibilul ucide complexitatea? Dacă se ceartă patru oameni e interesant, dacă sunt 200 e confuz, dacă sunt 2.000 devine simplu?
       M-aş mira să se termine bine chestia asta.

       Te întrebi cât va dura până vor ajunge în America la asasinate, la acţiuni bizare cu mână armată. Două Americi urându-se de moarte. O legătură intimă s-a frânt în corpul naţiunii, nu mai cred în aceleaşi lucruri, organicul e fisurat acolo. În Europa lucrurile stau, parcă, mai bine – avem iluzia uniunii, asta ne poate ţine câteva decenii, cel puţin ai o proiecţie în faţă. Ceva.

       E un mister al molimei de ce unii fac forme severe şi alţii scapă cu simptome uşoare sau deloc. Tineri doborâţi repede, bătrâni vulnerabili dar care n-au simptome şi nici nu ştiau că au avut boala.
       Medicii au o ipoteză, necertificată: ar fi în raport de cantitatea de virus la care e expus corpul. Dacă primeşti un inoculum foarte ridicat, poţi face forme grave. Dacă primeşti o încărcătură virală scăzută, ai forme mai uşoare sau nici nu ştii că eşti bolnav şi că organismul tău s-a debarasat de un virus. Altfel spus, masca ar fi bună chiar dacă – ba chiar deoarece – nu te protejează de tot, sau perfect: opreşte ceva, lasă să treacă o cantitate mai mică, şi lucrul ăsta contează.
       Ipoteză pe care au dedus-o din practică.
       Orice discuţie pe temă e obositoare. Se face curând un an. Nu se mai termină. Englezii – a treia carantină totală. Fiecare ştire bună e însoţită de 3 proaste. Vaccin – dar alte tulpini de virus. Poţi să nu mai iei – dar poţi să dai, şi în fond nu se ştie sigur nimic, dând sau luând, cât durează, bâjbâim cu refrenul speranţei.
       (Rousseau găsea că libertatea e supunerea faţă de legea pe care singur ţi-ai prescris-o. E supunere – dar e libertate, fiindcă e supunere faţă de legea ta, nu a altuia, lege aleasă liber. E codul tău – ca al samurailor etc. E singura formă în care, supus fiind, eşti liber. Cu raţionamentul ăsta şi cu tot derivativul lui ne legănăm de un an de zile.)
       În anii 1920 au fost gripa spaniolă şi tifosul (numai din familia mea au murit vreo 4 tipi de una dintre ele, trei fraţi ai bunicului, unul al bunicii. Plecau pe front, scăpau în lupte, dar nu mai veneau acasă). În anii ’50 a fost poliomielita, ceva îngrozitor fiindcă ataca mai ales copiii, familiile se despărţeau de ei plângând, expediindu-i câte un an pe la ţară, la rude îndepărtate (Ph. Roth o povesteşte în ultimul roman). Şi îţi spui: s-au descurcat. Uite. Au ieşit din chestia asta.
       Okay, au ieşit din chestia asta. După, trenurile merg. Metroul merge.

       Ocitocină (iubire, încredere, socializare). Endorfine (calmare, rezistenţă la durere). Dopamină (plăcere). Serotonină (fericire).
       Ca să devenim modeşti.

       ● Când nu ai talent, reflexul tău e să te indignezi, să fii exasperat în privinţa lucrurilor publice. Să-ţi pui penele de păun. (Reţelele sociale oare confirmă asta? Comentariatul pe stilistica rant?) Vreau să spun, când tu nu ai un talent care să atragă implicit prin ce spui sau felul cum o spui, trebuie să spui lucruri stridente. Trebuie să te ridici la nivelul de atenţie. Îţi trebuie invectivă. Când nu cânţi frumos, cânţi mai tare. (Da, va fi voce de măgar, dar nu importă, ai atenţia.)
       Cel mai pasionant scriu împotriva ‘totalitarismului’ cei care au porniri totalitare.
       N-am văzut unul care să nu se bucure de răul altuia. (Sereni ca Havel s-au dus de mult.) Să nu funcţioneze prin Schadenfreude. Unul care să nu dorească răul celor pe care-i are în ţintă, să nu aplaude la scăderile lor. Să nu dispreţuiască, să nu râdă crud, meschin, acru. Să nu ceară închiderea, pedepsirea, cenzurarea, moartea prin inaniţie, dacă nu se poate decapitarea, inamicilor. Şi unul care să nu se creadă – sincer, nu glumind, nu îndoindu-se – moral.
       Nu înţeleg de ce trebuie să-l confirmi pe Freud la tot pasul. Dacă eşti simpluţ ca o schemă, cum poţi să nu te prinzi. Nu eşti totuşi imbecil. Ce e cu tine.
       Peste putinţă de înţeles.
       Moralismul e de asemenea singurul mod prin care un om fără talent deosebit poate rămâne totuşi în circuitul livresc, pe cotoare de cărţi. Ultima haltă. Cu vorba lui Camus, când nu ai lucrurile, ai cuvintele. Morala ca fundătură a non-talentului.
       Ce viaţă.

       Mulţi dintre cei care au fost turnaţi la Securitate au fost, mai târziu, moralişti. Adică turnători etici: ‘avertizori de integritate’, ‘lansatori de alerte’ (whistleblowers), denunţători în articole, ‘raportori’, autori de cărţi indignate.
       Ce făceau ceilalţi, doar că în mod public şi subsumat unei valori închipuite sau unui zeu.
       (Bun, unii pentru a face răul, ceilalţi binele. Dar aici e vorba de pulsiune, de plăcerea perversă a denunţului, de un interior avariat.)

       Sloterdijk: ‘În trecut te rugai, astăzi ai telefonul tău mobil’. Într-adevăr, e curios că, între timp, omul a inaugurat ceva care răspunde la apel.
       Ideea că telefonul mobil a înlocuit ‘conştiinţa’… Vetustul te dă de gol până la urmă, oricât ai vrea să fii up-to-date – şi, doamne, Sloto se străduie. Dacă sistemul acela de supraveghere socială prin tehnologie, de tipul modelului chinezesc (oameni evaluaţi cu o gradaţie de tip ‘steluţe’, după performanţa integrării cuminţi în societate), se impune, dacă vom avea o linie de supraveghere normativă recompensă-pedeapsă, cu premiere şi Schamkultur, conştiinţa se va refugia foarte bine în uneltele trecutului: scris (de mână), literatură pe hârtie, muzică, artă, viaţă intimă, distracţii etc., sau într-un viitor tehnologic ultra-hip, modalităţi de samizdat de unde va administra lovituri sistemului. Adevărul va trăi la fel ca şi crima, în penumbră.
       Adevărul trăieşte deja acolo. (Cât s-a înşelat A. Bloom, în The closing of the american mind, cu campusurile care plutesc în relativism moral… Sunt azi în judecată moralistă totală, monastică.)
       (Nu e o Guilt culture, de asemenea. E o diferenţă între o cultură a Vinii şi o cultură a Ruşinii sau a Ruşinării. În prima ştii că eşti vinovat fiindcă asta ţi-o spune conştiinţa proprie; în cealaltă, ştii că eşti rău pentru că aşa ţi-o spun ceilalţi, societatea. Prima e cultură religioasă, a doua e de sectă – prima te va îndrepta, a doua te va exclude/omorî. În prima simţi că ai făcut ceva rău, în a doua ţi se spune că eşti rău, că natura ta e astfel – rasist, nazist etc.)
       …Unii se simt bine în Shame culture, e un mister. De ce. (Oare mai există, de 20 de ani, film sau carte care să nu vrea să te înveţe ceva, vreun tip care să nu creadă că-ţi poate spune, dregându-şi glasul: Vezi, în viaţă trebuie să… etc.? Asta pur şi simplu nu exista înainte, nivelul de îndrăzneală pedagogică al insului mărginit era nul.) Parcă ar fi tipii ăia de extremă dreapta care între 20 şi 30 de ani se înrolează în armată ca să-i disciplineze cineva, altfel simt că scapă de sub control şi fac vreo crimă. Sunt şi tipi subţiri care înfloresc în Shame culture. (Al câtelea articol al lui G.L. despre ‘comunism’, de 31 de ani? Şi asta numai pentru că n-a fost disident atunci şi trăieşte cu povara asta care-l sufocă. Total în masochism răsturnat în sadism, Guilt culture răsturnată în Shaming – şi el e unul dintre cei mai ataşanţi, cu adevărat un tip, nu e un naiv.) Dacă le iei asta, îşi pierd minţile, le retragi orice reper de viaţă. Adio, lumea se închide. Se simt atât de bine creând busole (debilitatea aia mintală a lui M.L., cu ‘est-etice’), bătând săgeţi indicatoare pe stâlpi, propovăduind, rotind baghete dirijorale, predicând.
       Şi tu priveşti şi nu înţelegi nimic. WTF, aţi auzit de literatură, de creaţie, de punere pe lume a unor lumi, de libertate, de autentic, de anul în care sunteţi.
       Hotărât nu ai niciun amestec în lume.

       ● Sunt pentru judecăţile expeditive, pe alocuri. Judecăţile lente pierd din vedere cazul. Dacă stai 3 săptămâni să prezinte avocaţii cazul, nu mai înţelegi nimic. După 3 săptămâni, Hitler e nevinovat. Îi găseşti atenuante, o copilărie grea, îl bătea tatăl, mama i-a murit, a cunoscut mizeria, singur pe străzile Vienei, ba chiar a fost destul de curajos în război, a salvat pe nu ştiu cine. S-a terminat, scapă. Pe când, cu o judecată rapidă, spui: ‘Cine e, Hitler? Ăla care…? Condamnat’. Îţi ia 20 de secunde.
       (La procesul lui Ceauşescu era de deliberat 2 minute, nici nu trebuia să-ţi pierzi vremea cu ‘economia’ etc.: A, tu eşti ăla din cauza căruia au murit mii de femei, şi securistul stătea lângă ele pe patul de moarte, urlând să mărturisească cine le-a făcut avortul? La revedere. Nici nu apucau soldaţii să-şi cureţe arma. – Când aud că a fost nu ştiu ce ‘ruşine’ juridică acel proces… De parcă ar exista legi pe timpul unei revoluţii, suntem la un nivel de inocenţă realmente comic.)
       La sfârşitul unei judecăţi prea lungi, nici acuzatul nu mai ştie că e vinovat. Înainte mai avea remuşcări, înţelegea, uite, am făcut ceva rău – după, şi cu trecerea vremii, nici pomeneală. Ba chiar devin eroi, se admiră, îşi scriu memoriile, mai au un pic până să se creadă martiri. Timpul nu lucrează pentru luciditate. Şi să nu mai ştii tu cât de josnic eşti e mult mai grav decât să nu mai ştie alţii.
       Îţi aminteşti momentul acela, fugitiv în viaţă, când te credeai vinovat şi ţi-era ruşine de tine? Ţine de el cu ghearele şi cu dinţii. Ai ultima legătură cu tine însuţi.
 
 
 
 
 

~

•15 septembrie 2021 • 3 comentarii

       ● Regret, dar ‘ministrul’, omul politic în genere, nu e un slujitor al masei (lat. minister: servitor, servant, ajutor etc.). Nu într-o democraţie. Etimologia e total comică pentru reprezentarea termenului, şi de altfel e calea cea mai proastă ca să explici un concept. Altfel, n-am avea decât să luăm orice cuvânt, să-i găsim etimonul şi să credem, ignorând istoricitatea, devenirea lui, declinându-l cu glose şi piruete, că am spus ceva despre realitate, e comic. Asta nu merge nici într-un ‘eseu’, sunt gablonţuri livreşti foarte aproximative.
       Omul politic nu e nici stăpânul – cum se întâmpla în tiranii -, nici ‘slujitorul’, lacheul nostru în democraţie. Nu e o relaţie de subordonare între noi (inversată nefiresc în comunism, dar restabilită fericit acum). Ideea subordonării e o viziune complet neoliberală, oligarhică sau aristocrată, nicidecum democratică.
       Într-o democraţie singurul deţinător al suveranităţii e poporul. Nu există regi – nimeni altcineva decât el. Acesta îşi deleagă suveranitatea către reprezentanţi; ei nu sunt ‘slugi’, angajaţi, ca de corporaţie, ci purtători de suveranitate, de mandat. Poporul îţi livrează acel mandat ca să-l reprezinţi. Nu strigi la un reprezentant – un tip votat -, deputat, delegat sau ministru dacă trece în Executiv, fiindcă strigi la 20.000 de oameni. Nu-i aplici urecheli şi corecţii moraliste poporului – deoarece el e suveranul, nu o vom repeta niciodată îndeajuns, într-o societate care crede că e o nebuloasă condusă de ‘elite’, de băieţii cei mai fini produşi selectiv de ea, şi că un ministru se trage la răspundere fiindcă îi livrezi un ‘salariu’, ca în raportul capitalist de grotă. O asemenea reprezentare numai un elitarist expertocrat clasic o poate avea despre democraţie – slugi, bici, raport de subordonare, cineva care, la vârf, îţi ‘dă seamă’ ţie. Alesul poate fi sancţionat într-un singur fel şi numai – numai – de către popor (nu de ‘societatea civilă’, ‘opinia publică’, manifestaţia străzii indignate, ONG-uri, comentariat etc.): nemaivotându-l în mandatul următor sau invalidându-l imediat, prin referendum de iniţiativă populară.
       Reprezentările uimitoare ale acestor oameni, de vechili pe plantaţie, despre democraţie… E de neînţeles, destul de uimitor. Uită mereu unde e suveranitatea, sunt convinşi că trebuie să fie undeva pe la ‘vârf’, unde urcă aerul rarefiat…
       Avem din păcate doar o tradiţie tiranică, de secole. De fapt, dintotdeauna. Elitele noastre n-au ştiut nimic altceva şi nu înţeleg nicio altă raportare la realitatea polis-ului. Când aud de democraţie, o numesc cu un rânjet fie ‘populism’, fie ‘ohlocraţie’, ‘electoralism’, plebeianism, democratură, dau ochii peste cap invocându-l pe Tocqueville sau pe Montesquieu, orice ar putea adăuga un bemol invalidant pentru termen sau realitatea sa. E acelaşi vechi refren, din păcate, cu care un adept al oligarhiei – guvernământul celor puţini – se dă de gol prompt. Tirania pentru ei a fost o aristocraţie prost aplicată, trebuiau numai oameni ‘mai buni’ în vârf (‘omul potrivit la locul potrivit’, un Marc Aureliu, un rege-filozof) şi totul ar fi fost în regulă; democraţia este tot un fel de aristocraţie (‘meritocrată’) şi trebuie condusă, ca-n Platon, de filozofi, de cei ‘care ştiu’, de cei mai buni dintre ei…
       Aici, unde maimuţărim democraţia, duhnim în fapt de tradiţie tiranică, orientală. Un miros impregnat de secole în noi. Şi democraţia am reuşit s-o elitarizăm. Cafenele, turci stând turceşte, pufăit din narghilele şi multă visărie, în aşteptarea voinţei sultanului. Nu ştiu cât va dura până ce elitele, mai orientale decât poporul, vor face pasul spre lumea vag occidentală a formelor democratice. Se spun lucruri uimitoare la noi. Elita noastră e sexi ca un şlap, nu atrage pe nimeni. E aşa prin habitus, vorba lui B. – s-a născut acolo, în leagănul, în mediul acela. Numai ce galimatias se poate turui la noi despre morală, dumnezeule… Refrenele pe care le auzi de 31 de ani sunt fioros de înapoiate şi, după atâta vreme, plictisitoare… Se despart de popor pe toate drumurile. Nu ştiu să-i spună: Uite, nu e nimic de obţinut aici, niciun examen de dat, trăim ‘ca să murim’, munceşti o viaţă ca să-ţi plăteşti piatra tombală. Hai să facem realitatea mai suportabilă. Suntem în porcăria asta incredibilă împreună.
       Ceva nu e în regulă aici, şi e în adânc, şi departe.

       ● Imagini.
       Aveam 6 sau 7 ani, însoţeam o rudă până la sediul Miliţiei. De câte ori venea la noi făcea asta, trebuia să anunţe, ca militar, că e în oraş, că pleacă înapoi la nu ştiu ce oră, în nu ştiu ce zi. Cunoştea drumul dar îi plăcea să mă ia cu el, îmi cumpăra suc şi îngheţată şi îmi povestea lucruri, destul de vesel, ţinându-mă de mână. Ascultam, eram tăcut; ţin minte că nu mă interesa nimic. O după-amiază cu un soare molatic, neobişnuit de mulţi oameni. M-am mirat că îl saluta lume de toate felurile, pe un kilometru cred că vreo douăzeci de tipi, în tot soiul de uniforme: ‘Îi cunoşti? – Nu, mă salută aşa, fără să mă cunoască. Salută uniforma. – Cum uniforma. Dar îi saluţi şi tu? – Da, le răspund. – Dar ei te salută primii. – Da. Salută un grad mai mare’.
       Nu ştiu ce era, colonel deja sau numai maior, dar îl salutau toţi poliţiştii, soldaţii în termen, marinarii, paznicii de far şi dresorii de circ, toată fauna cazonă imaginabilă, egală pentru mine, un băieţel fericit, mergând încet cu un cornet de îngheţată în mână. N-am putut să nu observ, totuşi: mulţi aveau uniforme mai frumoase ca a lui, chiar mult mai frumoase… Faţă de kakiul ponosit şi stofa groasă de pătură, nuanţele de bleumarin ale celorlalţi erau vii, sclipitoare. Îi spun că are o uniformă totuşi mai urâtă. Nu se supără, zâmbeşte. Exclam mai departe, îndrăznind să arăt spre trotuarul celălalt: Uite! Nu sunt mai frumoase uniformele alea? Şi îi arăt bucuros vreo 3 inşi de la Securitate, care stăteau de vorbă… Habar n-aveam cine sunt, ce e aia. Nu-mi spune nimic, după vreo 20 de paşi încetineşte. Vorbeşte mai rar: ‘Oamenii aceia pe care mi i-ai arătat, în uniformă cu vipuşcă… – ?… – Dunga aceea de la pantaloni. Cei cu uniforma frumoasă. – Da. – Sunt ultimii oameni. Ăia (arată din cap spre ei, ridicând bărbia, îi fixează) sunt ultimii oameni. Ăia strâng mâini în uşă, cu asta se ocupă. Asta fac ei. Ţine minte: aceia sunt ultimii oameni’.
       Merge calm înainte, eu mă întorc un pic, privindu-i. Ok, ultimii oameni. Aveam un cornet de îngheţată de terminat. El era un tip din armată, hardcore, îşi lua arma în serios şi urma să fie în prima linie dacă ne invada nu ştiu cine. I-am mai văzut, de-atunci, de puţine ori pe tipii în haine frumoase. Ca şi pe el. Era aşa de uşor, în vara aia plină de uniforme şi praf înecăcios, târându-ţi pantofii pe caldarâm ca să ţii pasul, să crezi că trăieşti şi că asta e toată viaţa, toată lumea. Pricepusem două lucruri, mai întâi că tipii ăia fac parte din contingentul ultimilor oameni. (Nu ştiam de uniformele SS şi SA, create de Hugo Boss.) Apoi, că frumos, ferchezuit, lustruit însemna suspect.
       Îmi vine în minte fiecare cuvânt, de câte ori cumpăr câte un cornet de îngheţată – tăcere, apoi: Îi vezi pe tipii ăia? Sunt ultimii oameni.

       ● Politica e pocită şi mai mult de noua Mahala, contingent care a urcat acum la putere. Sunt noi şi sunt vechi. E generaţia fiilor celor aduşi în cartierele muncitoreşti ale oraşelor, oameni cu rufele şi sufletul spânzurate la vedere. Fiii fac acum 40-50 şi preiau firesc puterea. Nicicând nu s-a vorbit aşa, nu s-a gândit aşa, în bobote, în complotism, în simplism elementar, într-un fel de derută cognitivă care li se citeşte în ochi. Parcă ne-am întoarce la abac. Ţara arată straniu. Generaţia neolitică.
       Apoi există fiii lor: americani care vorbesc valaha.
       Ideea unei sincope de 20 de ani. Să sari peste perioada asta, până la următoarea. Cum, la teatru, poţi sări peste actul doi şi să revii în sală la următorul.

magots      Când văd bătrâni cu mască, am o strângere de inimă. Ştiu că facem asta mai mult ‘pentru ei’, că sunt cei mai vulnerabili etc. Dar chipurile alea. Pe lângă ridurile săpate, şi obrajii căzuţi, şi masca… Sentiment de tortură. Parcă acum vezi gravitatea lucrului pe care li-l cerem. Un tânăr cu mască e un bandit interesant care jefuieşte o bancă. Un bătrân cu mască e o epavă. Una strânsă de cineva de gât, în asfixie…
       (Ce-ar spune S. de chestia asta.)

       Miliardarii pot dona periodic părţi enorme din averea lor, averea rămâne în realitate aceeaşi. Multiplicarea financiară e aşa de vertiginoasă, încât ai un perpetuum mobile de filantropie.

       Când anume ştii că bogaţii trec, de la generaţiile de nou-îmbogăţiţi (New Money), la prima generaţie de aristocraţi? Când apare cea dintâi generaţie care spune: hai să ne ascundem. Se întâmplă pe la a treia – ceva se şlefuieşte iremediabil.
       Aristocraţia veche îşi ridica palatele în zone retrase nu fiindcă n-ar fi putut să le pună în centrul oraşelor (doar burghezia, secole mai târziu, în grosolănia ei jubilatorie, face această eroare care avea să o ateste drept cea mai detestabilă clasă din istorie). Aristocraţia nu-şi stabilea castelele în cătune montane, alegând sistemul vasalic, războinic şi agricol, creând domenii, feude mari şi o epocă, feudalismul, durabilă opt secole, pentru că n-ar fi putut cumpăra în văzul tuturor pe strada centrală. Trebuie să fii josnic cu stil. Epatarea – vă implor să priviţi ce posed – e semn de josnicie modestă, un fel de stadiu începător, inferior, pipernicit al infamiei.

       Oraşul ăsta, cunoscut ca un centru esenţial al culturii, ce spun! centrul însuşi în XIX – de n-ar fi decât pentru pictură etc., erai acolo sau nu existai -, e azi doar un muzeu. Cum îngheaţă lucrurile în rigor mortis. Şi nu văd o resurgenţă, din vreo direcţie. Americanii le-au furat locul pentru o vreme, cu arta conceptuală post-Duchamp etc., au avut hegemonie şi în literatură, pentru ca de la un timp să nu mai aibă nici ei creaţie revoluţionară în nimic – deja de decenii bune. Care e următorul centru? Mister. Care e următorul – orice.
kandinsky-1909      Pânza asta – din 1909! Nouă sute freakin’ nouă. Peste 5 ani abia începea Primul război, peste 30 panzerele germane invadează Polonia, peste 38 începe comunismul în Est… O întreagă lume. O poţi pune azi în orice galerie de artă contemporană scriind pe ea 2021, e de o modernitate aiuritoare. Nu s-a clintit nimic. Nu s-a inventat cu adevărat nimic (pop art-ul şi expresionismul abstract, pe lângă o asemenea ruptură!…). Fran Lebowitz avea dreptate, te uiţi într-o galerie şi toată lumea laudă autorul pentru noutate, şi-ţi spui, stai puţin, asta e suprarealism, chestia asta are o sută de ani… Fă un efort, pune pe lume ceva nou. Nimic. Doar gesticulaţia continuă.

       Lumea alunecă sub o zodie malefică. Mi-o repet ca bătrânii. Dar mi se pare evident şi din ce în ce mai limpede (cum de nu văd alţii. Dacă văd, cum de n-o spun).
       Alunecăm sub o zodie malefică. Isn’t it nice.

       Curiosul salt mortal al lui S.L., onestitatea lui sinucigaşă – e ceva rar un tip cu onestitate intelectuală abruptă, aproape un monstru. L-au prins în mreje acei tipi bizari din lumea veche, la o documentare despre N., şi l-au distrus complet.
       Dar X, god damnit… Nu ştiu cum şi-a rupt din carne textul acela.

bateaux       Zadie Smith: ‘L-am citit pe E.M. Cioran şi am fost de acord cu el atunci când era de acord cu Josep Pla care mai înainte fusese de acord cu sine însuşi că suntem nimic dar e greu să admiţi asta’.
       Willkommen im Club.

       Mereu mi-au plăcut derbedeii simpatici ori guralivi. Mă rog, pentru 24 de ore. Nonşalanţa lor impudică te impresiona. Derbedeii cunoşteau viaţa, erau ‘oameni de lume’. Primii la femei, primii la aventură, nu exista experienţă exotică sau smintită pe care s-o respingă. Ţi-i închipui foarte bine primii pe front, strigând ‘Înainte’ şi râzând de gloanţele inamice. Cu astfel de zurbagii construieşti viitorul.
       Şi vorba lor, mereu exuberantă, dezlânată şi care nu însemna nimic.
       Bla şi bla, şi bla încă. Pe scurt, viaţă.

       Dacă le sunt recunoscător genitorilor pentru ceva, ar fi pentru două lucruri: mai întâi că s-au luat ‘din dragoste’, adică n-am fost scălâmbi ontologic, progenitură dintr-un mariaj aranjat, puteai măcar presupune o mică necesitate undeva… Şi că n-au fost în Securitate sau membri de partid, lucruri de acest tip. (Deşi li s-a propus şi se eschivau sistematic.) Ne-am născut în lumea aia fără să avem complexe istorice, şi am trecut pragul lui ’89 natural. Nu duceam nicio casă de melc în spate.
       Ţin minte un tip dintr-un bloc de vizavi, mai mare ca noi cu câţiva ani. Nu se juca deloc cu noi, nu ne amestecam. Mama lui era adjuncta Prim-Secretarului de partid pe judeţ, un fel de adjunctă a Papei, şi tatăl – ceva foarte mare în Securitate, nu ştiu exact ce, dar enorm ca putere. Pe atunci într-o scară de bloc erau distribuite toate rangurile sociale, din raţiuni de diversitate socială, puteai găsi de la director la măturător, privilegiaţii aveau doar mai multe camere sau un etaj mai bun. Când întrebau, strigând catalogul, Ce sunt tata şi mama, puişor?, profilor li se tăiau picioarele şi li se întindea pe faţă un rânjet de bunăvoinţă slugarnică. Mama la partid, tatăl la Securitate – încarna tot sistemul, era o monadă. Îl ţineau numai în note de 10. În pozele de sfârşit de an, diriginta se fotografia numai lângă el, fetele se lăsau curtate sau îl curtau. A fost repede şef de clasă şi de şcoală şi de orice. A trecut ca prin unt şi a luat toate examenele, liceu, facultate, nu ştiu ce poziţie în UTC. Revoluţia l-a prins tânără speranţă a comunismului. A dispărut… Ca să reapară după un deceniu, un băiat fin, cu ceva cărţi încruntate despre comunism, în engleză. Anticomuniste. Predă la o mică universitate din Midwest, X i-a scris o prefaţă genuină…
       Nu le-a spus niciodată studenţilor: vedeţi, lucrurile pe care vi le predau eu aici, despre un inamic al Americii, le ştiu pentru că le-am încarnat. În ele e vorba despre mine, dar cu sens contrar. N-am stat în viaţa mea la o coadă, părinţilor mei le suna cineva la uşă livrându-le sacoşe cu alimente, nu eram printre cei care nu ştiau ce e o portocală, un bilet în faţă la un spectacol, magazine speciale, haine, discuri sau reviste străine, am fost mereu un privilegiat şi am profitat de tot. Nu le-a comunicat niciodată unor studenţi din Israel, vedeţi, vă predau asta deoarece părinţii mei au condus un lagăr de concentrare nazist şi eu mă jucam prin curte. Atât, ţineam să vă spun asta. Şi acum, să continuăm săltăreţ lecţiile despre obiectul sublim al moralei.
       Nu ne-au lăsat o povară, şi asta e enorm. Am păşit fluierând în noua lume.

       Într-o convorbire cu Blair din 2007, Martin Amis îl întreabă discret: Europa de Vest va deveni islamică până la mijlocul secolului; liderii occidentali discută vreodată asta, demografia, când se întâlnesc în spatele unor uşi închise?
       Blair (în şoaptă): Da. E… o conversaţie subterană.
       Popoarele au dreptate în presentimentul lor că sunt trădate de elitele de azi. Sunt. Ce li se pregăteşte nu poate fi comunicat, conţine o sofisticare prea mare a destrămării sistemelor – sociale, statale, naturale etc. -, care le scapă în parte şi pe care o intuiesc, exaltat. Folosesc negarea, litota, pirueta, estompează prin trucul deriziune-deconstrucţie, mint sistematic. În fond, e incomunicabilul, sunt de înţeles. La o viitoare revoluţie (when we take power, vorba lui Zizek…), ar avea sens ca aceşti tipi să plătească, să se rostogolească nişte capete în coşul ghilotinei. Altfel, totul ar fi vid, ideile ca şi lucrurile, în câmpul politic.
       Totul e bineînţeles vid în câmpul politc.

       Cred că în curând nu vom avea dreptul să fumăm nici în locuinţele noastre. Se aşteaptă primul incendiu din cauza unei ţigări. Vecinii cu apartamentele distruse vor apărea la ştiri cu chipuri descompuse, ‘opinia publică’, această fantasmă pe care n-a văzut-o nimeni, se va mobiliza, se va constata deodată că s-a creat masa critică şi că lucrul e insuportabil pentru epoca noastră.

       Vreme calmă. Caldă. Ideea că merită. Apoi că nu. Calm, cald. Martini.
       N-am mai întâlnit niciun barman care să ştie ce e un martini. A dispărut din lista curentă de 20-30 de cocteiluri. Toţi cred că e vorba de sticla aia pe care scrie ‘Martini’, de vermut alb, mi se pare… Trebuie de fiecare dată să explici, oftând: nu, e un cocteil. Aşa cum e Manhattan? sau Margarita? Puneţi vă rog două părţi gin, o parte vermut, amestecaţi, puneţi o măslină – aveţi o măslină? – şi ceva gheaţă. Dacă nu aveţi un pahar îngheţat în prealabil. Un pahar în V. Din acela de… martini.
       Numai la barul admirabil de la Ritz mai ştiu, acolo e contingentul vechi. Ba chiar îţi fac un Ginger martini, din anii ’50, în pahar scurt, totul preluat perfect, de la barmanul lui Hemingway. Dar acum e închis – e o incintă mică, fără ferestre direct afară etc. -, şi oricum e plin de profi din America, de literatură, siniştri, de la Berkeley şi din Ivy League, care îl ocupă încă de la ora 5, de la deschidere, până pe la 10 seara când o şterg în fine, şi stau cu un pahar în faţă, singuri şi bătrâni şi în grup, ca să le spună studenţilor că au fost în barul unde vorbeau Fitzgerald, Hemingway şi Salinger. (Ivy League nu sunt nişte colegii ‘de’ elită, sunt colegiile elitei.) Şi aceşti nevinovaţi sunt ubicui, omeneşte nu poţi scăpa de ei sub nicio formă, sunt nouă zecimi din clientelă, întreabă din uşă: Unde e Hemingway’s Bar? şi se duc mesmerizaţi. Beigbeder face atac de panică, fiindcă dă mereu peste ei acolo.
       Cald. Calm. Ideea că merită. Apoi că nu. So what. ‘So plenty.’
       Calm, cald. Martini.

hem-1  hemi2  hem-3

 
 
 
 
 

~

•17 decembrie 2020 • Un comentariu

       ● Tacticile Black Blocs curente.
       Pe stradă. Îmbrăcaţi în negru, mască pentru a nu fi depistat prin camere video stradale, mănuşi pentru a nu lăsa amprente, cască (cea de skateboard-ist e preferată, eficientă şi uşoară), cotiere lungi pe antebraţ (lovituri de baston), în rucsac o pereche de haine de schimb, telefon simplu cu un singur număr de contact în agendă (al avocatului care face apărarea colectivă, numărul trebuie de asemenea memorat), umbrelă (deviază ideal jeturi de apă şi grenade lacrimogene, aproximativ gloanţele de cauciuc).
       Odată arestaţi. Când ţi se pun întrebări, răspunzi un singur lucru: Nu am nimic de declarat. O ţii langa astfel la orice întrebare. Ceri un avocat – până în momentul în care ajunge acolo avocatul organizaţiei, care mai are de văzut zeci de arestaţi. Nu semnezi niciun document, niciun fel de hârtie, refuzi fotografiile, refuzi prelevarea de probe ADN sau de amprente; dacă ţi le iau, e numai cu forţa, prin abuz. Ţii capul în jos şi te acoperi în mutism, nu sfidezi, nu provoci. Refuzi să compari în faţa unui judecător. Când vine avocatul din oficiu sau medicul, nu le spui mare lucru, nu sunt prietenii tăi ca-n filmele americane (‘I’m the only friend you’ve got…’), nu te poţi încrede în ei. Eşti atent la orice eventual abuz şi îl raportezi, la numărul memorat, avocaţilor care vor face apărarea colectivă. Când apare în fine avocatul organizaţiei, el îşi va face numărul, jucând fie apărarea unui inocent, fie declarând solemn că a fost arestat Che Guevara.
       În Franţa scapă 98% cu aceste tehnici simple, eliberaţi după 2 ore-2 zile, fiindcă poliţia nu poate proba mai nimic.

       ● Eminescu şi interogaţia lui de destin, unde am fi fost dacă eram catolici. Teza lui era că religia e un colonialism ca oricare altul: catolicismul a fost folosit de Austria, Germania, Franţa, de Occident în general pentru a se stabili în Est, ortodoxia – folosită de Rusia, pentru acelaşi lucru. Între Rusia şi Vest, problema preferinţei nu se pune. Simulam un creştinism bizantin, când în realitate esenţială a fost talpa grea a Rusiei aici. (Dacă preconizata unire creştină între Est şi Vest se va face într-o zi, ea va începe cu românii – singurii latini ortodocşi şi singurii ortodocşi latini, pe jumătate drumul e făcut -, iar Rusia ştie asta. N-a făcut decât să introducă şcort între noi şi Vatican, pentru a nu ne veni cumva vreo idee.) Secole de catolicism ar fi însemnat secole de civilizaţie timpurie, şi acest ‘timpuriu’ e esenţial, la un popor fără Ev mediu; am fi câştigat în mod limpede câteva veacuri. După el, catolicismul a ridicat ţările unde s-a instalat, ‘în decurs de sute de ani, peste nivelul vieții de rând și nevoile zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice’.
       Admira ortodoxia, are despre ea pagini minunate, dar oful lui nu era personal ci strict civilizaţional şi punea problema istorică: unde eram, onest, dacă nu ne-am fi lipit de icoana palidă a Estului. Esenţial, prin etosul catolic: organizare, gravitas, ţinută etc. (Poate şi personal lucrurile s-au precizat puţin, dacă e adevărat că în ultimii ani intra des în catedrala Sf. Iosif din Bucureşti să se roage etc.)

       Dostoievski nu are un ‘stil’ pregnant, scrie neutru, e glasul roţilor de tren, ta-dam, ta-dam, un epic perfect monocord. (Cine a spus despre Bach că e o maşină de cusut sublimă?…) Nu stilul e partea lui tare, ci faptul că, în 3 sau 4 romane, chiar e vorba naibii despre ceva legat, şi care i se poate rezuma oricui în 5 minute. E nevoie de amândouă platformele: stil, desigur, dar şi conţinut, formă şi fond, şi majoritatea scriitorilor urcă doar pe una – în genere prima, foarte puţini cea din urmă, aproape nimeni (3-4 scriitori pe secol) pe amândouă simultan.

       Bellow despre Arendt: ‘A fost cu un picior în nazism cu Heidegger, cu celălalt în comunism prin al doilea ei soţ, Bleicher. El era în conducerea comuniştilor germani… Ea n-a vorbit niciodată despre asta. Ştia prea multe; s-a ferit de confesiuni’.
       Latura de ţăţism oribil care emana tot timpul din B.

       Copiii de burghezi au codurile culturale, cum le aveau cei de aristocraţi înaintea lor, fără vreun efort. Azi, dresajul cultural minimal ţi le poate da foarte simplu.
       O femeie care abia a făcut câţiva ani de balet în copilărie păşeşte ca un flamingo şi se va spune mereu despre ea, la cel mai mic gest, că are o eleganţă înnăscută – un pahar dus la gură, mersul pe nisipul plajei în picioarele goale, urcatul unei trepte de podium, întoarceri ale corpului, gesticulaţia. Toate astea nu sunt desigur înnăscute ci dobândite. Dresate, induse într-un studiu formal, care-ţi dă câteva elemente esenţiale ale mişcării sau ale ocupării spaţiului. Cadrele înguste ţi-au dat libertatea.
       Ducându-ţi odrasla săptămână de săptămână, nelăsând să treacă niciuna dintre cele 52, fără greş, mordicus, ploaie sau vânt, la un teatru, o expoziţie de artă, un concert adormitor şi anacronic de muzică de cameră, un spectacol de operă, un film, arătându-i un peisaj, citindu-i poveşti, punând-o să citească şi cerându-i un rezumat zilnic simplu din trei fraze, nu mai trebuie să o înveţi nimic. După 10 ani, oricine va intra în camera ei va observa armonie şi chiar gust. Ţinuta va fi simplă şi perfectă. Fără un efort special sau noţiuni de design interior, va şti să alăture culorile şi să aşeze obiecte în spaţiu. Nu va avea nicio greşeală estetică în juxtapunerea tablourilor de pe pereţi, va percepe o clădire urâtă şi ce e îndrăzneţ arhitectonic. Va şti să susţină o conversaţie, să distingă logic şi să facă o naraţiune, cu o capacitate de abstractizare şi raţionament. Etc. I-ai dat codurile. Oriunde, fără vreun efort conştient, va fi cea mai elegantă şi mai simplă făptură din grup, şi sunt lucruri care vor rămâne până la sfârşitul vieţii. Bourdieu se indigna degeaba, codurile pot fi trecute – oricărei clase sau grupări identitare.

       Sartre, care stătea pe Edgar Quinet la etajul 10, într-un bloc turn urât dar cu balcoane terasă, nu mai putea să vadă priveliştea, după accidentul de sănătate. Benny Lévy urca până la el dimineaţa, să-i citească presa. Într-o zi a fost foarte surprins să audă că Lévy postise: ‘A, aţi postit? Pentru cine?’. Interes real, nejucat; S. avea de altfel o ingenuitate frapantă. A vorbit chiar cu Lévy despre resurecţia corpurilor… Voia, desigur, să angajeze discuţia de o manieră laică, nu se sclerozase la bătrâneţe, nu avea un raport personal cu divinul, dar se gândea să refondeze stânga pornind şi de la mesianism (iudaic şi creştin), văzuse acolo un impas… Nu importă: acest interes pentru zonă e fascinant la cineva ca el, şi pentru anii din urmă. Orice se poate întâmpla, contingenţa e totală şi nu există regulă.
       Oricine poate deveni oricine.

       Sper ca religioşii să aibă dreptate.

       ● Criogenismul istoric. Retardul mintal şi cultural al emigraţiei vechi. Aceşti oameni care, bătrâni, peste 60-70, sunt fără speranţă.
       Până prin anul 2000, 10, 20 de ani după Revoluţie, încă mai trimiteau pachete în ţară cu cafea, ciocolată, portocale… Familiile nu aveau curajul să le spună, vedeţi, toate astea se găsesc de mult, la noi nu mai există penurie, de când ştiţi voi s-a născut o altă generaţie care are acum 20… Trăiau în lumea lor în care comunismul nu căzuse, şi apoi au trăit şi mental. Azi sunt convinşi că o fantasmă numită Securitate există – şi conduce tot, economia, primii bogaţi (căci ei cunoşteau economia, aveau relaţii), toate astea provin de acolo – şi partidul comunist, printr-un misterios ‘eşalon doi’, conduce ceva şi mai misterios încă. Trăiesc într-un retard cognitiv care, ataşant, seamănă cu un pavilion din stabilimentele de sănătate cehoviene, unde e încă soare şi pensionarii sunt scoşi afară, pe scaune şi şezlonguri albe, la activităţi publice: cărţi, teatru, jocuri de societate. Ţi-e o milă imensă de ei, de ce-a ajuns această generaţie, cu adevărat sacrificată, distrusă, laminată. A fost victoria definitivă a comunismului asupra lor, căci i-a criogenizat istoric, arestându-i în secvenţa lui de timp.
       Analizele celor de acolo sunt în criogenism istoric. Analizele unei jumătăţi dintre eseiştii de aici, tipi foarte okay (G.L., A.P. etc.), sunt criogeniste. Totul miroase a mort. Emoţional, ‘criogeniştii’ au un monopol total în analitică – un vid sideral – de 30 de ani şi dau axiomele epistemologice ale societăţii – încadrare, etică, normă etc. Trecem pe deceniul 4, şi vom fi tot în ‘comunism’ etc., primind pachetele cu ciocolată şi portocale. Nu poţi explica asta cuiva din exterior, unui francez, american etc., se uită la tine consternat.
       Asta a făcut, antropologic, eşecul comunist. Şi n-a plătit nimeni.

 
 
 

 
 
 

~

•4 decembrie 2020 • 2 comentarii

        ● 50-60% din vânzarea de cărţi, căzută, în Franţa. N-au suplinit prin comenzi online (click and collect, nici 10%). Oamenii au stat în case, tremurând.
       Speră într-o creştere dată de premiile literare – Goncourt-ul aduce 400.000 de exemplare în mod obişnuit, Nobel-ul 800.000, de la Sartre şi Camus încoace cifrele au fost constante. Dar scriitorilor li se diminuează drepturile de autor. Poveste veche deja, toată lumea câştigă într-o editură de pe urma autorului, de la director până la portar, în afară de autorul însuşi, care poate fi cloşarul care cerşeşte în faţa clădirii. Aveai cam 1 euro, 1 euro 30 la o carte vândută cu 20 de euro. Tirajele sunt jos, dacă ai 1.000 de exemplare eşti felicitat deja, 5.000 e un succes de librărie. Or, nu e clar cum trăieşti din o mie-două, când ai lucrat la carte doi ani. Scriitorii trăiau în realitate din conferinţe, trimişi de cluburile de autori – dar conferinţele acum nu mai există. Şi încă avem inflaţie de titluri, cred că 60.000 pe an, despre traiul zebrelor din centrul Africii şi reuşita în viaţă.
        Fenomene drăgălaşe de sfârşit de lume. O lume crapă de sus până jos.

        Bret Easton Ellis: ‘Am tot pus o întrebare care mi-a cam adus necazuri. Am întrebat: unde e marele roman scris de millenniali? (…) Nu ştiu dacă e o chestie care alarmează pe cineva, sau mă rog, faptul că actualmente nu există un roman mare al unui millennial, sau un mare autor de ficţiune [care să fie] millennial. Şi îmbătrânesc şi ei! (…)
        Walter Kirn: Nu am văzut romanul generaţiei millennial. Nu ştiu dacă ăsta e modul în care mintea millennial s-ar exprima cel mai bine.
        B.E. Ellis: Just. Dar care e, atunci?’. (Podcast-ul din 6 sept.)
        (…) Ellis: ‘Prietenul meu mi-a arătat o postare TikTok care a făcut zece milioane de vizualizări. Enervat, l-am întrebat: De ce generaţia ta [~31 de ani] nu face Apocalypse now? Cum se face că generaţia ta nu face The bonfire of the vanities sau The executioner’s song, sau Ragtime, sau măcar Buddenbrooks? Thomas Mann avea 25 de ani când a publicat cartea. De ce nu faceţi Citizen Kane, sau măcar Jaws, m-aş mulţumi şi cu Jaws. S-a uitat la mine cu desconsiderare [disdain], şi a spus: „Nu suntem atât de inteligenţi sau de citiţi, sau de cultivaţi, în felul în care eraţi voi. Tot ce-am învăţat noi provine din asta. Asta e ceea ce vrem şi la asta e conectată mintea noastră. Dar suntem inteligenţi în feluri diferite. Poate că suntem inteligenţi în feluri diferite”. Şi ştii, Peter [Bart], conversaţia asta mi-a amintit cât de evident moarte sunt romanele. Filmele – sunt moarte. Serialele tv bune par să fie şi ele moarte. Vorbesc mult în cărţile mele despre Empire [America în perioada de glorie ’45-2000, conceptul lui Gore Vidal aplicat la artă, n.m.], despre arta de pe la mijlocul sec. XX şi ce-a ieşit din această lume Empire, şi că suntem acum într-o lume post-Empire. (…) Îi mai pasă cuiva? E totul complet terminat?’. (Podcast-ul din 20 sept. 2020.)
        Este; în sensul acela, al unei alte lumi – evident este. Livrescul va trece în ‘mănăstiri’, ca-n Evul mediu, 100 de scriitori vor scrie pentru zece mii de călugări. Asta va fi audienţa anumitor naraţiuni care ţin de subtil, de indirect şi mediat, adâncime psihologică sau reflecţie abstractă. Ciudat e că toţi o ştiu, în forul lor intim. Cei care se împotrivesc cu o furie demnă de compasiune o fac din orgoliu. Dintre cei 100 de scriitori, poate că vor fi ‘cumpăraţi’ 2 sau 3, dacă poveştile lor sunt adaptabile; restul, nu. 1000 de ani literele au stat în mănăstiri, până să iasă la lumina alfabetizării spre o audienţă nesperată. Sunt obişnuite cu semiîntunericul. Vor reintra în catacombe limbajele subtile, secrete, inutile. Literatură şi refugiu sunt consubstanţiale.
        Cuvintele acelui tip: ‘Poate că suntem inteligenţi în feluri diferite’… Mă urmăresc de câteva zile. Ca de obicei o anumită lume veche moare, cea nouă întârzie deşi şi-a avansat pionii – digital, genetică, postuman. Nicio idee prin ce ar putea fi diferiţi şi inteligenţi – diferiţi în sensul literaturii.
        Când se declanşează – 20 de ani, 10 -, editurile vor ajunge brusc la generaţia ‘nu-mi pasă de voi’, şi de acolo va fi vertiginos.

novel-amis       Ipoteză a lui Amis.
        Pentru el romanele sunt de două tipuri, la fel ca filmele: romane A şi romane B. Nu în privinţa calităţii, ci a sofisticării. B, romanul sofisticat, s-a născut şi a murit undeva prin sec. XX, iar romanul A are încă şanse să supravieţuiască.
        A e romanul de proză realistă, de poveste. B, romanul ‘dificil’, deci plictisitor – şi aici intră tot: indirect, esopic, metaforic, oniric, experimental, stream of consciousness, ‘nouveau roman’, psihologic, Bildung abstract, tot ce dă ochii peste cap lăsând în mod inutil, fără o necesitate internă, să vorbească conştiinţa.
        Recomandă romanul ‘direct’.

        În vechea Romlit, execuţie grosieră, ca pe vremuri, a unui volum de poezie (al lui M.C.). Tropăit cu saboţii cei mai grei etc. Cartea nu e poate grozavă; dar se poate spune asta în atât de multe feluri. Îţi imaginezi că autorul e în faţa ta şi l-ai întâlnit pe stradă. I-ai vorbi la fel? Oamenii sunt politicoşi fiindcă fac exerciţiul de a şi-l imagina pe celălalt în faţă. Pe vremuri, la un cuvânt baroc, celălalt scotea spada. Plăteai. Politeţea s-a inventat subit… Nu are niciun sens să fii barbar, în ‘critică’ afectul e o inadecvare. Criticii pornesc oricum cu acest complex al sterilităţii, intrinsec profesiei lor, de a evalua ceva ce nu ştiu ei înşişi să facă. Poţi fi sângeros cu amenitate: Ce mai face poezia dvs. moartă? Barbar e să te lansezi, să fii acru, sardonic, să faci temperatură.
        Mult Orient.

        ● Revoluţia franceză e inimitabilă fiindcă a introdus Cuvântul în politică. Azi nu se mai ştie ce însemna asta. Îţi jucai viaţa. Urcai la tribună, dacă rumoarea din sală se mai potolea – mai ales cea a iacobinilor, vag efervescenţi -, vorbeai şi la sfârşit nu ştiai ce se va întâmpla cu tine, dacă ajungi acasă sau în altă parte. Încercai să fii la înălţime, discursul lua sfârşit, Robespierre citea din nou discursul şi erai ghilotinat în acea seară sau a doua zi dimineaţa. Cuvântul nu era o joacă, stăpânirea cuvântului nu era o joacă fiindcă se ridica la nivelul morţii. Cine lua cuvântul avea un curaj nebun – şi aproape toţi îl luau. În Pléiade sunt volume întregi, oamenii ăştia vorbeau tot timpul, riscându-şi frontal viaţa. Până când cuvântul a învins ghilotina. Cuvânt înseamnă un simgur lucru: opinie contrară. Cuvântul care merge cu opinia comună sau generală nu e cuvânt, nu e logos, nu creează şi nu înseamnă nimic.
        Final al agitaţiei americane. Habar n-am dacă alegerile lor au avut ceva măsluit sau au fost corecte, votul prin corespondenţă – evitarea distanţei – a fost mereu un prilej uriaş de fraudă, în Corsica a fost la un nivel stratosferic, au votat sute de mii în plus, au votat morţii etc. până când Franţa a renunţat total, în 1975, la această procedură de vot. Pentru alegeri trebuie să-ţi mişti corpul şi să te prezinţi fizic, altfel rezultatul democratic e viciat, s-a inventat izoloarul, cabina individuală de vot pentru a împiedica procura, influenţa sau votul comunitar. – În fine: s-au terminat. Aceste alegeri, întâmplate identic undeva în Europa, ar fi făcut să se vorbească de practici ţinând de republici bananiere. Nu validitatea acelui proces contează. Ci uimitoarea coaliţie a tăcerii în care a intrat 95% din presa atlantică. Sute de mii de inşi pe străzi, conservatori ciudaţi dar, în sfârşit, manifestanţi blocând centrul Washingtonului – şi nici măcar 5 secunde de imagini pe canalele centrale, în presa importantă, şi nimic trimis pe fluxul de reţele europene. Invers, centrul Portland-ului ocupat de câteva luni, în anarhie simpatică, de militanţi de stânga, şi nici 5 secunde la ştiri, spre a nu tulbura sufletul american generic. (La Occupy se transmitea zilnic, cu orele şi cu reporteri locali.) Aceste fluxuri închise sau obturate sunt ceva ce sare în ochi, coaliţia tăcerii – strivitoare. Se uită toţi în altă parte şi, cum se spune acolo, sunt subiecte la care asculţi atent şi se aud greieri. Nu am văzut pe nimeni roşind, încercând să ia o minimă distanţă sau să glumească încurcat, cel puţin, în faţa situaţiei. O încordare de ospiciu a luat loc cuvântului. Evoluţia de la Times e consternantă, a devenit un fel de jurnal de campus studenţesc woke; despre CNN nu se mai poate spune nimic, deoarece a plecat pe o planetă necunoscută. Înţeleg că D.T. a fost un fel de infantil baroc, şi probabil vor fi închis ochii spunându-şi: fie, tăcem numai de data asta, pentru a scăpa de acest ins care e un accident istoric. Dar de când machiavellismul mijloacelor onorabilizează scopul, într-o profesie fondată pe adevăr factual. Suntem suficient de departe.
        În regimurile tiranice, vreme de 50 de ani în Europa de Est, înţelegeai că faptele nu pot fi în siguranţă în mâinile puterii. Acum, afli că ele nu sunt în siguranţă în mâinile mass media, noua putere. Contraputerea a devenit puterea. Media validează ideologia dominantă, valorizează, pedepseşte, distribuie brevete de respectabilitate sau ostracizează, e strâns lipită de elită până la indisociere. Dar noi nu o aveam decât pe ea, această media, ca aliat. Am fi dorit-o perpetuu în opoziţie, nu să înscăuneze preşedinţi, să dea ochii peste cap şi să livreze coduri şi grile morale. O morală poate deveni foarte uşor o cenzură, şi în fapt toate cenzurile au început aşa, ca activism al binelui. Chiar dacă s-au întâlnit 7 patroni şi au stabilit un boicot şi o turnură obstructivă a ştirilor – obnubillare de porţiuni mari din realitate, pete oarbe, unghiuri moarte -, angajaţii ar fi putut să protesteze, discret sau manifest: o clipă, nu suntem o plantaţie de sclavi care transmit voliţionalul elitei, gazeta ei de perete. Înţeleg că urâţi un ins sau altul, nu-l iubim nici noi, dar nu participăm la boicoturi grosolane, singura noastră meserie e factualul. Nu suntem preoţi.
        Şi avem pe bandă rulantă preoţi, biserică a Binelui, iar cuvântul a dispărut. Crainicii şi animatorii tv, în Occident, ar trebui să poarte gulere clericale asemeni preoţilor catolici, începându-şi jurnalele cu semnul binecuvântării. Realmente se cred învestiţi de o misiune acolo, predau sacrul şi dogma globală, şi mângâie sufletele păcătoase spre a le evita alunecarea în ghearele infernului.
        La sfârşitul istoriei, prevedea H., moartea va trăi o viaţă umană, va lua forma vieţii umane. Fiecare făptură umană e moartea care trăieşte o viaţă umană, dar acum o va face şi istoria. Fiecare pas e o anticipare a morţii, inclusiv proiectele, opţiunile, actele. Kojève şi alţii au speculat destul aici. E aşa de uimitor să faci – din Europa, din Est, de nicăieri – observaţii despre un deficit de democraţie pe un continent vital anume, ai o senzaţie de irealitate. Mai mult decât nedumerire sau incomprehensiune. Ignor ce va urma. Nu-mi pasă. Un soi de prag necunoscut a fost trecut.

        B. Obama, portret meschin al lui Sarkozy în ‘memorii’ recente: ‘cocoş pitic’…, personaj ‘ieşit dintr-o pânză de Toulouse-Lautrec’, cu trăsături ‘vag mediteraneene’, pe jumătate ungur şi ‘pe sfert evreu grec’, cu ‘pielea mată’… Obsesie a pielii, până şi la acest O. Suficienţă şi meschinărie ciudată, a surprins pe toată lumea.
        Bănuiesc de mult că în ‘rasismul anti-alb’ se ascunde şi un ciudat grăunte de invidie estetică. Rasiştii albi isterici pot fi liniştiţi, e posibil ca fenotipul ‘caucazian’ să se păstreze. În 20-30 de ani, când naşterile in vitro vor fi majoritare deoarece, graţie geneticii, se va putea alege în toată libertatea fenotipul noului-născut, am o vagă bănuială că nu toţi negrii vor alege copii negri. Idem pentru asiatici etc. Ba chiar, mă tem că va fi o inflaţie de urmaşi cu pielea albă, nas îngust, oase subţiri, ochi albaştri şi cosiţe blonde, de părinţi de diverse fenotipuri care vor alege pentru urmaşii lor tipul de ‘frumuseţe’ caucazian, un tsunami care va consterna pe toată lumea. Africa va arăta ciudat spre uluitor etc. Va fi numit colonialism ‘simbolic’ etc. – apoi, nicicum, doar ‘viaţă’. Bănuiesc de mult că, în acest caz estetic precis, strugurii sunt acri pentru că nu se poate ajunge la ei. (Am văzut cum arată săracii care au parvenit la bogăţie – burghezi bogaţi ca oricare alţii -, pentru a avea prea multe iluzii.)

        Ortodoxia zombie din Est. Două inadecvări vizibile: istorică şi estetică. Prima, o anume Românie zombie dispare fizic ea însăşi, în anii aceştia se precizează falia de generaţie, şi ortodoxia zombie nu va avea cui să mai predice în aceeaşi coregrafie. Apoi: există neajunsul estetic. Care e adesea esenţial – vorba lui Christopher Hitchens, nu ai o a doua şansă să faci o primă impresie bună…
        Oamenii nu mai cred ultimativ dar observă ritualul. Se târăsc spre biserică, din ce în ce mai puţini peste generaţii. Îi întâmpină… cum să-i numim? Îi întâmpină inşi cu poloboace pe cap, robe aurite fără gât şi sinistre litanii nesfârşite pe nas, ca ale muezinilor din islam. Toţi am prins încă vremuri când preoţii, umili, erau în negru, cu robe simple, şi latura ritualistă era diminuată. E o înfumurare recentă şi un kitsch al desuetului, spre medievalul bombastic rusesc: mitra orientală oribilă, ca a boierilor cu caftan, toiagul aurit cu decorativul grosier, vestimentaţia sclipitoare, sclipiciul şi chimvalul lucitor din toate, cam ameţitor. Credincioşi şi cler, faţă în faţă, se privesc ca două armate. În slujba propriu-zisă, inadecvarea estetică e şi mai evidentă. E hipertrofiat melosul şi sufocat logosul, reculegerea, vorba şi şoapta nu există mai deloc iar cântul urlat baritonal, o jelanie continuă, scutind de reflecţie, domină predica emfatică, afectată, şi ea în eufonie monocordă… Parcă ai intrat într-un azil unde se pune o piesă de teatru din terapiile Gestalt: te uiţi şi-ţi spui că nu poate fi adevărat, aceştia sunt totuşi oameni cărora le cad telefoanele mobile din buzunare, ştiu bine în ce an suntem. Un tip care vorbeşte, dar cântă ceea ce vorbeşte, şi e dincolo de grotesc muzeal. (Înţeleg că asta avea sens prin sec. XIX, când trebuia să fii auzit până în ultimul rând.) Încerci să priveşti asta cu solidaritate, deşi totul e bolovănos şi sumbru. Un tânăr e stupefiat de ce vede, are un şoc cultural întrebându-se unde a nimerit şi pe unde e ieşirea. Nicio intimitate a conştiinţei în rugăciune, nicio linişte interioară în liturghie, nicio reflecţie meditativă, reculegere sau sincopă înălţătoare, totul e tânguială guturală sumbră, ansamblu popular de robe lucitoare şi gesticulaţie, unde actorii principali sunt preoţii, nu altarul şi ocupantul său…, totul grotesc şi trist, duhnind a Est şi a barbarie. E dezolant peste măsura înţelegerii. De mirare că au acceptat bănci în incintă, ici şi colo – strane existau mereu, pentru bogaţi -, pentru un popor de sclavi pe care, dacă nu veneau Revoluţia şi câteva emancipări enervate, l-ar fi ţinut în picioare ca pe mujicii ruşi până la sfârşitul timpurilor. Spre a nu spune nimic de grotescul absolut, abisul antropologic al înmormântărilor şi al celorlalte ritualuri. (Un rit funerar discret, auster şi restrâns e urgent, în contrapondere cu tapajul şamanic urlător de la ruşi.) Ortodoxia zombie mai are cel mult o generaţie istorică de supravieţuit. În două decenii, demografic vorbind, va predica pentru babe sau se va declara muzeu. Aş face un consiliu, cu câţiva tipi mai răsăriţi, să aduc rapid coregrafia în XXI.
        Lucrul simpatic în ortodoxie – există totdeauna ceva bun în biserica strămoşilor – e că preoţii îţi binecuvântează armele cu care mergi la război… Preotul catolic ar ezita: cu arma asta vei omorî oameni…, trebuie să mergi la episcop sau papă. La noi e okay, se sfinţesc mitraliere, pumnale, tunuri, e hipersimpatic.
        Aş face o excepţie mai ales pentru mănăstiri, cele anonime, retrase; cu adevărat o altă lume – de altfel călugării râd de preoţii de mir etc. Sunt incinte stranii, nu toate înecate în reacţionarism negru, au îngheţat istoria şi timpul şi-ţi dau impresia că cerul e, dacă nu aproape, măcar ultimativ posibil.

        Ciudat că în comunism nu a existat o spiritualitate. Rusia a avut la dispoziţie 70 de ani – monopol total, puteri absolute. Unde sunt marile opere de spirit. Unde sunt marile simfonii sovietice, marile romane sovietice, marile picturi, curente, direcţii artistice sovietice, marile spectacole de operă. Creaţii mai semnificative sunt doar cele care s-au construit în răspăr – Soljeniţân etc. Nu doar în Rusia, cred că nicăieri n-au dezvoltat o spiritualitate, n-a rămas nimic. În modul cel mai curios. Blocuri melancolice de locuinţe, alfabetizare, dar spiritual nu e nimic pe masă.

        Circumspecţie la detaşamentele virtuţii şi aşarnarea anti-‘corupţie’ – sunt în întregime ideile dreptei.
        Sloganuri din Valahia de azi pot fi transferate fără probleme în 1938, iar cele din ’38, legionare, translate azi. Un pic de atenţie la puritate, ‘hoţie’ generală şi ochi daţi peste cap, asta nu e niciodată o idee bună în politică. Avem tradiţii vechi aici.
        (I. Sava l-a întrebat odată pe H.-R.P. – fusese şocul Jurnalului lui Sebastian – dacă în anii ’30 ar fi fost legionar. A răspuns că nu ştie: ‘Observaţi totuşi că-n anii ’80 n-am fost comunist’. Nu era deloc acelaşi lucru…, dar a răspuns cum a putut la o întrebare atât de tulburătoare. Fiindcă întrebările cu ‘dacă’, pe care le respingem pe plan logic, sunt în fapt cele mai pertinente psihologic. Ceva din probitatea lor te răscoleşte. Cine eşti? Prin anii ’30, ai fi fost oare cu Hitler? Cu legionarii, cu liberalii, cu comuniştii, spre cine ai fi înclinat, cu ideile de azi, în contextul acela? Întrebarea îi tulbură destul pe cei cu obsesia moralistă în politică. Legionarii aveau aproape exclusiv un discurs împotriva ‘hoţiei’ clasei politice, şi atrăgeau extraordinar.)
        Stânga nu e interesată de ‘corupţie’ niciodată, e o sub-temă, o obsesie a dreptei (prelungire a societăţilor aristocrate de axiologie şi morală religioasă). Corupţia e neinteresantă fiindcă e individuală (corupţie ‘sistemică’ e un nonsens, corupţia în sistem e fatală, deci e o chestiune de proporţii şi supraveghere). În spatele fiecărui fascism există o obsesie anticorupţie (de moravuri, de civilizaţie, de sânge etc.), e grund-ul fiecărui politician-chirurg care extirpă cangrene imaginare dar nu are o viziune istorică.
        Apoi, discursul declinist al anticorupţiei te scuteşte de program, de structură de idei. Habar n-ai cine eşti şi ce vrei să faci. Eşti doar un pur care ajunge la putere şi va vedea apoi, o acoperire pentru amatorism, improvizaţie şi compromiterea viitorului imediat. Nu ai structură de subversiune şi nu pregăteşti o emancipare pentru toţi.
        Dacă am ‘învăţat’ ceva din trecut – idee comică… -, e că cel mai rău program politic e acela care afirmă: lăsaţi-o baltă cu ideologiile, cu dreapta şi stânga (azi, cu globalişti şi suveranişti), hai să curăţăm grajdurile lui Augias. – Acolo e moartea.

        Softul lumii e de stânga. N-aş zice postmarxist sau marxist-freudian, e discutabil. Stânga a pierdut sec. XX, experimentul ei hard a căzut, dar softul lumii a rămas de stânga pentru bunul motiv că nu există altul. Nicio revelaţie aici. Conservatorii propun o învârtire în cerc estetică. Conservatorul te va lua într-o plimbare în carusel: sunt clinchete, lumini, muzici, totul e minunat dar după rotirile regulamentare te afli în acelaşi loc.
        A căzut -ism-ul. Nu mai avem ideea comunistă dar a rămas comunul (the commons, les choses communes – natură, climă, resurse etc.), nu mai e scientism dar a rămas ştiinţa. Nu avem egalitarism dar e intactă ideea de egalitate. Justiţiarism – justiţie etc. Zidul Berlinului încarna un sufix, un -ism. Căzând, ideea a rămas la locul ei, aproape intactă. Pentru că nu există alta, niciun alt motor istorist. Nu e niciun complot al universitarilor occidentali – care n-au ce alt corpus social-politic să predea decât emanciparea -, conservatorii se supără degeaba.
        Timpul nu e forma a priori a sensibilităţii, ca la Kant, nu e imaginea mobilă a eternităţii imobile ca-n Platon, e durata înscrisă în orice, celule, arbori, vise stupide, vieţi fără sens sau care duc undeva. Ai, linear, un grafic tip fleşă ascendentă, şi trebuie să-i pui momentul de perfecţiune în faţă, în viitor. Stânga e singura care face asta. Dreapta, aşteptată mereu, nu a venit la întâlnire. Pentru ea timpul e circular, eternă întoarcere la acelaşi etc. Nu faci istorie cu promisiunea unui timp circular, când ştii că o să ţi se întâmple acelaşi lucru nu eliberezi sclavi, nu eradichezi foametea, nici nu te dai jos din pat dimineţile.
        E un monopol inocent.

        Vechea falie, stânga-dreapta, era simplă… Cea nouă, globalişti vs. suveranişti, e confuză fiindcă cuprinde stânga şi dreapta deopotrivă. Globaliştii sunt de dreapta (neo-lib-tech) şi de stânga (progresişti-civic). Suveraniştii, care par de dreapta (liberal-conservatori şi naţionaliştii bruni bizari), sunt de fapt mult mai numeroşi de stânga, ţările gem de ei: perdanţii mondializării, fosta clasă muncitoare afectată de piaţa globală şi imigraţie, care avea o anume demnitate şi acum a pierdut totul, iar discursul ei nu e purtat de nimeni.
        50% dintre francezi nu pot economisi 50 de euro pe lună. 10% nu pot economisi 10 euro.
        10 freaking euro.

        Părul albit al lui D.T., dintr-odată, la nu ştiu ce conferinţă de presă.

        Moartea lui Giscard. De Gaulle avea un fel de admiraţie pentru el, îl asculta atent în guvern, Giscard era o inteligenţă superioară, limpidă, genul de gândire în trei puncte, silogistică, fără vorbe mari; asta plăcea. S-a încercat în eseu şi roman, producţii privite cu un amestec de compasiune şi dispreţ – prea sentimentale. I-au dat lacrimile de emoţie văzându-l odată pe Sartre pe stradă…
        94, totuşi. Un fel de victorie.

        Politicienii nu sunt răi sau diabolici. Nu complotează împotriva noastră, nu vor să ne aservească. Politicienii sunt ultimul sprijin în lumea curentă. Singurii aleşi, nu desemnaţi, singurii care ne mai dau socoteală, cel din urmă levier plauzibil. Şefii politici sunt ultimele fiinţe la care mai putem ţipa, fluturând un discurs moral. Restul lumii e făcut din mini-dictaturi la toate nivelurile: multinaţionale, corporaţii tech, inteligenţă artificială, bănci, centre de reflecţie etc. – toate acestea nu răspund în faţa maselor ci sunt unităţi autonome şi perfect autarhice care nu-şi pun problema etică, nu sunt nici măcar în pragmaticul paternalist, şi nu cer în genere părerea nimănui. Pe mâna acestora din urmă e întreg viitorul material.
        Colapsolog. Dintre meseriile viitorului.

        ● Oameni în nevroză resemnată, tandră. Al câtelea lockdown? Nu se mai ştie. Trecători, femei, taximetrişti, clienţi de terase, măştile alunecă pe obraz, sunt ridicate la loc, tipi subţiri sau grosieri, trotinete electrice, popor, soldaţi, lume.
        Virusul ăsta e neprevăzutul, e contingenţa. Arată uimiţi, smeriţi în faţa lui. Nu ştii cum se poate termina. (Oricum, de altfel.) Baletul şefilor politici e înduioşător, al experţilor, consternant, de parcă au primit vizita unui extraterestru. Toţi cufundaţi subit în modestie. – Le-ar fi atât de uşor să lase totul liber. Ar muri câteva milioane în fiecare ţară, idealul malthusian ar fi flatat, mai ales bătrâni şi bugetivori, în mod normal ar fi atât de simplu pentru nişte guvernanţi neoliberali cinici. Aruncaţi măştile, ieşiţi de mâine ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. N-ar fi proteste, n-ar fi răzmeriţe, iar maşinăria economică s-ar învârti din plin. Oprind totul, aceste guverne încearcă să împlinească, în postmodernitate, datoria ultimă, scrupulul neverosimil de a fi umane. Nu sunt ‘puternice’, liberticide. Niciodată puterea lor n-a fost mai ezitantă, pumnul lor mai slab în mănuşă.

        ‘Acela care nu dispune de două treimi din durata zilei lui e un sclav’ – observaţia lui Nietzsche condamnă în realitate cvasitotalitatea umanităţii.
        Minus moştenitorii marilor familii, care nu se îngrijesc de nimic şi au averile administrate de alţii. Alcătuind mai puţin de 10% dintre miliardarii înşişi, deci 0,000003% din totalul contingentului biped. Nu îi vedem nicăieri, nu sunt în ‘presă’ ca miliardarii rămaşi în retardul alienării istorice, nu îi intervievează nici Forbes, nu i-a văzut nimeni. Aristocraţii reali, trăitori în otium – ieşiţi din negotium, fiindcă activitatea, munca, ocupaţia sunt uitare de sine pentru alienarea în obiect, ignobilă, plebee, vidă… Bogaţii, cei reali, se ocupă cu ghicirea zilei săptămânii în care se află.
        Destul de puţini non-sclavi în lumea imaginată de N.

        Capitalul e în plină formă. De o sănătate excelentă. Marx spera că-şi va produce singur dispariţia, 150 de ani mai târziu eşti uimit să vezi că înfloreşte eclatant, a depăşit toate crizele cu mlădieri de floretă şi e în plin marş global.
        Cât de mult seamănă comunismul cu promisiunea parusiei. Prin sec. I, adepţii lui Isus erau convinşi că a doua Venire e după colţ. Ea nu putea în niciun caz întârzia prea mult, avea să se petreacă în timpul vieţii lor, cel mult câţiva ani după… Dacă vreunui creştin timpuriu i s-ar fi spus că revenirea lui Isus nici după 2000 de ani nu se va produce, ne putem întreba dacă mica sectă creştină, printre zecile care mişunau, ar fi avut vreun viitor. Tristeţea primelor conclave, dezolarea primilor papi, lunga procesiune a aşteptării, organizarea doctrinei şi a structurilor aici. Organizarea derutei…

        Noua cenzură vizează şi expresia literară. Nu mă interesează ce gândeşti în sinea ta – poate că eşti un nazist insuportabil -, ci doar să o ţii pentru tine. Expresia gândurilor tale nu trebuie să atingă spaţiul public, urechile pure ale celorlalţi. Editurile (Simon & Schuster, Random House) angajează colective de ‘sensitivity readers’, cititori speciali semnalând pasajele care pot ofensa într-o carte, operând sublinieri în text şi făcând un raport final de circa zece pagini în care oferă autorului soluţiile posibile de înlocuire. Scriitorului i se dau link-uri la articole sau video-uri în care poate afla că punctul lui de vedere despre o minoritate e stereotipal sau greşit: este edificat, îndrumat… E ceea ce auzeai înainte din gura ‘directorilor de conştiinţă’, acei preoţi confesori care nu te trimiteau direct în infern, ci te ghidau cum să nu ajungi acolo. Secularizarea sufletelor damnate.
        Nietzsche: ‘Tot ceea ce e profund iubeşte masca’ (Jenseits…, § 40). Lucrurile nu se pot privi direc în faţă. Cu cât sunt mai grave, cu atât mai multe straturi trebuie să pui între ele şi privirile celorlalţi. O mască ‘nu ascunde doar perfidia’, ci adesea bunătatea celui care vrea să te scutească de brutalitatea adevărului.
        Adică exact lucrul de care nu se ocupă literatura. Care nu vizează colective, ci suflete individuale, pe care le distruge blând, conştiincios, unul câte unul, cu pretenţia enervantă a adevărului.

        Judecătorii nu există în societate pentru a apăra idei mirobolante, înalt etice. Există pentru un singur lucru: spre a-i împiedica pe oameni să-şi facă dreptate ei înşişi. Asta e absolut tot. De la Eschil (Orestia), e rolul atribuit judecătorului: Nu sunt exemplarităţi hieratice, paznici ai templului uman, nu condamnă suflete corupte, de la înălţimea virtuţii, nu sunt preoţi ai religiei umanităţii. Ba chiar pot fi decăzuţi şi failibili sufleteşte. Sunt funcţionari care, în societate, opresc cercul răzbunărilor.
        Suntem azi ca la sfârşitul Vechiului Regim, cu acele parlamente devenite curţi de justiţie şi cu mari discursuri morale. Proclami idei mari, apoi excomunici în numele lor, în fine îţi închipui că le încarnezi.

        Mulţime de lume care ia virusul – Onfray, ultima victimă, s-a întors din Armenia şi l-a luat de acolo.
        (La o televiziune armeană din Franţa: ‘Islamul nu e o civilizaţie, islamul e o barbarie’. (…) [Ziarul La Croix] subscrie ideologiei papei Francisc despre care aş spune, dacă aş fi creştin, că e Anticristul! Niciodată un papă n-a făcut atât de mult pentru a accelera descompunerea creştinismului’. – Dacă un ateu de stânga, autor al unui tratat de ateologie, a observat-o în treacăt…)
        Febră, migrene puternice, dureri abdominale teribile şi o sfârşeală totală. Nu s-a dus încă la spital, citeşte şi scrie cu greutate, nu se poate concentra, are coşmaruri…

        Titlu de referat: ‘Boala ca revelator identitar’.

        Media mai ştie să vândă bine doar frica.
        Îşi ling buzele citind acele ştiri.

        La ce foloseşte să ai trei case enorme, cinci, opt? Trebuie să ai un raport personal cu obiectul ăla. Dacă pierd ceva, în ce sertar din care cameră, din care casă, l-am pus? E o întrebare simplă.
        …Dar ai multe exact pentru a pierde raportul.

        Cehov înainte de moarte: tot ce citesc acum mi se pare că nu e destul de scurt.

        Părinţii noştri au fost prima generaţie care a avut copilărie. Era după război etc. Suntem a doua – mă refer la recreaţia istorică reală, colectivă.
        Fiecare zi era aceeaşi zi, un fel de vineri spre sâmbătă. Ceva indecis şi cald, indiferent, fără consecinţe. Punctul culminant al existenţei umane.

        Carte a lui X. În fiecare an una, doar că o scrie pe aceeaşi, de 30 de ani. Boala mintală a eticismului. Care distruge tot ce e creaţie, literatură etc., împingând în minor şi nesemnificativ.
        Problema: scriitorii trăiesc mai mult decât talentul lor.
        (Eseiştii cu deosebire, în Europa Centrală.)

        Uşurarea cu care oamenii cad în gândirea magică. În cele din urmă. Pe la 35-40, i-ai pierdut. Astrologie, teozofie, mister, animism deghizat în… ecologie. De parcă s-ar ţine decenii să nu alunece de pe stâncă şi, încet, degetele nu mai ţin priza, se descleştează, s-a sfârşit, căderea începe.
        Au răspunsul.
 
 
 
 
 

 
 
 

~

•31 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Capcana cauzelor perfecte. Feminismul e o cauză perfectă – opţiunea alternativă ar fi misoginismul îngrozitor. Ecologismul e o cauză perfectă – ce altceva să-ţi doreşti, distrugerea planetei? Antirasismul e o cauză perfectă – altminteri ai desigur rasismul. Antifascismul, anticolonialismul etc. – numai perfecţiuni, atârnate binar pe o sârmă în soare. Îţi dezumanizezi adversarul când îl scoţi din frontul cauzelor perfecte etc.
       Am observat că cine nu simte capcana asta nu are nicio valoare ca scriitor, adâncime psihologică sau amplitudine, rămâne un soi de autor de editoriale, zero barat.

       – Ce crezi, ce gândeşti despre asta?
       E o întrebare absurdă. Majoritatea oamenilor nu cred sau gândesc ceva, pentru că majoritatea oamenilor nu gândesc, şi lucrul nu e o ofensă. Majoritatea oamenilor simt. Corectă ar fi întrebarea: ce simţi în privinţa acestui lucru? Şi ştiu: dacă eşti negru nu-ţi va plăcea rasismul, dacă eşti evreu antisemitismul, dacă eşti înalt piticii ş.a.m.d. Răspunsurile ne tribalizează imediat. Nu e vreo surpriză în sine, când tot ce faci e să simţi şi abia apoi să gândeşti justificând ceea ce simţi. În economie sau drept asta e numit plat ‘conflict de interese’: nu te poţi pronunţa asupra unui caz în care ai un câştig, un interes concret, un ataşament existenţial. Dacă eşti judecător şi eşti vizat astfel de o speţă, eşti recuzat. Nu întrebi un înotător ce crede despre înec. Omul ăla e vag implicat acolo, la ce te aştepţi. Despre înec cred lucruri bune.
       De fapt, nu gândim: simţim; avem emoţii deghizate în gânduri. Foarte abil deghizate, cu argumentaţie, raţionament, aparat critic, întregi straturi clădite o viaţă, raţionalizând abil ceea ce simţeai oricum de la bun început, pesemne din leagăn. Dacă nu eşti, cum se întâmplă rar, mai cinstit şi te recuzi singur, pornind procesul coroziv, reflecţia.
       Pentru a gândi trebuie s-o faci împotriva ta însuţi, cu o vorbă a lui Lévi-Strauss în care vedea condiţia antropologiei sociale. Să te faci celălalt. Şi e cel mai greu lucru, fiindcă aglutinarea gregară între ai tăi – tribul iubitorilor de fotbal, de politică, de religie, de colecţii de timbre – e tendinţa naturală, e ceea ce simţi. Sartre a preluat rapid ideea: născut burghez, chiar în marea burghezie, a încercat să gândească împotriva lui însuşi, privindu-şi critic clasa, adesea dispreţuind-o. Încerca să se rupă de gravitaţional, de tot balastul eului spre a putea gândi în sfere o idee mai libere. Nu iubea naturalul. Tendinţa naturală în viaţă e să ne întrebăm cum de ceilalţi oameni nu gândesc ca noi, să oftăm şi să murim liniştiţi, înconjuraţi de căldura apropiaţilor.
       Aproape numai scriitorul gândeşte împotriva sa însuşi. Vieţile scriitorilor sunt de obicei distruse şi, cu un dictum ştiut, nu se prea cunosc scriitori mari în a căror moarte să nu fi fost implicat puţin alcoolul. Drogul. Escapismul. Orice alterare a conştiinţei, orice fugă de sine, suferinţa pentru impasul general al lumii. Alăturarea ‘scriitor fericit’ e propriu-zis comică.
       Scriitorul e singurul tip care ‘gândeşte’? Nu ştiu. Dar cu siguranţă comunitatea nu e aşa de cuprinzătoare.

       Regulă generală: nu afirma lucruri ştiute sau care se pot afla. Niciodată.
       Numai restul e literatură sau idee. Şi chiar dacă nu mai rămâne nimic din tine, atâta ai, onest, de spus. Atâta e creaţie. Măsoară: exact atât – de acolo până acolo – eşti.

       R.C., 90 de ani… Să trecem.

       Se impune în sfârşit o limbă aşteptată de mult: româna vulgata. Un fel de română simplificată, ca latina vulgata în imperiul roman, pentru comunicare scurtă şi clară. Domină în reţelele sociale, reclame, subtitrări etc., mai ales în varianta decalcului direct din engleza americană. E mai săracă, mai violentă, plină de mahalagisme dar percutantă, limpede şi, nu ştiu cum, onestă. Şi foarte din Sud, inserţia vulgară se petrece prin sudul ţării.
       Îmi place acest limbaj low-brow, era normal să existe. Decenii, pe piaţă au fost doar limba literară şi dialectele regionale, copiilor li se dădea cu rigla peste mână la cea mai mică improprietate. În comunism, până şi proletarii şi subproletarii lumpen se chinuiau să articuleze literar, cu sintaxă şi morfologie, scoţând acea bolboroseală împănată cu neologisme căznite, specifică, în conversaţia ‘de tren’, emulării limbajului elevat. Credeau că există ‘cacofonii’ şi se fereau filistin de ele, totul era la nivelul cultură de învăţător, boala unei limbi în formare.
       Româna vulgata – americana a inventat-o. Sau a eliberat-o din corsetul epocii, cu inserţii fericite prin straturile de jos. Toţi vorbesc ca traducând din americană. (‘Când vine vorba de…’ în loc de ‘când e vorba’, decalcul direct, cu furculision, la ‘when it comes to’, un aparat ‘vine cu o cameră foto performantă’, nu ‘e prevăzut cu o cameră’, îl şi vezi venind, pe un cal roib. Totul e ‘alegere’, choise, viaţa, lumea, fiecare act – se transmite neoliberalismul pop prin conferinţe self-help în care numai tu eşti vinovat de tot, nu societatea, nu zeul, nu ceilalţi, a fost ‘alegerea’ ta. ‘Ştii ce zic’ etc.) Sărăcie de vocabular? Ei şi. În imperiul roman, latina vulgata era firescul, nu puteau scrie toţi ca Ovidiu. Româna vulgata e nouă limbă a reţelelor sociale, simplificată şi accesibilă. Insul de pe stradă să vorbească liniştit limba străzii, scriitorul să fie sofisticat cât pofteşte şi să practice nuanţa până la delir. Cele două nu trebuie să se întâlnească. Privind în perspectivă, who cares.

       Regret, dar timpul, ca judecător, e singurul pe care-l avem în literatură. Orice altceva e parţial, subiectiv sau fenomen de epocă. Dacă o carte a ta rezistă 50 de ani, okay, ai ceva acolo… (Foştilor ‘postmodernişti’, care…)
       Priveşti la ceas, asta e tot. Ai singurul criteriu.

       Mao, care a fost librar, a ars personal şi a încurajat arderea de cărţi.
       Ştia un pic ce vorbeşte, fiind din domeniu.

       ● Vorba lui Bossuet, Dumnezeu râde de cei care se plâng de efecte după ce au lăudat cauzele. Nu poţi să deplângi atentatele islamiste dar să iubeşti imigraţia, e o inferenţă acolo, un continuum. Ori ridici din umeri şi spui că decapitarea întâmplată în Paris e tristă, dar e paguba colaterală normală a unei imigraţii islamice fericite de 40 de ani – a se scuti cu doliul din suflete. Ori spui: sunt şi eu vinovat moral, am susţinut imigraţia masivă. Nu poţi fi şi mondialist, detestând graniţele şi popoarele care pretind retardatar garduri şi limes-uri, şi totodată să fii tulburat lacrimal de ultimul asasinat din Paris, de Charlie sau Bataclan. Cele două nu merg în aceeaşi frază, nu în lumea logicii formale.
       Nu poţi scăpa cu paralogisme tip ‘bine dar majoritatea musulmană e bună’; toate majorităţile sunt. Jankélévitch ar fi măturat pe jos cu acest argument. Majoritatea germanilor erau minunaţi, n-au gazat pe nimeni şi n-au tras un glonte împotriva evreilor; în acelaşi timp susţineau tacit o minoritate istorică psihotică. Majorităţile de oriunde sunt minunate, şi cea a hunilor, nu există majoritate pe pământ care să nu fie. A spune ‘da, dar majoritatea musulmanilor sunt buni’, majoritatea ruşilor nu ne-au adus comunismul, ci dormitau în colibe de lut recitând Puşkin la 1000 de kilometri distanţă, e a afirma riguros nimic, a proiecta un gol de aer cald printre buze, un flatus vocis. Argumentul despre majorităţile esenţial moderate, umane, liniştite sau comunităţile majoritar ‘bune’ – am 3 prieteni oameni minunaţi, cunosc 2 vecini -, folosit în orice tip de raţionalizare istorică, e mai puţin decât vid, e propriu-zis idiot.

       Giraudoux, cu remarca lui justă: dreptul e regatul imaginaţiei… E incredibil ce se poate face într-un domeniu pe care oamenii îl cred strict. Poţi lua o lege împotriva pedepsei capitale şi să condamni, cu ea în mână, la moarte, poţi lua o lege care condamnă la moarte şi să o aplici pentru amnistie veselă, şi aşa la infinit. Realmente dacă există cerc pătrat, el s-a inventat în drept. Cine vorbeşte de respectul ‘legii’, de ‘legal’ sau ‘ilegal’ etc., şi nu vede un banal raport de forţe în societate n-a ieşit încă din infantilism istoric (ca în dilemele de eseu scholar, forţa dreptului vs. dreptul forţei etc.).
       Numim ‘stat de drept’, azi, instituirea judecătorului ca arbitru al conflictelor ideologice, culturale şi intelectuale dintr-o societate. Ceea ce e inacceptabil, pur delir societal, şi un regres fără precedent. Să dai dreptul ‘asociaţiilor’ (ONG-uri etc.) să atace în justiţie indivizi privaţi, convingeri private, e o nebunie, cel mai flagrant atentat la libertatea de expresie şi la democraţie imaginabil. Şi totuşi oameni în toată firea susţin asta, şi li se pare – orbiţi cu adevărat? – că este stat de drept această instituire a judecătorului în Rege al conştiinţelor. Demisie a discernământului totală.
       Poate numai poporul mai crede cu adevărat în legi, vreau să spun în sacralitatea lor, în caracterul transcendent al moralei. Acest popor de care toată lumea îşi bate joc e ultimul care mai crede că frumoasele păpuşi trase de sfori au suflet. El, rezervorul, ultima redută împotriva cinismului. De câte ori sunt alegeri etc. şi văd oameni încolonându-se, sau la nu ştiu ce manifestaţie publică, am o strângere de inimă. Puţine spectacole sunt mai absurde, mai impresionante.

       Va fi un an rotund şi inocent, mă gândeam, la începutul lui 2020.

       Ştiam că locuieşte undeva prin apropiere, dar n-o mai văzusem de mult pe bătrână. Am întrebat-o din politeţe ce se mai aude cu buticul pe care-l ţinea în colţ, dacă-l mai deschide. ‘Toate au un început şi un sfârşit’, mi-a răspuns în chip de Ecclesiast, şi pe sub masca aşezată strâmb – toţi bătrânii au măştile puse aiurea – s-a mişcat ceva, părea că zâmbeşte. Dar e mai fericită aşa. Nu mai are orar, nici alergătură. În plus au apărut unele plictiseli de sănătate cu soţul ei – ignor de ce natură, nu întreb, ea nu insistă. Mă bucur mult că v-am văzut, adaugă.
       M-a cuprins o tristeţe din aia…
      (Bătrânilor le e cumplit de ruşine că sunt bătrâni.)

       Cercetător francez: virusul ucide de 40 de ori mai puţin decât în primăvară. La 20.000 de teste pozitive, mureau atunci 2.000 de oameni, acum au murit 54. Nu virusul s-ar fi schimbat, explică el, ci îngrijirea medicală e îmbunătăţită. (Tot el e sigur că virusul va atinge până la urmă majoritatea francezilor, dar discursul ofical nu poate admite deschis că nu e posibil să faci mare lucru.)
       Minunat, n-ar putea să slăbească până nu mai ucide deloc? Şefii politici ar fi încântaţi, ar putea spune că au găsit o soluţie după ce nu mai există problema.

newyorker-26oct2020

The New Yorker, 26 oct. 2020

       Nu înţeleg de ce metoda asiatică a carantinării a funcţionat, iar cea occidentală nu. Izolaţi 2 luni, virusul urma să moară în 2 săptămâni, perioadă mai mult decât suficientă pentru ca el să sucombe de câteva ori, totul trebuia să se termine cu bine prin iunie. E un mister debordarea completă în care se află toţi. Par total depăşiţi. Au jucat tactica fricii, alarmismul eficient psihologic, dar fără rezultat, şi acum o aplică din nou fiindcă nu au de ales. Acum, oamenilor le e cu adevărat frică, suntem chiar aproape de psihoză. Dar conclavele medicale ridică din umeri. Frica avea sens în tandem cu promisiunea reuşitei: prea bine, vă înfricoşăm puţin, dar în cele din urmă e o tactică civică pentru a reuşi. Am ajuns la urmă – avem şi frica, şi un eşec plat, cu reluare a impasului. Zero plan B. În afară de distanţări nu se mai ştie nimic, şi suntem într-o distanţare aproape sepulcrală.
       Poate că un guvern-două au fost incompetente. Dar e recrudescenţă în toate ţările, Occident, Americile etc., de neînţeles. Bolnavii în lazaret, sănătoşii consemnaţi în case, economiile praf, ţările au suspendat Convenţia pentru drepturile omului, pe străzi nu e nimeni şi suntem riguros în acelaşi punct, doar că mai rău. Se repetă: ştiinţa nu e adevărul, ci o metodă de ajungere la adevăr. Medicina nu e o ştiinţă exactă, ca matematica sau celelalte ştiinţe tari, e o ştiinţă a diagnozei şi o cunoaştere. Dar există câteva achiziţii verificate, câteva realităţi medicale obiective: virusul trebuia să trăiască atât, să dispară după un timp de atât. De ce totul, în jur, ne confirmă intuiţia iniţială că până la urmă îl luăm toţi. Opt luni de molimă fără să înaintăm în nimic. Semănăm cu carabinierii lui Offenbach, ‘noi suntem cei care ajung mereu după bătălie’.
       Şefi politici şi elite nuli, experţi ezitanţi, populaţiile în aer, urmează iar oprirea maşinii, şi în plus cu frig, ninsoare şi melancolie.

       Dintre beneficiile incontestabile ale epidemiei.
       – urâţii au mască. Poate situaţia s-ar putea prelungi şi după epidemie, prin decret special… Aşa cum venirea iernii, impunând mânecile lungi, e o binecuvântare pentru vederea inşilor tatuaţi, inofensivi, dar care par mânjiţi cu noroi. Strada e atât de strălucitoare.
       – şefii politici, purtând mască, sunt prezenţi cu o jumătate de faţă când ne vorbesc. Încheie cu ‘aveţi grijă de dvs.’.
       – culturalul, falsele structuri, teatre râncede, concerte, reviste ‘fondate în 1870 de…’ etc., proptite artificial ca o întreagă Republică a funcţionariatului de nomenclatură culturală, s-ar putea prăbuşi în parte, chiar dacă nu imediat. Din ‘distrugerea creatoare’ subsecventă ar putea rezulta drame, dar poate şi ceva mai asemănător cu, hm, o viaţă.
       – lejeritatea vieţii şi a morţii. Deja, fiecare dintre noi e conştient că poate muri. Ne-am luat adio, deja trăim în prelungiri. Ştii că rişti totul cu fiecare ieşire din casă, la fiecare întoarcere ca din infern. De opt luni trăim în plină filozofie existenţială stoică, unii scriindu-şi testamentul, punându-şi în ordine lucrurile, alţii ridicând din umeri şi înaintând aşa, în noapte.
       – oraşele respiră aşa de multă singurătate, că te gândeşti că poate aşa au fost gândite
       – stând în case şi în spaimă, scrii. Poate că mari romane se vor naşte, filme neaşteptate, în care nu va fi vorba despre nimic relativ la epidemie, ci de o viziune decalată, nouă. Angoasa produce elevaţie. Nu e imposibil ca o nouă contracultură să irupă în anii aceştia. Există un inconştient literar al morţii.
       …Dintre neajunsuri: toleranţă scăzută, următor val de conservatorism pe 10 ani.

       ● Conferinţă a lui X despre ‘tradiţie’ etc.
       Dar Socrate nu crede în nimic. Toate dialogurile lui, aproape că şi Apologia, sunt teatrale şi în ele face roluri de compoziţie. Crezi în mituri, Socrate? Da, cred etc., la fel maieutica, toată fandoseala dialectică care-l făcea să vomite pe Nietzsche. Nu poţi să fii nominalist în chestia asta. X, naivitate de un nivel deconcertant.

       Îmi place acest papă. Aştept să vină la tv şi să se întrebe, gânditor, dacă mai crede sau nu în Dumnezeu sau totul nu a fost decât o misiune caritabilă, un imanentism sentimental. (Cioran îşi imagina ziua când, obosit, un papă ar renunţa la creştinism, în mesajul urbi et orbi, în faţa întregii lumi stupefiate…)

       Ca să fixez câteva litere şi un mic desen în piatră, am căutat nişte dălţi ‘vidia’ foarte oarecare. Greu de găsit, pentru 4 dăltiţe o întreagă aventură etc. M-am gândit la facilitatea scrisului, în raport cu alte forme de artă. Un sculptor are nevoie măcar de un atelier, blocuri de piatră cât toate zilele, dălţi, ferăstraie, vecini care să nu-l ucidă etc. Idem pentru pictor, actor, balerin, muzicant – ustensile, manualitate, formare, toate dificile. Unui scriitor – un creion şi o coală. E cea mai democratică formă de artă. Sedentară, e drept, autistă, dramatic singuratică. Dar e democratică, un cioban aşezat pe un bolovan poate medita la ceva remarcabil şi acel ceva să rămână.

lecteur       Acest tip în grădina L., pe ‘aleea Beckett’. Adâncit în lectură ca B. în ziarul lui uriaş – Herald Tribune, cred -, câteva decenii în urmă. Frunzişul căzut, la aproape toţi arborii mari.

       Apariţie J. Peterson: vizibil mai bătrân, schimbat, pierdut parcă, chip de ceară. Zizek, la fel de defazat într-un video privat zilele trecute, vorbea avioane. Fără a mai adăuga ceva despre Sloterdijk, de trei ani în delir self-helpist… Să trecem.
       Dacă molima asta ne-ar mai prinde, nu zic în viaţă, dar măcar noi înşine…

       Nu ştiu dacă mă bucur că fac parte din generaţia mea istorică. Să zicem că nu e prea rău – alţii au prins războaie etc.. Dar bălteşte şi e parcă tot mai sumbru. Simt că e un timp de paranteză, între două epoci probabil radical diferite.
       Dacă s-ar putea să facem un salt peste viitorii 20 de ani ai Occidentului, pe care nu ţin să-i mai văd. Vag curios ce se întâmplă după. Am fi scutiţi de clisa banalului: oameni, întâmplări. Să ni se furnizeze un rezumat: doar cărţile cele mai bune, filmele cele mai bune, reuşitele din cele două decenii. O zi-două şi le parcurgem. Salt peste 20 de ani, şi am ajunge la următorul capitol.

       Secretul e o valoare dispărută din societate, şi mă întreb dacă e ceva ideal. Nu secretul administrativ – ‘raţiunea de stat’, secretul diplomatic, secretul de apărare, patrimonial etc. Ci secretul privat, mai ales cel din interiorul familiilor. Se scriu cărţi bizar de detaliate, despre intimităţi pe care nu le voiai prizate public, fiecare are chef să-şi denunţe trecutul, copilăria, genitorii, aventurile libidinale, sub acoperirea valorii transparenţei sau pedagogiei, orice tip vomită totul într-o carte după ce e concediat dintr-un post etc. Obţii o urâţire generalizată şi n-ai înaintat un milimetru.
       Sunt convins că vom plăti.

inside-story      Sunt oameni care n-au ieşit din case din martie, pentru Dumnezeu. Alimentaţi de alţii, se uită pe geam, ascultă, citesc ştiri. Tremură.

       Cartea lui A.: ‘necazul cu scrisul despre viaţă, ca romancier, e că viaţa are anumite calităţi sau proprietăţi destul de neprielnice ficţiunii. E fără formă, nu arată într-o direcţie şi nu comprimă nimic, nu e ceva legat. Artistic, e moartă. Viaţa e moartă’.
       Frig, deja, terasele pustii.
 
 
 

~

•3 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Catherine Clément: ‘Bunicii mei evrei au fost denunţaţi în aprilie 1944 de un paracliser şi un păstor de capre francezi. Pe bunici îi chema Georges şi Sipa. Au fost duşi pe drumul Drancy-Auschwitz şi au murit în luna mai, pe loc, în cam 20 de minute, am calculat./ Mama mea, farmacistă la Paris, a fost denunţată în 1944 de cineva de la farmacia de alături, pentru colaborare cu inamicul [german]. Era perfect adevărat. Medicul serviciilor secrete germane o prevenea de câte ori urma să fie arestată de Gestapo, şi, după Eliberare, farmacia de alături a considerat că aceste zeci de împrejurări când a fost salvată erau o favoare. Nu. Acest medic din Abwehr era un german şi un Drept cu majusculă./ Mai lejer. În timpul carantinării, în primăvara acestui an, la Anjou, fratele meu a fost denunţat printr-o scrisoare trimisă la primărie că ieşise cu 1 kilometru în afara perimetrului său legal. Francezii, trebuie spus, au pasiunea denunţării./ Iată de ce am mereu un fior rece în spate când văd punându-se în mişcare mecanica americană a lui Name and Shame, a numi şi a ruşina pe cel sau cea pe care vrei să-i îndepărtezi. Da, ştiu că e bine când e vorba de o firmă, o întreprindere sau un fabricant pe care doreşti să-i critici. De acord. Dar când Name and Shame se aplică unor persoane individuale, mă cuprinde un fior rece incontrolabil, venit din anii aceia, anii 1940./ […] Nu mai suntem în sec. XVII [al denunţării vrăjitoarelor] şi rugurile s-au stins. Nu mai suport această atmosferă de denunţare cotidiană, chiar în numele unei cauze bune. Ştiu că ea are adesea drept scop protejarea femeilor de agresiunile masculine. Asta nu mă consolează. Rămâne un demers de denunţare./ Am fost prudentă şi blândă, vedeţi, am folosit cuvântul „denunţare”. Dar adevăratul cuvânt e delaţiune. Iar asta, nu, mulţumesc, fără mine’ (Fr. Int., 25 sept. 2020).
       Mai uimitor încă e, în fond, că destinatarul denunţului e bărbatul – alţi bărbaţi. Ei sunt în continuare autoritatea, profesorul de la catedră, elevul monitor căruia îi denunţi pe cei din ultima bancă. Bărbaţii sunt înştiinţaţi şi rugaţi să ia măsuri: să se înduioşeze de femei, de negri, de evrei. Or, puterea nu se cerşeşte. Puterea se ia, nu se fac manifestaţii de ‘protest’. Spartacus nu s-a dus la romani să se plângă de situaţia grea a gladiatorilor. La 1789 francezii nu s-au plâns de aristocraţi altor aristocraţi mai ‘buni’, ruşii revoluţionari nu s-au dus cu plângeri umile la Nicolae II. Cel căruia i te plângi – pe acela îl validezi ca auctoritas, dominator legitim. MeToo, practicând, pe reţele sociale şi în public, delaţiunea la Kommandantur, validează ‘Ocupaţia germană’: bărbatul-şef, bărbatul-putere care trebuie să ‘ia măsuri’, în patrilinearitate, împotriva altor bărbaţi – răi, aceştia -, să menţină disciplina, să aibă milă pentru purtătoarele de uter, să nu violeze, să fie mai degrabă civilizaţi… Eşti în complicitate sistemică, nu eşti subversiv. Nu se negociază: se ia cu asalt Palatul de Iarnă. Contradicţia, totuşi frapantă, nu pare remarcată cu deosebire, semn al neseriozităţii teoretice a luptei. (Feministele de generaţie III şi IV sunt de altfel în vacuitate teoretică, tot ce conţine ‘women’ şi se termină în ‘studies’ e fundat în post-Beauvoir şi French Theory şi bălteşte acolo.)
       Dar nu e în fond doar asta.
       A cui e puterea? A celui în a cărui casă eşti. Cel care-ţi poate spune: pofteşte afară din casa mea. Câtă proprietate, atâta control. Aparent, la baza societăţilor umane se află contractul. În realitate, şapa de plumb turnată imediat e proprietatea – declarată peste tot ‘sacră’ etc., ca o persoană divină. Altfel spus, puterea de a te evacua de undeva, cu legea în mână. De aceea am îndoieli chiar şi în privinţa luptei generale de emancipare a femeilor: nu sunt, încă, proprietare pe mai nimic. H. Weinstein a fost dat în vileag numai când afacerea lui în Hollywood intra în eclipsă. Când nu mai ştia cu o zi înainte cine ia Oscarurile, nu mai era la masa din faţă la Golden Globes etc. Să nu ne înşelăm, n-ar fi fost denunţat. Trebuie să începi să aluneci. Toată – realmente toată – lumea de acolo ştia. Own the joint – şi rămâi la putere. Iar cei care deţin proprietatea, ţara, în industrie, imobiliare, peste tot, nu sunt femeile. Lor li se dă un mic lanţ de restaurante, o florărie, un coafor, un loc la Curtea supremă, să se distreze fiind la răndu-le şefe peste alte femei. 95% din proprietate e în partea cealaltă, trece din tată în fiu iar femeile fac patul generaţiilor succesive. E eterna luptă a locatarului împotriva proprietarului, ştii dinainte cine câştigă. Sunt locatare. Metafizic, nu li se dă proprietate, loc, fiinţă, inserare în real. Sunt tot mai multe în politică şi e aşa de trist să le vezi bucurându-se: sunt acolo fiindcă puterea nu mai e în politică de câteva decenii, ca în Războiul rece, centrul de putere s-a deplasat. E o falsă promoţiune. Puterea reală e azi în business, în tehnică, în corporaţii multinaţionale, bănci etc., unde ele nu sunt nici 5% în board-ul de directori, nemaivorbind de proprietari sau deţinători de acţiuni. Sunt zero în finanţe, în fonduri agresive de investiţii, la bursă, în inovaţia electronică şi tehnică etc., unde e în ebuliţie viitorul şi se iau hotărârile care afectează cel mai mare număr. Nimeni nu are încredere în ele, fiindcă sunt slabe în risc, evită pericolul. Indiciul general, în societăţile noastre, a ajuns acesta: în orice domeniu vezi că sunt promovate generos femei – ai semnul sigur că puterea reală s-a deplasat şi nu se mai află acolo. Cea criminală, marţială, puterea de a ucide, ‘distruge creativ’, evacua, transgresa, modela cu adevărat realul. Li se oferă jucăriile care nu mai rănesc.
       Emanciparea lor seamănă prea mult cu norii aceia lungi, ca de ceaţă, despre care ţi se spunea că se numesc cirrus. Cei fără fulger.

       ● Forţa cuvintelor. Cel care îşi impune cuvintele câştigă bătălia ideologică. În locul ‘partidelor’, aş înfiinţa departamente lingvistice de ‘creativi’, ca în firmele de publicitate, şi aş lăsa hazardul să se ocupe de rest. Semantica e ideologie.
       De pildă, clandestinul e acum cineva ‘fără acte’ (sans-papiers). Îi lipsesc. Nu ai decât să i le dai. Ce mai aştepţi să faci asta? Migrantul – e desigur cineva care migrează, asemeni unei păsări de pildă. Între timp încalcă 26 de legi ale unei ţări, dar e secundar: ţările sunt ceva plictisitor. El e o fiinţă liberă, care migrează. Şatrele de ţigani – cu mistica lor fascinantă odinioară – sunt acum ‘gens du voyage’, oameni călători, asemenea gândului. Holly Golightly îşi pusese pe cartea de vizită: ‘Călătoare’. Pe un migrant nu-l poţi opri, el e aşa-zicând migrant în sine, nu se opreşte la tine acasă, în sărmana ta ţară, el există dintotdeauna şi are legitimitatea formelor de relief, a ploii, a vântului; nici măcar nu e o persoană, e libertatea. ‘Clandestin’ ar însemna: încalci o lege, pleacă chiar acum – graniţe, poliţişti cu chipiuri, ceva inadmisibil de terian. ‘Feminicid’, acolo unde e vorba de banala ‘crimă pasională’ din analele juridice, înseamnă că bărbaţii ucid femei doar pentru că sunt femei şi ţin să le extermine. Etc. Deţii cuvintele? – ai deja jumătate din stăpânirea problemei. Se discută de acum pe terenul tău, denotativ şi sensuri proprii; cine îşi impune cuvintele îşi impune agenda.
       De obicei sunt eufemisme, sensuri atenuante şi prevenitoare. De partea cealaltă sunt sensurile peiorative, violente, îngroşate. Emfatice. Aici, presa e specialistă: Putin e ‘dictator’. Ştim un pic, aici în Europa Centrală, încă mai ştim, ce e un dictator. Un real dictator mai există, să zicem, în Coreea de Nord, poate ceva prin Africa. O dictatură înseamnă zero alegeri, populaţie opresată, ideologie oficială obligatorie, zero ziare de opoziţie sau măcar idee de ‘opoziţie’, cărţi de critică şi celelalte, interzisă orice manifestaţie de mai mult de 2 persoane, graniţe închise. Ţara, o închisoare statală. Acest P., un caraghios cazon local, abia dacă e un mic cezar imitând modelul ţarist, milenar, al regiunii. – Spray-urile lacrimogene de la manifestaţii – sunt ‘gaze’. Oamenii stropiţi cu ele: gazaţi. Nici mai mult, nici mai puţin decât uzajul termenului consacrat lagărelor de exterminare naziste sau fostelor camere de execuţie prin gazare din America. Trebuie spus că presa nu şi-ar fi permis acum 10 ani, doar, o atare derivă terminologică, ar fi stârnit un hohot de râs. Ştia ce înseamnă dictator şi gazare. Dar au trecut 30 de ani, s-a născut o nouă generaţie, şi deci un public care nu stăpâneşte relativul. Acum se scriu cărţi şi se fac cu seriozitate teze despre asta. Semanticul e ideologic, ideologicul – real.
      Ca să înţelegi realitatea de azi, dacă descinzi din Sirius, trebuie să practici în toate inversiunea conotativă. Numai aşa îţi transpare ceva verosimil din real. Iei naraţiunea publică şi îi aplici, cu sistemă, sensul contrar. Unde se revarsă sensuri înfricoşătoare – înseamnă îndeobşte că e vorba de absolut nimic. În spate, realitate benignă sau în definitiv banală. Dimpotrivă, unde vei da peste eufemisme diafane, peste dantela înduioşătoare a compasionalului, înţelegi că ai acolo contenciosul; ai pus degetul pe o rană acută şi o problemă reală în societate. Dacă auzi ‘rasism sistemic’ în America, asta înseamnă: nu mai există rasism aproape deloc, nici 1% din ce exista în anii ’60-70, aproape nimeni, în afara câtorva smintiţi, nu mai e rasist în mod real în America de azi şi e brodată o ficţiune ideologică goth, de atac, pentru discursul public. Au pus ‘sistemic’ – o fumisterie terminologică de filistini, tip ‘literally’ sau ‘in and of itself’ acum în presă – fiindcă nu mai exista ‘real’. Când auzi, dimpotrivă, calinul, mângâietorul ‘migrant’ sau ‘refugiat’, înseamnă mereu: imigraţia clandestină sau demografia sunt enorme probleme camuflate, edulcorate de establishment. Iei un ziar şi citeşti contrariul naraţiunii de acolo. Minus înseamnă plus şi plusul minus, ca în busola diavolului, unde nordul indică sud şi invers.
       Caragiale avea o metodă pentru timpul lui, pe care o recomanda peste tot: media aritmetică. Lua un ziar al Puterii, unul al Opoziţiei, aduna informaţia şi împărţea la doi. Dacă în prima gazetă se spunea că în stradă s-au strâns 50 de rătăciţi, iar în cealaltă că au fost 1.000 de persoane protestând energic, trăgea concluzia că în stradă au fost vreo 500 şi ceva şi că au protestat aşa şi-aşa. 130 de ani mai târziu, cu sensurile globale, suntem nevoiţi să le inversăm cu totul.
       Cine stăpâneşte conotativul, cine inventează sensuri şi cuvinte noi? Rareori poporul. El poate produce complotisme, sapienţial, folclor. Dar nu câmpul epistemic al teoriei şi interpretării, vulgarizarea media a eufemismelor şi vocabulelor-sperietoare. Teoreticul aparţine în întregime elitei. Eufemismele includ, mângâie, termenii-goth criminalizează. Cel care îşi impune cuvintele câştigă bătălia ideologică pentru decenii.
       Ca în cazul preteriţiunii, figură retorică abilă prin care acuzi prefăcându-te că respingi, a spune de pildă ‘Onorată instanţă, în ce-l priveşte pe X, nu cred că este un ins urât şi un imbecil’ îl menţine pe X în aria conotativă a urâţeniei şi imbecilităţii, îl calomniezi pretinzând că-l aperi. Judecătorul ştie, tu ştii, cel vizat ştie. Predicatul logic infamant a fost lansat. E important să stăpâneşti arta litotei. Spunând ‘Nu sunt un escroc’, pronunţând cuvântul, Nixon a comis gafa care i-a fost piatră de mormânt, rămânând în pop culture o efigie a escrocului. ‘I’m not a crook’ sunt singurele vorbe pe care mai ştie oricine să le citeze, batjocoritor, din el.
       Înseamnă asta că trebuie să considerăm totul cu sensul său contrar, dacă în ziare se spune că plouă va fi timp frumos? Nu: doar naraţiunea centrală a vremii noastre. Strict ceea ce e linie ideologică majoritară, ideologie dominantă a timpului tău. Identifici ideologia – sunt temele pe care se face tapaj sistematic, cu legato, vreme de ani sau decenii – şi aplici metoda inversiunii conotative. Ecologic vom distruge planeta înseamnă: n-am fost niciodată mai responsabili ecologic şi mai grijulii faţă de planetă. Ş.a.m.d. Ai ideologia şi ai metoda, poţi obţine uşor valoarea de veritate, reprezentarea reală asupra lumii.
       Indiciu: când mass media spune acelaşi lucru ca tine, nu eşti rezistenţa. Eşti puterea.

       ● Polonezii în Holocaust.
       – pogromuri apropiate în timp: 1918-20, 1922, 1935-37. Trotuare rezervate creştinilor, ghetouri şcolare, distincţie a profesiilor între polonezi şi evrei, interzicerea abatajului ritual încă de prin ’36. Când au venit nemţii, lucrurile erau coapte.
       – poliţia poloneză, foarte zeloasă, avea o reţea de delatori eficientă în toată ţara şi uneori îi aresta pe evrei singură, fără ordin german
       – arestări violente, cu spectacol public, în sate, ghetouri, fără să cruţe bătrâni sau copii
       – pompierii ajutau în operaţiuni, evacuare sau îmbarcare în trenuri
       – în cel mai bun caz populaţia rămâne pasivă la arestări, execuţii, masacre. În cel mai rău, participă la vânătoarea de evrei. (Câţiva evadează dintr-un tren spre Treblinka. Vânătoarea se pune în mişcare masiv, cu recompense: haine, zahăr, vodcă, aurul care s-ar găsi la evrei. Populaţia se improvizează într-un fel de trupe de hăitaşi. Sunt prinşi. Din ansamblul evadărilor, aproape niciun evreu nu a scăpat, din pricina refuzului oricărui ajutor din partea populaţiei locale.) Estimativ: 200.000 de morţi doar graţie populaţiei civile. Nu e poate integral adevărată, cum se întâmplă cu cifrele istoricilor: toate sunt rotunde şi toate, rod al emoţiei unei descoperiri macabre sau alteia. Dar dacă e pe sfert adevărată, e uriaş raportat la populaţia poloneză a vremii. O populaţie catolică.
       – când reveneau din lagăre, fantome în zdrenţe cu o valiză, erau fluieraţi de localnici şi admonestaţi violent de departe, injuriaţi, întrebaţi cum de n-au crăpat acolo şi la ce anume cred că pot să se întoarcă. De altfel, nu se întorceau la nimic. Casele erau confiscate, polonezii mutaţi în ele. În scurtă vreme, plecau spre Palestina sau aiurea.
       – câţiva Drepţi ai popoarelor, instrumentalizaţi azi de autorităţi în false elogii şi în programe şcolare, pentru a induce ideea că ei erau norma.

       Comicul truc al Curţii supreme americane.
       Stânga a înţeles prima, în anii ’70, cum să facă să ‘cânte’ Constituţia. Aveau nevoie să înainteze un drept civic nou? Scormoneau în Constituţie, găseau un paragraf obscur al articolului 27 şi spuneau că acela justifică avortul. Sau drepturile femeilor. Sau obiecţia de conştiinţă, pedeapsa capitală, consumul de droguri uşoare etc.. Evident că ‘Părintele’ fondator care scrisese asta nici gând să fi avut în vedere avortul acum 200 de ani etc. Dar asta nu avea nicio importanţă, judecătorii Curţii erau ventriloci, făceau să vorbească Constituţia şi fiecare articol al ei conform noutăţilor de emancipare ale epocii.
       De ceva vreme, dreapta americană a înţeles şi vrea să facă acelaşi lucru, pentru măsuri conservatoare şi reacţionare. Să ia păpuşa Constituţiei, să-i introducă o mână în spate şi să o anime, facând-o să cânte şi să danseze pe ritm country. Stânga a înţeles că dreapta a înţeles. Dramă…
       Bietul de Gaulle, avea dreptate să exclame că, în Franţa, singura Curte supremă e poporul. Textul poate spune ce vrea, poporul vine apoi să tranşeze, prin sufragiu universal şi referendum. Şi dacă vrea anulează şi constituţia şi scrie 10 altele. Ideea că vin 9 oameni să vorbească peste popor (guvernământul judecătorilor) îl făcea să râdă, era o abominaţie. Şi-a dat seama că totul e politică şi va fi mereu, că nu există text sacru. Ci interpretare. Truc. Farsă poleită. Cu profi de drept şi adjuvantul jurisprudenţei, din drept se poate face orice şi îl poţi face să vorbească orice limbă. Cu câţiva jurişti abili, nu există pagină de constituţie din care să nu poţi face imponderabile avioane de hârtie, fiindcă în drept nu există contradicţie reală ci numai circumstanţe. Din cea mai liberă Constituţie se poate face o dictatură (trucul stării de excepţie), în fruntea unei republici se pot pune regi (‘republicile încoronate’) ş.a.m.d.
       Singura nedumerire: când începe.

       Cineva prevedea că vor reapărea baruri clandestine, ca în timpul Prohibiţiei. Locuri unde intră doar cei dispuşi să-şi rişte viaţa – tipi singuri, care nu au pe cine infecta, cupluri tinere, indiferenţi, marginali, genul de kamikaze pentru care nu există ofertă de socializare. Te prefaci că închizi la 10, tragi obloanele dar pe uşa din spate se intră până la 5 dimineaţa. Probabil trebuie să animi cu ceva, jocuri de noroc, umor, spectacole discrete. Dacă se întoarce brutal carantina, cum unele semne o arată.
       Beigbeder: ‘Suntem într-o situaţie în care trebuie un pic să te enervezi, fiindcă nu se mai află multă lume în tabăra libertăţii. Aproape că suntem într-un război civil dintre Sănătate, pe de o parte, şi Libertate pe de alta. Şi sunt puţine voci care se fac auzite în tabăra Libertăţii. Toată lumea pare de acord că trebuie neapărat să interzicem totul pentru a salva vieţi. Bun, de acord. Dar să ne gândim de asemenea la tot ceea ce suntem pe cale să distrugem. Cultura. Spectacolele cu public. Discotecile. Ideea de petrecere. Plăcerea de a ne întâlni, plăcerea de a fi o fiinţă umană socială. Acestea sunt lucrurile pe cale să le distrugem’ (int. C8). Uf… Când dădea autografe la Sciences Po, în sală era plin de lume, fără ‘distanţare’, la el era coadă şi la masa celorlalţi scriitori nu venea nimeni… Văd şi acum privirile lor, gesturile (rulau un stilou în mână, învârteau foi, se uitau la ceilalţi peste umăr, nimeni nu venea la ei să ceară autograf…), imensa stinghereală şi apăsare, ar fi preferat să cadă atunci o bombă, orice, numai să scape din nedelicata competiţie în care fuseseră aşezaţi. Acum, preistorie.
       Sună onest, dar e o ebrietate lirică. Toate astea – socializări etc. – revin când epidemia se va sfârşi. O viaţă pierdută dispare forever. Poţi accepta că în timpul ăsta ai petrecut, infectând în dreapta şi-n stânga pe unii şi pe alţii, că ai ‘consumat cultură’ cu preţul uciderii câtorva? Poate că reuşeşti, eşti tu o natură mai indiferentă şi mai fatalistă. Să ne îmbrăţişăm şi să crăpăm cu panaş – e o frondă okay când eşti singur.
       S-ar fi putut oare trata epidemia, global, fără alarmism? Mă întreb. Deodată caruselul s-a oprit, s-a oprit muzica şi s-au stins becurile colorate. Am rămas pe loc, pe caii noştri de lemn, uitându-ne unii la alţii.
       Regret, mă tem că Sănătatea va câştiga războiul civil…
       Cred că suntem pur şi simplu prea obosiţi.

       Tristeţea din azilurile de bătrâni tip EHPAD. Primesc vizita o dată pe săptămână, sunt în spatele unor panouri de sticlă, ca în filmele cu deţinuţi la vorbitor. Nu au voie să se atingă cu vizitatorii din familie, îşi lipesc palma de geam şi copiii lor pun câte o mână de partea cealaltă. Le lipseşte această atingere fizică a rudelor, adesea plâng etc. Li se spune că toate astea se fac pentru ei. Nu pot răspunde, nu pot face nimic. Îngrijitoarele, de obicei persoanele cele mai cinice şi mai reci imaginabile, obişnuite să strige la bătrâni, să-i infantilizeze, să-i insulte sau chiar să-i lovească, spun că nu mai pot nici ele suporta tortura psihică la care aceştia sunt supuşi, sunt copleşite de milă şi se gândesc să protesteze sau să demisioneze şi să-şi găsească alte slujbe, fiindcă situaţia şi scenele la care au asistat li se par, lor, inumane.

       Sunt, să zicem, cam 2500 de zei, de la sumerieni încoace. Te gândeşti cu strângere de inimă la cei pe care i-am abandonat. Singurătatea lor stupefiantă. Erau totul, urcaţi pe socluri, cu mulţimi la picioare. Iată-i nicăieri.
       Soarta literaturii – a scriitorilor în orice caz. Dintre cei mari, nu mai mult de 10-15. La socoteala finală, vreau să spun. Poate, nici 15…

       A mai fost o Uniune Europeană în mic, s-a numit imperiul austro-ungar, un loc în care naţiunile erau fericite şi ridicate în civilizaţie.
       E bine să pricepi că şi uniunea asta poate muri, ca orice însăilare etc..

       Datorită lui Daudet a avut Proust premiul Goncourt. Daudet, care era Action française…

       Visul dintotdeauna al elitelor: un guvern de tehnicieni care ne va scuti de popor.

       Franţa e sătulă de suprafeţele agricole mari, hectare şi hectare de grâu care se compromit etc. Se gândeşte să reparceleze. Suprafeţe mici, familiale, diversificate. Adică ceea ce la noi e numit de 30 de ani agricultură ‘de subzistenţă’, depăşită moral, înapoiată.
       Profetismul istoric e realmente imposibil.

       Mizeria intelectuală şi sufletească a interlocutorilor; strada.

       Prin ce e superior romanul. Caută răspunsuri, e ultima chestie care o mai face. Încă mai e ceva care caută răspunsuri. Filozofia, gândirea formulează întrebări, dar la răspunsuri dă bir cu fugiţii. Ştie că nu ştie, că nu se poate şti, e agnostică prin natură, brodează interogaţii, corodează, prăbuşeşte schelăria. Mai sunt genuri care caută răspunsuri – religia, nu ştiu ce. Dar pentru că le au, sunt gata-făcutul. Din afara gândirii magice, literatura e singura care mai încearcă onest ceva. Creând o lume, rotundă, perfectă, nouă, produsă din neant.
       Martin Amis e în penthouse-ul lui din Brooklyn, după ce a petrecut carantina în casa din East Hampton, şi i-a spus unui reporter acelaşi lucru în privinţa romanului: caută răspunsuri. Cu spatele lui în pioneze, stă pe un şezlong într-o anume poziţie, pe terasă, privind deasupra oraşului. E supărat că n-a văzut venind lucrurile: ‘N-am ghicit nici Brexit-ul, nu l-am ghicit nici pe Trump’. (La fel ca Fran Lebowitz.) Se întreabă dacă o să mai existe naibii roman. Încă vorbeşte în gând cu Hitchens, dialoghează mereu. Încă scrie. Dar proza lui patinează. Hitchens e mort din 2011. Să fie adevărat că, Amis dixit, ultimele lui cuvinte au fost ‘Prăbuşirea… capitalismului’ (Capitalism… downfall)? Despre ultima carte spune că e adevărată 85%, iar părţile despre Bellow (anii de Alzheimer) şi Hitchens sunt de o exactitate totală. Până la sfârşit n-a crezut că H. va muri. ‘Era trumful speranţei asupra bunului simţ.’
       Vorbeşte de parcă ar fi mai bătrân de 71, tărăgănează, înghite vocale. Cineva i-a spus că e un fel de Mick Jagger al literaturii. ‘Problema cu chestia asta e de ce nu e cunoscut Jagger ca un Martin Amis al rock-ului. E o enigmă.’ Insidia comparaţiilor, insulte deghizate, mereu oribile, o culme a perfidiei. La 71, îi e teamă că va sfârşi greu, cu o ‘viaţă medicalizată’.
       Epidemia. ‘Te trezeşti dimineaţa şi citeşti 15 articole despre sfârşitul lumii, şi după aia se presupune că trebuie să mergi în biroul tău să…’
       E în şezlong, un pahar de ceva alături. Sirenele oraşului.
 
 
 

 
 
 
___________

~

•1 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Slăbiciunea mea pentru fricoşi. Ei, laşii în genere, non-eroii prin natură mi-au plăcut întotdeauna, nu ştiu de ce. Tremurul lor interior. Umanitatea tulburătoare, ezitantă, din mii de ţăndări, hiperinteresantă moral. Nu sunt naivi, înţeleg natura umană mai mult decât ceilalţi, au un frapant rafinament lăuntric, sunt şi printre cei mai buni scriitori etc.
       Mă gândesc însă că ar trebui să li se interzică fricoşilor, prin decret universal, să mai elogieze eroi. Vreodată. De acolo își extrag morala de compensaţie. Şi e un lucru trist un fricos cu morală, răzbunător, sadic, o farsă a conştiinţei. Estetic, o erezie.
       Mai întâi le fac portrete ditirambice eroilor. Nu ştiu ce demon îi determină să creadă apoi că, prin asta, pot lovi în alţii cu biciul moralităţii. Ca şi când eroii le-ar fi împrumutat – prin exerciţiul evocării – din stofa lor. Devin moralişti mai dezgustători decât moraliştii, martirizând totul în jur. Numai că nu e de-ajuns să admiri inşi curajoşi ca să fii socotit din tabăra curajului sau a binelui. Eşti de partea laşilor de două ori: a laşilor prin natură şi a laşilor cu protecţie. Cine citează liste de nume elogioase ascunzându-se după ele seamănă cu slăbănogul din curtea şcolii care-şi ameninţă colegii cu o trupă de bătăuşi cunoscuţi, rânjind dindărătul lor. Cine se întemeiază în ‘liste’ de nume, inventându-şi o familie morală, e realmente de o debilitate tulburătoare. Eşti singur. Nu eşti niciodată cu cineva, însoţit, mai ales în câmpul moralei, al raţiunii practice, unde răspunde conştiinţa individuală. Nu ai niciodată autorizaţia cuiva de a articula liste. Faptul că îi mobilizezi post mortem, fără să fi cerut deloc să se afle în trupa ta, ar trebui să fie de ajuns ca să te facă să roşeşti.
       Ai fost disident înainte de ’89, opozant? Atunci, ai dreptul să rosteşti elogii despre disidenţi, martiri, victime, suferinzi. Dacă nu, recomandabil e să te abţii. Pentru tine, să nu existe tema. Nu, nu Coposu, nu Maniu, nu Havel, nu vârfuri şi nu abisuri, nu te referi la fricoşi, nu te referi la curajoşi, suspenzi judecata în materia morală. Fiindcă ţi se poate părea apoi că poţi vorbi şi despre cei nondisidenţi, colaboraţionişti, acomodanţi, laşi. Că ai căpătat astfel un fel de licenţă prin admiraţie. Dacă magistratura morală ar fi contagioasă şi s-ar lua prin proximitatea cu oamenii buni şi cărţile sublime… Nu există licenţă morală prin admiraţie. Nu e destul să spui că eşti de partea celor buni, de partea sublimă, justă a istoriei, a principiilor, citatelor edificatoare şi listelor de panteon moral, a cotoarelor aurite din bibliotecă, pentru a şarja apoi cealaltă parte cu jurizări. Trucul tău sărman e comic. Nu păcăleşti pe nimeni.
       Fricoşii oneşti, ginta lor, aluatul, genul proxim – asta e lumea la care trebuie să se limiteze. Se vor pomeni mai puţin moralişti.
       Nu mai ştiu când a apărut Apelul către lichele – în 30 dec. 1989? Oricum, ar fi trebuit precedat, acest apel necesar, cu o zi sau două, de un Apel către laşi. Prea general, într-o ţară care tremurase decenii? Poate. Dar a început moralmente inadecvat discursul public cu o ofensivă, printr-un atac, când ar fi trebuit să debuteze prin defensivă smerită, prin reflecţie ruşinată a unui popor întors către sine. O răsucire morală fondatoare, o imensă neînţelegere a avut loc atunci, şi, simbolic, aproape un păcat originar. Fiindcă aşa a debutat, la valahi, idolatria moralistă. Astfel, au putut realiza documentare – eroizante – despre deţinuţii politici nişte inşi care făcuseră cu câteva luni în urmă emisiuni despre Ceauşescu şi defilările entuziaste pe străzi şi stadioane. Sunt documentarele bine făcute tehnic, edificatoare moral? Desigur. Dar nu-i dai unui nazist pocăit să facă reportaje pioase despre Auschwitz. Dacă nu simţi răceala gândului, amalgamul, ruptura de autenticitate, e inutil să cercetezi natura argumentului. Românii au debutat printr-un Apel-atac, care – mistificare sufletească unică – îi exonera. Îi flata. Îi plasa în tabăra bună – exista deodată una. Discursul public fondator al spaţiului libertăţii se deschide în 1989 în imprecativul moral, în cerutul-de-socoteală, în piruetă şi întoarcerea oglinzii spre celălalt. Tonalitatea originară, textul inaugural al spaţiului public valah, după o catastrofă de patru decenii, a fost ‘externalizarea vinei’, arătatul cu degetul, distincţia între Noi şi nişte imaginari Ei-purtători-de-culpă, de vină proprie, expiatori. Nu a fost intenţionat; G.L. e cineva foarte onest şi Apelul o defulare electrizantă a timpului. Dar toate s-au răsucit prost după acea răsucire proastă. Textul găsise tonul, a dat la-ul naraţiunii salvatoare pentru morala colectivă, şi îndărătul lui se puteau grupa şi laşii: existau, prin urmare, în sânul poporului, numai câţiva vinovaţi, nişte ‘lichele’; noi restul fuseserăm, cât de cât, în ordine. Nu făcuserăm binele, dar nici răul cu asupra de măsură. Numai că n-au fost numai buni şi răi, a fost şi un terţ: masa laşilor. Categoria masivă a fricoşilor a dispărut – deşi catastrofală, fermentul colaboraţionismului – şi de atunci e dată uitării. Bunii au expiat, răii urmau să expieze moralist, dar fricoşii n-aveau să sufere vreun tribunal al conştiinţei. Există un public, mare cât o ţară, pe la care nu s-a trecut cu recensământul moral. Inexplicabil, binar, în rea-credinţă şi inautentic.
       Varietăţi ale acestei naraţiuni se repetă apoi la infinit, inconştient, 30 de ani. Toate textele tip revista 22 – sunt un singur text revista 22, acelaşi, de trei decenii, multiplicat în toate ziarele. Idolatria moralistă ca patologie publică a debutat. Nişte vinovaţi evoluau sumbru undeva la vârf iar moştenitorii lor ne împilează şi astăzi. Această raţionalizare devastator falsă, ridicolă, care ne scoate din culpă, demontabilă şi de către un copil de zece ani, a durat de atunci şi e ruşinea reflecţiei critice a ultimelor decenii; de unde patinajul în gol şi senzaţia că ceva ‘nu merge’ cu noi (dacă ne înşelăm asupra diagnozei ne vom înşela asupra tratamentului etc.). 30 de ani, i-ai luat ostatici pe laşi în ficţiunea ta moralistă: i-ai făcut să creadă că sunt buni, că îţi sunt public.
       Realul e mai puţin interesant decât ideile. Enorma slăbiciune a gânditorilor şi scriitorilor pentru universul ideii, dispreţul lor pentru real. În Discours sur l’inégalité, la un moment dat Rousseau deschide un alineat cu: ‘Să începem prin a îndepărta faptele’. E extraordinar. Clipeşti de câteva ori, crezi că n-ai citit bine.
       S-a întâmplat, la linia de start, acest subtil derapaj insinuat în suflete.
       Fricoşii – non-opozanţii explicit înainte de ’89 – sunt rugaţi să înceapă prin a nu mai pomeni eroi, ever.

       ● Trump, ideea instituirii unei ‘educaţii patriotice’…
       E fascinant că acest tip, care va fi frunzărit anevoie trei cărţi în viaţă, reuşeşte să detecteze mereu cele mai acute mize ale războiului cultural din societate. Calcă mereu pe toate becurile importante, cu un instinct aiuritor… Cu proiectul ‘1619’, democraţii propuneau într-adevăr rescrierea istoriei prin centralitatea sclavagismului, nu a independenţei, a Statelor Unite ţară a libertăţii etc. În locul unei istorii a libertăţii, o istorie a rasismului şi sclavagismului. Ar fi urmat decenii de scuze, de copii învăţaţi la şcoală că sunt născuţi vinovaţi etc.; democraţii pregăteau un defetism naţional feroce, teribil. Care nici măcar nu era adevărat, prea bine, dar până să explici trec 50 de ani, două generaţii istorice, ţi-ai cerut iertare de la tot universul şi ţara e în genunchi. Tabăra penitenţei a câştigat deja pe jumătate războiul cultural. Hollywood-ul a început cultura penitenţei cam de 10 ani, N.Y. Times, New Yorker etc. au început de asemenea. (Sunt varietăţi deturnate ale techouva, te dai cu capul de pereţi, implori iertare, tu, apoi generaţiile secvente, până nu mai rămâne nimic din nimic. Sub pretextul decent al recunoaşterii, expierii şi concilierii, se instalează o vrie a mărturisirii în rea-credinţă, un for interior viciat, cultura penitenţei ca varietate pervertită a eticii.) – Răspunsuri de tipul ‘educaţiei patriotice’, însă, pff…
       Suntem într-un context istoric de pre-război civil?
       Ultima enigmă, printre destui tipi okay, e dacă americanii vor avea sau nu război civil. Al Doilea război civil. (Poate, cu secesiunea reuşită a ‘sudului’ – nu pentru că ar câştiga, ci fiindcă se vor fi săturat ‘nordiştii’ de ei.)
       5 ani, pariul curent; 10 ani cel precaut. Acelaşi orizont, din păcate, pentru Franţa.

       ● Virusul aproape că a eradicat adulterul… Şi bigamia. Ce îi spui oare familiei ‘oficiale’, când trebuie să pleci la cealaltă – sau celeilalte, când ai stat cu săptămânile dincolo, în carantină. Dincolo, unde?…

       Houellebecq, carte de eseuri, în octombrie – e însă doar a treia ediţie a vechii Interventions, cu ceva eseuri noi, 45%, spune el.
       Ellis: ‘Cred că Michel Houellebecq e probabil cel mai mare scriitor european în viaţă. Ultimele două cărţi au fost minore, dar a îmbătrânit…’ etc. (podcast-ul din 27 iulie).

       Cartea onestă a lui L., care nu a fost înţeleasă.

       ‘I’m thinking of ending things’ (2020, Netflix). Primele 20 de minute, de 9 sau 9,5. Încremenit de uimire. A căzut rapid la 6. Coşmarul Kaufman obişnuit, un american întâlnind existenţialismul.

       Hemingway – Pulitzer pentru ficţiune, Nobel-ul, tot. Nouă ani mai târziu ţinea în gură ţeava unei puşti.
       Ce vrei, când ai obţinut totul – e o întrebare simplă. Suicidul unui ratat e explicabil în vulgată, dar cel al unui împlinit derutează. Ce vârf voiai să urci după Everest etc. Şi de ce să mai urci. Şi de ce – orice.

       Ticălosul sartrian (salaud) e o categorie filozofică a inautenticităţii. E mai întâi cel care se ia în serios, îşi uită contingenţa şi libertatea, crede în îndreptăţirea de sine şi în buna lui credinţă – exact semnul relei-credinţe. În scurt, cel care se ia drept necesitate, drept zeu, coincidenţă a sinelui cu lumea, crede că adevărul şi istoria sunt de partea lui şi el e situat în tabăra binelui: semn indelebil al ticălosului – de altfel şi al stupidităţii etc. E făptură moralistă, inchizitor, cruciat etc. Niciun ticălos nu crede că e ticălos, esenţa lui e reaua-credinţă. Contrariul ticălosului: nu e eroul etc., ci insul lucid, care trăieşte în angoasă, rătăceşte, se îndoieşte de sine, de îndreptăţirea şi de cauza lui, de necesitate. Merge împleticindu-se. Ticălosul: făptura care merge drept.
 
 
 

 

~

•25 august 2020 • Lasă un comentariu

       ● Virusul ăsta care a declanşat patologia De ce-ului.
       Există cam două raportări la tragic şi hazard, dintotdeauna aceleaşi.
       Primo Levi povesteşte că, ajuns în Auschwitz, răzbit de foame, s-a aplecat după un colţ de pâine uscată zărită pe jos, în curte. Un gardian l-a lovit cu bastonul peste mână. Uluit, s-a întors spre el, întrebând: De ce? (Warum?) Gardianul l-a privit câteva secunde, înainte să-i dea faimosul răspuns: Hier ist kein warum, ‘Aici nu există De ce’. Levi pricepe atunci că intrase în locul fără De ce, locul fără explicaţie. Cel în care lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă şi atâta tot, nu există o raţiune, nu există un sens şi deci un responsabil, o noimă oarecare a lucrurilor. Lumea fără De ce e infernul – dar şi infermul arată coerent, un loc de suplicii pentru vini prezumate. Lumea fără De ce e neantul. Trebuie imaginată o imensă gaură neagră – şi un vârtej într-acolo.
       De partea cealaltă sunt maniacii De ce-ului, abonaţii la Explicaţie. E observaţia lui H. că suntem, în Modernitate, un fel de maniaci ai raţiunii, ai obsesiei leibniziene nihil est sine ratione. În vulgată, panseurile curente de tipul: Există o explicaţie, nu cred în coincidenţe, ‘nimic nu e întâmplător’, există un interes, raţionalizările ziaristice tip ‘ce se ascunde în spatele’ etc., în genere viaţa înţeleasă ca o rebusistică în care ai de descifrat ceva. Absurdul, tragicul, hazardul – sunt inacceptabile. Neapărat lucrurile trebuie să aibă un sens şi, dacă el nu există, e inventat. Iov rămâne, aici, candidatul suprem. Când îl lovesc nenorocirile, se întoarce către zeu întrebându-l de ce el, care l-a slujit mereu, e pedepsit. Zeul nu-i poate spune: am făcut un pariu cu diavolul, am banii puşi pe tine, fii liniştit, te descurci bine, continuă. Cu alte cuvinte: un sens există. Iov îşi rupe hainele, imploră o explicaţie. Copiii îi mor, recoltele îi mor, totul se prăbuşeşte şi explicaţia nu va veni. Universul De ce-ului e dorinţa unei lumi a necesităţii, fără întâmplare sau absurd, un loc în care toate lucrurile curg lin pentru că există raţiune supremă.
       Categoria ‘Trump’ nu are nicio vină. Virusul a izbit – şi toţi politicienii lumii au fost ridicoli în aceeaşi sublimă măsură. Naivi, improvizând, vizibil împleticindu-se. În acelaşi timp trebuind să dea senzaţia că stăpânesc situaţia şi că ştiu ceva. Nimeni nu a ştiut. Specialiştii nu au ştiut. (Categoria specialiştilor, expertocraţia, ce lovitură, publicul a descoperit că medicina nu e o ştiinţă exactă, că improvizaţia şi pretenţia nu doar există în corpurile profesionale, dar domină. Un dezgust rece s-a instalat, conştiinţa publicului că, în mare, e lăsat singur.) Politicienii nu au ştiut. Trump spunea că virusul dispare (îl asiguraseră specialişti). Din tabăra cealaltă, Pelosi recomanda să mergem în Cartierul chinezesc la o sărbătoare, toţi în stradă, pentru a sfida virusul (un soi de mimetism al solidarităţii Charlie Hebdo, din capitalele Europei). Improvizaţia a fost totală. Cuvântul ‘gestionare’ (‘managing’ the crisis) a fost cel mai comic apărut pe firmamentul acestor zile.
       Prin definiţie nu gestionezi hazardul. E ceea ce este fără sens şi poate continua fără sens. (Norocul democraţilor americani e că virusul rămâne singurul care l-ar învinge pe Trump. A distrus eficient economia. Nou-venita K. Harris, inteligentă şi okay, e fără anvergură, J. Biden cineva profund ridicol din păcate, o submediocritate consternantă.) Niciun guvern nu poate gestiona fatalitatea. Epidemia e timpul fără De ce, locul fără explicaţie.
       B. crede că vor fi nenumărate cărţi despre acest lockdown nenorocit care durează de 4 sau 6 luni. Vor apărea în viitor cărţi, romane şi el va trebui să le comenteze. Sper că nu va fi niciuna. Sper că nu se va scrie niciun roman despre oroarea asta la ralenti. Nu s-a scris nimic mare nici despre epidemia din 1918.
     Aici pare slabă cartea lui B.-H. Lévy, în premisa ei majoră: o explicaţie e necesară şi o voi găsi cu orice preţ, deoarece contingenţa e insuportabilă. BHL s-a trezit printre maniacii De ce-ului, doritorii de sens, coerenţă şi explicaţie, cei care se întreabă ce se ‘ascunde în spatele’ unor revoluţii, al unor evenimente, căutând coerenţe impure sau misterioase şi dorindu-şi un inamic clar (‘dictatura sanitară’, o glosă pe Foucault, ‘afacerile’ cu măşti, îmbogăţiţii de război explicând războiul). Or, tabăra Sensului cu orice preţ – e cea a conservatorilor. El nu s-a situat niciodată acolo. Se va trezi că-i citesc cartea cu delicii cei care-l urăsc, şi de altfel cei pe care el i-a detestat toată viaţa. Singura parte validă a cărţii, capitolul despre servitutea voluntară: halul în care am arătat în criză şi slăbiciunea noastră în faţa libertăţii. O mulţime de oameni sunt dispuşi să renunţe la tot. În societăţile noastre ne credeam democraţi, cu tradiţie deja, dar suntem mai copţi decât am crezut pentru tiranie. Noroc că nimeni, niciun Nero, în Occident, nu-şi oferă serviciile.
       …I-ar fi fost atât de simplu să spună: uitaţi, adevărul e că m-a deranjat dispoziţia care ţinea în casă persoanele de ‘peste 65 de ani’. Aveam 70. Sunt printre cei cărora asta le-a creat o rană narcisică, prin brutalitatea cu care li se indica realitatea vârstei şi felul în care societatea îi vede pe bătrâni. Asta e tot. Ar fi fost atât de simplu de înţeles, s-ar fi economisit atâtea pagini. Dar zeul nu poate spune: uite, am făcut un pariu cu diavolul…
       Patologia De ce-ului. Va trece. Ne vom uita în urmă peste aceşti ani, presimt, cu nesfârşită silă. Ei vor schimba într-adevăr aproape totul; dar vom uita de ce, vom fi uitat virusul, boala, cauza primă.
      Vom uita aceste evenimente de raftul al treilea.

cube       ● Asta e tot ce-i trebuie unui om. Înăuntru, un pat şi o masă, o plită de gătit pe lemne. Pe jos pământ bătătorit, o rogojină din stuf. Nicio cadră pe pereţi. Două rafturi cu cărţi, prinse cu bolţuri în zid, instrumente de scris. O scară melc şi, sus, terasă minusculă, să poţi sta uitat în răcoarea serii, privind apusul. O femeie generoasă la cafeneaua din sat. O cafenea în sat. Un sat. O pompă manuală în spatele casei, acţionată de mâner, pentru apă proaspătă – cocteilurile trebuie preparate cu ceva. La un debarcader improvizat, o bărcuţă sumară, cu o singură velă pătrată, să poţi ieşi uneori în larg pentru fericirea de a prinde singur jumătate din ceea ce mănânci. Totul undeva prin Caraibe, căci marea poate fi sumbră iernile – cu excepţia acestor Caraibe unde iarna are două luni şi e un fel de toamnă mai caldă…
       Gândul că acest cub simplu, la malul apei, primitiv, de o poezie nemaipomenită, e tot ce-i trebuie unui ins pentru a fi fericit. E destul că există gândul ăsta.

       ● Când te gândeşti că Ribbentrop a fost ziarist în New York…
       În la Belle époque, în acelaşi cadru, probabil la aceleaşi petreceri ca Fitzgerald şi ceilalţi.
       Întuneric.

       Sinuciderea lui Bernard Stiegler, zilele trecute. Se ştia ameninţat de sfârşit; suferinţe fizice acute, complicaţii după o operaţie dificilă. Răceala acestor cuvinte.

       Efigia ‘scriitorului tânăr’, alt trop mitologic care a murit. Ce numeroase erau înainte debuturile timpurii. Scriitori foarte tineri impresionau prin proză matură şi perfect stăpânită – genul Capote în America, Sagan în Franţa etc. Azi, ‘l’enfant prodige’ sau ‘terrible’ nu mai e o figură nici aşteptată, nici care să semnifice la drept vorbind ceva. Cititorii obişnuiţi nici nu mai înţeleg ce reprezintă expresia, într-atât e folosită doar de critici de pe vremuri, şi pentru scriitori tot de atunci – ‘copilul teribil’ al literaturii franceze e în continuare Houellebecq (64 de ani).
    Aceste debuturi adolescente, trebuie admis, erau rezultatul unei epoci, al unui vârf istoric al literaturii, cu un nivel absurd al alfabetizării generale. Capote citea dicţionarul până la sfârşitul vieţii, subliniind cuvinte. Sagan absorbea romane pentru a scăpa de mediul familial burghez, liber de griji dar rânced.
       Nicio nevoie de asta, azi.

       Au demontat o plăcuţă de stradă cu numele lui Victor Hugo. Pentru a se înţelege limpede totul: al lui Victor Hugo. Victor Hugo.
       Numele era Victor Hugo.
     Mulţimea din imagini: 20 de oameni, dintre care cam 19 ‘minorităţi’, negri din imigraţie la a doua sau a treia generaţie, toţi tineri, simpatici, foarte bine îmbrăcaţi.
       Au importat populaţie care urăşte Franţa, de acum 40 de ani. Populaţie care alegea Occidentul doar pentru prosperitate. Au mobilizat toate sofismele ca să impună asta.
       100 de migranţi plutesc acum în derivă pe Mediterana, în barcă, cu procedeul obişnuit: la apropierea unei bărci occidentale îneacă motorul ambarcaţiunii, apoi cer ajutor, ştiind că-l primesc conform legilor mării. Aduc ură de Franţa, vorace, consternantă. Islam. Puţin antisemitism (din când în când îşi amintesc că cineva e un ‘câine evreu’). Poporul, în Occident, nu vrea imigraţie. Şi-ar dori un moratoriu de 100 de ani în care nu intră nimeni în afara unei imigraţii selective stricte, până îşi dă seama ce se întâmplă cu adevărat. Nimeni nu-l întreabă însă ce vrea. În democraţie. Supusă la vot, rezultatul ar fi zdrobitor. Nimeni nu o supune la vot. Problema nu există. Vreodată, în vreo ţară din Occident.
       Un ins care numeşte imigrantul economic un ‘refugiat’ e un ticălos, un salaud sartrian clasic.
       Buna noastră elită de aristocraţie imaginară, din cartierele ei şic, cu lofturi sublime la ultimele două etaje, cu balcoane, scări şi lifturi cu feronerie, terase vegetale şi coloane de secol XIX din marmură roşiatică dând spre Sena, din aeronavele ei private, din conacele estivale cu deschidere la plajă, din insulele ei pentru trei anotimpuri.
       Vag, detalii din 1789. Treptele spre ghilotină nu se potriveau cu încălţămintea delicată, adesea cu talpă subţire şi pânză de velur cuprinzând glezna, a celor care urcau. Existau uneori balustrade, treptele erau însă destul de înalte. În construcţia improvizată, lemnul era grosier, aşchiat. În destule ocazii cei care urcau se împiedicau în trepte.
 
 
 
 

~

•7 august 2020 • Lasă un comentariu

       ● ‘În ultimele zile din iunie 2020, am început să-mi dau seama că ne aflăm în mijlocul a ceea ce a fost, fără nicio îndoială, cel mai deprimant, înspăimântător, bizar, ridicol, iritant şi tragic an prin care am trecut. Şi am naibii 56.’ (B.E. Ellis, podcast-ul din 12 iulie.)
       Tip de la un spital din Elveţia: ‘Purtarea măştilor, distanţarea, depistarea nu vor rezolva problema’. Nici depistarea, izolarea etc.? Pariul lui: virusul e la fel ca celelalte 6 corona, mai puţin virulente, care sunt deja pe piaţă de o vreme şi n-au dispărut nicăieri. Singura şansă: să slăbească el, în timp, şi să ne întărim imunitar noi, cum s-a întâmplat la celelalte 6. ‘În timp’ înseamnă: îl vom lua toţi. Va fi prea slab să-l mai simţim poate, dar îl vom lua până la urmă aproape toţi. Dacă mai era nevoie de un unghi de unde să ni se arunce că plutim în iluzie.
       Nu te poţi păzi. E posibil să te păzeşti de celelalte molime, de virusul HIV, faci sex protejat, te ascunzi ermit în munţi etc. Dar nu poţi şti, intrând într-un lift, dacă cineva nu a strănutat cu 5 minute în urmă acolo. E imposibil, nu ştii nimic. Poţi desigur să faci toate eforturile şi să speri, să stai în casă, dar cineva trebuie totuşi să iasă. Să intre în lift, pe casa scării, în magazin. La cabana aceea lacustră unde te-ai refugiat, cineva trebuie să aducă provizii. Fără ieşire. Caracterul ăsta aleatoriu, incontrolabil, dă o tonalitate odioasă ameninţării. Poţi avea doar iluzia protecţiei. Dar şi iluzia valorează ceva.
       Despre măşti s-a spus, pe rând, că nu sunt necesare şi oricum nu le avem, că ar fi necesare dar nu le avem, că le avem dar nu sunt necesare şi, în fine, că le avem şi sunt necesare. Începând cu inenarabila OMS, care a spus de la debutul crizei că nu sunt bune de nimic în afara confortării psihice a persoanei care le poartă. Acelaşi lucru despre teste: dacă o ţară nu le are încă, ele nu sunt necesare şi strugurii sunt acri etc. Toate, lucruri întâmplate în mai puţin de 6 luni, cu toate tipurile de politicieni, în fiecare ţară civilizată. Celor care cred încă în coerelaţii generale ale aventurii.
       Alec Baldwin spune că în New York sunt închise cam 2 magazine sau baruri din 10. Are un mic conac la câţiva kilometri, chiar la ocean, stă cu copiii acolo, dar ţine să iasă cu nevasta seara la cină în oraş, ca să simuleze o normalitate. E devastat de ce vede, din maşină, pe străzi. În Paris sunt o treime. Supermarketurile înfloresc invariabil, dar prăvăliile şi atelierele mici, cafenelele, care trăiau din turism şi clientelă riverană în cartierele vechi, sunt praf şi nu dau semne că se mai deschid, că proprietarii mai sunt ca să zic aşa în viaţă. Genul de vitrină cu praf gros şi pânze de păianjen.
       Broadway-ul, mort total, bulevardul e lugubru. La Hollywood nu se mai fac filme, nu există nici ideea de film. Improvizaţii frugale, echipe de filmare agitându-se în nimic. Cum să se sărute protagoniştii, ce asigurări medicale să le pui, la ce distanţă să se afle între ei operatorii, regizorii, asistenţii, în ce cinematografe să distribui. E o letargie generală şi un trăit din amintiri. Galerii de artă improvizează, simulând mişcări de cadavru prins cu sfoară şi scripeţi.
       Virusul ăsta e singurul lucru întâmplat care nu-ţi mai aminteşte de altceva. Refractar la analogie. Nicio comparaţie cu ceva din timpul vieţii tale. Niciodată n-a fost planeta oprită în loc pentru ceva, molimă sau război sau aterizare de extratereştri. De necomparat.
       Întâlneşti oameni pe care nu vrei să-i vezi.
       Îţi dă dorinţa de a trăi imediat pe altă planetă.

       ● Ziarist newyorkez de origine irlandeză, întrebat, la NPR, dacă există ceva adevăr în stereotipul despre irlandezi şi alcool: stereotipul e perfect adevărat. Cred că toate naţiunile învinse – uitaţi-vă la polonezi, la indienii americani, la mexicanii din nord – au o problemă cu alcoolul. Şi cu machismul.
       Înfrângerea convertită în distrugere de sine şi a celui mai slab. Ce observaţie întemeiată. Mă gândeam la noi, înfrânţi şi umili de când ne ştim, încât am interiorizat-o ca pe o cămaşă trecută pe sub piele. N-am devenit alcoolici, sinucigaşi şi lirici, ca ungurii. De fapt, n-am fost atât învinşi cât secunzi, refuzaţi de la scena mare a istoriei sau a destinului, de la linia aristocrată a popoarelor. Asta rămâne rana dintâi. Fără destin. Ca atare, am oprit istoria în loc şi am declarat că nu există. Literatura. Arta. Toate ‘examenele’ care aminteau ideea de competiţie intrinsecă, primat, stil sau superioritate de civilizaţie. (Refugiul în mimetism, mai ales. Cine declară că nu a inventat roata, că a fost inventată de alţii şi că n-avem decât să o copiem just – îşi dezvăluie dureros mediocritatea profundă, băltirea. Şi iluzia. Căci niciodată nu copiezi întocmai, întotdeauna va fi preferat originalul, şi a copia e a fi etern de rangul doi etc.) Cu cât adânceşti problema supusă, te cuprinde disperarea. Despre valahi se vorbeşte la suprafaţă. Cu glume, cu piruete.
       Nu văd alt destin decât dizolvarea într-un viitor conglomerat european uniformizator, nişte ‘state unite’ ale ceva. Dispariţia. Sau cine ştie ce nebunie excentrică fără margini.
       Fiecare e pe cont propriu, în faţa destinului individual, în afară de trib, sub steaua lui, palidă, singuratică, acolo.

       ● Terasă. Un cuplu în vârstă a comandat ceva şi începe să mănânce. La o masă alăturată se aşează cineva, se cunosc, cuplul îl salută.
       – Ce faci?
       N-a aşteptat o secundă să-şi tragă sufletul, are încă masca pe faţă.
       – Ce să fac, numai probleme.
       – De ce?
       – Am copilul cu leucemie, taică-meu a murit de două săptămâni… Copilul soră-mii era şi el cu leucemie. Tata n-avea nimic, era tare, vioi, făcea treabă prin curte… S-a dus aşa.
       Mă uit pentru prima oară mai atent spre el. Nu are 35 de ani.
       Am venit din străinătate, tre să mă duc iară. Eu mă gândeam vreodată că o să am aşa ceva? Dar cine s-a gîndit la aşa ceva? Celulele roşii nu sunt în numărul care trebuie, nici cele albe. Da, face terapie, dar sunt îngrijorat că s-a îngrăşat 8 kilograme, e mic, şase ani. Merg zilnic la el. Până acum era totul okay şi dintr-odată parcă s-a schimbat lumea.
       Se apropie chelnerul.
       Tu. Cu problemele tale.

 

 

~

•19 iulie 2020 • Lasă un comentariu

       ● S-ar părea că tipii inteligenţi au o anumită indiferenţă faţă de mizerie. Trebuie să fie cu totul obsedaţi compulsiv ca să se ocupe de curăţenie. Sau de ordinea obiectelor. Nu-i interesează – ca atare, ăsta e un dezastru iminent. O parteneră de viaţă acceptând să deretice devine indispensabilă vieţii sociale, în cazul dificultăţii de a plăti vizita săptămânală a unei menajere. Chiar şi în acest caz, ordinea făcută pe biroul de lucru, unde domneşte după spusele lor un haos perfect coerent, e primită la fiecare episod cu o disperare intensă, vecină cu asfixia, cu deznădejdea neagră, cu sinuciderea.
       Obsesia curăţeniei e de asemenea o sociologie, fiindcă a fost mereu marca săracilor şi recursul lor moral în judecata comunitară. Semnul idelebil al unui troglodit social (‘rupt, dar curat’), compensând o lacună financiară, de reuşită, notorietate sau destin, a fost compulsia ordinii nobile. La fel ca bogatul, insul inteligent face o curăţenie moderată, plictisit ciclică, cu servi domestici; dă praful la câteva zile, strănută, oftează. Săracul, perifericul curăţă din disperare, singur şi maniacal. Pune în ordine tot ce n-are noimă şi ierarhie în univers, albeşte mizeria lumii, aseptizează, excomunică patogenul, ordonează haosul, face să strălucească obiectele. Blazonul comunităţilor tradiţionale sărace – pulsiunea curăţeniei (numită de F., nedelicat, nevroză obsesională şi fixaţie a stadiului anal), ordinea, hărnicia, cutuma, ritul – le e recurs moral şi onirism al respectabilităţii.
       Placiditatea dezordinii e o prelungire a inaderenţei la realitate, care pare să crească odată cu conştiinţa de ea.

       ● S-au reabilitat termenii de ‘agitator’ şi ‘activist’. N-aveau nimic dezonorant. Dar nu credeam să-i mai vedem în timpul vieţilor noastre.

       ● Zizek. În Slovenia s-a declarat oficial un soi de sfârşit al epidemiei, dar numai de formă, politic. Stă în casă şi n-a ieşit aproape deloc fiindcă e în prima categorie de risc, are 71, diabet tip 1 cu insulină, hipertensiune, palpitaţii serioase, o boală de stomac, vulnerabil din orice direcţie. În plus un fel de depresie. ‘Chiar dacă o să reuşim să aducem cumva lucrurile sub control, vremurile vechi nu vor reveni niciodată. Nu e ceva de tipul: asta va trece şi apoi ne întoarcem la normalitate. Intrăm într-o nouă eră.’ O ţine astfel. Când poate dormi, e încântat să se abandoneze şi nefericit la ora când trebuie să se trezească.
       J. Peterson, tipul conservator dar curajos, e complet praf, într-o convalescenţă perpetuă, era să moară de câteva ori. Un soi de iad sistematic, trecând prin spitale occidentale cu protocoale asasine şi clinici ruseşti cu tratament improvizat. Cu o soţie pe moarte, inconştient în majoritatea timpului sau în delir zile întregi după sevrajul substanţelor psihotrope, abandonat deciziilor curajoase ale unei fiice care se orienta intuitiv schimbând avioanele, numai un noroc a făcut să revină încet la viaţă. Izbucneşte în plâns mai rar. Ideaţie coerentă, dar nu o poate susţine mai mult de o oră, înainte de a sombra într-o oboseală grea. Neurologic a pierdut mult. Nici n-a simţit epidemia, ştie în mare ce s-a petrecut cu noi. A avut propria lui încercare, propria bolgie.
       De două luni de zile, America trăieşte în Orwell şi toată lumea tace înţelept şi adânc. Câţiva vandali simpatici aruncă o frânghie după gâtul unei statui şi o dau jos de pe soclu, spun că ‘rasa’ albă e inferioară şi cea neagră superioară moral, N.Y. Times e în genunchi, The New Yorker a trecut la 90% poze cu minorităţi şi proze împotriva albilor subumanizaţi, batalioane de asalt se formează pe străzi şi în instituţii, propunând epurări morale, se spun deschis insanităţi dezumanizante la care băieţii din S.A. ai lui Röhm ar fi visat numai, în timp ce profii americani – sunt 1 milion 200 de mii de profi universitari în America – se uită brusc în altă parte, vorbesc despre flori sau oftează, scriind eseuri despre orice altceva decât ‘elefantul din cameră’, ca nişte fete confruntate brusc cu realitatea propriei virginităţi. Pentru a-şi putea lua în linişte prânzul la cafeteria, a nu pierde contractul, pensia, a ieşi o dată pe săptămână la restaurant. Aceştia sunt oamenii care criticau generaţia părinţilor şi bunicilor noştri că nu s-au opus, în Est, închisorilor, tancurilor lui Stalin. Resuscitarea rasialismului, a determinismului de rasă, în America e cel mai curios lucru. Câţiva se strâng zgribulit şi scriu un ‘protest’ timid împotriva PC şi a cancel culture, în care nu uită în preambul să spună că vinovat e… Trump. Ne-am fi putut întreba. Unii, veniţi din Est sau Europa Centrală, au prins chiar anii ’50 în România şi îi retrăiesc acum în New York, ca pensionari invitaţi ai unor colegii lucrative, tăcând adânc, în amnezie disociativă, şi uitându-se tot mai concentrat în înaltul cerului. Nu există renume mai prost, azi, decât cel al libertăţii, al ideii de libertate. Tot ce-am ştiut, discursurile, iluziile s-au vădit afabulaţie, însăilare, farsă tristă. Dar America, o, nu se poate, America are anticorpii necesari, ea i-a avut de fiecare dată, căci, istoric… Timpul trece. Încă un oftat. Întoarcere la lecţiile despre ideologie, calambururi şi Wortspielerei, privire lungă pe fereastră.
       Meteorologic, nu ştiu ce plonjeu în necunoscut. Ceva cu o vară care nu mai e vară, ceva cu o iarnă care nu există.

 

 

~

•5 iulie 2020 • Lasă un comentariu

       ● După 40-45 de ani nu mai schimbi pe nimeni. Oamenii sunt morţi. Poţi schimba detalii, osatura e închegată. Cam 40 e vârsta la care un ins moare pe dinăuntru, în sensul că devine cel care nu mai poate fi altfel. Nu ştiu dacă am întâlnit 10 tipi, peste pragul ăsta, permeabili la schimbare, contraargument, ruşine, regret sau chiar, în fine, revelaţie de tip ‘drumul Damascului’, pe chestiuni de o importanţă oarecare. ‘Je ne regrette rien’ e refren universal, nu-ţi mai poţi retracta existenţa.
       Ai dreptate şi tot mai dreptate. Sedimentezi. Totul în jur începe, în mod ciudat, să te valideze. Ai înţeles lucruri (sau ai impresia că maturizarea e procesul prin care înţelegi lucruri). Materialitatea convingerilor e lemn, piatră, în fine granit şi nu se mai poate face nimic. Începi apoi să citezi din ceea ce te confirmă: e exact semnul că eşti mort. Şi totul te confirmă, caldarâmul, vântul, ploaia.
       Să le frecventezi societatea e o pasiune macabră, vizitare de morminte. Ar putea muri mâine, nu vor mai oferi o surpriză semenilor. Până la 80+, n-ai să vezi ceva schimbat la omul ăla, ştii că nu mai scoţi de la el nimic. Sunt aşa de rari tipii lucizi – în anxietate, cu un recul faţă de lume, nesiguri -, încât când dai peste unul ai tendinţa să întinzi mâna pentru a te sprijini puţin, să nu cazi din picioare.
       Literatura pare totuşi esenţială. Sunt momente în care te gândeşti că are poate, până la urmă, un sens.

       ● Tot Fox News-ul are un singur tip cu vagi urme de logică (T. Carlson), în rest e grădiniţa afectelor. La fel CNN, care e corul bocitoarelor din Maramureş. Totul de o rea-credinţă monumentală, comică.
       Critica media e un sistematism – dacă unul declară că cerul e senin şi albastru, ceilalţi spun toţi că plouă, indiferent de realitate. Sistematismul a distrus orice credibilitate a criticii reale. Patologizarea criticii nu e o manie americană. Dar parcă nu exista într-atât acum 20 de ani. I se recunoştea adversarului câte un merit, o urmă de nuanţă, se mai ofta, era admisă o virgulă, în emisiuni era invitat şi punctul de vedere contrar, pentru variaţie sau spre a salva aparenţele. Acum, tranşee, lupte, dezumanizarea celuilalt.
       De parcă ar exista o miză, în lipsa de miză generală.
       Aceasta au făcut-o elitele, numai elitele, instrumentalizând minoritarismul prin media şi academos-ul umanist. Bătând acest fier de patru decenii pentru a submina sistemul democratic, pe care-l urăsc, şi a-l substitui cu forme de aristocraţie sau oligarhie eficientă. Visând astfel să-şi desemneze direct oamenii în singurul sistem care le scapă, cel politic.
       Războiul cultural va deveni război civil, în cel mult 10 ani. Şi ştiu cine deţine în America, fizic, mai multe arme…
       Ceva a ajuns la un capăt.

       ● The world gone crazy again. E timpul pentru:
       – familie? Mmm, marginal. Prieteni, pasiuni, cărţi, artă.
       – abandonarea oricărei surse de ştiri. Cât de distant? Foarte distant. În aşa fel încât să afli de moartea unui preşedinte al statului, de pildă, la o lună după ce s-a întâmplat, surprinzând discuţia dintre doi vecini.
       – călătorii, scris, citit
       – uitarea calendarului, absolută.
       E din nou genul acela de anotimp, de vreme, în care viaţa pare posibilă.
       Când te gândeşti că există locuri în lume unde asta se întâmplă opt luni pe an.

 

 

~

•28 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Uluit văzând o actriţă americană cerându-şi iertare că şi-a vopsit faţa în negru într-un serial de comedie.
       Există aici o neînţelegere de esenţă. Grupurile care revendică un statut victimar nu vor niciodată scuzele tale. Nu au ce face cu ele. Ci umilinţa ta scuzându-te. Nu vor o societate în care toţi să trăim egali, ca într-un vis rousseauist. Ceea ce vor e, întâi, răzbunarea, dar mai apoi substituţia. O lungă perioadă de răzbunare, în care, concret, ceea ce se petrece e un transfer de statut. Apoi, abia, concilierea, dacă mai e posibilă. René Girard numea asta ‘rivalitate mimetică’, violenţă mimetică. Nu doreşti ce crezi tu că doreşti, o casă, o camionetă Mercedes: doreşti dorinţa celuilalt, pentru că el, vecinul tău, le are pe acestea două şi te-a umilit. Dacă celălalt e inamicul de moarte, nu concilierea cu acesta ţi-o doreşti, ci să schimbi locul cu el, să devii o vreme tu însuţi tiran. Teroarea Revoluţiei franceze a fost un mimetism al terorii aristocratice de secole, comprimată în doar trei ani. Oamenii – numiţi cu dispreţ ‘gloată’ – au vrut să simtă pe pielea lor cum e să dispui de viaţa, moartea sau proprietăţile cuiva. Negrii americani umiliţi vor să ia, în dorinţă mimetică, locul ‘suprematist’ în societate al efigiei albului american din imaginarul colectiv, iar nu să fie într-o ‘societate egalitară’ iluministă.
       E întocmai ce s-a întâmplat în Palestina, deşi lupta palestinienilor avea legitimitate incontestabilă. Nu vor un stat multietnic şi o conciliere: acum, ceea ce vor e să fie Israel. Să-i înlocuiască pe evrei şi să se poarte întocmai ca ei, reductio ad eandem. Lupta palestiniană e acum mimetică, un simplu ‘ridică-te tu să mă aşez eu’, de unde dificultatea de a o susţine. A devenit un mimetism al stăpânului.
       A fost identic în Africa de Sud, după abolirea apartheid-ului. Vreau ferma ta, au spus negrii săraci care treceau pe lângă proprietatea prosperă a unui alb. Prea bine, a spus acesta şi s-a retras cu familia de acolo, fericit că a scăpat nevătămat, fără soţia violată şi gaura unui glonte de carabină în frunte, ca în romanul lui Coetzee. După un an, ferma cu noii proprietari era în paragină. Căci nu ‘ferma’ fusese obiectul dorinţei.
       Foştii sclavi vor o inversare de status în raportul cu fostul stăpân, nu o egalitate, iar ideea e de o importanţă capitală. Tendinţă antropologică naturală, inamicul tău – cel care te consideră astfel, căci nu tu trebuie s-o faci, ci e suficient să te desemneze el – vrea să devină mai întâi tu însuţi, iar nu altcineva ‘mai bun’. Cei din ‘familia naturală’ n-au înţeles multă vreme de ce feminismele de generaţie ultimă imită brutalitatea bărbaţilor şi edulcorează masculinul; de ce MeToo-ul a rămas o înlănţuire de denunţuri; de ce cuplurile homosexuale, după ce au obţinut drepturi legale, au intrat într-o spirală a imitaţiei, revendicând mariajul burghez, copii şi celelalte. Tendinţa naturală e ostracizarea foştilor majoritari, culpabilizarea ‘normei’, diseminarea genurilor iar heterosexualii nu înţeleg ce se petrece. Pretutindeni, o imitatio a stăpânului are loc. Primul lucru pe care l-au făcut comuniştii după ’45 a fost, în nici zece ani, să se distingă de popor construindu-şi un nomenclator de poziţii şi privilegii, cartiere de ‘vile’ şi tot ce observaseră la fosta burghezie, identificându-l cu viaţa adevărată. Ceea ce nu înţelege un majoritar luminat e, pe drumul istoric al eliberării, contradicţia socială a emancipării, inversiunea ciudată a cursului lucrurilor. De ce, pe măsură ce cedează şi acordă mai mult, e tot mai rău în loc să fie mai bine; de ce pe măsură ce sunt mai puţin vinovaţi şi societatea mai emancipată, sunt tot mai vinovaţi în fapt şi societatea mai divizată încă, într-un carusel al tensiunii paroxistice. De ce orice-ar face şi oricât ar ceda mai mult, se înregistrează că n-au făcut nimic. Ca şi când ar respinge cu teamă, cu speranţă absurdă, gândul că li se doreşte moartea socială, înlocuirea.
       Cei care îşi ‘cer iertare’ azi în ritualuri uman jenante sunt de o naivitate tulburătoare, deoarece cred sincer că vor opri astfel ceva, amânând sau măcar încetinind procesul. Doar concesia aceasta din urmă, îşi spun ei, şi totul se va aranja… Îmi cer iertare acum că am făcut o remarcă interpretabilă – ca în Pata umană a lui Philip Roth – şi apoi totul va fi bine. Şi nu e bine. Nu e bine niciodată. Ţi se acceptă scuzele, apoi pierzi repede şi postul, cu tenure cu tot, eşti evacuat din universitate, de la televiziune, din societate, cancel culture-ul te interzice de pe platformele sociale, prietenii nu te mai sună şi te afli existenţial cu totul în aer, radical dezumanizat, sub-umanul, individul în starea de excepţie şi în singularitate absolută, al lui Agamben: cel care poate fi ucis de toţi fiindcă fiinţa lui nu valorează nimic.
       Postulatul rivalităţii mimetice e dorinţa de a fi celălalt, de a-i lua poziţia, nu de a-l doborî. Dialectic, e un transfer polimorf de statut şi de fiinţă, mai mult decât dorinţa de răzbunare. Imitaţia, plagiatul, emulaţia, moda, fashion-ul etc. – sunt răzbunare pe celălalt, apropriere şi ‘furt’ de fiinţă. Nu se pot înţelege societăţile în dinamică fără raportul acesta, de o pertinenţă totuşi imediat evidentă.

       ● Cinema-ul – o categorie artistică vidată, care nu mai are nimic de spus, pentru că a spus de mult totul. Acmé-ul a trecut, cinema-ul a încetat să mai fie interesant de la sfârşitul anilor ’80, în mare. E un mod de expresie datat. Şi-a avut începutul, Vârsta de aur şi de decenii târâie după el un sfârşit care nu se mai sfârşeşte.
       …După o oră de butonare pe toate platformele imaginabile, oftat şi recul.

marilyn-capote       ● Scrisoare pe care Marilyn i-ar fi scris-o lui Capote cu 11 zile înainte de moarte, ‘într-o reală stare de disperare’. Ascunsă în cutia unui stilou Montblanc, în căptuşeala de carton pe care aceste cutii o au. Bătută la maşină. Despre Kennedy şi idila presupusă etc. Confuză, fără sequitur, nu e clar ce transmite şi de ce a scris-o, nu e cerere de ajutor şi nu e doar confesiune, pare a fi ceva abandonat sau ascuns pentru a fi terminat mai târziu; în cazul că e autentică. Scrisă cam simplu, alimentează complotismele pop cu idila şi moartea neaccidentală, de parcă ar fi redactată post factum de cineva care a avut maşina de scris a lui Marilyn sau e paznic la muzeul care o deţine… – e în stilul îngroşat şi edificator în care ar scrie un ‘fan’, astăzi, despre acele întâmplări. Bemol de precauţie. Capote n-a primit scrisoarea niciodată, integral ori abreviată. Ar fi dat peste ea un spaniol, anul trecut, colecţionar de obiecte fetiş M.M. Scoate şi o carte despre ‘scrisoarea secretă’, pentru a hipertrofia afacerea. (Bietul A.L.Ş., el ar fi sărit imediat să o cumpere. Există material real şi pentru un scenariu de film, în tablouri, dacă e un pic şarjat.)
       Când te gândeşti că cei doi au urnele în aceeaşi piatră de columbar… Să trecem.

 

 

~

•26 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Evident că ruşii au câştigat al Doilea război mondial, iar nu americanii. Evident că ruşii sunt cei care i-au bătut pe germani, iar nu americanii etc. Estimările cele mai optimiste ar fi la două treimi, contra unei treimi acordate americanilor; cele mai severe le dau ruşilor 90%. Unii tipi spun că debarcarea în Normandia a fost esenţială, fiindcă a mobilizat forţe retrase de pe frontul din Est etc. Alţii remarcă însă că ruşii ar fi ajuns să distrugă armata germană oricum, făcuseră deja trei sferturi. – Când cineva îi spune lui Stalin, ‘Cred că sunteţi mândri că aţi ajuns la Berlin’, el replică ‘Ţarul Alexandru a ajuns la Paris’. Nu era impresionat deloc şi e limpede că ruşii ar fi mers până la capăt, cu sau fără americani, şi ar fi zdrobit complet armata germană. Ce au făcut la Stalingrad e… inuman în termeni de curaj şi hotărâre, nu se poate explica, a fost inimaginabil ce s-a întâmplat acolo. Nici stupefiantele puse în alimente, nici etilismul, nici frica de comisarii care te împuşcau, nimic nu poate explica bravura şi rezistenţa aceea, de la soldaţi până la bătrâni, femei şi copii alergând printre ruine. De Gaulle a fost în vizită în ’45 şi a rămas, ca militar, uluit privind oraşul. Am mărturia unui vecin foarte bătrân, a trăit 96, care a făcut războiul până acolo ca locotenent: mi-a povestit că ai noştri se îmbătau ca să nu se îngrozească, să reziste psihic. Ruşii apăreau de după deal în contraatacuri, oricâţi omorai, valuri şi valuri, la un moment dat încremeneai de groază cu degetul pe trăgaci, era inimaginabil, împotriva oricăror legi ale războiului, tacticii militare sau umanităţii. Ai noştri se temeau de un singur lucru: că se termină muniţia şi ajung ruşii la ei, cântând şi urlând. Nu s-a mai văzut o superioritate militară evidentă menţinută cu o asemenea spaimă în suflet, treceau ore şi atacul nu se mai termina etc., iar a doua zi totul o lua de la capăt. Îi văd şi acum ochii îngroziţi când îmi relata lucrurile…
       Aceste lucruri nu se pot spune, azi. Nu doar pentru că Rusia ne dezgustă. Nu doar pentru că e inamicul nostru de fiinţă, aici în Est, de cel puţin trei secole, şi a reuşit să antagonizeze pe toată lumea în Occident. Ci fiindcă o subtilă evoluţie istorică a condus aici. Cu una, două, trei generaţii în urmă, desigur toată lumea, în Europa, de la copii de şcoală la bătrâni, ştia că ruşii sunt cei care au câştigat al Doilea război, că Rusia a distrus armata germană, nu exista nici măcar materie de dezbatere. Americanii pierd 400.000 de oameni, ruşii 27 de milioane… Părinţii noştri ştiau, bunicii noştri ştiau. Azi, orice copil, întrebat, crede că americanii sunt cei care l-au învins pe Hitler… Istoria a fost într-adevăr delicat rescrisă revizionist, insinuând în fantele ei, între timp, un număr de interstiţii.
       – războiul rece. Din salvator, Rusia a devenit noul diavol. A pus mâna pe toate teritoriile unde a ajuns; a descoperit lagărele naziste, dar a montat lagăre ea însăşi. Ostilitatea simbolică împotriva ei a durat jumătate de secol. Orice merit i s-a estompat, apoi s-a şters.
       – planul Marshall. Lumea simţea în Vest că americanii îi ajută concret, simpatia s-a deplasat către ei. Au fost decenii de prosperitate accelerată, cu recorduri economice azi imposibile, industrii întregi ridicate din neant etc. Ruşii sunt uitaţi, şi de altfel devin inamici.
       – Hollywood-ul… ‘Soft power’-ul nu trebuie subestimat. Mai întâi, încercările erau timide, existau supravieţuitori totuşi, nu se puteau distorsiona prea gros lucrurile, se întorseseră milioane, exista Hemingway, exista Salinger, scriitori care făcuseră războiul etc. Anii ’60 vin cu scurtcircuitul civic, Vietnamul şi o nouă platformă morală, iar generaţia veche se stinge biologic. Nu se mai vorbea despre războiul Doi, ruină istorică glorioasă dar prăfuită. Cam din anii ’80 balanţa se înclină decisiv spre naraţiunea: ‘americanii, învingători ai lui Hitler’. Care ar fi fost pentru ei, atunci, o noutate absolută… (Hollywood-ul a făcut de altfel să se creadă, în anii ’30, că americanii sunt cei care, în Primul război, au învins Germania – iar nu Franţa, care a ţinut toată rezistenţa, i-a învins pe nemţi şi a fost la un pas să mărşăluiască în Berlin: legenda Americii care ‘salvează Europa de două ori’ se naşte, şi e azi aproape un loc comun.)
       – uitarea.
       Istoria ca bătălie politică. Nefiind ştiinţă exactă – cunoaştere obiectivă – ci o ştiinţă umană, ‘soft’, înaintând relativist prin încercare şi eroare, are rigoare aparentă şi nu conţinuturi obiective de adevăr. Se salvează prin concepte, inventând cuvinte acolo unde forţa probei lipseşte. Şi e o bătălie culturală. Nu e important ce s-a întâmplat, ci ce se va crede peste trei generaţii că s-a întâmplat. Antecesorii sunt perdanţi, chiar dacă au asistat cu ochii lor la eveniment: doar urmaşii înseamnă cu adevărat ceva. Istoria nu e atât ‘scrisă de învingători’, cât victoria celor vii asupra morţilor care au trăit-o. Continuitatea e învestită prin sinteze şi repetiţie, prin condiţionare şi dresaj cognitiv, pedagogic; ceea ce contează nu e adevărul, ci victoria. Nu contează ce s-a trăit, ci cei care vor veni să se răzbune pe ce s-a trăit. Dacă au fost laşi, pe curajoşi (toate evenimentele mari vor fi relativizate). Dacă au fost perdanţi, pe învingători. Pe protagonişti, dacă au fost personaje secundare, terţe sau deşertic inexistente. Cele mai umane proiecţii freudiene joacă aici rolul de substitut al probei, repetiţiei identice, experimentului şi argumentului logic, din ştiinţele tari. Mai presus de orice, invocat la tot pasul e zeul Memoriei, la o memorie total, programatic inexistentă.
       Spectacolul n-ar trebui să le scape ruşilor, care plictisesc cu paradele şi protestele lor ridicole.

       ● Primele 10 dintre cele mai bogate familii: în timpul crizei sau molimei, au dobândit un total de 3,4 trilioane de dolari.

       ● Leonard: faptul că Virginia era atinsă de nebunie se vedea din felul cum funcţiona mintea ei în momentele când era perfect echilibrată (sane).
       Cea mai interesantă observaţie, într-adevăr. Dezechilibrul lor nu e trădat doar de momentele de nebunie, ci şi de acelea în care se stăpânesc. Ceva sună în regulă – dar nu pe de-a-ntregul şi până la capăt în regulă. Azi m-am purtat bine, îşi spun ei. Zi bună. Nicio criză. Conversaţie plăcută cu X, după-amiază, în care cred că m-am stăpânit perfect.
       X în jurnalul său, întors acasă: Semne evidente că gândirea lui Y e pierdută.

 

 

~

•22 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Carantina a fost primul globalism reuşit, cel dintâi exerciţiu de globalism real din epoca noastră. Globalism al fricii, al ruşinării (shaming) şi învinovăţirii, dar globalism nu mai puţin. Toţi reacţionând în acelaşi fel, cu aceleaşi discursuri, absolut niciun singur popor sau cultură care să o ia în altă direcţie (când am văzut că Isis a declarat Europa ‘zonă de risc’ pentru combatanţii ei…), cu o conformitate egală.
       E un mister că a trebuit să-l cunoaştem sub forma negativului, a crizei, ca teroare generalizată şi comă indusă a societăţilor, 7 miliarde de supuşi sincroni şi un singur guvern mondial (Puterea sanitară) relativ suprarealist. Ar fi putut să vină cu altceva la prima întâlnire.

       ● Carte despre Vera Nabokov, de Aurora L. Abandonată după 20 de pagini, consternant de prost scrisă. N-ai voie să scrii atât de prost când povesteşti ceva, de împrăştiat şi neglijent, în plus cu naraţiune dezlânată, nesubsumată unei grile oarecare de idei. Trebuie să-i dai cititorului o şansă, să poată alege ceva.
       (Livius C., tipul de la noi care seamănă cel mai mult cu Beckett.)

       ● Ce bombă trebuie să detonăm, în ce organizaţie teroristă trebuie să activăm pentru a scăpa de aceşti alergători din parcurile şi de pe cheiurile noastre. Nu bicicliştilor, ci lor trebuie să li se facă alei separate. Dar sub pământ. Pasarele pe deasupra. Pe oriunde nu există trecători, adică oameni care trec, se deplasează încet, stau la stopuri, se prăbuşesc inert pe bănci, privesc norii, cer o cafea, îmbrăţişează o femeie, se uită la ceas aşteptând o femeie, se estompează corect, urban, dispar, n-au fost niciodată.
       Nu pot oare alerga strict pe stadioane, aşa cum patinatorii se duc în… patinoarele lor? Trotuarul, aleea nu sunt făcute pentru a aluneca sau a sălta în detentă, ci pentru a merge, pentru exerciţiul pedestru, întrerupt cel mult pentru un sprint după taxi. Nu pot să intre acolo pe stadion, câteva sute în fiecare zi, şi să alerge unii peste alţii în cercuri exuberante, comparându-şi echipamentele, culorile de tricou, împărtăşindu-şi transpiraţia, în aceeaşi direcţie stabilită dinainte, în revers sau bezmetic? Efortul e acelaşi, şi în plus nu-i mai vedem. Nu-i mai vedem. Ah, nu-şi pot închipui fericirea care ne-ar cuprinde să nu-i mai vedem.

 

 

~

•20 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Detaliile anatomice de grandoare. Washington 1,88 m, Jefferson 1,89 m, Lincoln 1,93. Recent, Lindon Johnson 1,90 m, Clinton 1,89 m, Obama 1,87 m, Trump 1,91 m. La francezi, Pompidou 1,82 m, Giscard 1,89 m, Chirac 1,90 m. Îi depăşea de Gaulle, la 1,93. Când a intrat în Paris îl vedeau toţi, inclusiv franctirorii pro-germani care au tras în mulţime de mai multe ori, îl puteai zări de oriunde şi apare clar în toate fotografiile istorice. La slăbiciunea lui, cu umerii largi, picioarele de flamingo şi chipiul lăsat pe frunte, plutea pur şi simplu cu un cap peste toată lumea.
       Corelaţia dintre statură şi inteligenţă, sprijinită pe argumentul nutriţional (malnutriţia, in utero sau în copilărie, cu carenţe ireversibile şi chiar leziuni cerebrale etc.), e evident falsă, fără cauzalităţi necesare. Şi apoi, tipii mai înalţi trăiesc cu vreo 2 ani mai puţin decât cei de statură obişnuită, ceea ce compensează mulţumitor biometria.
       Dar între statură şi grandoare simbolică, poate că s-ar putea găsi totuşi câte ceva…

       ● E comic episodul cu jeep-ul lui Hemingway intrând cu zgomot pe rue de l’Odéon. Abia apoi a mers să elibereze barul de la Ritz, desigur pivniţele.
       S.B. avea un farmec colocvial evident.

       ● Cineva îmi spune că imperiul american se clatină un pic prea tare. Ar trebui să ne pregătim pentru nişte timpuri destul de grele, curând. Zidurile se strâng din toate părţile etc.
       Ideea ar fi, nu muriţi în următorul deceniu… Vor fi printre cele mai interesante schimbări din istorie, de anvergura evenimentelor mari, categoria războaie-revoluţii-cădere de civilizaţii. Sau dimpotrivă, dacă doriţi plecaţi mai devreme, plecaţi cât mai e timp.
       Well. Cântărind ce-au trăit cei din 1935-90 nu mi se pare ireparabil nimic, ba chiar pare că am tras nişte cărţi destul de bune. Pe secvenţa lor au avut măcar 3-4 hapax-uri. Pe lângă ei, noi suntem în dramă – ei erau în tragedie.
       Ni se spune, iată ce se întâmplă cu o lume după ce absolutul moare. Şi am lăsat-o să se scufunde. Nu i-am spus, hei, o clipă, stai puţin, nu e o idee chiar bună.
       Nu aveam evident suficientă aderenţă la ea.

 

 

~

•18 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Conservatorii ar fi uneori acceptabili, dacă ar admite că ‘norma’ lor e nulă în aceeaşi măsură ca ura de sine pe care noi o prizăm. Ne-am lua de braţ fără probleme, râzând împreună de toate.

       ● Ce îţi ucide spiritul: tot ce te transformă într-un mediocru preocupat.

       ● În apartamentul de hotel, H. Weinstein încerca să convingă o actriţă debutantă că trebuie să treacă prin patul lui, aruncându-i ca argument suprem: ‘Şi Gwyneth a făcut-o’.
       Ideea că acea broască umană s-a putut atinge de chipul care încarnează deruta, tristeţea aristocratică şi fineţea absolută mi-a stricat toată ziua.

 

 

~

•15 iunie 2020 • Un comentariu

       ● ‘În Occident, astăzi, în Europa, ne mobilizăm mai spontan, mai uşor, contra Europei, contra Occidentului, decât contra inamicilor Occidentului. Fiindcă există o idee care s-a răspândit, mai ales în campusurile americane, dar în curând în campusurile din toată lumea. Ideea aceasta e că cultura europeană este, în ea însăşi, o cultură vinovată, că de la ea vin toate relele pământului: sclavia, colonialismul, rasismul, sexismul, homofobia. Deci, DWEM-ii (dead white europen male) sunt trataţi cu o foarte mare suspiciune, opera lor e deconstruită, şi există această idee că nu vom ieşi din rasism decât atunci când vom fi capabili, într-un anumit sens, să scăpăm de noi înşine. Şi asta dă o tonalitate complet diferită antirasismului. Altădată, antirasismul era o luptă pentru recunoaştere şi pentru egalitate. Acum, din partea ‘rasizaţilor’ [rasizat: non-alb – n.m.], cum se spune, şi din partea celor care îi sprijină, este o luptă pentru victorie, şi e o formă de degajare a terenului [literal: degajism – n.m.]. I se cere, într-un anume sens, Europei să se dez-europenizeze, pentru a fi la înălţimea misiunii care o aşteaptă, adică primirea diversităţii, a culturilor, a civilizaţiilor. Şi cred că această evoluţie e tragică’ (A. Finkielkraut, BFMTV, 12.06.2020).
       Ok, li se doreşte moartea. În fond, moartea. (I se doreşte moartea oricui e vinovat prin naştere. Culoarea pielii fiind ‘privilegiu’ în sine, e inexpiabil, nu există redempţiune.)
       Oare nu pentru că sunt morţi deja? Nu-ţi doreşti să moară cel care domiciliază deja la morga viitorului? Atacul se face în momentele de slăbiciune, în maniera de pitbull a oricărei civilizaţii. E revanşismul istoric cel mai natural din lume.
       Şi vrem să murim. Nu simţim oare asta în sânge, cântărindu-ne oboseala, povara, bâlbâiala alexandrină, apărând disperat statui, opere de artă, gesticulând în gol, oferind interminabile explicaţii, pierzându-ne umorul şi totodată apărând separatismul, secesiunea şi tot ce ne strangulează încet? H. Arendt remarca, enervată, ‘Când sunt atacată ca evreică, răspund ca evreică’. Când eşti atacat ca alb şi ca nimic altceva decât ‘alb’, această ridicolă argumentaţie de o stupiditate abisală, răspunzi îngălat ca alb şi nimic altceva, redus la un punct, la neant. Te întrebi pe cine păcălim, în afara noastră înşine. Împotriva cui protestăm, dacă nu a noastră, a fantomei care am rămas. Noi am făcut toate astea. Dorinţa fierbinte de a muri.
       Vom dispărea deci corect, ca nişte fantome bine-crescute, absorbindu-ne în ziduri.

       ● Virginie Despentes: ‘Sunt albă. Ies zilnic pe stradă fără acte la mine. (…) O albă – ca mine – circulă în [Paris] fără măcar să bage de seamă pe unde sunt poliţiştii. (…) Asta înseamnă să fii alb. (…) Pot să uit că sunt albă: asta înseamnă să fii alb’ (‘Scrisoare adresată prietenilor mei albi care nu văd unde-i problema’, France Inter). E adevărat, nu-i vezi niciodată, nu ţi se cer actele.
       Rasismul există. Marginal, individual, inferior, nicidecum ‘sistemic’ şi celelalte.
       Nimeni nu mai apără azi poziţii rasiste. Nimeni. Poate în afara a vreo mie de rătăciţi cu toţii, în America şi Europa luate împreună, care trăiesc în iluzia suprematismului într-o grotă şi fac saluturi naziste. Nu găseşti pe nimeni, în epoca noastră, care să mai creadă cu adevărat în rasism şi să-l justifice.
       De unde şi forţa incredibilă a absurdului. Nu voi mai crede niciodată că tirania e ceva impus de nişte Stalini sau de nişte tancuri sau de inşi malefici, aceste naraţiuni de sfârşit de sec. XX, prea superficiale, realmente pentru debili. Implorăm tiranie. Ne trântim cu capetele de pământ, cu creştetul lovind ţărâna, cu mâinile împreunate, şi o supliem să vină.

       ● ‘În felul acesta, cei care erau nimic au devenit în fine totul… şi, asemeni pendulului de ceas, cei care erau totul au căzut în neant’ (Sollers, Médium).
       Nicăieri, nimic, nimeni.

 

 

~

•13 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Dreptul de a purta armă e o cucerire a stângii, nu a dreptei. Înainte de vreo Constituţie americană şi de amendamentele ei, e statuat de Revoluţia franceză, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789. Dreptul oricui de a purta armă era postulat în numele dreptului natural. L-a propus Mirabeau, dându-i şi formularea, acceptată imediat – puteai deţine acasă până la 3 kilograme de praf de puşcă, cantitate socotită suficientă. Pentru ei, dreptul la apărare era garantul libertăţii civile şi politice a cetăţeanului, spre a fi siguri că niciun guvern, corp oligarhic sau de clasă nu se îndreaptă împotriva poporului fără ca acesta să se poată apăra. – Motivul simplu e acela că, înainte, numai aristocraţii aveau dreptul să poarte armă, deci să ia viaţa (ei, în numele aristocraţiei de drept divin). În special spadă, mai puţin pistol, dar în sfârşit, ucideau scurt numai pentru că nu te dădeai la o parte din faţa caleştii sau aveai o căutătură suspectă, nu se făceau anchete, insul lăsa leşul pe caldarâm, scotea sabia din el şi pleca mai departe. Uităm azi că e profund revoluţionar, egalitarist şi progresist dreptul de a purta armă, că înarmarea poporului pentru apărare e o cucerire democratică fundamentală a Modernităţii.
       Una subtil retrasă, puţin câte puţin, mai târziu de toate regimurile etatiste… Abilul Weber a propus ca statul să deţină monopolul violenţei legitime (armată, poliţie, bastonade de stradă etc.), ceea ce punea o abstracţie delegată, un intermediar – statul – între Cetăţean şi dreptul la Viaţă; regimurile constituite au copiat bucuroase şi totul s-a dus delicat pe apa sâmbetei.

       ● E ciudat, nimeni nu prevedea asta. Oameni care îngenunchează umilindu-se, care spală picioarele altora, un arhaism extraordinar şi un regres, profi care tac îngroziţi să nu zboare cu tenure cu tot, ziarişti care pălesc la o eroare de exprimare, animatori tv care invită înspăimântaţi numai minorităţi în studio, dând din cap la tot ce spun, reviste care ilustrează brusc paginile prin 90% fotografii cu minorităţi, teoreticieni ai ‘totalitarismului’ care se uită în altă parte fluierând, caricaturişti care ridiculizează libera exprimare, firme şi mărci care fac liste de aderenţă ideologică dezirabilă, anti-mccarthyişti care nu văd mccarthyismul, denunţurile şi epurarea din faţa ochilor, artişti brusc preocupaţi de altceva, istorici în stază, politicieni vorbind despre vreme, pragmatici scrutând stelele, curajoşi care se bâlbâie cufundaţi în ei înşişi sau intră în hermeneutică defensivă, un babilon uman adorabil, întâmplat pe lume fără nicio ameninţare, fără vreun regim totalitar şi fără spectrul pierderii vieţii, în inima celui mai liber teritoriu politic din lume.
       De. Ce. Nu.
       Istoria e asta.

Screenshot-M. Baldwin-       ● Nişte tipi distrug o statuie din Philadelphia a unui antirasist şi aboliţionist notoriu, M. Baldwin, care a pierdut din avere în XIX pentru că-i apăra pe negri, a construit o şcoală pentru populaţia de culoare şi i-a plătit pe profi din banii lui etc., înfruntând zeflemiseli şi reprimande, cu vreo 30 de ani înainte ca aboliţionismul să fie o realitate. I-au vopsit faţa cu roşu, o tipă se aburcă să-i pună un laţ după gât. (Am văzut asta şi anul trecut, cu statuia lui Voltaire, în arrond. 6.)
       Prima dată mi-am spus: ar trebui făcute brigăzi stradale ale istoricilor. Să li se dea abţibilduri cu buline – verde, galben, roşu – pe care să le lipească de soclul statuilor. Verde – tip pozitiv. Galben – ins controversat, cu ceva la plus şi la minus. Roşu – băiat rău. O wikipedia murală, pentru toţi. Dacă o statuie are 4-5 buline roşii, întrunind majoritatea istoricilor…
       …Apoi, vechiul tropism libertar te încearcă din nou. Nu. De ce n-ar arunca totul în aer. De CE. De ce nu i-ai felicita, mai degrabă. Ce contează cât de stupizi şi elementari sunt vandalii, dacă necesitatea lor apare presant într-o epocă. Creştinii care au pus mâna pe Roma au decapitat toate statuile de zei sau împăraţi. A scăpat Marc Aureliu, semăna cu Constantin, inscripţia dispăruse şi nu erau siguri. Să fim puţin hegelieni, tot ce e real e…
       Întotdeauna am ţinut, în istorie, cu tipii de la demolare… Cu cei care distrug paharul, în locul sticlarilor care transpiră să-l pună pe lume. Piruetă, clătinare ezitantă, izbitură de podea, în mii de ţăndări. Nu ştiu ce atracţie ciudată a vidului, estetica distrugerii e o etică, şi nu doar în absolut. Puţin Wagner, puţin Mahler pe lume. Surâs. Există şi un spirit al timpului, mai există şi un destin. Da, aşa trebuie să fie.
       O ridicare din umeri. Ochii sunt întredeschişi. E egal. Există undeva nişte ţigări de foi, un martini. O pasăre trece pe cer, foarte vioaie, descrie zigzaguri ciudate.

 

 

~

•12 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● BHL: ‘Dacă acceptăm ideea că poţi dezmembra statuia unui om care a eliberat Europa de nazism, atunci mergem spre catastrofă. E o ignominie, e fascism. Pot să fie de stânga, sunt cu toate astea nişte fascişti’ (rant uluit la France 24).
       Ce importanţă are a cui e statuia. Se înţelege că dacă Churchill nu trebuie dărâmat, alţii ar putea fi totuşi, Marx etc. Problema centrală e că nimeni nu poate scoate nicio statuie, nu fără o consultare democratică – oraş, stat, ţară -, fără a consulta voinţa generală. Indiferent ce film e cel interzis, ce operă de artă. Că nimeni nu-ţi poate spune că nu eşti matur suficient încât să ai afinităţi elective, voinţă proprie şi deprinderea de a forma gânduri. Problema e prezumţia de imaturitate perpetuă, reducţia majorităţii democratice la subiecţi copii. – Subiecţii copii nu pot niciodată vota, democraţia e intrinsec imposibilă. Vis al elitei oligarhice, corp constituit care trebue să dea tutela pedagogică şi direcţiile binelui.

       ● Aminteşte-ţi, ironia e ceea ce împiedică romanul să devină o teză.

       ● Mă întreb dacă ipoteza Eminescu nu era adevărată: ce ar fi fost să fim ţară catolică, pentru istoria noastră. Ne tot revendicăm de la ‘icoana palidă a Bizanţului’ (Cioran), de parcă n-am simţi că tot sub ortodoxismul rus am fost şi tot spre el tânjeam mimetic. Toate pisaniile noastre de pe frontonul bisericilor sunt în chirilice, pentru orice străin e limpede sub ce istorie suntem. (Ţin minte cum îmi lăuda Cleopa călugării ruşi de odinioară care, ajunşi în România în refugiu, purtau pe sub sutană lanţuri de 30 de kilograme şi practicau asceze ciudate… Îi străluceau ochii. Nu spre Athos se uita admirativ, ci spre Est.) Simţi că tot la mentoratul tip Zosima suntem.
       Ortodoxia este totuşi: inaderenţă la istorie. Timp mort. Târâre prin veac, spre viaţa de apoi – singura. Un popor şi aşa placid ca al nostru, înclinat spre resemnare, fără verticală a îndrăznelii sau agresivităţii, mai avea cu greu nevoie de asta. Ortodoxia nu e vinovată în sine şi nu trebuie acuzată pentru natură, a fost un anacronism cald, de refugiu. Dar ne-a turnat puţin plumb în aripi, la un popor care nu avea aripi.
       (În fond cu aderenţa la o Europă unită, ar fi trebuit să avem şi o biserică unită. Paul II a simţit asta. Proiectul ar fi fost dublarea unui sincronism istoric cu unul religios, un teritoriu comun căpătând şi un suflet comun. Limbă latină, religie latină – totul ne îndemna către asta, în fond era tractarea ţării pentru totdeauna din Est. Dar nici ei n-au oferit nimic pentru orgoliul nostru tranzitiv, ecumenismul era un blabla, şi sunt într-o fază de slăbiciune devastatoare. Numai catolicii integrişti, cei cu slujba în latină etc., se mai ţin încă bine pe un picior, în rest suflă vântul.)
       Când se va gândi aici un salt istoric – revoluţionarist – ea nu va fi alături, va veni ticăind din urmă. E plăpândă şi temătoare. Când biserica ta nu te ajută la edificarea istorică, nu ai un suflu prea mare în pânze. Nu era făcută să treacă prin chestia ciudată numită Istorie, ci să salveze individual, suflet cu suflet, lipindu-se umil de puterea care-i permitea în tihnă asta. N-a iubit răzmeriţele, plângerile ţăranului frământând căciula în mână, a fost cu puterea, cu ierarhia, n-a iubit emanciparea, n-a iubit mai ales – deloc – viitorul. Catolicitatea e un soi de destin asociativ-afirmativ, ortodoxia un destin disociativ, de statu quo, încremenire. E bună, asemeni unei perne – caldă, confortabilă, dar nu mergi cu ea la luptă.
       Nu ştiu unde am fi fost, anacronismul e imposibil. Poate că aveam alte alianţe, un teritoriu geografic mai larg decât astăzi. Poate, un altfel de destin.

~

•8 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Design-ul tip înghesuială artistic-eclectică merge foarte bine pentru tipul ăsta de apartament. Numai că încep de la 20 de milioane, asta dăunează întrucâtva înghesuielii.

       ● Titlu de cronică, la un roman oarecare din America: Beautiful places to die.
       (Întotdeauna l-am detestate pe Tocqueville, pretenţios fandosit cum nu e altul, ieşit parcă din spiritul german al prostiei sistemice, mai penibil chiar decât prietenul lui, Gobineau. Oricine îmi cita din el sau îl pomenea, doar, era mort pentru mine. De atunci, a trecut vremea. Am mai moderat radicalitatea peremptorie… Nu şi dezgustul, am observat.)

       ● Trebuie să înveţi – şi e cel mai greu lucru – că actualitatea nu există.
       Uneori ajunge până la tine, e o molimă şi îţi pune o mască pe figură. Alteori te ia la război. Doar că nu există. Actualitatea e un zgomot care se întâmplă pe strada cealaltă.

 

 

 

~

•6 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Prima ‘religie’ în America începe să fie cea a necredincioşilor. Basculare antropologică în această ţară definită de ‘In God we trust’, sfârşit al Americii tocquevilliene. Europenizare tacită. Protestantismul scade, catolicismul e în creştere (mexicanii), dar în general lucrurile se duc în jos.
       Curios cât de repede s-a întâmplat totul.

       ● Când era mic, învăţătoarea i-a scris lui B. pe fişa şcolară: ‘poate mai mult’.
       Vorbele, summa critică a vieţii lui, l-au urmărit tot timpul, i s-au părut cea mai întemeiată întâmpinare făcută scrisului său, vieţii, destinului şi n-a mai scăpat niciodată de percutanţa lor ciudată. Când bea puţin sau ia o linie de cocaină, începe, timid: ‘Când eram mic…’.

       ● Revoluţia culturală din America nu e maoistă. Se spun naivităţi dezarmante. E o revoluţie culturală pur elitaristă. Elita conduce prin ridicarea minorităţilor, împotriva claselor populare cu revendicări sociale. Societalul împotriva socialului – e marele truc. Stânga nu mai există: doar ‘progresismul’ (stânga societală). Clasele populare nu mai există – în media, nicăieri -, muncitorimea nu mai există, revendicările sociale (salarii, condiţii de muncă, de trai, viitor etc.) s-au evaporat ca prin minune, paradisurile fiscale, noile achiziţii de insule, glosele din Forbes nu preocupă şi nu mai întrunesc dezacordul nimănui. Totul e minoritarism civic: drepturi civice, nu sociale. Niciodată sociale.
       Elita are strategia asta de 40 de ani, inspirându-se dintr-o deviaţie bizară a Frankfurter Schule: îţi aşează în faţă draperia minoritaristă – încurajând orice naraţune de revoltă specifică, negri, femei, genders, universităţi etc. – şi, îndărătul ei, se îmbogăţeşte seren. E o linişte pe care n-a mai avut-o de mult: ca prin miracol, nimeni nu mai vorbeşte despre ea… Cum deţine 95% din media (la propriu), poate face asta simplu. Se vor vedea albi căzuţi în genunchi, cerând-şi iertare că sunt albi şi ‘renunţând’ la privilegiul de a fi alb. Nu şi bogaţi cerându-şi iertare şi abdicând de la privilegii. Vreodată. Subiectul nu există. Căci nu e acel tip de revoluţie culturală…
       Black Blocs şi Antifa se înşeală lăsându-şi spontaneităţile finanţate de elită. Se vede că sparg şi apoi se dau graţios la o parte din faţa vitrinei, lăsându-i pe alţii să fure, că nu iau niciun televizor sau parfum scump de acolo: pe toate le au acasă… Taxa lor la universitate pe 4 ani, plătită de părinţi, costă cât tot magazinul. N-ar trebui să arboreze măşti pe faţă, ci Ţipătul lui Munch. Căci cât timp se va vorbi despre minorităţi în societate nu se va vorbi, nicio secundă, despre capital.
       Elita îşi cumpără, în aceşti ani, ceea ce n-a avut niciodată, o conştiinţă: sprijină emanciparea semenilor. Companiile, titanii Tech, media, toată lumea bună.
       Lucrurile arată ca în titlul piesei lui Sartre, Târfa cu respect. E dificil să fii târfă şi să pretinzi respect în acelaşi timp, ele sunt posibile dar nu le poţi avea simultan: dacă te prostituezi e pentru că deteşti ‘respectul’ convenţional, iar dacă eşti respect (lege morală) nu eşti târfă. E o contradicţie în termeni. O contradicţie în termeni este elita cu o conştiinţă socială. În general când le doreşti existenţial pe amândouă, şi hoţia şi onoarea – şi untul şi banii de unt, cum spun francezii -, să joci în viaţă pe ambele tablouri, planul material şi cel moral, acela e nivelul chutzpah al neruşinării, dar şi încununarea abilităţii supreme. E foarte greu de atins. Elita a încercat asta 1000 de ani, fuzionând cu religia şi statul. Apoi au venit revoluţiile. Nu s-a simţit niciodată bine cu ea însăşi, în ultimele 3 secole, doborâtă de remuşcări, când citea o teorie economică din care rezulta că trăieşte din plusvaloarea altora. Acum – au înţeles. Cât timp se vorbeşte despre minorităţi, ei scapă. E cea mai mare descoperire istorică a clasei lor. A vieţii lor.
       E pentru prima dată când spiritul elitei dansează. Iată-i şi cu bani, şi morali. Iahturile plutesc divin. Jet-urile private sunt în hangare. Copiii de bogaţi ies din universităţi ‘woke’ şi îşi încasează moştenirea de miliarde. În acelaşi timp. Pentru prima oară fără remuşcare pentru urmaşi. Pentru prima oară – în toată istoria. Conacele cu colonade albe strălucesc în zone protejate, cu bariere şi poliţie proprie, răspunzând într-un ţărm de ocean. Orice punct al lumii este tangibil. Orice este; orice poate să fie. E sublim.
       E paradisul.

 

 

~

•5 iunie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Bietul B.-H. Lévy scoate o carte despre virus. Pe linia eternă Foucault, ‘biopolitică’. Foarte bucuros etc.
       Nimănui nu-i mai pasă.
       Într-o apariţie recentă: bătrân, slab, bâţâindu-se puţin, cu un maxilar emaciat. A citit prefaţa. Vid. Gesticulaţie teatrală de menuet, cu o mână ţinută în sus, însoţind accentele. Cuvinte sforăitoare, rostogolite fără nicio idee, spărgându-se albe de ţărm. Ştie cineva să se oprească? Nu, nimeni. Nici Nabokov n-a ştiut, nici Updike, nici Bellow, mentorul lui Amis, deşi în ultimul deceniu scria tot mai prost. Cum nu ştie nici Amis. 70-80 mai ales, acolo pare să fie dezastrul.

       ● Câţiva ziarişti germani fuseseră îngroziţi să-l găsească pe Beckett într-un azil de bătrâni. După moartea soţiei lui, s-a dus singur. Cu aceeaşi indiferenţă. Era într-un loc apropiat de cartier. În urma unei căzături, a acceptat să se interneze acolo. Lumea s-a restrâns pentru el: Irlanda, Franţa, de la câteva limbi vorbite la una, arondismentul XIV, grădina azilului, azilul, camera, somnul, coma.
       Avem impresia că îmbătrânind ni se micşorează doar zilele. Şi spaţiul se duce naibii.

       ● Încurajările sunt o cale complet greşită ca să ajungi la tine. Toată moda utilitaristă, ‘motivaţională’, stârnită de Carnegie acum 100 de ani, o naivitate curioasă.
       Un ins care nu-şi cunoaşte impostura nu mai poate fi salvat.
       Trebuie să porneşti de la o părere proastă, deci adevărată, despre tine. Să ai coşmaruri în care ţi-e dezvăluită impostura, în mijlocul unei mulţimi. Să te uiţi în jur şi să te miri în fiecare zi cum de ceilalţi nu-şi dau seama că nu eşti absolut nimic. Trebuie să ajungi la un salt în vid, în vidul propriu, ca să ieşi pe partea cealaltă curăţit, senin.
       Ce se întâmplă cu noi e o osificare continuă. Din zi în zi, din an în an avem dreptate şi tot mai dreptate, aşezăm straturi de impostură peste straturi de certitudini, devenind fiinţe ştiutoare, care închid cercurile, care nu mai pot înainta, vedea; tipi care au murit.
       O depresie – aproape reală -, o tristeţe cognitivă, atingerea punctului cel mai de jos în reflecţie e singurul lucru care îţi mai dă o şansă la decenţă, recul mental, adevăr. S-ar putea să nu vină. Roagă-te să vină. Sunt toate şansele să nu ajungă la tine niciodată. Să mori în timp ce erai mort de 20 de ani.

 

 

 

~

•1 iunie 2020 • Un comentariu

       ● De ce discuţia despre vinovăţia albilor, sclavagism şi colonialism e inutilă şi o non-problemă în istoria ideilor, iar ‘studiile postcoloniale’ o mini-vogă ridicolă. Nu fiindcă toate astea n-ar fi pătat destul memoria colectivă şi aventura umană. Ci fiindcă şi aici nefericiţii ‘albi’ ies mai bine, mult mai bine, de departe mai bine decât toată lumea.
       Sclavagismul e prezent în toate societăţile, la toate popoarele. Cine îl abolesc primii? Eşti nevoit să constaţi: albii. În toată istoria lumii…
       Coloniile au existat peste tot şi la toate popoarele. Cine renunţă cei dintâi la ele, sistematic şi generalizat? Aceşti albi…
       Tot ei, primii, le dau acelor popoare aparatul ideatic şi critic, ideile, pentru baza teoretică a luptei. De ex., ideile anti-sclavie neagră nu s-au născut în Africa etc., ci pe continentul european. Cei mai onorabili şi importanţi militanţi negri, Frantz Fanon ai acestei lumi, îşi iau ideile de eliberare din Europa, din corpus-ul ei teoretic. Toate conceptele mari de eliberare de azi – drepturi, libertăţi, independenţă, contract etc. – nu au fost produse în marile culturi ale Asiei, nici în America de Sud, în Alaska, în India.
       Albii stau atât de bine, istoric, la bilanţurile morale, încât îşi vine să intri în pământ.
       Istoric, sclavagismul e prezent în toate societăţile. Grecii cei democraţi erau sclavagişti, Pericle era, romanii erau, americanii au fost şi le e ruşine până azi etc. Negrii nu au fost luaţi sclavi numai de albi ci, înainte, şi de arabi şi asiatici etc. Au existat şi sclavi albi, destui, cineva de la Yale calcula că au fost 1 milion şi ceva. Pentru a nu merge şi în Asia, unde, cu chinezii, mongolii etc. avem la indigo aceeaşi poveste, până în micul Bengal s-au găsit câteva mii de sclavi negri în sec. XV, înaintea invaziei engleze. Sclavagismul defilează universal, crud, în toate spaţiile şi epocile.
       Ce e diferit? Doar faptul că o singură civilizaţie, cea creştină, a fost aboliţionistă. Prin gânditori mai întâi – câmpul ideilor umaniste, enciclopediştii, Voltaire etc. -, apoi prin oamenii politici, care elaborează carte şi extrag din ele principii constituţionale. Civilizaţie care practică ea însăşi (marginal), dar apoi aboleşte sclavia. Prima. Cu alte cuvinte, la momentul dat, singura.
       Idem în privinţa coloniilor. Au existat peste tot, vreme de mii de ani, fluxuri coloniale întregi, amestecate cu fluxurile migraţioniste: ca regulă generală un trib, oricât de mic, nu se mulţumea să învingă un altul ci socotea că e bine să-l şi colonizeze: să-i numească un şef sau guvernator, să-i exploateze bogăţiile pe termen lung şi să-i impună cultura dominantă. Întinderea procedeului e atât de uluitoare, încât, în istorie, dacă nu ai avut colonii, dacă n-ai fost cuceritor, înseamnă de obicei că ai fost tu însuţi colonie a cuiva. Teritorializarea a fost un instinct atât de puternic, încât independenţa neutră de tip ‘helvetic’, de azi, a rămas un mit imposibil. Toată istoria statelor de azi e rezultatul invadării, colonizării şi protectoratelor perpetue, ca într-o mişcare browniană smintită: romanii pe greci, gali etc., islamul jumătate din Africa, iar azi un sfert din planetă, otomanii fragmentar Europa de Est, Asia, Africa, Siria şi Libanul, spaniolii pe americani, vikingii pe normanzi etc., scandinavii pe germani, germanii pe camerunezi ş.a.m.d. Imperii africane vechi, ‘negre’, au colonizat tot ce-au putut în jur – regatul Aksum, regatul Abisiniei, imperiul etiopian, imperiul ghanez, imperiul Mali etc. Nu e ceva ce ţine de albi, de negri, de tipologii şi fenotipuri, epoci sau trepte de dezvoltare, avantaje geografice.
       (Recomandabil e să nu faci lista filozofilor care, de la Platon şi Aristotel, au justificat în toate epocile sclavia, pentru ca argumentele să nu te deprime pe deplin.)
      Ce e diferit? Excepţionalitatea de parcurs a Occidentului. Vestul e singurul care eliberează colonii. Se va spune – şi o spun mereu – că ele, coloniile, s-au eliberat, prin războaiele de decolonizare. Doar că e o iluzie naţională frumoasă, un mit istoric inaugural, pentru aceste ţări. Revoltele pot să existe, desigur. Dar, de obicei, o revoltă era masacrată, se strivea în sânge – romanii făceau mereu asta în colonii etc. Statul colonizator trimitea mereu armata, ca procedură generală. Doar că în aceste cazuri statele europene hotărăsc să nu o trimită şi, post-1945, permit, ba chiar în consens încurajează procesul de decolonizare, autodeterminare şi independenţă al anilor 1950-60, introducând apoi acele naţiuni în ONU şi în toate structurile internaţionale. Au existat dintotdeauna revolte ale sclavilor, Spartacus etc. Nu înseamnă că n-au fost reprimate şi strivite. Militanţii locali pot spune: ne-am luat libertatea. Forţa colonială ştie însă: de asemenea, v-am acordat-o.
       Pentru a rezuma procesul istoric dezesperant:
       – sclavagism: întreaga umanitate. Abolirea sclaviei: Europa (plus America).
       – colonialism: întreaga umanitate. Abolirea coloniilor: Europa.
       – idei sclavagiste şi colonialiste: toate culturile. Idei aboliţioniste: Europa.
       – vinovăţie: întreaga lume, dintotdeauna. Merit: Occidentul, în 2 secole.
       O evidenţă e o forţă asertivă strivitoare prin ea însăşi, astfel încât reluarea argumentelor ignorând-o trebuie să plece de la rea-credinţă.
       E vreun pericol ca orgoliul primatului istoric, întreruperea lanţului aservirii, să se răstoarne în superioritate morală, în vreun ‘suprematism alb’ de o natură sau alta? Prea puţin probabil. Mai degrabă societăţile occidentale vor avea tendinţa să se acuze. După o sinteză critică, un calm şi o ruşine generală se aştern peste toate. Post-hybris, societăţile noastre dezvoltă de obicei o teorie a remuşcării, întreţinând un supraeu pedagogic. La 50 de ani odată producem câte o teorie care ruşinează occidentalismul. Ea e în general binevenită. Orice lider occidental ajunge, în felul ăsta, aşa-zicând gata ruşinat la putere, într-o ţară gata vinovată, precaută, stinsă, fără pretenţii megalomanice. Dolorismul istoric, dorinţa profundă de a suferi privindu-te în oglindă, ideea – prezentă în teorie şi în artă – a expierii unei vinovăţii adânci, trans-temporale, ontologice sunt potrivite pentru a inhiba egoul de civilizaţie şi a instala un echilibru. Negativul e pozitiv şi pozitivul, negativ, pentru sine. Strigătele ‘Kill the white men’, ‘Shoot the white folk’, care s-au auzit zilele astea în revoltele de stradă din America, din partea minorităţilor, după ce au fost ani de zile hashtags, linii hermeneutice în universităţi sau sloganuri de protest, sunt inutile. Ne ocupăm. Sunt două secole de când Occidentul a înţeles asta.

       ● Văzut documentarul despre J. Epstein (Netflix). Meh movie. Mărturii puternic distorsionate de falsitatea etosului ‘american’, de multiplele cortine pe care le pun între realitate şi conştiinţa socială, între ce sunt şi ce se aşteaptă de la ei – poveste veche. În niciun fel cazuri MeToo, cam toate victimele erau în complicitate morală, fuseseră plătite, recrutau la rândul lor victime etc. într-un carusel morbid; invocând apoi imposibilitatea consimţământului.
       Dar nu era despre miliardari, sibariţi de interes constant, ci ‘doar’ despre un milionar (6-700 de milioane…), în plus nu moştenitor de familie ci self-made şi activ în ‘afaceri’. Ceea ce cobora interesul spre nul. Ar fi putut fi interesantă latura socială, măcar. Relaţiile de putere, semnificative dar nu importante – foşti preşedinţi, foşti miniştri, notabili ‘monarhici’ secunzi.
       Singura noutate, despre care nu se vorbise niciodată, e complicitatea morală a soţiei lui. După mărturii: totală. O bisexuală care participa la threesome-uri sau doar asista binevoitor şi voyeur – după ce o instruia ea însăşi pe fată. Doi perverşi de vârsta a doua, în fuziune totală, credincioşi unul altuia, protejându-se, participînd la partuze (deghizate în şedinţe de masaj etc.) cu minore – postpubere totuşi. Clasic, latura interesantă, şi veche, a perversiunii elitelor. Nu diferită de Vechiul regim, în faza sa ultimă. Elitele se plictisesc. Ele nu pot avea moravurile mulţimii şi codurile ei. Sentimentul de impunitate – dar şi melancolia, suferinţa reală. Tipi deloc senini etc.
       Detaliile vieţii, mediu interesante. Reşedinţele, casele pe câte o insulă, mediu interesante. Anturajul, obscur. Cum era făcut pe grilă ideologică, n-a explorat exact latura socială de grup închis, singurul lucru interesant acolo pentru exploatarea unei naraţiuni. A şchiopătat de ambele picioare.

       ● Cafenea. Pe stradă, mai multe fantome.

 

 

~

•30 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● De prin anii ’80, media nu mai e contraputerea (critică), ci a devenit puterea. Sunt noii preoţi ai religiei dominante a elitei – globalism, liberalism, minoritarism, ecologism. Sermonizează opozţia, excomunică ereticii şi rebelii, păstrează puritatea credinţei, ţin lecţii populaţiei explicându-i că nu e – şi de ce nu e – bine ce gândeşte.
       Pe internet, oamenii se pot elibera vag de magisteriul media. Cea care cere în fiecare zi ca internetul să fie cenzurat e deci media clasică.
       A mai existat asta o dată: apariţia tiparului. Oamenii nu puteau şti ce se afla scris în Biblie, preoţii erau cei care livrau informaţia. Când apare imprimeria, scrierile se liberalizează, fiecare poate avea în mână o Biblie şi preoţii iau foc indignaţi că şi-au pierdut auctoritas-ul – urmează curentele reformiste, războaie religioase decenii bune etc.
       Apostolii de azi ai adevărului, sinodul Media, tremură de indignare, dar sunt mai ales destabilizaţi. Se întreabă dacă ăsta e viitorul. Rolul lor de mari preoţi e contestat. Au pentru întâia dată un concurent, sunt în pericol să piardă primatul dogmei. Ştiutorii nu suportă emanciparea mulţimii, şi numesc tot ce nu sunt ei cu insulte şi noţiuni-stigmat – azi, ele sunt: fake news, ‘diviziune’, complotism, ‘populism’ etc. Evident că există complotisme, fake news, dar la nivel sistematic insignifiant, afectând mereu mulţimile până la un plafon de sticlă. Atribuindu-le un caracter general şi bombastic, ascund adevărul hipertrofiind. Diviziunea e normalitatea însăşi (orice preşedinte sau şef politic adevărat, tip de Gaulle etc., divizează drastic şi creează un clivaj pe toate temele mari), uniunea e o catastrofă. Iar populismul – cu variantele: electoralism, democratură, plebeianism, ohlocraţie etc. cu care elitele numesc clasele populare şi marginale – nu e vizat decât ca nume pur şi simplu al democraţiei – puterea poporului -, contorsionat abil în insultă.
       Evident, internetul e o pubelă; dar nu e numai asta.
       Penibila încleştare a momentului etc.

       ● Alec Baldwin, îngrijorat că tot ce făcea New Yorkul să fie un loc special va fi, acum, asociat cu răspândirea bolilor: densitatea de populaţie, spaţii comune – teatre, muzee, baruri -, locurile vibrante, vii, care dădeau farmecul urban. Nu doar la epidemia curentă, dar pe viitor, se va spune, se va gândi: a, oraşul acela plin de imigranţi şi unde poţi să te îmbolnăveşti… B. mai are o casă în Long Island, cu grădină, se poate destinde acolo, dar când se întoarce în Manhattan e în spleen. La fel pentru Paris etc. Urbanitatea – ideea de densitate umană -, devenită o problemă. Pentru Cioran, Franţa se defineşte prin conversaţie şi prin stomac. Două abilităţi retrase acum scurt.
       Toate astea vor trece; dacă totul merge bine. În doi ani vom râde etc.
       Dar teama s-a asimilat subtil în metabolismul urbanităţii. Circulaţia e liberă de vreo săptămână-două, iar străzile abia sunt 20% populate. O ezitare, retractilitate, derută. Au ieşit la termenul ştiut. Oamenii au reintrat în case fără să le spună nimeni.

       ● Tipi care cred că Isus se scrie cu ‘doi de i’, deoarece aşa se scrie în… greacă.
       N-avem noroc. Nu putem ieşi din grotesc, e destinul nostru.
       Oare totul va fi de mâna a doua. Ever.

 

 

~

•28 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Un tip care face un portret se descrie în realitate pe sine. De ce să-i reproşezi unui pictor că n-a lăsat un autoportret posterităţii – Caravaggio etc. Reprezentându-i pe alţii, n-a făcut decât asta. E la fel în privinţa amatorilor de portrete scrise, literare, cu cât mai crude şi mai răutăcioase cu atât mai fidele. Ca să ştii cum arată un ins pe dinăuntru, te uiţi la sarcasmul demonic cu care îi încondeiază pe alţii, fiindcă urăşte exact ce presimte în el.

       ● Contradicţiile ‘vieţii’, pentru a vorbi ca portăresele.
       – avem aspiraţii către non-finit, dar suntem finiţi;
       – ne purtăm ca şi când am putea trăi, deşi ştim că vom muri – ba chiar creăm şi urmaşi pentru a-i împinge spre neant (nu putem fi asemănaţi decât cu fiinţe care se aruncă de pe o stâncă, dar nu înainte de a crea alte fiinţe care se vor arunca de pe stâncă);
       – vrem să facem lucruri esenţiale şi facem lucruri imediate.

       ● S. Tesson crede că aplauzele şi ovaţiile din balcoane, în fiecare seară, sunt ‘noua liturghie laică a Franţei’; încep seara ca o vecernie etc.
       Niciodată nu mi s-au părut mai sinistre aceste aplauze. Acel ‘mulţumim că muriţi pentru noi, continuaţi, nu uitaţi să veniţi şi mâine’, pe care-l afirmă, are ceva atât de cinic şi grotesc, încât e uluitor. Numai frica ne-a făcut să ne pierdem capul şi să nu vedem asta. Ar trebui răsplătiţi discret, creată nu ştiu ce medalie, un ordin sanitar, găsită o încadrare bugetară specială pentru ei, totul în discreţie şi decenţă, fără americanisme vulgare şi tapaj ceremonial. Încurajările de corida, din tribune, sinucideţi-vă pentru noi, e minunat – sunt tot ce-a găsit mai oribil o populaţie înfricoşată (într-un mimetism media global, de altfel), şi vor rămâne o perpetuă stupoare pentru noi mai târziu, când ne vom aminti lucrurile. Dacă lumea de mai târziu va mai practica ceva asemănător cu autoreflecţia, cu normalitatea mintală.

 

 

~

•26 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Copertă şi articol (p. 21) în Post, după ce un redactor a văzut, la 4,30 dimineaţa, americani strângându-se la coadă lângă o biserică catolică din cartier, fiindcă aceasta oferea alimente gratuit.
       Supa săracilor – poate din ’29 în New York nu s-a mai văzut asta.
       Şi aceştia sunt newyorkezi puri şi duri, jumătate dintre ei sunt genul ‘Împrăştiaţi-mi cenuşa în Central Park’. Poate numai parizienii mai au un ataşament aşa de morbid şi exaltant pentru oraşul lor, îl personifică, îl povestesc, îl invită la masă în conversaţie, suferă pentru fiecare colţ dispărut, ştiu care clădire sau magazin a pătimit mai mult în război şi ce locuri de azi sunt interesante.
       Şi acum, asta.

       ● Ok, e poate ridicolă deplorarea ‘cafenelelor’. Dar Europa e cultura cafenelelor, de cel puţin 300 de ani. Cultura nu se mai face în saloane, amfiteatre, teatre sau instituţii, unde apare cineva şi citeşte. Parisul, Viena, Berlinul, sediul modernităţii şi al tuturor avangardelor artistice din Vest şi Europa Centrală, au însemnat cafenele, au găzduit idei şi mişcări petrecute prima oară şi enunţate în nişte terase, cofetării, restaurante, cafenele.
       Şi apoi, strada arată aşa de urât fără. Parcă toate oraşele sunt în al Doilea război şi ocupate de nemţi.

       ● Oricine gândeşte politic în termeni de ‘noi’ şi ‘ei’ (ar trebui să spun: oricine crede că nişte Noi şi nişte Ei există), chiar dacă e strălucit, e prea devastator arierat pentru a fi interesant. E în Cretacic.

 

 

~

•25 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Un ‘consiliu constituţional’ a decis în Franţa în favoarea religiilor (materia închiderii bisericilor). Dar plângerea a fost făcută de asociaţii tradiţionaliste, catolice integriste, cu alte cuvinte de public iar nu de biserici. Întreaga structură ierarhică a tăcut, niciun protest, nicio cerere.
       Ţinuta bisericilor europene: cât de stranie, în epidemie. Derută primară. Îşi cereau iertare că există, mirate ele însele: prin urmare, încă suntem aici. Dacă n-ar fi fost câţiva ‘nebuni întru Domnul’, care s-au opus individual cu patologii complotiste – ar trebui scris cândva despre utilitatea socială salvatoare a nebunilor, aceste seismografe -, ai fi zis că bisericile au fost şterse de pe faţa pământului. Vest şi Est deopotrivă. Papa vorbeşte ca un ONG – migranţi, ecologie, măreţia islamului etc. -, iar restul ierarhiei nu oferă nimic. În Est, niciun raport cu realitatea sau istoria; pasivitate debilă în faţa mersului lumii. Da, facem slujbe singuri, în biserici goale, pentru ca oamenii să ne vadă pe ecrane cum intermediem între zeu şi absolut nimeni. Din ridicoli, ridicoli la pătrat. Da, ţinem măşti pe figură, ca să arătăm într-un contrast cât mai baroc cu ambientul sacral – noi care înainte sărutam rănile leproşilor. Spuneţi-ne pe ce picior să dansăm, vă vom cere doar muzica.
       Cel mai grav a fost asta, regimul ontologic. Entităţi dispărute, camere pustii.
       Dintre cele două motive pentru care, din jumătate în jumătate de milă, dai peste o turlă de templu în orice oraş al lumii, unul e fireşte moartea, dar celălalt a rămas sensul Răului. Vrei să ştii, dincolo de cauzalitatea ştiinţei, de ce se întâmplă un fenomen; vrei o explicaţie misterioasă, improbabilă, absolută (pentru cele cauzale e destul să deschizi ziarul). Dacă zeul există, de ce permite răul – şi diverse variante de teodicee raţionalizau asta. Bisericile nu invocau nici cauzalităţile, nici vreo nebuloasă ‘taină’, ci explicau molimele prin păcatele umanităţii. Era simplu. Bisericile europene de azi s-au remarcat prin tăcere. Nu: prin absenţă.
       Or, avem biserici pentru că refuzăm să acceptăm contingenţa, iraţionalitatea, caracterul tragic al unei situaţii. Trebuie sistematic să luăm tragedia şi s-o convertim în vinovăţie. De ce epidemie, Auschwitz-ul, boala, moartea copiilor, suferinţa, intolerabilul? Cineva dintre noi e fără îndoială vinovat. Sau zeul. Dar cum nu poate să fie zeul: cineva dintre noi – toţi împreună. Refuzi contingenţa. Nimic nu poate să fie întâmplător, pradă vulgarităţii hazardului, înţeleg bine că un rătăcit a mâncat un liliac la dejun, dar nu înţeleg de ce zeul a permis urmarea. Resemnarea nu e posibilă, cauţi necesitatea, totul trebuie să aibă o raţiune supremă, o cauză ultimă, eşti avid de răspunsuri mari, devii un martir al De ce-ului.
       De ce s-a întâmplat asta? Fără îndoială din vina mea. Dar ce am făcut? Totul se explică, totul are un motiv şi fiecare trebuie deci să dea socoteală, nimic nu se întâmplă în afara regimului responsabilităţii. Ros de vinovăţie înainte să afli care e.
       Insul nu e făcut pentru absurd şi tragic. Păşeşti în templu pentru că e imperiul necesităţii, al explicaţiei. Lipsind de la datoria Răspunsului, e ca şi când bisericile abdică de la ele însele, sabotându-şi sensul în epocă; resemnate să-şi înainteze demisia.

       ● Testamentele. Numărul de dispoziţii ultime lăsate în aceste două luni, peste tot în lume. Foile de testament mâzgălite, bravând răceala de pe şira spinării, parafate la notariat sau lăsate prin sertare, şoptite la ureche. Vezi, în cazul unei fatalităţi… Te ocupi tu, da? Discret. În caz că. Oftatul, ruşinea, furia, neînţelegerea. Ruşinea, iarăşi. Şi numărul de testamente care s-au derulat numai în minte.
       Destinderea, apoi. Ei, pare că a fost numai o glumă.

       ● Privind o fotografie cu C.H.: urâţii au nevoie de zâmbet. Sunt uneori atât de urâţi, încât ni se pare – prosteşte, pentru o clipă – că se strâmbă la noi, au rămas într-o încruntare statuară sau chiar sunt pradă unei chinuitoare suferinţe. Singura şansă a acestei tipologii este să afişeze salvator un zâmbet, un surâs cel puţin – care va arăta ciudat, poate timid, întinzând obrazul într-o elasticitate grotescă de pliuri, dar va umaniza chipul.
       Fotografiile au fost fără zâmbete până prin anii ’60-70, când aparatele foto, ieftinindu-se, au început să fie private, iar decizia posturii în faţa camerei nu a mai fost a fotografului.
       Urâţii au impus, pentru clişeele foto, voga zâmbetului obligatoriu…

 

 

~

•22 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Nu s-a discutat niciodată mai mult despre stat, frontiere, anti-delocalizare, industrii naţionale etc.
       E întoarcerea politicului. În democraţie politicul era ideea simplă că poporul guvernează, iar nu experţii, nu media, nu judecătorii etc. Trăiam, în Europa, cam de 40 de ani în expertocraţie. Fiecare instituţie era flancată de o agenţie, de o fundaţie, de un ONG care-i dădeau direcţia şi chiar îi făceau proiectele, pe scurt o mulţime de oameni nealeşi de nimeni deţineau planul central al deciziei, ocupându-i magistratura simbolică – câmpul ideilor – şi treptele intermediare. Omul politic era faţada, figura de paie care câştiga alegeri şi încasa reprimandele opiniei publice. În plan secund guvernau experţi, specialişti în ‘politici publice’, cu portofoliu în totul şi nimic, purtători de vorbe, mediocrităţi prestigioase, judecători, specialişti în judiciarizare terorizând omul politic, militari, eseişti, moralişti, acuzatori publici, mass media, care corectau direcţia aşa cum un bici corijează calul înhămat la atelaj. Politicul şi-a acceptat supunerea, destulă vreme. Oligarhia a stat ascunsă după faţada glorioasă a democraţiei. La putere era în fapt ideologicul, cu ideologia dominantă: liberalism, minoritarism, globalism, afirmată de decenii – şi în rest inerţia generală care făcea ca nicio doctrină să nu conteze, toate partidele să aibă cam aceeaşi politică şi să semene treptat între ele până la contopire. (Gore Vidal observa că în anii ’70, când a afirmat prima oară că republicanii şi democraţii fac de fapt aceeaşi politică şi sunt acelaşi partid, lucrul a provocat o indignare generală – cum poţi spune aşa ceva etc. -, în vreme ce după anii ’90-2000 nu mai exista tip serios care să nu o afirme.)
       Avem o întoarcere a politicului; nu ştiu dacă e doar un fenomen de epocă sau există substanţă în asta.

       ● Lege în Anglia: eşti prezumat din oficiu ca donator de organe. Trebuie să semnezi nu ştiu ce pentru a te opune explicit…
       Iluziile noastre, distruse una câte una.

       ● Biata Simone trebuia să facă ture suplimentare în clinică, pentru a-l feri pe Cioran de vizitatori. Aceştia erau mai tot timpul români, figuri dubioase, inşi neanunţaţi, care nu se prezentau şi nu ştiau să explice ce vor. Într-o zi au pândit-o, au aşteptat să plece – mergea la 12 să mănânce acasă – şi intrând în salon i-au făcut o fotografie lui C., în pijama, întins în pat…
       E posibil să existe o atracţie pentru morbid, pentru maladia incurabilă şi degenerescenţa insului excepţional, şi o vocaţie macabră, de ciocli, la valahi. Suficiente tradiţii, un imaginar rural al sentimentalismului sumbru, mărturisesc pentru asta. E de pildă o teribilă tulburare dacă sicriul este închis, din dorinţa familiei, şi participanţii la cortegiul funebru nu-l pot vedea pe decedat… Dacă trupul este ars şi nu lăsat să putrezească. Corpul trebuie văzut în starea de degradare ultimă, pentru ca insul de serie să aibă – prin sentimentul de milă – asupra lui o victorie. E ceva groaznic cu noi, un filon sinistru dinspre Orient şi Balcan, latură de sălbăticie pe care o negăm degeaba.

 

 

~

•18 mai 2020 • Un comentariu

       ● Reţeta ilogică a moralismului.
       O distincţie tip ‘este-ar trebui să fie’, tip ghilotina lui Hume. Dacă ceva e într-un fel (fapt), nu înseamnă că ar trebui să fie în acel fel (judecată subiectivă). Treci de la ceva este – judecată pozitivă, descriptivă – la ceva ar trebui să fie – judecată normativă, prescriptivă. Dacă un tip e frumos, nu înseamnă că ar trebui să fie frumos – sau ar trebui toţi oamenii să fie. Una e ceea ce este, alta e ceea ce ar trebui. Dacă un tip e plin de virtuţi, nu poţi afirma din asta că lumea ar trebui să fie Ioan Paul al II-lea sau C. Coposu. Primul e un fapt, celălalt e o afirmare de valoare. A se scuti de proclamarea de valori plecând din fapte. Fiindcă nu ştii cum au fost Coposu şi Paul II – şi nici ei nu au ştiut, de la simpla aporie psihanalitică a autoanalizei la straturile de luciditate posibile. Şi chiar dacă ai şti, nu le poţi parazita faptul pentru a scoate din el un simbol. (K. zicea, unul e imperativul ipotetic, celălalt imperativul categoric.) Mai mult calm şi mai multă judecată, mai multă ruşine de sine ca parazit moral, sunt recomandabile. Nu te poţi urca pe statuile altora ca să fii mai înalt. Decât să induci din exemplarităţi ceva despre cum ar trebui să fie lumea, mai bine îţi zbori creierii.
       În literatură e problema estetică vs. etică (B.E. Ellis, exasperat, se referă la ea în fiecare zi), motiv pentru care se pot vedea atât de puţini scriitori moralişti. Havel e un scriitor nul, Céline o canalie sau, în sfârşit, o mică lichea, dar un scriitor strălucit. Cum ‘ar trebui’ să fie un scriitor? Nicicum, el este ceea ce este. Când descrie un asasin e un asasin, când descrie un sfânt e virtuos, când descrie o lume e lumea. Fiindcă nu e nimic din toate astea, un scriitor nu poate fi confundat cu personajele sale. Descrierea lui e a lumii ficţionale înseşi: narativ factuală, pozitivă, realistă. Fără lecţii, fără linii directoare, fără un deget care ţine discret pe talger, pe sub masă, pentru a influenţa balanţa. Scriitorii care-şi doresc în secret să influenţeze umanitatea nu sunt doar naivi, sunt paraziţi. Nu poţi să scoţi un ‘ar trebui’ dintr-un ‘este’.
       Şi mai e ceva delicat, ţinând de psihologie, de structura personală. Adesea moralismul e compensator. Curaj predică imperativ timidul, înfricoşatul, uneori laşul, care n-a reuşit să fie curajos la un moment anume şi şi-o reproşează. N-o va admite. O obiectivează – o face carte, roman, eseu, film etc. – şi biciuie cu ea umanitatea. E destul să priveşti câţi moralişti glorificând virtuţile morale nu sunt în stare să iasă afară dintr-un bar când trebuie să înfrunte o încăierare. Cei care fac din morală o compensaţie, o proiecţie, chinuiesc lumea cu ceea ce ei nu pot fi, şi asta nu e o problemă a moralei lumii. Recomandă virtuţi serene şi o societate liberă, de pildă, tipi cu o forma mentis autocrată, care cer pedepse, flagelări, denunţă, ţipă răzbunare şi, ajunşi la cea mai mică fracţiune de putere, devin tiranici la încercări ale minimei rezistenţe. Ce vor deci? O pedeapsă asupra lor înşile. Atâta simplism în compensaţie e tulburător. Cum de nu se cunosc, deşi sunt atât de simpli în resorturile tari? Mister. N-a spus nimeni că un parazit moral e o fiinţă neinteresantă. Dar el poate presimţi că e o fiinţă de asemenea ridicolă, modelul schilodului tiranic, o structură invalidă răzbunându-se pe destin. Ca maşinile tinerilor căsătoriţi care au legate de bara de dinapoi, cu sfoară, cutii de conserve, moralistul păşeşte în vârful picioarelor şi în spate se aude zgomot asurzitor de tablă.
       (Şi ce dacă. Are dreptul să nu ştie nimeni asta.)

       ● Măsurile de securitate ar putea supravieţui epidemiei. Nu prea văd un guvern democratic în stare să renunţe uşor la mierea security după ce a gustat din ea. Vor spune că epidemia e o sabie a lui Damocles plutind încă deasupra capetelor noastre luni, poate ani. Vigilenţă etc.
       Cât timp vom fi speriaţi unii de alţii pe stradă, în autobuz, metrou, ocolind-ne ca nişte apucaţi? Va rămâne oricum cu noi frilozitatea igienică. – Teme deja plictisitoare. Spui epidemie, capetele se întorc în altă parte.
       (E., convins că oamenii poartă măşti şi ca un simbol al obedienţei. Vor să fie percepuţi ca supunându-se disciplinat – cariera pe care a făcut-o printre filistini cuvântul ‘responsabil’ – şi să fie premiaţi. În adânc, probabil, plăcerea aproape sexuală a conformităţii.)

       ● Am văzut fantome destul de decente, pe stradă. Societatea revine la flegmatic.

 

 

~

•16 mai 2020 • 2 comentarii

       ● C. în Caiete: ‘Nu cred în nimic, în afară de libertate. Mărturisesc că am această mare slăbiciune. Pentru tot restul, sunt lipsit de convingeri; nu am decât opinii‘. Îl rezumă, din tinereţe până la sfârşit, toată implicarea lui e un ‘lăsaţi-mă în pace’ general. (‘Ich will meine Ruhe haben’…)

       ● Momentul când inşii meschini de spirit se dau de gol: abordarea temelor ‘mari’. La subiecte obişnuite briază în orice. La cele grele parcă îşi pierd hainele şi rămân subit goi. Toată competenţa li se goleşte în mod straniu, îşi păstrează aplombul dar rostesc repede imbecilităţi sau truisme de tombatere. Nu ştiu să păşească în vârful picioarelor când se apropie de o temă derutantă, de o problemă insolubilă. (‘Criticii literari’ făceau asta, cu filozofia. N.M. despre Noica, Cioran sau metafizică… Obişnuiţi să se pronunţe despre tot, intrau şi acolo. Sunet de tinichea imediat.)

       ● Ieri, în oraş. 8 din 10 oameni purtau mască. Tot mai intrigat, m-am apropiat de doi poliţişti sprijiniţi de o maşină, întrebându-i dacă am înţeles eu greşit şi nu cumva trebuie purtată masca şi pe stradă. Îmi confirmă că nu, numai în incinte. Le mulţumesc. Dar pe măsură ce înaintez mă simt vinovat faţă de fiecare om care trece pe lângă mine. Intru într-o piaţă şi la ieşire păstrez masca pe figură. E deodată cald. Bine. Îmi dau seama că fără ea, tot timpul, m-am simţit ciudat… Masca îţi învăluie blând faţa la fiecare respiraţie. Surâd. În parc, să îmi aprind o ţigară de foi. Mă uit lung la masca pusă alături.
       Am interiorizat moral şi fizic simpatica botniţă de mătase, oamenii o vor purta şi un an după. Mă gândesc la bietele femei islamice, cărora le ceruserăm să renunţe la voal. Atâta vreme am crezut sincer că pentru ele ar fi o eliberare…

 

 

~

•16 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ar trebui vorbit odată despre uimitorul concept de ‘ură’.
       ‘Ura’, ‘incitarea la ură’ sunt concepte fals judiciarizabile. Există defăimarea individului, desigur, legile împotriva defăimării şi calomniei, din sec. XIX. Dar legile ideologice apărute în anii 1960-70, cu ‘incitarea la ură’ etc., au ceva foarte dubios politic.
       1. Sunt variaţiuni ale lezmajestăţii, o reinterzicere a dreptului la blasfem. Declari un lucru drept ‘sacru’ – indiferent care anume – şi restul derivă de aici.
       2. Sunt lezări ale colectivităţilor, nu ale individului – or, o colectivitate nu poate fi lezată, e o absurditate.
       3. Înseamnă a opri abil partea adversă de la dreptul ei de cetate.
       Când auzim de ‘ură’, ‘discursul urii’ şi celelalte, întâmpinările de mai sus sunt vizate. Aş elibera orice abuz verbal, cel mai oribil, ‘contestarea’ Shoah-ului, misoginia, defăimarea minorităţilor, obscurantismul, glumele proaste, smintelile absolute, tot. Fiindcă sunt vorbe. Nu, nu devin fapte, şi nu contribuie la fapte; vorbele sunt doar ceea ce sunt, nu ‘incitări’, fals logic grotesc, aproape uimitor prin simplismul său dezinvolt. Nu, niciodată nu vor convinge mai mult decât o minoritate ridicolă, etern sub un plafon de sticlă. Nu, Hitler n-a venit la putere în ’33 pe un pat făcut de vorbe şi glume antisemite, e un fals absolut, analitic e chiar la un nivel aproape idiot – au fost cauze politice, economice, culturale, istorice, antropo-sociologice, tipologce, psihologice etc., un mănunchi cauzal imens.
       Asta, în numele libertăţii şi al suveranităţii individului. Cu vorba lui Beauvoir, ceea ce e scandalos într-un scandal e faptul că ne obişnuim cu el.
       Dedesubt se află discursul moralist al elitei, întotdeauna. Presupoziţia moralizării turmei obraznice. E aproape o legitate a recurenţei, căutând vom da mereu, ca la rotirea obsesivă în cerc, numai şi numai peste asta. Cineva, deoarece superior, se va simţi îndreptăţit să interzică gânduri. Cine vorbeşte de ‘ură’, doar pronunţând inocent cuvântul, e un elitar închipuit. Suntem într-o epocă de tendinţă elitaristă pronunţată, în Occident, organizaţii internet libere care afirmă, senine, că vor cenzura şi de ce vor cenzura, care declară deschis că indivizii sunt minori. Cu toată seriozitatea. Şi nu urmează 10 eseuri de protest a doua zi, în New York Times, care să explice franc presupoziţiile liberticide ale elitei. Ceva de neimaginat în filozofia politică acum 30 de ani numai; se pregăteşte o sinteză elitaristă. Delicvescenţa în parcursul democratic e evidentă.
       Dar libertatea, în democraţie, nu înseamnă decât a-i şoca pe oameni. Nu a le face plăcere. A-l şoca pe celălalt e primul semn că te afli într-un regim al libertăţilor. Eşti paraşutat în deşert şi nu ştii în ce ţară te afli? – e destul să vezi dacă cel de alături e şocat de ce spui şi totuşi rămâi liber. Altminteri, ajungi să vorbeşti descătuşat doar în bucătăria proprie, ca în timpul comunismului.
       (Man. Toate astea, ce aer obositor. Să nu te cobori niciodată la o demonstraţie.)

       ● Când aud că scriitorii trebuie ‘să aibă o responsabilitate’…
       Dar e acelaşi lucru şi afară, nenumăratele discuţii sublime despre ‘rolul scriitorului’. (Vorba lui Ph. Roth, rolul scriitorului e să scrie bine.) Dar nu ştiu unde ne aflăm. Senzaţia că nu ştii unde ne aflăm. Nu ai impresia că am decolat un milimetru.

       ● Acum, după ieşirea din izolare, dacă am putea scăpa şi de ‘turism’… Parisul fără turişti – o minune. Oameni pe cheiurile Senei, în rest mai nimeni, pe străzi câteva umbre bipede, câteva biciclete, o poezie nemaipomenită.
       Sunt 7 virusuri corona care zburdă libere prin lume – cele repertoriate. Rămâneţi acasă şi poate veţi întâlni numai unul, ar trebui să sune antireclama viitorului.

 

 

~

•15 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Pilula amară a globalismului.

       ● Nu puterea ei de foc ne va face să nu uităm această epidemie, ci sentimentul vulnerabilului. Singura noutate a molimei a fost că toţi, până-n ultimele cotloane ale pământului, s-au simţit muritori în acelaşi timp. Nu e adevărat că ‘ştim’, moartea e cea mai mare noutate imaginabilă, în fapt singura. Sincronicitatea metafizică, afrontul nu se pot uita curând. Ce am trăit e o piruetă. Mersul cuiva nu se schimbă în vreun fel după o piruetă; doar că merge de-acum în direcţia opusă.
       (Un consilier al lui T. prevede că salutul prin strângerea mâinii va dispărea. Ca şi când ar fi lepră… Curios de ce absurdităţile cele mai mari despre un domeniu le auzim de la experţii săi.)

       ● Jean Mermoz, aviator cunoscut: ‘Un accident, pentru noi, ar fi să murim în patul nostru’.

 

 

~

•12 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Filmele SF s-au schimbat subtil de câteva decenii: nu ne arată niciodată că progresul tehnologic ar fi dus la un viitor radios. Sunt toate distopii totalitare, eugenice, criminale. Nici măcar o societate, dacă nu idilică, măcar mediu fericită, mediu firească.

       ● Articol în The Atlantic în care doi profi argumentează în sprijinul limitării libertăţii de exprimare în America (‘Internet speech will never go back to normal’), iar modelul ideal invocat e China:
       ‘În dezbaterea libertate vs. controlul reţelei globale [Internet], China a avut în mare dreptate şi Statele Unite au greşit’.
       Şi: ‘Monitorizarea semnificativă şi un control al libertăţii de exprimare sunt componente inevitabile ale unui internet matur şi dezvoltat’, iar internetul trebuie să fie ‘compatibil cu normele şi valorile unei societăţi’. (Când citim undeva cuvântul ‘valori’, el înseamnă întotdeauna: ‘secure’, tăiere a capului.)
       Toate aceste lucruri au drept presupoziţie intelectuală ideea oligarhică a minoratului mental al masei. Cenzurăm deoarece publicul este minor intelectual şi informaţia rea sau falsă nu trebuie să ajungă la el. El nu are în niciun caz 18 ani – nu-i împlineşte în fapt niciodată -, capacitatea de a decide matur şi dreptul să creadă sau nu o imbecilitate.
       Acestea se rostesc cu toată inima.
       Nouă ni s-a spus întotdeauna că au venit nişte oameni răi, ruşi, şi ne-au dus în sclavie 43 de ani, altminteri am fi iubit natural libertatea. Nişte nemţi hitlerişti. Nişte otomani. Tătari. Pecenegi, cumani şi alte vreo 20 de popoare migratoare, iar mai înainte vreme romanii. Cineva din afară, dintr-un ‘imperiu al răului’.
       În nicio filozofie a istoriei nu ni se spune că noi cerem răul. Noi îl cerem, noi îl justificăm, noi îl aducem şi apoi implorăm un ins să se aşeze în vârf, să fie tiran şi să-l aplice. Tot timpul ni s-a jurat cu cerul şi cu pământul că e invers: marele inductor este tiranul – nişte răi, Lenin, Hitler, Stalin, ceva – şi de la el decurge, în jos, răul. Asta spunem în universităţi, asta punem în manuale, asta descriem în romane şi cântăm în imnuri ‘Bella, ciao’.
       Tot scepticismul antropologic pe care un om poate să-l adune în sine nu ne-a pregătit pentru asta.

       ● Léautaud, observaţia că un bătrân care-şi duce zilele singur îmbătrânind la etajul trei al unui imobil are mai multă prestanţă şi panaş decât un bătrân înconjurat de nepoţi.

 

 

~

•10 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ce-i reproşez lui X e că scrie fără să aibă ceva de spus, şi că scrie despre orice. E un fel de a croşeta o haină – ce doriţi, de iarnă sau de vară? La sfârşitul unui articol ai o mulţime de cuvinte dar n-ai reţinut şi nu te-a frapat nicio idee nouă, niciun gând. Din ce sunt făcuţi oamenii ăştia. Cum poţi să fii aşa; e o lipsă de onestitate absurdă. (Oare nu ştiu? Sigur ştiu. Aceşti oameni sunt primii în pericol să se sinucidă, când îşi dau seama. Mulţi sunt religioşi pentru a fi siguri că nu se sinucid.)

       ● Îmi pare rău pentru A.P. Revista nu afirma de cel puţin 15 ani nimic, era un buion de hipsteri, găunoşenie totală, şi el era ultimul care să nu ştie. Ce contează. Îmi pare rău pentru A.P.

       ● E ciudat cât ne lipsesc mutrele şi siluetele oamenilor, acum. Adică tot ce evitam înainte, într-o plimbare. Cât aş fi dat să străbat străzile astea, în adolescenţă.

 

 

~

•9 mai 2020 • 2 comentarii

       ● Într-un reflex legalist clasic, oamenii se apropie de Putere când există un pericol public.
       Acum s-a terminat, sau e pe cale să se termine, şi oamenii urăsc Puterea. O urăsc pentru ceea ce i-a obligat în mod legitim şi consimţit să facă. Un ins acceptă ceva, dar te urăşte pentru că l-ai făcut să accepte; cum nu există asentiment peren, contractualismul e iluzoriu.
       Când închizi un popor şi apoi îl anunţi fie că uşa e întredeschisă, fie că se deschide de tot, trebuie să-ţi însoţeşti mesajul cu emoţie şi emfază, cu o abilitate retorică, pentru ca aceste diferenţe să fie percepute ca victorii, ca tot atâtea praguri ale succesului, la sfârşit făcând chiar un fel de sărbătoare publică. Nu s-a făcut nimic pentru a marca etape. Oamenii au impresia că tot timpul li s-a prezumat vinovăţia, că şi după ce s-a terminat nu se termină, ci rămân virtual vinovaţi şi au reprezentat o povară pentru autorităţi şi mass media.
       Şi-au pierdut, de azi pe mâine, libertăţile individuale. Au fost infantilizaţi. Le-a putut fi percheziţionată plasa de cumpărături şi un poliţist a putut decide că Coca-Cola nu e o achiziţie esenţială. Le-a fost teamă să nu fie bolnavi, le-a fost teamă să nu moară, li s-a spus că sunt în pericol de moarte şi că dacă mor e vina lor. În tot acest timp, au fost lăsaţi fără măşti, fără teste, fără un sprijin real până la momentul îmbolnăvirii, în toate ţările, într-o incompetenţă abisală.
       A fost sezon deschis la vânătoare de oameni, vreme de două luni. Autorităţile i-au vânat, legile i-au vânat, ziariştii şi comentatorii i-au vânat. Nu au simţit nicio solidaritate din partea unei mass media total elitariste, care urăşte sincer poporul, glisând de la pedagogie la dispreţ. Şi chiar unii semeni transformaţi în comisari i-au vânat, filmându-i prin parcuri. Aşa s-a petrecut izolarea în societăţile noastre: cu moralişti la televizor, pedepse în stradă, umilinţă perpetuă în suflet. Rareori s-a putut percepe, în acest răstimp, o solidaritate cu poporul, cu… unicul deţinător al suveranităţii, pentru care toate lucrurile, într-un polis democratic, mai au o urmă de sens.
       Cu câteva excepţii, politicienii carantinei vor fi măturaţi de la putere şi, dacă nu sunt fără speranţă imbecili, vor fi ultimii care să se mire de asta.

       ● V.T. – au amendat fără ruşine un om bolnav, în refacere.
       Acel sinistru ‘consiliu’ PC trebuie tăiat imediat de la conducta statului. De la autoritate de stat trebuie să redevină fundaţie privată, pentru a amenda simbolic, moral, ca o gazetă de perete. E incredibil ce s-a făcut cu acest om, un liberal-socialist inofensiv şi generos, de structură umanistă veche, care nu a făcut rău nimănui; i-ar fi putut afecta situaţia şi chiar pensia, printr-o reţea cancel-culture de denunţuri. Sau dacă nu, toate tiradele anti-PC ale valahilor au fost vide. Eroarea de a fi primit ONG-uri în structuri statale, din anii 2000, monumentală; avea să se răzbune cândva.

       ● Flaubert lucrează cinci ore pe zi şi seara corectează, taie furibund, aruncă; după cinci zile de lucru istovitor îi rămân 2 pagini… Dumas-tatăl râdea de el că taie o pădure ca să facă o cutie de chibrituri. Exact din această smintită exigenţă de travaliu se naşte Madame Bovary.

 

 

~

•7 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ce s-a putut vedea în acest interval, din mesajele video ale izolării: halul incredibil în care arată interioarele domestice ale contemporanilor, de la ‘experţi’ CNN la varii cătune urbane. 5% au o aparenţă acceptabilă. Îţi dai seama că tot ce am zărit noi ca interioare, în emisiuni, documentare, teatre, filme era controlat de ‘designeri’. Şi o casă de sărmani cu o sobă şi două ibrice era ceva aşezat în spaţiu şi gândit de un decorator. Şi deodată am văzut cum arată interioarele oamenilor. Ce puţine sunt în firesc. Niciun ochi pentru volume, aşezare, simetrie, proporţii, obiecte, tablouri, plante, tuşă dominantă, case ca nişte holuri de hotel cu perdele. Sentimentul predominant: împrăştiere, depersonalizare, aici nu locuieşte nimeni.
       Vidul şi urâtul, sărăcia emoţională, bătaia de joc cu care oamenii se tratează pe ei înşişi. Lipsa unui ochi pentru lucruri – semn de regres? Habar n-am. Poate.
       Era un manual despre interioare, vechi de vreo sută de ani, bun de reeditat. Cu capitole simple: ce e un vestibul, o scară interioară, un şemineu, uşa de la intrare, un raft, o coloană, un vas, unde triunghiul nu merge cu pătratul, geometricul cu vegetalul, ce e un model cromatic, culori reci, calde şi de ce roşul nu merge cu verdele, ce face un mobilier într-un spaţiu, golul şi plinul, căldura, adâncimea, linia, arcul, simplitatea etc., te prelua de la fundamente. Nu-i mai reţin titlul. Dacă ar fi editat azi ca broşură, în 50 de pagini ilustrate, fiecare cu un şapou şi poze pe două coloane, tip aşa da-aşa nu, ar trebui livrat gratis pe pragul fiecărui domiciliu – cu prefaţa discretă: Ce obiecte trebuie să arunci şi de ce 80%.
       Am avut acces la obiecte, material vorbind, dar nu şi un ochi pentru ele. Acele interioare ca o pubelă veselă. În care se formează gânduri. Au reuşit să obţină ţipătorul cenuşiu, plinul gol, nicăieri-ul fix. Senzaţia aia de lipsă de personalitate, de răceală; de nu e nimeni acasă şi n-a fost niciodată.

       ● Esteticul şi eticul nu au nicio legătură. Havel e un scriitor submediocru etc., nu există ‘est-etică’, conceptul comic al lui M.L. (Criticii şi conceptele, temă dezolantă.)
       De fiecare dată când o afirmi, e aproape o noutate, cu fiecare generaţie. Nu se va termina niciodată. Who cares, toate astea nu există.

       ● Baby-boomer-ii – să zicem, generaţia lui Trump & Co. – impuseseră o revoluţie prin anii ’60, cu deschidere, nepăsare, relativism, libertate şi un simpatic fior anarhic în toate lucrurile. Azi, sunt cei care promovează inversul: siguranţă, ordine morală, stabilitate, sănătate etc. Ei sunt generaţia care moare, azi. De virus – mor în general ei.
       Şi fuseseră generaţia care a inventat, în istorie, tinereţea perpetuă… Cei care au impus tuturor codurile lor culturale, multiculturale, muzicale, ideologice etc. Faptul că sunt bătrâni, şi că li se spune asta, le e insuportabil. Acel ‘staţi în casă’ care înseamnă ‘sunteţi bătrâni’ şi care îi proiectează într-un şoc cognitiv înduioşător.
       Eziţi să continui linia gândului.
       Interviu al lui X, acest om foarte cumsecade care de 40 de ani arată de 40 de ani. Genul de tip căruia nu-i poţi fi probabil decât prieten, emană o limpezime interioară şi un stil de umanitate care s-a pierdut. E ultimul tip din Valahia care, fără preţiozitate, ‘vorbeşte frumos’, de pildă. Foarte ataşant, incapabil de a fi odios etc. Şi el aparţine, latent, acelei generaţii.
       Mă gândeam deodată că acest tip uman s-a stins şi am fost trist.
       (Pe stradă azi, zigzaguri. Câţiva oameni.)

 

 

=

~

•6 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Houellebecq, întrebat dacă Beigbeder e un bun autor de război (după Oona & Salinger): ‘Da, da; e cu mult mai bun decât Hemingway. Hemingway e atât de slab, încât a asistat la războaie şi tot şi-a ratat cărţile. E plicticos şi nul complet’. – Cu gândul poate şi la Martha Gellhorn, a treia soţie, care asistă la aceleaşi lupte ca şi Hemingway şi trimite corespondenţe de război cu mult mai pătrunzătoare, incomparabil mai bine scrise, lucru observat de toţi…
       Ştii că ţii cu adevărat la un autor când îţi plac şi enormităţile lui. Mai ales ele, în fapt, sub enormitate ascunzându-se de atâtea ori un solid sâmbure de adevăr. Pentru a nu spune nimic de formă, amprentă, stil, vibraţie intimă.

       ● Beigbeder: ‘Cel mai preocupant, când reciteşti Muntele vrăjit în 2020, e că izolarea lui Hans Castorp în sanatoriul Berghof din Davos precede Marele război. Trebuie să deducem din asta că, după eliberarea noastră la 11 mai, ne aşteaptă un cataclism şi mai tragic încă? (…) Sechestrarea e creatoare de disperare, de necunoscut, de profunzime, de adevăr. Ne aflăm în faţa noastră înşine în această retragere impusă. La dracu, cine sunt în faţa neantului? Care e viitorul meu în această epocă de neînţeles? Ce-i de făcut dacă şi vânzătoarea mea de la pâine poartă mască? Ce-o să devină Europa dacă toate discotecile din Ibiza rămân închise pînă la sfârşitul lui iulie? (…) Cum spune Joachim: „Nu există timp şi nu există viaţă. (…) Stagnez aici ca într-o baltă putred㔑.

       ● Ce e insuportabil să mai citeşti despre această epidemie: totul.

 

 

~

•6 mai 2020 • Un comentariu

       ● Beigbeder: ‘Nu înţeleg această obedienţă a cetăţenilor, care s-au supus atât de docil. (…) Bun, eu cred că am făcut izolarea timp de două luni, a fost foarte utilă, am salvat multe vieţi, şi mulţumim evident pentru asta personalului medical, de acord cu toate astea, am aplaudat în fiecare zi la 8 seara, dar acum, s-au făcut 2 luni, e mai mult decât în Evul mediu, prieteni. În Evul mediu erau 40 de zile, noi am ajuns la 50. Trebuie să cerem să ne recuperăm toate libertăţile cât mai curând posibil. Vă spun ce se întâmplă din viaţa mea, lucruri care nu mă privesc decât pe mine. (…) Pentru mine, preţul de plătit e prea mare, pentru această maladie. Vă dau un exemplu. Când au existat terorişti care au tras în toţi la Bataclan şi au atacat oameni pe terasele cafenelelor, ce s-a întâmplat? Ei bine, am continuat să trăim ca înainte, nu am încetat să ieşim pe terasele cafenelelor. De ce un virus obţine mai multe rezultate decât nişte terorişti asasini? La un moment dat, trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem pe cale să facem. (Mirare, a cuiva din studio, de ce tinerii, într-o nouă ‘corectitudine sanitară’ mai pregnantă decât corectitudinea politică, nu revendică deloc libertatea şi se supun mai mult decât adulţii, care sunt mai revoltaţi şi mai rebeli decât ei.) Da, e incredibil. Incredibil. Pentru că noi suntem Boomer-i, am fost răsfăţaţi, n-am avut războaie, am sosit după război şi după ’68, am avut libertate în anii ’80, ’90 şi 2000. Iar acum vedem un tineret care, deopotrivă cu majoritatea francezilor, acceptă această putere medicală. Ţi se spune să rămâi în casă. Foarte bine. Am făcut-o timp de 2 luni, am aplaudat, okay. Acum, eu zic: stop. Trebuie să ne cerem libertatea şi să fie oameni care spun asta, fiindcă preţul de plătit e prea mare. E sfârşitul culturii, al cinema-ului, al concertelor, teatrului, fotbalului, rugby-ului, festivalurilor, parcurilor, barurilor, teraselor, discotecilor. Zău, nu credeţi că preţul e cam mare pentru o pneumonie? (…) Riscul de a lua boli există oricum, există riscul de a traversa strada fără să te uiţi, riscul există totdeauna. A trăi e a risca moartea. E aşa în fiecare zi, trebuie să accepţi. Eu nu spun că nu trebuie să-ţi pui mască, mănuşi, îmi pun şi eu, nu e nicio problemă. Dar să nu renunţăm la întreaga noastră civilizaţie pentru o pneumonie. Trebuie să discutăm despre asta. Fiindcă nu discutăm decât despre măşti sau despre cutare medicament. Să punem, în balanţa luptei cu această boală, păstrarea culturii noastre şi a manierei noastre de a trăi, a artei de a trăi care ne e proprie. (…) Suntem într-o stare de paranoia paternalistă, organizată de Putere – e la nivel mondial, nu doar aici – şi pare că fiinţa umană nu mai acceptă nici cel mai mic risc pentru sănătate. Bun, e o noutate, de acord. (…) Să reflectăm totuşi la ce înseamnă să fii o fiinţă umană. E o fiinţă socială, are nevoie şi să se cultive, să iasă. (…) Să ieşi şi să regreţi că ai ieşit – asta e o fiinţă umană. Ne luăm riscul de a o regreta, dar trebuie să ieşim’.
data       Noutatea, într-adevăr: generaţia tendenţial liberticidă, obedientă, a tinerilor millenniali. De neînţeles ce e acolo. Eşti cu atât mai ataşat de libertate cu cât ai cunoscut-o drept excepţie şi ai trăit mai multe tragedii, iar ei, necunoscând nicio catastrofă sau încercare istorică mare, război, revoluţie, opresiune, nu percep diferenţa şi nu şi-au dezvoltat un gust – istoriceşte, specific tinerilor – pentru revendicarea libertăţii? E într-adevăr curios. Nu-i mobilizezi decât pentru probleme moraliste, corupţie, drepturi, pentru lupte subsidiare sau de ariergardă, dar în privinţa libertăţii sau a revoluţiei sunt nu doar muţi ca o lebădă, dar gata de compromisuri mari. Dacă adulţii şi bătrânii apără libertatea, dacă ei observă că s-a pierdut şi protestează, dacă sunt ultimii care mai spun ‘nu’, s-a petrecut deja ceva straniu ca fenomen de epocă.
       Occidentul e doar asta: un mod de viaţă. Atât ne-a mai rămas identitar, prin el mai suntem diferiţi de alţii, şi printr-un oarecare ideal estetic. Dacă pierdem şi asta, putem depune armele.

       ● Felul în care ne-a putut totuşi izbi un virus. Care nu e ebola sau ciuma bubonică, unde mureau unul din doi. Şi măsura în care în ochii trecătorilor întâlneşti moartea.
       Nu vom reuşi să explicăm urmaşilor nimic. Le vom explica desigur, se vor privi încurcaţi; la sfârşit ne vor ruga, politicos, să o luăm de la capăt.

       ● Un fel de… Da, de oboseală. Ca o negaţie absolută.

 

 

~

•5 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Mesajul lui Houellebecq, bizar: mâine nu se va naşte o nouă lume, va fi aceeaşi lume, doar că, poate, mai rea (contactele umane se vor diminua şi mai mult).
       Mai întâi, dacă va fi mai rea, deja nu va fi ‘exact la fel’ şi nici aceeaşi lume. Apoi, mesajul lui, citit de un tip la France Inter pe fond de muzică mystery, avea ceva un pic straniu, un ton condescendent, aproape ludic. În sfârşit; nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, profetismul e imposibil şi e cerut furibund de toţi.
       Nu văd nici eu ieşind cărţi interesante din criza asta, sau măcar o carte remarcabilă. Molima va figura ca personaj de mâna a doua, de lungă sau mai scurtă amplitudine, în romane sau filme: o chestie ciudată i s-a întâmplat umanităţii vreme de două luni. Dar personajul principal a profitat pentru a face sex cu cel secundar într-o cabană de munte. Va fi fundalul, pânza de fond. Măşti în spaţiul public, dezinfectante, cafenele cu scaune distanţate, ici şi colo, detalii şi elemente de decor. Pentru tuberculoză, holeră, ciumă, care au devastat secole, şi chiar pentru sifilis, romancierii n-au avut mare lucru de propus. Trama fină se obţine din secundar, nu din vulgaritatea paroxismului.
       ‘Niciodată… n-a fost exprimat cu o impudoare mai calmă faptul că viaţa tuturor nu are aceeaşi valoare; că începând de la o anumită vârstă (70, 75, 80 de ani?), e cam ca şi cum ai fi deja mort.’ – Dar n-a fost făcută această carantină pentru bătrâni? H. uită cel mai uluitor lucru al acestei crize agasante, şi adevărata ei noutate în istorie, faptul că lumea a fost oprită în loc pentru a-i proteja în special pe bătrâni, că vârsta a doua putea duce în mare boala pe picioare, iar vârsta întâi nici nu o simţea. Că îi vom ‘pedepsi’ de îndată pe bătrâni pentru asta, că ne vom lua revanşa mai apăsat când se va termina, nu am nicio îndoială, inconştient răsplata e pregătită deja şi e vizibilă într-un anume sentiment de saturaţie şi chiar agasare. Vor fi scoşi cu totul din tabloul relevant al lumii. Dar că a depăşi 70 seamănă, în ochii tuturor, într-un fel cu a fi deja mort, nu cred că am aşteptat molima pentru a percepe în jur asta.
       Mesajul, un subton care m-a lăsat visător. (Ca şi când ai fi aşteptat altceva. Fiindcă crezi că un prag a fost de fapt atins şi că H. a tras un glonte în aer. Crezi că lumea, probabil în rău şi într-o vrie ciudată, va aluneca, se va schimba,)

       ● Fiecare îşi spune: o, fac asta din raţiuni morale, sunt atât de important.

       ● Meritocraţia a ajuns ultimul rasism căruia nu-i spunem numele.

 

 

~

•4 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● Observi că toţi, chiar şi cei mai antifascişti, ştiu în sinea lor că mutarea osemintelor lui Franco a fost o ignominie. Nu trebuie să-i bănuim pe oameni de imbecilitate. Iei puţină distanţă, observi cum va fi privit gestul în viitor şi oftezi. Totuşi, în perfectă ‘disonanţă cognitivă’, aceiaşi apără, justifică infamia şi, mai mult, pe moment cred în ea. Dacă un asemenea cabotinaj intim e posibil într-un singur ins, dacă el e chiar curent, cum de supravieţuieşte în noi pornirea de a mai distribui vreodată brevete de respectabilitate.

       ● Ceea ce a dispărut zilele astea e societatea de loisir, de distracţie, sectorul terţiar din economie. Societatea reală – există. Învârţi robinetul şi, spre mirarea ta, există apă curentă, cineva se ocupă de asta în ciuda izolării. Ai electricitate, cineva face pâine, alimentele sunt livrate etc., industria sec. XIX şi XX, vetustă şi fără interes pentru nimeni, e vie şi îi descoperim binefacerile: baraje, drumuri, suprafeţe etc.
       A dispărut, la criză, societatea postmodernă dar a rămas, fermă pe poziţii, modernitatea.

       ● Măcar dacă epidemia ne va salva de muzee cu mii de oameni în care nu mai puteai vedea un tablou.

 

 

~

•3 mai 2020 • Un comentariu

       ● Au luat o decizie la tribunalul din Nanterre, confirmată de Curtea de apel din Versailles, în privinţa companiei Amazon. Au vrut să-i reducă livrările doar la produse de primă necesitate. Şi au definit – pentru prima oară – ce reprezintă pentru un om produse de primă necesitate, înşirând: high-tech, informatică, birotică, produse pentru animale, sănătate, îngrijirea corpului, nutriţie, băuturi, farmacie, băcănie, produse de întreţinere.
       Niciun cuvânt despre carte. Finkielkraut dezolat etc.
       Dar de ce trebuie trecută la necesităţi. Teatrul e poate necesar – în sensul mundan: trebuincios, folositor -, dar e necesitate? Cinema, filarmonici, muzee? Cuvântul are o accepţiune limpede. Dacă extindem noţiunea, devine necesitate orice, şi poate pentru un anumit număr de oameni chiar e. Dar s-au gândit la majoritatea muritorilor, când au decretat că printre bunuri de necesitate – deci fără de care nu poţi trăi – nu figurează cărţile, muzica, arta, baletul, patinajul etc.
       Uitare strigătoare la cer, crede F. Dar Péguy a spus, ‘adevăratul necesar: pâinea şi cartea’. Dar Franţa, patrie literară. Dar cultura. Cartea, în mod oficial, este de-acum lovită de inutilitate. Iar asta ar putea să aibă consecinţe mai mult decât practice (mai mult decât să se scoată, de pildă, rafturile de carte din supermarketuri şi mall-uri etc.).
       Dar nu era deja un bestseller, în Franţa, la 12.000 de exemplare?
       Suntem atât de puţin oneşti când construim pledoarii pro domo, încât îţi vine să te ascunzi în pământ. O reminiscenţă de salon burghez, care l-a distrus pe cel aristocrat, acest dat al ochilor peste cap în privinţa culturii – de fapt, a culturalului -, comic filistină. De parcă am avea în permanenţă o conştiinţă duală: există ceea ce ştim şi admitem între noi, cu un surâs, şi apoi există ceea ce putem admite în faţa celorlalţi.

       ● Există acum un fel de dispreţ, sau dezinvoltură, pentru locurile de cult. Bieţii preoţi nu mai ştiu ce răspunsuri să dea emergenţei bolii, şi n-au dat niciunul. Explicaţiile băbeşti de pe timpuri – pedeapsă divină pentru păcatele lumii – aveau măcar sens. Nicio explicaţie – echivalează cu evacuarea lor din real, şi sunt brutal evacuaţi. Se simt cantitate neglijabilă, simt că au pierdut ceva în lunile astea. În Occident, tristeţe profundă. Acei preoţi oficiind singuri, pentru prima oară în istorie – ce lecţie. Ei erau cei care credeau că au adevărul revelat şi iată-i, siderarea, baletul perplex, aerul lor ireal şi împleticit şi stingher în totul.

       ● Întârziere, disimulare, minciună prin omisiune – e ce s-a petrecut cu toate guvernele lumii, democratice sau nu, în privinţa epidemiei. Nici acum nu ne spun secretul lui Polichinelle că ne vom infecta până la urmă cam toţi etc., că ne-am izolat degeaba părinţii şi bunicii pentru că vor lua până la urmă boala. Dar, finis. Vom discuta la Nürenberg-ul post-virus, unde vom invita toate guvernele şi ele vor scăpa nevinovate.
       Am observat o sastisire uşoară sau o slăbire a vigilenţei faţă de virus, la fel ca B.E. Ellis în ultimul podcast – în L. Angeles era a 31-a zi de carantină -, de la isterie obsesivă la obişnuinţă şi, cu timpul, chiar lasitudine, şi îţi spui că tocmai acum poate să atace şi nu e o idee bună să iei doar masca, fără mănuşi etc., doar cu dezinfectantul în buzunar, să nu ai ochelari de protecţie sau de soare într-un supermarket deşi aerul condiţionat plimbă particulele şi ţi le proiectează pe retină, şi totuşi o oboseală, o stare de enervare latentă şi un fel de fior exaltant de iresponsabilitate, care vrea doar să se termine, te ispitesc, pentru a te întoarce imediat la groază şi silă şi la loc comanda, într-o rotaţie mecanică, conştient că dacă totul nu se termină curând destinul nostru de plante de apartament va suferi o întorsătură, dar să nu mai vorbim despre asta, nu, să nu mai vorbim curând despre asta, nu despre cel mai iritant şi plicticos lucru din lume şi de când s-a inventat lumea.

 

 

~

•1 mai 2020 • 3 comentarii

       ● Librarii francezi, de la începutul izolării, pierdere de 93% din cifra de afaceri. Iluzia cititorului care, fiindcă stă acasă, va fi desigur prins de o febră a lecturii şi achiziţionării pe net.
       Cantitatea de iluzii pe care mai trebuie să le bifăm.

       ● N. Manolescu: ‘Mie nu mi-a plăcut niciodată România. Mi-a plăcut limba română, şi literatura română. Dar nu mi-a plăcut România’.
       Curios, România mi s-a părut tot timpul ataşantă, ca un copil bolnav sau un câine cu piciorul rupt, te apropii de el mai mult decât de orice. Literatura vernaculară nu există, e nulă, reveriile acelea pierdute în Odobescu sunt pasiune de belfer, te adorm. În Est suntem în mimetism total, nici literatură, nici gândire originală nu au existat, poţi lua aproape fiecare curent, poet sau prozator valah din XIX până acum şi spui pe cine imită din afară, care îi e corespondentul, pe două coloane ca în plagiate. În ansamblu fiinţa e de mâna a doua sau a treia, în improvizaţie tragică. Istoria e lupta contra uitării: pe noi o să ne uite toţi. Ştiu bine că existând sau neexistând deloc, ne-am afla exact în acelaşi loc, n-am clintit un milimetru din mersul lumii şi n-am propus nimic. Luptând la categoria pipernicit, România e o încercare tragică de fiinţă şi o metaforă a inutilităţii. Dar are ceva mai degrabă ataşant, în tristeţea, în nenorocul ei. Suferi, dacă suferă, te enervează cei care-i fac rău sau o ignoră cu totul. Fără să poţi spune de ce. E ca o rană supurândă, pui bandajul, uiţi de ea, aproape ai uitat, gata, uitarea e în sfârşit instalată. Dar ea e acolo.
       (Suntem generaţia istorică rămasă în patriotismul negativ, compasional, de spital şi orfelinat, cel pentru lucrurile stricate şi fiinţele nereuşite, fiinţele-neînţelegere apărute fără necesitate, fără steaua lor, urâte, slabe, tragic vulnerabile.)

       ● Nu poţi să ‘explici’ cuiva comunismul.
       A apărut în vreo 27 de ţări. Niciuneia nu i-a mers prea bine. A lăsat în urmă un soi de dezvoltare ciudată: cartiere înghesuite dar decente la standardul săracilor, nişte şosele, reţele sanitare. Nu e prea clar ce a vrut, ca experiment, să facă pe lumea asta. Pare să-şi fi dorit să elibereze sărăcimea de umilinţa ei istorică obligatorie, dar n-a reuşit să o facă decât cu un stat militarizat. Atmosfera în acele ţări: o morozitate apăsătoare.

 

 

~

•1 mai 2020 • Lasă un comentariu

       ● A. Finkielkraut: ‘Nu-mi place maniera pe care o avem de a converti o tragedie în culpabilitate. Tragedia îţi cade de sus’.
       E o boală ziaristică: de câte ori intervine fatalitatea – un cutremur, molimă etc. -, ei se gândesc ce politician ar putea fi vinovat pentru asta (construcţiile care au căzut n-au fost făcute bine etc.). Pe cine din lumea reală se poate arunca vina. Deviere comică şi optimism înduioşător. Un ziarist care nu poate da vina pe cineva nu doar că nu e ziarist, dar e un ins obişnuit: paralizat de necunoscut ca toată lumea, o fantoşă, cineva care nu ştie şi nu mai are nimic de spus din momentul acela. El trebuie să simuleze că ştie ceva, că undeva există pe lume o intrigă: ‘noi’ vs. ‘ei’. A fi ziarist înseamnă a acuza. Ziaristul are două caracteristici şi modalităţi de fiinţă: 1., ştie (sau arată că); 2., acuză. Cleveteală şi rant.
       Stupiditate atât de sublimă, că e înduioşătoare, într-o meserie intrinsec de debili, de care s-au îngrozit, de la Eminescu încoace, toţi cei minim oneşti care au făcut-o. (Nu atât pentru ce e, cât pentru ce făcuse din ei.)

       ● After life, continuarea; trei clase sub sezonul I. (Acelaşi lucru ca la True detective. E un fenomen. S-ar putea numi boala sezonului II.) Atenuarea cinismului a distrus scenariul.
       Varietăţi de râs care nu-mi plac: râsul sardonic, râsul crud, râsul stupid, râsul satisfăcut. Râsul satisfăcut.

       ● Tipi care s-ar simţi complet răzbunaţi revenind la viaţă acum: Hobbes, Schopenhauer, Cioran. Post-criză: epidemie de depresie şi sinucideri? Vom arăta mai bine sau mai rău etc. Vom arăta altfel.
       Cineva propunea să i se interzică Chinei, cu totul, studiul bacteriilor şi virusurilor, aşa cum i s-a interzis pe vremuri Germaniei posesia armei nucleare. Dar Germania şi-a interzis-o singură, îngrozită de WW2. Dacă voia, ar fi avut bomba de sute de ori până acum, ca Israelul. Limita a fost interioară.
       R. Camus, distrus, livrat la domiciliu pentru convalescenţă.
       De dimineaţă până seara, redescoperirea binefacerilor frontierei.
       Marea la Veneţia a redevenit albastră.
       Cuvintele ‘o activitate normală’ (despre relaxare), sonoritatea lor stranie.
       Cei care profită de epidemie pentru a propune, pentru lumea-de-după, o accelerare a relelor şi defectelor lumii de dinainte.
       R. Jaccard îşi refăcuse garsoniera din Paris cu banii de pe publicarea unei singure cărţi de Comte-Sponville. Despre timpuri care n-o să mai vină.
       Străzile, sensibil mai animate – cam 10% din numărul obişnuit al trecătorilor. Mi s-a părut, dacă nu prin camuflajul măştii, după îngustimea ochilor, că am zărit zâmbete.
       Revistă titrând pe copertă, cu interiorul unui vagon de metrou: Următoarea staţie, necunoscutul.

 

 

~

•30 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Nu suntem într-un ‘război’, limbaj belicos grandilocvent la şefii politici; folosirea metaforelor şi analogiilor, cât de deplasată. La fel ca în: ‘X a pierdut bătălia cu boala’, când nu vrei să spui: a murit. Nu e o bătălie, e ghilotina fatalităţii. Despre un nou-născut nu spunem că a câştigat bătălia cu neantul. Limbaj dincolo de ridicol, aproape idiot.

       ● Avea ceva distinct, un fel de ‘majestate a gândului’, spune Lytton Strachey într-o scrisoare, despre un prieten dispărut. Dacă există ceva în cantitate slabă azi, e această majestate, nu ca unitate de grandoare ci de înălţime. Am pierdut gânditul ‘cu capul în nori’, foarte înalt, la probleme nu neapărat globale cât anistorice. Gândul de acum nu e neapărat miop dar e concret, exact, descumpănitor de plebeu.

       ● Bruckner, articol, ‘Societatea lui un metru jumătate’; după el ideea ‘distanţării’ va impune un nou raport la celălalt.
       – celălalt e acum un inamic, şi pentru el şi pentru mine. Pneuma, la greci respiraţia divină, e acum moartea în microparticule de virus flotante (n.m., dacă măcar vom scăpa de efuziunile sociale ruseşti, cu trei săruturi pe obraz, devenite groteşti).
       – turiştii, vacanţierii în genere vor fi un coşmar. Nu vei fi binevenit nici în propria ta ţară, în regiuni diferite. O cafea, cina la nişte prieteni, o petrecere vor deveni mai mult decât riscuri, ‘dansuri deasupra abisului’.
       – reacţionarii pot avea dreptate pentru o dată, ‘era mai bine înainte’, în societatea fără măşti, mănuşi, ochelari etc., în lumea fără distanţe sociale
       – poate că oraşele vor fi ‘compromise’ în ochii noştri, sau cel puţin vom căuta un refugiu rural pentru a doua locuinţă. Urbanul – prin esenţă aglomerarea – nu e acelaşi fără apropiere a corpurilor şi trebuie regândit, arhitecţii îşi vor smulge părul din cap încercând-o. Ce e o sală de spectacol, o cafenea etc., ce e separat-împreună, noul împreună.
       – în carantină: am suportat o dilataţie fără precedent a timpului.
       Ok. Fie trec doi ani şi uităm totul. Fie virusul continuă, atacurile teroriste vor fi bioteroriste – mimetism media -, politicul, socialul se vor orienta spre biologicul normativ primar, de la filozofie la parada modei; virusuri, bacterii etc. şi totul va fi un coşmar prelungit 10 ani. Ceea ce presupune o urmă groasă în umanitate, nu un epifenomen. (Tuberculoza a mai reprezentat aşa ceva, între XIX şi XX.)
       E destul de probabil, cu puţin noroc, că se va termina şi că e un epifenomen într-adevăr. N-o să uităm prea curând, cu toate astea. Eveniment care dislocă din adânc relaţii, raporturi. Nu cred că se va scrie la fel, de pildă. Sentimentul ‘de lume’ al autorului, acolo ceva s-a modificat prin revenirea în prim-plan a angoasei sfârşitului, a îndoielii. Ideea de mare preot al religiei umanităţii, cu îmbrăţişări globale, s-a dus naibii. Descumpănire, raporturi noi. O să corodeze încet. 2020 ca debut real de secol.

 

1newyorker-4mai2020

The New Yorker, 4 mai 2020

 

 

~

•27 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● La următoarea epidemie, dacă şefii politici ne anunţă că trebuie să mai stăm în case o singură zi, îi luăm cu roşii şi ouă. Soliştii de la Opera din Viena la premiere proaste nu vor primi un asemenea torent. Ciumă? Holeră? Sfârşitul lumii, vor muri 9 oameni din 10? Mulţumim, ieşim la plimbare, unde e balonzaidul.

       ● De ce nu trebuie interzis absolut nimic (celor tentaţi de cenzură morală). Fiindcă din zgură iese la suprafaţă adevărul, iar nu din cerul ideilor pure. Fie şi din ipoteze smintite, conspiraţionism, gunoi, senzaţionalisn, din calomnia cea mai joasă, din născocire totală şi deliberat absurdă uneori. Mai întâi o aberaţie e dezminţită. Apoi, tangent, în legătură cu ea se află ceva, apoi altceva colateral şi, încet, te apropii uluitor de un adevăr neaşteptat pe care-l afli despre ceilalţi sau despre tine însuţi. De aceea şi o scorneală pură e uneori mai bună, în dialectica adevărului, decât o ştire bună.
       (Libertatea de expresie nu protejează ştirile pozitive. Ele nu au nevoie de protecţie, nu deranjează pe nimeni. Protejează exact contrariul. Inconvenabilul. Eroarea. Delirul inofensiv, scorneala smintită, negativul. Adevărul e o dialectică, nu un drum drept cu borne luminoase.
       Îmi amintesc un film clasic despre două îngrijitoare de la un orfelinat de fete, acuzate pe nedrept de lesbianism şi chiar, subiacent, de un fel de pedofilie refulată. Sunt concediate, apoi scandalul trece şi sunt reabilitate total. Ei bine, aberaţia a scos în cele din urmă la lumină, pentru una dintre ele, ceva ce nu ştia nici măcar ea despre sine: chiar era lucrul de care fusese acuzată… Cineva – un copil frustrat, apoi o bătrână, un fel de inspector Javert al moralei -, în chip absurd, surprinzându-i gesturile, o privire, o atitudine dintr-o anume zi, cineva ghicise deci, fără să poată dovedi, ceea ce se afla adânc ascuns în sufletul ei. Calomnia totală şi absurdul au condus în cele din urmă la un adevăr mai profund al totalităţii; cele două demisionează şi pleacă din oraş, începând ceea ce pare a fi un travaliu al introspecţiei. Nu întâmplător democraţiile nu interzic ziarismul tabloid infect, care seamănă mai mult unor pavilioane de boli mintale, tip National Enquirer sau Bild. Uneori oamenii, instituţiile nu ştiu nici ei adevărul despre sine şi totul e o surpriză. Libertatea de expresie trebuie să fie absolută, chiar dacă intrinsec dureroasă, din pricina acestui caracter bizar non-linear, dialectic al adevărului.)

       ● Entertainment-ul e favorabil statu quo-ului. Nu există filme, drame sau comedii care să te îndemne să nu plăteşti taxele, să te opui statului, să te îndoieşti etc. Sunt aparent progresişti (în societal), dar în fapt cuminţi, conformi, pe linie, de o sută de ani. Nu de la clovni va veni vreodată un suflu revoluţionar – revolta lor e aparentă – sau nevoia schimbării.
       Cine pune în pericol statu quo-ul, lansând idei care îl contestă sau îl depăşesc? Literatura, gândirea… De obicei tipi relativ săraci, prea puţin favorizaţi de abundenţa bunurilor materiale. O teorie nouă, remarcabilă estetic, se impune la 50 de ani, una tare, antisistem (tip Rousseau, Marx, Freud etc.), la 100 odată. O carte mare de literatură apare la jumătate de secol. (Care e romanul mare al ultimei jumătăţi de veac? Vom avea dificultăţi până şi aici. Dacă e necesar să alegi două, cinci, se deschide o lume. Când trebuie ales doar unul, când suntem reduşi la unitate, vedem cât de descumpănitor nule sunt celelalte, în raport doar cu producţiile jumătăţii de secol precedente.) Oamenii sunt paşnici, se încolonează, mersul lucrurilor nu e perturbat.
       Toată povara e în literatură şi în istoria gândirii. Toată povara? Tot sensul.

 

 

~

•25 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Răsfoind jurnalul lui C., aceeaşi senzaţie: te ridică la un aer atât de rarefiat, că după aceea ţi-e ruşine de tine însuţi. Şi toate prin umilitate şi adâncime, prin biciuirea sinelui şi o perspectivă extrem de înaltă, de o justeţe zdrobitoare. Rar am văzut spirit mai autentic – şi tocmai de inautenticitate îl acuză cei care n-au avut o întâlnire bună cu el sau i-au fost refractari prin fire. (E drept, de obicei spirite slabe.)
       Pentru literatură, C. e nerecomandabil: ispita unei proze concise te face să pierzi din mister, ceea ce e foarte grav într-un text literar, o prăbuşire.

       ● R.C., transferat la spitalul din Toulouse, secţia de îngrijire intensivă cardio.

       ● Nu ştiu dacă virusul ăsta face vreo brânză distrugând umanitatea, dar o distruge pe cea din noi.
       Capătul capătului răbdării.

 

 

~

•25 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● E un mister cum a apărut pentru politicieni sacralitatea vieţii umane, când li s-a strecurat furtiv în scara de valori. De milenii ne aruncă în toate războaiele. De vreun deceniu, totuşi, adică – la scara istoriei – de acum o secundă, îşi spun că nu mai pot risca să vadă morţi, şi trimit drone la război, roboţi, trupe de mercenari, ochelarişti care omoară din faţa computerului, apăsând un buton de la mii de kilometri.
       Am comparat comparabilul – iar nu cu reperul gripei spaniole, măcel total. Gripa ‘din Hong Kong’, din ’68-69, a omorât peste 31.000 de oameni în Franţa. Am luat paginile jurnalului lui C.: nu am văzut nici măcar cuvântul ‘gripă’. Era suficient de ipohondru, dacă tema ar fi existat, s-o fi pomenit în jurnal. S-a găsit un singur jurnal televizat de ştiri, unde s-a spus, timp de 2 minute: protejaţi-vă, e o gripă rebelă din care uneori se moare. Oamenii au mulţumit şi au ieşit la plajă. Brusc, insul politic simte azi că riscă imens, poate chiar totul, dacă pe ecrane mai apare ştirea morţii reale a oamenilor. E schimbarea cu adevărat interesantă în tot ce trăim: poporul s-a pomenit sacralizat fără să ştie.
       O fiinţă umană are libertatea de a-şi părăsi domiciliul pentru a trăi, deci pentru a muri în orice clipă. Dacă ceea ce i se reproşează este că dă astfel moartea şi altora, deci e virtual asasin, e sfârşitul sferei libertăţii. Au fost câştigate procese ale bolnavilor de sida care i-au infectat conştient pe alţii. Nu au putut fi condamnaţi, deşi ştiuseră că au boala; s-a considerat că şi celălalt, în actul mutual, a ştiut că riscă. Însă unui ins care nici măcar nu ştie dacă are un virus sau nu, să i-l atribui prin presupoziţie şi să-l pedepseşti anticipat pentru virtualitatea de a-l transfera altora e un act liberticid clasic. Indivizii nu pot fi prezumaţi a fi o asociaţie de răufăcători, şi cu atât mai puţin că deţin ceea ce nu ştiu că au, că fac ceea ce nu ştiu că fac. Poţi pedepsi un act, nu o intenţie.
       Când ţi se spune că toată lumea trebuie să avanseze ca un singur om înspre un lucru, simţul critic, care e mai mult decât discernământ, te face să te răsuceşti pe călcâie.

       ● Din ştiri s-a evaporat adevărul – să zicem cel factual. Există două surse de informaţii pentru public, acum: reţelele sociale şi media clasică. Pe reţele, ştirile fake, aproximaţiile grosiere, complotismul sunt regula, deci în mare nici vorbă de adevăr acolo. Canalele de informaţii clasice, în replică, sunt atât de obsedate să-şi menţină un ştaif şi să contracareze ‘fake news-ul’, încât ceea ce le interesează e să livreze contra-fake news şi fact-checking. În aşa fel încât ceea ce obţii nu e adevărul, ci non-falsul. Se va spune că şi non-falsul are valoarea sa. Ei bine, deloc… Obsedate să-i ferească pe oameni de ştirile false, livrează contra-ştiri-false – cu efect obsesional de zoom – şi ignoră plaja adevărului. E o horă a non-adevărului în care îşi răspund unii altora. Neserioşii produc fake news, serioşii produc contra-fake news împotriva lor, dar contrariul falsului nu e adevărul (ci exactitatea, adecvarea, autenticul: dacă e fals că un ins e gras, nu înseamnă prin asta că e contrariul: slab. Nu mai aflăm cum e acel ins, dacă e blond, brunet sau aviator). Orizontul adevărului se îngustează, de el nu-i mai pasă nimănui, ca atunci când doi bătăuşi se încaieră în curtea şcolii şi deodată totul în jur, lumea, dispare.
       Suportăm două pandemii: pandemia bolii şi pandemia informaţiilor despre boală. Apar informaţii: false şi contra-false. Cineva scoate o grozăvie – cineva combate grozăvia. Minunat. Niciun orizont pentru adevăr.

       ● Izolarea are geometrie variabilă. Dacă aparţii puterii sau clasei înstărite, ai izolare în Paradis: teste pentru întreaga familie, echipamente, refugii vaste, locuri de relaxare în natură, telefoane de urgenţă cu intervenţii prompte. Ceilalţi, zidiţi în blocuri, aşteaptă teste care nu vor veni să-i elibereze prea curând.
       Şi astfel acest virus a devenit un virus de clasă.
       Nu cred că izolarea în cazul unei viitoare epidemii va mai fi acceptată. Poate doar în grozăvii fără pereche cu rată de mortalitate de 50%, ca pe timpuri la ciumă şi holeră. Absolut nimeni nu va mai accepta să stea în case.
       Ai impresia că a fost ultimul bal.

 

 

~

•23 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● După To kill a mockingbird, Harper Lee ar fi vrut să scrie Furious hours, roman plin de crime etc. Fără să-l termine însă.
       Asta făcea deci pe veranda acelei căsuţe, legănându-se în fotoliul balansoar.

       ● R. Camus, în spitalul din Auch, pentru coronavirus, de pe 20 martie. 73. Recrudescenţă a bolii, mai fusese o dată şi îi dăduseră drumul.
       Beigbeder – turismul la vila bunicului său, din Pau, e pulbere, niciun client.
       Onfray, revistă colectivă pentru a gândi ‘zilele de după’, un soi de platformă care ar recupera ideile şi propunerile pentru post-criză.
       F.S., la coadă la supermarket, e tratat de ‘bătrân neghiob’ de un tip tânăr căruia îi atrage atenţia că s-a băgat în faţă. Nu spune nimic, îl aşteaptă la ieşire. Acesta apare pe uşă, cu pachetele de cumpărături în mâini şi sub braţ. Se duce la el şi îi cârpeşte scurt o palmă. Tânărul se bâlbâie, ‘o să chem poliţia’, scapă pachetele, frică vizibilă pe figură, se îndepărtează dând cu piciorul într-un măr rostogolit la pământ.
       Luna a doua de izolare. Anul întâi.

       ● Criză la ralenti care va marca fără îndoială memoria colectivă. Doi ani. Cinci ani, poate. Zece sau mai mult dacă un roman bun, un film remarcabil se va face despre ea.
       Va fi greu de uitat o porcărioară fără pereche, sosită din neant, care a făcut să ne dez-îndrăgostim de viitor şi poate, într-o măsură subtilă, de lume.

 

 

~

•22 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Ar fi preferabil ca puterea să nu se abandoneze în faţa comitetelor ştiinţifice şi a detaşamentelor de îngeri în halate albe. Doar şefii politici ar trebui să comunice. Ne seamănă întrucâtva, sunt mai împiedicaţi sau mai răsăriţi, dar pot plăti politic. Tehnocraţia, expertocraţii nu plătesc niciodată.
       Insul politc, căzut, sancţionat, ridicat din nou din genunchi, e cel care decide. Halatele albe, monumente de pretenţie, nu reprezintă o ştiinţă exactă, medicina nu e aritmetică, e prin natură o ştiinţă slabă, ca şi economia, o cunoaştere relativă, bâjbâind prin încercare şi eroare, performând miracole şi rateuri fatale. Nu e o ştiinţă ci o metodă, nu un adevăr ci o metodă pentru a ajunge la adevăr – cea mai bună pe care o avem, deocamdată. Halatele albe nu pot fi politic sancţionate. Şi sunt panicarzi, pentru un medic există doar două situaţii: rău şi groaznic.
       Tehnocraţia sanitară e cea în bună parte vinovată: nu s-a pregătit pentru epidemie. Ea e cea care nu a cerut echipamente şi nu s-a pus de-a curmezişul pentru a le avea. Ea s-a mulţumit cu un sistem slab, pe care în plus l-a făcut dependent de mediul corporat, şi corupt individual. Politicienii nu ştiu câte paturi şi câte milioane de măşti sunt necesare pentru un depozit decent de câteva luni. Trăim acum eşecul sanitarilor, iar nu al oamenilor politici, să nu ne înşelăm. Corpul medical a fost depăşit.
       Mai sunt apoi dezacordurile – baroce – din corpul medical. Medici foarte mari care se opun, în lume, acestei izolări la domiciliu şi o numesc o nebunie etc.
       Numai ong-ismul visează guvernământul tehnocraţilor. Ca Saint-Simon, care, în XIX, spunea că guvernarea oamenilor trebuie înlocuită cu guvernarea lucrurilor (a parametrilor, cifrelor, echilibrelor etc.). E moartea democraţiei. Tehnocratismul n-a fost niciodată decât un elitism abia mascat. Când se declară falimentul câte unui regim şi se propune, pentru un an, un guvern ‘de tehnocraţi’, e întotdeauna un elitism în marş. E despotismul moale (Tocqueville) al elitarismului. Nu e ceva dur, nu-ţi distruge drepturile ca o tiranie sau un autocratism oarecare, dar îţi sufocă voinţa şi suveranitatea, atributele unui ins liber. Cineva care admiră sincer o guvernare tehnocrată în democraţie e fie imbecil pur, fie un elitarist care nu îndrăzneşte să se declare.
       După medici, trebuie să stăm în caverne încă doi ani, şi cel mai sigur până la sfârşitul zilelor, discursul sinistrozei e total. O societate medicală e un coşmar absolut.

       ● B. are dreptate, îi infatilizăm pe bătrâni sub cuvânt că îi protejăm.
       (Nu e bătrânul, şi în sapienţialul popular, un fel de copil? Rasismul anti-bătrâni are rădăcini vechi în culturile tribale, dar era totuşi recent în civilizaţia occidentală. De 30-40 de ani Hollywood-ul face filme în care cei bătrâni sunt jucaţi de tineri. Personajele de 70 de ani care, cu picioarele pe birouri de mahon, trăgând din ţigară, plănuiau lovituri de stat sau conduceau agenţii de detectivi – au dispărut din cinema prin anii ’80. Bătrânii sunt acum fantoşe cu perfuzii, privind recunoscător-galeş la oameni care îi ajută etc., nu au bani, case, iahturi, nu pot fi bogaţi, nu dau ordine, nu mai pot conduce mafii, fonduri de investiţii sau state, nici măcar nu mai pot fi criminali, nu mai modifică în vreun fel realul, imaginea bătrânului a suferit un plonjeu total. Deşi toţi candidaţii la preşedinţia americană din ultima vreme erau septuagenari isterici, bătrânul ca imagine e evacuat din real ca o clasă parazită existenţial. Nu gândesc bine, nu votează bine, nu fac nimic bine. Dispreţul – categoria ‘okay, Boomer’ – trădează un regres al universalismului occidental în tribalism.)

      ● Domeniul cultural va suferi cel mai mult, se spune. De fapt vor fi în faliment mai ales structurile parazite: cele ale culturalului. (Cultura e tot ce e creaţie, culturalul e ceea ce prezintă creaţia – structuri, funcţionariat, curatoriat, reprezentare, universităţi, cercetare, case de editură, reviste etc. Culturalul e 99%; cultura reală, producţia de fenomen cultural originar, creaţia – 1% cu infinită indulgenţă.)
       Dar şi structura parazită era simpatică. Oamenii aceia din cultural care credeau că activează ‘în cultură’ etc., care n-ar şti întreaga viaţă ce e cultura nici dacă s-ar fixa pe două picioare şi i-ar pălmui în faţă. Era o lume populată de tipi prizabili, fiecare cu povestea sa despre ratare, în fond atât de interesanţi. Ce faci cu teatre şi amfiteatre în care nimeni nu va îndrăzni să intre doi ani cel puţin, cu mască sau nu pe figură. Filarmonici, teatre de operă şi balet, muzee, galerii, reviste etc. Şi aşa trăiau din cerşitul la stat, ca-n sec. XX. Cum vor suporta să fie inexistenţi pentru societate.

 

 

~

•19 aprilie 2020 • 4 comentarii

       ● ‘Inteligenţa mea literară’, spune Capote (Portraits…, op. cit., p. 282) şi te frapează justeţea expresiei. Există e inteligenţă literară, ceva foarte vast unificând planuri disparate şi fire subţiri, aşa cum există o inteligenţă logică, filozofică, tehnică.

       ● Deodată zarurile s-au aruncat din nou. Deodată lumea a luat-o de la început şi aproape orice e posibil.

       ● Ai unde să te duci, să zicem, când te răzbeşte urâtul. Cunoştinţe care au în apropiere casă cu grădină, arbori, şezlonguri, hamac, mese lungi pe terasă, ţigări de foi, martini cu gheaţă, conversaţii, muzică, zâmbete, salvarea aparenţelor umane.
       M-am gândit însă deodată la bătrâni. Pentru unii dintre ei, bolnavi în stadii terminale, acestea sunt probabil ultimele luni din viaţă. Altă şansă la viaţă nu mai au, ei nu sunt siguri că vor prinde anul viitor şi poate nici lunile viitoare. În loc să poată vedea soarele mângâindu-le pielea de hârtie creponată pentru ultima oară, le petrec în claustrare forţată. Fără plimbări, fără ieşiri în natură, fără companie umană şi umanitate.
       Ai dreptul să-i iei unui bătrân ultimele luni, ultimele anotimpuri din viaţă? Poate el vrea să le rişte. E o problemă pe care guvernele nu şi-au pus-o, în inexistentele lor comitete de etică: excepţia necesară pentru cei aflaţi pe drumul din urmă, pentru care timpul e atât de dramatic diferit de al tuturor, de imens preţios in articulo mortis.
       Dar nu e orice bătrân, prin definiţie, cineva pândit de proximitatea sfârşitului, survenit în ani, luni, săptămâni poate? De la o vârstă încolo, mai poţi trăi 30 de ani sau 3 zile. Nu e orice bătrân un ‘bolnav terminal’ sub raportul existenţei? Să claustrezi bătrânii – categoria cea mai vulnerabilă – în numele protejării bătrânilor înşişi…, şi în plus al unui soi de protejare de ei înşişi, nu e un dublu raţionament circular şi un nonsens? Totul pentru ca medicii să nu aibă dileme morale, în secţiile de Urgenţe? Asta e tot? Pentru asta a fost făcut efortul, uriaşul efort – pentru confortul moral al doctorilor? Ne temeam de o sinucidere în masă a personalului sanitar, în epoca noastră? E ceva de neînţeles, şi singurul lucru invocat ad nauseam – bieţii medici care vor trebui să eutanasieze şi să aleagă cine trăieşte. E uluitor că nicio altă explicaţie nu a fost oferită, la niciun nivel, şi ea constituie până acum un soi de ‘nod’ inexplicabil al naraţiunii sociale şi politice. Facem toate astea pentru… ‘medici’? Şi urmărim cum raţionamentul ajunge confuz, inextricabil, în instanţă ultimă, la asta.
       Nu le poţi lua bătrânilor nişte zile care fac pentru ei cât săptămâni sau luni – traduse în secvenţe temporale normale -, sub pretextul că le oferi ani pe care oricum nu îi au. Pentru un condamnat la moarte executat a doua zi, orele rămase nu valorează cât ale celorlalţi. Nu-i poţi ameninţa pe bătrâni că vor ieşi oricum din case mai târziu decât toată lumea, ultimii, spre sfârşitul anului. Ar trebui să aibă dreptul să aleagă. Această vară o ai, în chip precis, şi nu alta, îţi aparţin aceste zile însorite, aceste apusuri şi răsărituri, aceste file precise din calendar. Trebuie să-i laşi să rişte dacă vor să rişte – iar pe ceilalţi să stea în case dacă, preveniţi, aleg să stea în case. Să lăsăm amănuntul că e neconstituţional şi distruge principiul egalităţii constituirea unei clase de vârstă vinovate de a se fi născut mai devreme. Dar cu ce drept alegi pentru ei.
       Când Johnes i-a mărturisit că îi ascundeau toţi, de ceva vreme, adevărul asupra bolii, Freud a exclamat furios: ‘Cu ce drept?’ (Mit welchem Recht?). Şi-a concediat rapid doctorul şi a ales un altul, un tânăr care-l va ajuta de altfel să se sinucidă mai târziu, la momentul convenit de amândoi ca făcând orice luptă inutilă, cu o doză mărită de morfină, în deplină luciditate. S-a putut înşela des, dar n-au existat mulţi tipi cu o mai acută cunoaştere de sine. Voia să fie liber, autonom în decizii, un Mensch, să se plimbe prin mica grădină cu cei doi câini Chow, molfăind ţigara de foi şi redactându-şi în linişte corespondenţa. Era deja la Londra şi a trăit mai puţin de un an.
       Doar acest şezlong, acest hamac, aceste aparenţe umane – nu ne aparţine altceva. Aceste introspecţii digresive.

 

 

~

•18 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Două teorii despre umanitate şi intervenţionismul istoric.
       Una, a progresului universal, necesar şi absolut, Hegel, Condorcet, Comte & Co., cum că, orice ai face, chiar dacă nu faci nimic, chiar dacă leneveşti cu picioarele pe canapea, pe ultimul loc din spate, în ultimul vagon din trenul istoriei, trenul te va duce la destinaţie sosind la ora exactă.
       Cealaltă, a declinului universal, necesar, absolut – Hobbes, Hume, Joseph de Maistre, Schopenhauer, Spengler, Cioran etc. -, cum că, orice ai face, chiar dacă te agiţi, chiar dacă gesticulezi şi te urci pe locomotivă şi asuzi şi arunci cărbuni în cazan, trenul în cele din urmă încetineşte, se dezintegrează şi nu ajunge nicăieri. Cum ar zice Cioran, nu e niciun tren, ba chiar nu există nicăieri nici măcar ideea de tren.
       Gândul că există un motiv serios pentru ca mâine să fie mai bun decât azi e o temă slabă pentru literatură. O enigmă vulgară.

       ● Două epidemii au fost asemănătoare la scală globală, în istoria recentă: gripa asiatică din 1957 şi pandemia gripei ‘din Hong Kong’, din 1968. Impactul lor politic a fost minim. Impactul social, nul. Sunt amândouă uitate repede.
       E pentru prima oară când oamenii politici îşi spun că nu mai pot să rişte morţi. Cea de azi a atins conştiinţa colectivă, vertiginos, pentru că a apărut un parametru nou şi chiar curios, în istorie: sacralitatea vieţii. De ce s-a ivit abia acum nu importă. Acei care se vor angaja să ne protejeze de-acum viaţa – siguranţa – ne vor propune să o facă prin restrângerea libertăţii, cu banala dilemă corneliană a ştiinţelor politice. Dacă asta va fi politic teroarea următorului deceniu, se va situa la un nivel secund.
       Fiindcă între timp vom încerca să ne găsim. ‘Cine suntem’, ‘ce facem aici’ şi celelate terori mai adânci, familiare, desprinse din teroarea timpului. Întreaga lume s-a oprit. Absolut fiecare dintre noi s-a aflat sub ameninţarea morţii, şi-a spus că în câteva luni ar putea muri – şi, important, s-a întâmplat cu toţi în acelaşi timp.
       Nu rămâi acelaşi după asta.

       ● Lumea ‘de după’ – iată poate singurul lucru care va constitui o surpriză. Toţi se poziţionează pentru lumea de după. Pictorii îşi aşează şevaletul pe o colină, duc binoclul la ochi, aşteaptă.

 

1newyorker-20april2020

The New Yorker, 20 april. 2020

 

 

~

•17 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Jacques Delors, ieşit din lunga sa tăcere de bătrân – 94 – pentru a spune că Europa (cea de la Maastricht, liberală, cu Piaţa instituită în principiu absolut, plus minoritarism ideologic) poate muri.

       ● Nu, lumea nu s-a preschimbat în stană de piatră. E mai degrabă clei topit în soare, cum curge uneori pe scoarţa anumitor arbori. Inimaginabilul, oriunde te uiţi.

       ● Onfray: spitalul din Falaise (Calvados, Normandia), într-un mesaj radio, roagă auditorii să îi trimită măştile folosite, pentru a le putea recicla (cu aburul fierului de călcat, cred), deoarece personalul sanitar are nevoie… de… măşti în… lupta…

 

 

~

•15 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Franţa, dată de ieşire din izolare: 11 mai. Dar nu e sigur, e doar un obiectiv. Dar nu ieşim toţi. Dar fără cafenea, fără restaurant, fără spectacole. Probabil plimbări, fără nimeni. Preferabil fără noi înşine, jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop.
       Guvernele pronunţă anafore, suntem în război (cu nimeni), spălaţi-vă pe mâini (o lună de atunci), staţi în case (oricum nu puteţi ieşi).
       D. Strauss-Kahn, lung articol în care prevede un val migrator real dinspre Africa spre Europa. Milioane se vor precipita să forţeze frontierele, după prăbuşirea economiilor naţionale, care acolo sunt un mimetism autocolonial şi o glumă.
       Aveam nevoie de ştirile bune.

       ● Epidemia, întinsă. O lună – şi nicio ameliorare reală. Ceva vag, un zvon. Pe fond nimic.
       Bătrânii, în ruptură antropologică. Vii, nu-i putem vizita. Bolnavi, nu putem sta la patul lor de suferinţă. Muribunzi, nu ne putem lua rămas bun. Morţi, n-avem voie să-i acompaniem pe ultimul drum. Nimeni nu spune nimic. Te întrebi dacă societatea nu era pregătită, psihologic, pentru această ruptură şi nu şi-o dorea. Toată această psihodramă a pornit, declarativ, pentru ei – cei mai vulnerabili în faţa bolii. Oamenii nu îndrăznesc să protesteze fiindcă sunt în stare de sideraţie sau e o schimbare subtilă, un abandon? Cineva propunea deja o izolare în aziluri de bătrâni, cămine de îngrijiri paliative şi spitale până în luna decembrie… De ce nu pentru totdeauna, care mai e diferenţa.

       ● Şefii politici sunt acum căpitani de Titanic.

 

2newyorker-20april2020

The New Yorker, 20 april. 2020

 

 

~

•14 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ne-am amintit toţi – uitaserăm de ceva vreme – că oamenii de ştiinţă nu sunt zei. Contradicţii perpetue, retractări, previziuni false, babilonie generală. După o lună întreagă, găsim siderant că nu avem încă teste, măşti, depuse gratis la uşa fiecărui ins, că statele ne abandonează soartei (au găsit doar măsura medievală a carantinei, nimic altceva până acum). Telefoane între noi, în care avem un aer când jalnic, când fals tonic. Convorbiri video nenumărate, cu banalităţi calde, rutiniere, în care frapează doar culoarea galbenă a feţei şi unghiurile ciudate. Teamă de orice e ştire, intrarea într-o stupoare psihologică resemnată. Dezolare pe străzi – e mai bine să eviţi zonele centrale, pietonale cândva. Nu-ţi doreşti decât s-o ştergi mai repede de acolo. Profund sentiment de zădărnicie. Şi în continuare, uluire.

       ● Fericiţi: mizantropii, introverţii, autiştii simbolici, nevroticii de contact, ipohondrii. Pentru ei, nimic opresant în izolare; resimt acum, prin distanţare socială, o perfectă adaptare la lume. Nu voiau oricum s-o vadă.

       ● Raportul faţă de moarte s-a schimbat atât în societăţile noastre. Probă că am oprit rotaţia pământului întreg, pentru a-i feri pe oameni. Acum 20 de ani n-am fi făcut-o. Acum 30 nu ne-ar fi păsat deloc. Avem un nou tip de angoasă faţă de moarte, pe lângă cea veche, a scandalului metafizic. Am dezvoltat angoasa finalului inutil, o dublă suferinţă şi înverşunare de a ne agăţa de geamandură. Cu cât mai nesubstanţial parcursul existenţial aici, cu atât mai mare obstinaţia, angoasa. Angoasă a celui care n-are nimic de pierdut, şi deci are totul, fiindcă nu-şi mai rămâne decât el însuşi. Suntem nuli – deci viaţa noastră e totul. Altfel e inexplicabil cum am fi acceptat să fim mânaţi în cuşti, cu zăvoare pe uşă.
       Dacă a filozofa e a învăţa să mori, cum credea Cicero (reluat de Montaigne etc.), zilele astea nu se cunosc filozofi în viaţă.

 

 

~

•13 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Da, tiparniţa de bani se învârte şi va crea în fiecare ţară o inflaţie de 10%. În fine ceva care se situează înaintea banilor, înaintea băncilor şi corporaţiilor şi afacerilor, înaintea capitalului. Pentru prima oară în istorie, fiindcă niciodată pe lume între viaţa umană şi capital n-a fost aleasă viaţa. Asta e ceea ce preferă să nu înţeleagă Zizek făcând piruete în jurul elefantului din cameră.

       ● Peste tot, reverii ale claustratului singuratic. A fost suportabil şi chiar simpatic pentru câteva zile, pentru o săptămână, pentru două, dar acum toate cântecele pier. Oameni tot mai îngrijoraţi, care au intrat în depresie sau se întreabă dacă vor avea mijloace de subzistenţă, alimente, dacă vor rezista sufleteşte.

       ● La întrebarea din ce vor trăi preoţii, această replică grosieră: dacă vând numai limuzinele şi ceva din ‘căsoaiele de protocol’ din curtea fiecărei mănăstiri, rezistă un an de zile de epidemie fără vreun sprijin de la enoriaşi. Etc.
       …Mi-e întrucâtva milă de cei autentici. Îmi dau seama că, dacă sunt lucizi, suferă. De decenii. O sub-reformă în ortodoxia română ar presupune:
       – renunţarea la 90% din limbajul liturgic vetust (era 5-10% înainte de ’89, perle de frumuseţe şi sens, acum totul e infectat de arhaismele sec. XVIII şi XIX, turnate cu toptanul, distrugând orice farmec, încărcând sintaxa şi împiedicând chiar înţelegerea sensului în liturghie. Fiecare text, fiecare rugăciune tipărită sunt înecate, an de an, şi mai mult în vetustul stilistic, cu obscurităţi căutate, ca la un fel de concurs de întunecare).
       – sabotarea strălucirii aparente: podoabe, pietre ‘preţioase’, mozaicuri kitsch, poleiala aurului. Respingerea justificării sofiste că sunt pentru onorarea zeului (mirul cu care s-au uns picioarele lui Isus era scump etc., linia sofistică ştiută care a ucis moderaţia).
       – scurtarea slujbelor şi rugăciunilor esenţiale, simplificarea imnurilor, a rugilor alienante şi continue, de muezin uitat în turn, a coregrafiei liturgice, favorizarea introspecţiei în incinta de cult, austeritatea estetică şi canonică.
       – demonetizarea anticlericalismelor vulgare tip ‘nu există preot român fără vilă sau casă mare’ printr-un ratrapaj social, dinspre clasa de mijloc-superioară, spre auster. Reducerea dramatică, la nici 5% sau la simbolic, a tarifelor percepute la funeralii etc. pentru serviciul religios, în general a tot ce ofensează adânc. Depăşirea snobismului social. Meseria de preot, accederea la seminar să fie un fel de risc preacceptat al unei semi-sărăcii de o viaţă, de misiune.
       – răsturnarea aparenţei volumelor, întoarcerea la monumentalitatea simplă, zid, piatră, beton, lemn, la linii sobre, la haine simple de cult, renunţarea la mitră – acele poloboace sinistre de pe cap -, întoarcerea la croiul drept, cruci de fier sau lemn atârnate la gât etc., simplitate neostentativă dar asumată. În general, aparenţă apropiată de a călugărilor.
       – austeritate radicală. Nu trebuie să te legi cu lanţuri, ruseşte, ca să ştii ce înseamnă să fii simplu, discret, auster, întors spre sine. Toţi o ştiu. Toţi se prefac că nu o înţeleg, discută trei zile şi rămân tot acolo sau la sinistra ‘cale de mijloc’.
       Pe scurt, o cură de trappism, pentru renunţarea la tot ce o face antipatică. Nu ştiu dacă cineva se va gândi s-o facă, dar e evident în istorie principiul blestemat al pendulului. Ce urma să mai obţină, ţinând-o aşa pe calea nemăsurii? Avioane, insule?
       (Vizitându-l cu câţiva prieteni pentru raţiuni de documentare, Cleopa mi-a spus odată – nu ştiu de ce, el râdea mereu de preoţii de mir – că nenorocirea Bisericii ortodoxe va veni de la ei. E drept că au intrat într-un soi de non-limită, într-o spirală ‘rusească’ a împodobirii grosiere, şi i-au infectat şi pe călugări, cu mănăstirile devenite centre lucrative cu tarabe şi ‘ateliere de icoane’ etc. Iar non-limita e un reductio ontologic cert, îţi pierde rapid fiinţarea, sufletul.)
       Poate că reforma va veni de la vreun rătăcit curat şi simplu, apărut printr-o mănăstire din munţi, care va isca un curent – mai întâi declarat eretic, fireşte, apoi răspândit în mainstream şi aruncând la pământ câteva straturi de fals şi nefericire.
       După o sperietură sanitară şi existenţială? Hm, nu ştiu. Orice tip de scurtcircuit istoric favorizează lucrurile. La drept vorbind, nu-mi pot închipui nici cum va arăta o carte, un roman, după epidemie. Un tratat onest. Un film, o vacanţă, o drumeţie, o meditaţie cu sine. Nu a fost o simplă sperietură, chiar dacă se termină mâine dimineaţă, a clătinat ceva adânc în noi, am văzut o lume încremenind. Se va schimba ceva subtil, treptat sau poate devastator, ignor în ce sens. Fran Lebowitz, într-un interviu recent: ‘Iată ce cred. În legătură cu toate acele lucruri despre care toată lumea crede că se vor întâmpla când această criză se va sfârşi, nimeni nu va avea dreptate’.

 

 

~

•12 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Sylvain Tesson s-a dus pe urmele lui Ulise. Cu un velier, Turcia, Sicilia, Sardinia, Ischia etc. Nu poţi declara război realului, vorba lui Clément Rosset, dar îl poţi împărţi puţin: pânzele sus şi la naiba cu lumea de la uscat. Îl filmează nu ştiu cine pentru un documentar, şi ia la bord în fiecare port câte un scriitor, arheolog, artist, vulcanolog (Stromboli) etc. ‘Odiseea povesteşte fatalitatea omului tot timpul avid să se întoarcă în locul pe care ardea să-l părăsească.’ Multe hiperbole, multă naivitate stilistică, dar şi prospeţime: ‘plictisul care se numeşte prezent’.

       ● 3 miliarde de claustraţi. Te întrebi cu admiraţie ce fac celelalte 4.

       ● Shakespeare a scris Regele Lear pe când era în carantina pentru ciumă bubonică.
       Nivelul de încurajare pe care ni-l livrăm…

 

 

~

•10 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Observaţie justă a lui Renaud Camus: ‘Există totuşi, în aprecierea literară, un dat care vine din acordajul prealabil, aşa cum se spune despre un instrument muzical, şi nu din judecata critică. Astfel, eu sunt „natural” acordat la Saint-John Perse, şi deloc la Paul Claudel’.
       Cărţile care ne sunt consubstanţiale, natural aşezate ‘pe fire’, şi cele la care urcăm raţional. E la fel în privinţa picturii sau a unui film. Nu că descoperirea ultimelor ar fi mai puţin importantă.

       ● Ne vom aminti oare cu nostalgie de această perioadă a izolării, când construiam corăbii din scobitori şi alte reuşite eclatante?

       ● Autorităţile să nu întârzie. Încă un efort şi vom deveni cu toţii claustrofili.

 

 

~

•10 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Mass media are o funcţie intrinsec catastrofistă, nu ei i se poate cere moderaţie.
       Există atâtea Europe. Şi Hitler a vrut Europa (cred că nu e uşor de uitat proiectul nazist al Europei), şi Napoleon, şi Carol Quintul, şi – liric – Hugo şi atâţia, ideea e ce Europă vrei. Dacă poţi să respingi o Europă liberală, prezentată ca singura posibilă – asta sau infernul, asta sau naţionalism-fascismul, asta sau socialismul, asta sau sfârşitul lumii.
       Un escroc absolut e cel care echivalează Uniunea Europeană cu Europa. Nu există ins să nu iubească Europa unită, cred că realmente nu are inamici interni. Începând cu adepţii brexit, frexit et Co. Ideea e sub ce steag, cu ce structură, dacă grăbeşti federarea sau mai degrabă o confederaţie de tip helvetic, cu state semiautonome. Nu există inamici interni reali la Europa unită, e o iluzie sau o impostură analitică totală.
       Nu avem nicio stângă – iar dreapta e urâtă.

       ● Nu ştiu cum poţi să scrii fără a avea nimic de spus. Nu ştiu cum se face asta.
       Uită descrierile goale. Fă-o numai dacă ai prins o idee acolo, dacă e ceva surprinzător, dacă e în vederea unei noutăţi de gând sau a unei formule finale. Idee sau stil. Spune ceva nou – sau nu spune nimic. Cum poţi să pui mâna pe acel pix, pe tastatură, dacă nu ai ceva de spus? Când te înfăşori în pelerina nulităţii – analitică şi interpretare -, ce poţi face, eseuri scholare, pedagogie? Cum poţi scrie dacă nu e un gând inedit acolo, un sentiment acut? Nu eşti onest, nu ştii oare ‘cum stai’? Cum îţi poate scăpa impostura proprie?
       Pe parcurs pierzi probabil conştienţa revolverului din sertar.

       ● Disparităţi.
       – emfaza. Când autorităţile nu ştiu ce să spună, vorbesc cu emfază. Suntem ‘în război’ etc. Iar nu: habar nu avem unde suntem, vă aflaţi în case fiindcă nu v-am furnizat teste, mănuşi şi măşti, e un lucru simplu, habar nu avem cât va dura. Emfaza ‘suntem în război’ e grotescă, suntem într-o epidemie şi aceste lucruri au mai existat, cu pierderi imense.
       – ce se întâmplă e încarcerarea săracilor. E claustrat cine nu are mijloacele să se afle la casa lui de pe malul mării, pe barcă, pe iaht, la cabana privată, în reşedinţa secundară din provincie, cu piscină, teren de tenis şi grădină cu alei, în reşedinţa secundară de oriunde.
       – trăim o epocă în care exaltăm libertăţle individuale până la capriciul nebunesc. Şi apoi privăm majoritatea populaţiei de libertăţile cele mai evidente, aşa-zicând clasice. De 30 de ani frontierele sunt ceva rău, naţionalism, Hitler. Acum nimic nu e mai bun decât o frontieră: de la tegumentul care ne acoperă carcasa până la uşă, zid, geam, poartă, gard, cartier, oraş, stat. Frontiere între fiecare dintre noi, limitaţii trasate în cretă.
       – am criticat regimurile comuniste pentru ce făcuseră, mai ales, din indivizi: ingineria sufletească tulbura cu precădere: ‘omul nou’ etc. Acum avem, liber, trezirea delaţiunii în oameni. Se sună la Kommandantur pentru cei care nu stau în case, tuşesc, se aşează pe o bancă, poartă mască lăsată pe bărbie, au spus ceva, au gândit ceva, rămân mai mult într-un loc plimbând câinele, fumează. Oamenii se supraveghează cu o ură eficientă şi se îndeamnă unii pe alţii să se denunţe pe net, în haite morale, Biserici ale vigilenţei pentru un ideal mai înalt, colectiv. Suntem pedepsiţi fără nicio vină, pentru ceva ce statele şi guvernele, nu noi, au făcut – sau n-au reuşit să facă – şi în acelaşi timp suntem culpabilizaţi moral de parcă am face în permanenţă ceva.
       – criza politică, socială – pentru a nu spune: foametea – nu par, în ochii lor, să provoace maladii, subnutriţie, nonasistenţă faţă de persoane în pericol, crime, jafuri, banditism, depresii, morţi. Nicio proporţionare, niciun pas măsurat, niciun termen final, improvizaţie totală.
       – am devenit noile ţări de Lumea a treia. China ne ‘vine în ajutor’ etc. Zero măşti, zero ventilatoare, zero echipamente – în vreme ce China le produce pe toate şi Coreea de Sud, Taiwanul, Singapore ne furnizează lecţii practice. Occidentul e elevul Orientului.
       – şefii politici democratici sunt fericiţi că se improvizează autocraţi şi se joacă, pentru câteva luni, învârtind pe degete bastonul de dictator.
       …În oraş, astăzi. Mirosea a moarte. Parcuri încremenite, aleile au benzi cu Nu treceţi, străzi însorite şi goale cu luciu spectral, foarte rar un trecător, episod hiper-real şi puţin cinematografic.
       Black Label cu ceva gheaţă.
       Calm. Se face tot mai cald. Ideea că merită. Apoi că nu. Până la urmă, nu. De asemenea, totul s-ar putea prăbuşi foarte bine.

 

 

~

•8 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Agamben vede ‘inventarea unei epidemii’. Zizek nu se simte chiar grozav, Sloto e în sub-delir foucauldian, Habermas tace nonagenar şi cel puţin nu ne spune că virusul poate fi conjurat prin comunicare şi ineptul ‘patriotism constituţional’. Printre gânditorii momentului, par cele patru personaje, Dorothy, Sperietoarea, Omul de tinichea şi Leul Fricos, cântând şi îndepărtându-se la braţ, în timp ce saltă de pe un picior pe altul, pe o cărare şerpuindă: ‘We’re off to see the wizard,/ The wonderful wizard of Oz’.
       Floarea gândirii momentului se întâlneşte cu galeria şefilor politici.
       Avem noroc, cel puţin totul va muri definitiv. Se va spune ‘înainte de coronavirus’ cum s-a spus ‘înaintea erei noastre’. Cu adevărat noroc. E atât de rar să fii martor la naşterea unei epoci.

       ● Reglarea de conturi la ieşirea din claustrare. Şefii politici simt că oamenii sunt furioşi şi că, la ieşire, va fi un mic măcel politic. Şi pe cei buni, care au fost la înălţime, vom vrea să-i îndepărtăm, numai să nu le mai vedem figurile. Ei o ştiu foarte bine. Conjuncţia furiilor şi recunoştinţelor.

       ● Umerii înguşti ai vremii noastre.

 

 

=

~

•7 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Maree de inepţie şi pretenţie. N-ar mai trebui citit nimic mai nou de două secole.

       ● Picnicuri în balcon, pe terase.
       Onfray, bolnav, nu are virusul ci febra Dengue, o gripă tropicală violentă luată în Martinica. Dureri mari, febră de la întoarcerea în Franţa. Nu poate citi sau scrie, mers împleticit dintr-o cameră în alta etc.

       ● Interviul aproape imbecil, inimaginabil de slab, al lui Sloterdijk din Le Point. Melodia lui Foucault, teza biopolitică cum că puterea va fi dictatorială pe raţiuni de sănătate etc.
       Eşti tentat să ai o explicaţie pentru toate, fiindcă azi toată lumea ţi-o cere. Cum nu o ai, cum nu ştii ce să spui foarte bine despre realitatea lucrurilor, inventezi un inamic – e trucul cel mai simplu, de obicei ziariştii îl foloseau, din plictiseală produceau o figură a negativului. Dar lumea nu e atât de simpluţă, să o rezolvi într-o dualitate elementară. Când ţi se întinde în faţă un microfon, ar trebui să preferi noutatea absolută de a spune Nu ştiu, tentaţiei de a scrie un policier pe intrigă moralistă, cu personaje pozitive şi negative, pentru filistini. Nu poţi uita incertitudinea, contingenţa, hazardul, tragicul pur ca realităţi ale lumii. Ne-a lovit de-negânditul şi răspunsul nostru a fost de negândit (lipsa unor măşti de hârtie în Statele Unite, a unor mănuşi şi salopete de plastic într-o civilizaţie care inunda oceanele cu plastic). Totul a fost stupefiant şi a-raţionalitate. O noutate absolută care ne ţine consemnaţi în case, în cuşti asemeni unor animale, fiindcă nu ştim ce altceva am putea face. Un pas modest în spate şi începutul unei reflecţii, pe tabloul noutăţii lumii, par necesare. Un recul de săptămâni, luni sau ani. E interesant să vezi cum arată gândirea acum, cum va arăta literatura, reflecţia în general, artele. Când s-a petrecut unicitatea, când a survenit hapax-ul, nu cauţi să vezi cu ce seamănă, fiindcă – tocmai – nu seamănă prin natura lui cu nimic, nici nu oferă mediocritatea unui vinovat.

 

 

=

~

•6 aprilie 2020 • 2 comentarii

       ● Secretul lui Polichinelle pe care autorităţile nu-şi fac curaj să-l confirme: e probabil că până la urmă vom lua cam toţi virusul. Astfel se va termina, rezonabil. Măsura carantinei nu a fost pentru necontaminare, ci pentru amânarea unei contaminări sigure. Dacă n-ar fi fost această minciună prin omisiune şi această falsă speranţă, carantina n-ar fi avut şanse de reuşită: ies pe străzi, ar fi spus oamenii, fie ce-o fi. De ce să mai amân inevitabilul pentru ca nişte medici să nu fie aglomeraţi, dacă totul a fost numai pentru a câştiga timp, iar nu pentru a nu ne îmbolnăvi. Până atunci, virusul poate deveni mai puternic şi contractez forme mai grave decât dacă l-aş lua acum etc.
       Când vor simţi minciuna, sau când autorităţile vor elibera adevărul pe porţiuni, reacţia de atunci va spune esenţialul.
       Va fi fost mai mult o dorinţă pioasă decât o tactică rezonabilă. În fine, totul e de înţeles.

       ● Există, pe lângă adevărul obiectiv, de fiecare zi, specia aceea ciudată de adevăr care e adevărul imaginar. Şi totuşi, e una care funcţionează. Adevărul imaginar e un non-adevăr, un fals, o minciună chiar – dar ceva care are eficacitatea adevărului şi astfel un fel de virtualitate de adevăr (se impune asupra realului prin efecte). A deţine un adevăr imaginar (deci un fals) e uneori la fel de important, ba chiar mai important decât a deţine adevărul obiectiv (demonstrabil), fiindcă te protejează şi îţi creează un avantaj în supravieţuire. Crezând într-un fals, o minciună etc, ţi se creează evoluţionist un avantaj.
       De pildă credinţa veche că toţi şerpii sunt veninoşi nu era adevărată. Dar cei care o aveau se fereau de arealul lor, nu se apropiau niciodată dacă vedeau unul, şi astfel şansele lor de supravieţuire sporeau evident. Cineva care ar şti că doar sub 10% dintre şerpi pot să te omoare ar avea mai multă nepăsare sau curiozitate să se apropie, riscând un accident. Adevărul imaginar (fals) al ignorantului a funcţionat mai bine decât adevărul obiectiv.
       Probă evidentă de adevăr imaginar: gândirea magică. Nu e nevoie să demonstrezi imensul avantaj pe care comunităţile în fervoare religioasă l-au avut asupra celor de o religiozitate observantă sau stinsă. Ideea că zeul e de partea ta e cea mai mare rezervă de curaj. Un şef sau un şaman care le spunea războinicilor, dimineaţa, că a primit în vis un semn divin şi că vor învinge îşi electriza trupele, obţinând victoria împotriva unui adversar egal sau superior, din peştera de alături. Efectul placebo, după toate studiile serioase, vindecă până la 30% dintre cazuri. Medicul vine în halat alb, se aşează în faţa pacientului, îi spune pe un ton confidenţial că a făcut eforturi să obţină o pastilă-minune, descoperire de ultimă dată, care-l va vindeca imediat şi total – şi îi strecoară în palmă nişte pilule făcute din zahăr, care-l pun pe picioare în 3 cazuri din 10. Homeopatia, balneoterapia, acupunctura etc. nu te ajută în sine cu nimic, sunt pseudoştiinţe, dar dacă pacientul crede nu le vom vedea dispărând curând. La Lourdes e plin de plăcuţe de mulţumire ale bolnavilor care au făcut pelerinajul şi s-au vindecat real. Adevărul imaginar îţi conferă un avantaj în evoluţie. Concret, ignoranţii vor avea urmaşi mai numeroşi… Aşa cum se spune despre credinţa ţăranilor, de pildă, că e în acelaşi timp stupidă şi profundă.
       Trebuie neapărat să crezi în adevărul imaginar, în iluzie? Sau e uneori destul să te comporţi ca şi când ai crede, pentru a funcţiona? E curios: uneori e suficient să te comporţi ca şi cum ar fi real. Chiar dacă ştii că doar 7% dintre şerpi sunt veninoşi, e destul să acţionezi ca şi cum ar fi toţi – pentru a fi ferit. Nici măcar nu ţi se cere să crezi în iluzie; ai deja un avantaj în supravieţuire. (E ceea ce predică azi J. Peterson, care crede necrezând şi observă că psihologic e acelaşi lucru, funcţia mitologiilor contează iar nu substanţa lor.) Şi ateii, exteriori oricărui sistem de credinţe, purtându-se ca şi cum ar crede îşi obţin avantajul evoluţionist. (Îmi amintesc de Onfray, care se declară mereu un ateu creştin, oximoron aparent – i.e., perfect ateu, dar cineva născut în civilizaţia creştină, marcat de istoria şi cultura câtorva milenii europene, diferit deci de un ateu din China, America de Sud etc., care va privi specific existenţa şi va avea avantajele subiacente.)
       Bemol: adevărul imaginar nu funcţionează mereu fără adjuvantul credinţei. Dacă nu crezi în pastila-minune, dar ridici din umeri şi o iei oricum, ea nu te mai ajută la absolut nimic. Magia nu va fi avut loc. Dintre ignoranţi, au un avantaj cei care nu joacă ignoranţa, ci practică imersia totală în posibilul ei.
       Cu cât mai puţin, cu atât mai mult, prin urmare.
       (E ceea ce trebuie să-şi fi spus oftând guvernele noastre.)

       ● În jur, nimeni. Doar am apăsat butonul de Pauză, asta e tot, ni se spune.
       Minunat.

 

 

~

•6 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● La ciuma din 1340, oamenii au dat vina pe: atei, cerşetori, leproşi, străini, pelerini şi evrei.
       Deci la putere, simbolic sau real, întrupând statu quo-ul sau norma, erau: credincioşi, bogaţi, sănătoşi, băştinaşi, localnici, neevrei. Boala a fost percepută ca agent străin, ceva care vine să perturbe mersul lucrurilor. Se mai spune asta, de obicei: despre revoluţii, modernitate, avangardă, progres, ‘distrugere creativă’, transgresiune în genere.
       Pentru a consemna că o molimă nu ţine de paradisul conservatorilor. (Celor care se bucură că lucrurile vor reveni, după încercare, la inocenţa vreunei Vârste de aur şi exaltă calităţile unui virus simili-moralist, cu indecenţa speranţei. Oricum, nicăieri n-au revenit lucrurile la ce a fost, s-a petrecut mereu ceva curios de natura saltului.)

       ● Cred că undeva în New Yorker se menţiona diferenţa: dacă la 11 sept. 2001 s-a observat că fiecare american ‘cunoaşte pe cineva care cunoaşte pe cineva care a fost acolo’ în Turnuri, la actuala epidemie aria se restrânge: fiecare dintre noi, global, va ‘cunoaşte pe cineva’, direct, care a luat virusul.
       Sună adevărat. Ştiu deja o mână de cazuri, unii care au scăpat teferi, 2 care au murit (rude între ei), şi nu cunosc atât de multă lume, şi nu par să fi început măcar pe departe lucrurile.

       ● Somnul de 75 de ani pe care l-am dormit, de când am mai păţit ceva global.
       Afară e un fel de primăvară.

 

 

~

•3 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Fiecare ins are în imaginaţie un ‘coronavirus’ personal şi câteva lucruri pe care le-ar dori ucise de acesta. Câţiva inamici, câteva situaţii. Aşa cum în vremea războiului fiecare avea hărţi, deznodăminte predilecte şi o lume preferată post-război.
       Nu văd, cu adevărat, cum te poate schimba o catastrofă pe dinăuntru. Înaintând, rămânem aceiaşi şi tot mai aceiaşi. Nu cred că s-a mişcat ceva într-un ins, ca evoluţie personală, provocând reveniri, drumuri ale Damascului, revelaţii dramatice, modestie adâncă şi ultimă. E naiv dacă aşteptăm de la o catastrofă să fie un pic pedagog moral. Tragedia nu va fi instructorul lumii, cum credeau grecii, şi nu sunt şanse să devină curând agentul progresului interior. (După o urgie, masele împing uneori spre regimuri de mână forte, din spirit de continuitate. Simt că a rămas ceva neterminat, vor să existe cineva care clinteşte în noi ceea ce n-au reuşit să schimbe natura sau istoria…)

       ● Frază a lui Pompidou, în faţa cuiva care îi exalta Europa regiunilor, descentralizarea etc.: ‘Perioada asta a existat deja, se numeşte Evul mediu, se numeşte feudalism’. (O observaţie mai nimerită încă: popoarele fericite nu au istorie.)

       ● Începem să bănuim că această molimă nu va fi Urgia anunţată sau aşteptată. Nu vor fi 1 miliard de morţi, nici cele 50 de milioane ale gripei spaniole, nici un milion sau mai puţin. Vom fi trăit o figuraţie a Morţii, o piruetă: de parcă şi-ar fi făcut un autoportret dar nu seamănă. Singurul efect inedit e că a oprit cinematografic în loc lumea, străzile; un inedit al peisajului, o contrarietate estetică.
       Ideea că am putea avea în faţă o Apocalipsă de mâna a doua…
       Ideea începe să tulbure.

 

 

~

•2 aprilie 2020 • Un comentariu

       ● Lucruri moderat interesante în zile de molimă.
       – uşurinţa cu care s-a instalat o acceptare, şi o supunere, faţă de privarea de libertatea cea mai elementară, cea de circulaţie. Sunt motive perfecte, desigur, cele mai bune motive din lume. Dar e frapantă acceptarea globală.
       – media biciuie autorităţile pentru că nu sunt destul de severe. N-a titrat mai nimeni, ca englezii, ‘The end of freedom’, toată lumea s-a supus imediat etc. Pe net, e vituperat de asemenea poporul – pentru a nu fi respectat o măsură sau alta. O foarte interesantă incitare mediatică la crimă, la disciplină cazonă, ca noutate în gândirea colectivă. Ceva de negăsit acum 20 sau 30 de ani, de-ar fi venit sfârşitul lumii. O virtualitate este acum deschisă.
       – Tocqueville pretindea că sunt popoare (francezii de pildă) care preferă egalitatea, libertăţii. Poate. Acum e ceva general. Toate regimurile, democrate sau tiranice, sunt la anno Domini 2020 egalizate de aceeaşi procedură colectivă liberticidă. E unic în istoria lumii. Chiar şi englezii, care, după T., preferă libertatea. Nu i-am fi putut aduce la unison cu nicio altă melodie. Tiraniile fiind natural obişnuite cu non-libertatea, n-au trebuit să facă, din parte-le, un efort. Cei care s-au aliniat suntem noi.
       – pare că suntem în case fiindcă bântuie în natură un virus. De fapt, nu tocmai. Suntem în case pentru că fiecărui cetăţean nu i s-a distribuit lunar, la uşă, un pachet cu 50 de perechi de mănuşi, 50 de măşti şi 5 teste, toate gratuite, aşa cum în timpuri de penurie armata distribuie pachete alimentare zilnice la uşa fiecăruia. Am fi putut ieşi pe stradă, ca sudcoreenii, taiwanezii etc., activităţile ar fi continuat, ‘distanţarea socială’ ar fi fost relativă, s-ar fi izolat prompt la domiciliu cazurile de boală. Suntem în case pentru că ne lipsesc nişte pelicule subţiri de plastic şi hârtie. A-ţi fi livrate nişte materiale care nu depăşesc un pachet de 1 kg şi costul a 50 de euro nu e, totuşi, o realizare a ştiinţei şi tehnologiei sau o colosală aptitudine guvernamentală. Guvernele îşi ascund incompetenţa pretinzând că suntem în case pentru a nu ne infecta iar ele ne poartă emoţionant şi parental de grijă, subtilă inversare efect-cauză – tristeţe de pompier piroman – care nu intrigă prea mult.
       – ideea că am delocalizat şi cedat unor ţări din Orient producţia noastră medicală nu pare, de asemenea, să fie vina guvernelor, ci o lovitură oarbă venită din cerul fatalităţii. De asemenea, toate astea nu reprezintă în vreun fel o declasare de civilizaţie, un regres.
       – facilitatea acceptării. Atât de neted. N-au protestat nici măcar nişte libertarieni de dreapta, miliţii reacţionare din Texas, un excentric recalcitrant, vreo sectă de smintiţi.
       Timpuri în care un ucenic vrăjitor, un tiran în devenire îşi ia surâzător notiţe. Occidentul nu pare să fie, deodată, un obstacol atât de mare.

       ● Când elitele au început să preia teme de stânga, când am văzut burgheze şi mari burgheze manifestând pe teme feministe etc. în stradă, tipi care au trăit în puf vorbindu-ne de minorităţi şi antirasism – deja puteai simţi că ceva nu e în regulă. Dacă le iei săracilor temele de luptă, dacă le legitimezi – ei cine mai sunt? Şi cine le mai sunt adversarii, dacă bogaţii manifestează în stradă cu discursul săracilor, dominaţilor şi oprimaţilor lumii? Această răsucire şi acest amestec perfid au născut stânga societală, cea mai sinistră invenţie din anii ’80 încoace: cultura contestaţiei a fost anexată de elite. Voiau să simtă că protestează, că au un discurs moral. Curând, starletele le-au luat-o pe urme. Toată lumea voia să fie moralistă, oftând din puf împotriva tristeţilor lumii. Dar dacă voi sunteţi elitele sociale, împotriva cui luptaţi, a voastră înşivă?… Comedia era mai presus de spectacol, şi în scurt timp a devenit ideologie dominantă. Dacă e ceva ce ar putea avea bunătatea să moară de virus, e ea.
       (Ce ar trebui să moară de virus? – întrebare generică. Listă foarte lungă. Doar că fiecare va pune ceva din agenda sa, şi nu ne-am mişcat un milimetru. Dacă ne-am contesta puţin, dacă am gândi şi împotriva noastră înşine. Cât ne lipseşte dialectica…)

       ● E incredibil. În fiecare zi îmi spun: e incredibil. Oboseală.

 

1newyorker-6april2020

The New Yorker, 6 april. 2020

 

 

~

•1 aprilie 2020 • Lasă un comentariu

       Fondul politicii e Frica. Ameninţarea, violenţa, maladia, moartea. (Tot blabla-ul politic în care credeam.)

       Oamenii trăiesc în spaţii atât de mici.

       La Paris, atmosferă foarte calmă, foarte Franţa Ocupată.

 

 

~

•31 martie 2020 • Un comentariu

       ● E uimitor, le-au creat un complex de inferioritate bătrânilor. Ultimele ucazuri le presupun acestora o precaritate mintală. Ideea ar fi că dacă eşti bătrân nu poţi înţelege, şi atunci eşti claustrat spre binele tău.
       Vor fi câştigate procese. Acum, o asociaţie împotriva rasismului de vârstă (ageism) ar distruge tot. Nu există. Nu sunt interesante şi nu primesc sprijin decât ONG-urile care pot submina, indiferent de obiect, structuri tradiţionale. Poate pe bună dreptate.
       Ideea că unui ins de 65 i se presupune mai puţină inteligenţă decât unuia de 30, 14 sau 18 e o catastrofă admirabilă şi n-a putut trece decât prin mintea unui liberal, ins dominat natural de fascismul profitului şi ontologia Pieţei, pentru care toţi outsider-ii procesului economic sunt suboameni în asistenţă. Poate un bătrân vrea să iasă, să se sinucidă. Se va obiecta că poate muri, dar nu are dreptul să infecteze pe altul. Prea bine, dar atunci nu are acest drept nimeni. Au creat în chip absurd o subcategorie, mental labilă, pretinzând că o apără, aşa cum diminuezi drepturile nebunilor pentru a-i apăra de ei înşişi. Li s-a lăsat un culoar orar în care pot fi precum ceilalţi… Nu e doar un abuz, e ceva foarte comic. E nevoie de o minte liberală să-ţi intre lin în conştiinţă aşa ceva, fără obiecţie imediată. Bieţii bătrâni, chiar dacă unii ne bat la orice test IQ, se simt acum cei din urmă oameni, cu discernământ presupus alterat, şi asistă la tăcerea societăţii. Tinerii au în plus faţă de ei doar ţesut miologic, masă musculară neîmbătrânită. Muşchi… O lovitură pe care cei post-65 n-o vor uita curând, insultă devastatoare – trebuie să fi tarodat până în suflet mai ales consimţirea tacită a societăţii.
       Poate în condiţii de dictatură militară provizorie (stare de urgenţă) n-ar putea câştiga un proces. Dar amărăciunea lor, complexul de inferioritate rămân. Nu vor uita asta oricâte retractări ar surveni să o acopere, oricâtă afecţiune ar vedea în jur. Nu cred că aceste măsuri cu bătrâni mai există în altă dictatură temporară sanitară, de la această oră, din societăţile noastre occidentale.

       ● Absenţa gânditorilor în Valahia, a pretinsei funcţii publice. Nu există 4 oameni care să poată vorbi cu şir despre ce se întâmplă. Nu făcând analiză sau hermeneutică, cele două camuflaje ale mediocrităţii (sunt prilej de umplutură când nu ştii ce să spui, şi dacă împănezi cu analogii şi citate îţi ies din orice lucru 10 pagini), ci sinteză, perspectivă şi idei (soluţii). E deşert. Nimeni. E fascinant că a fost nevoie de aşa ceva pentru a ne confirma intuiţii triste sau vechi. Ei pot vorbi despre mici evenimente, se pot indigna, ca un turc în cafenea oftând şi aşezându-şi fesul. Pot fi intellos pe sărite şi moralişti din şezlong, cum se întâmplă în zone istoric inexistente ca a noastră. Când se precipită însă ceva unic, un hapax la suprafaţa realului, ceva ‘larger than life’, sunt laminaţi, reduşi la ei înşişi. Şi noi, cu un surâs strivit, perfect singuri.

       ● După ce se termină.
       Felurite gânduri despre după-ce-se-termină. Prostraţie, aşteptare. Într-un rectanglu.

 

 

~

•29 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Zilele de pneumonie chinezească. Drept de inventar.
       – eugenia. Scandal aproape metafizic să hotărăşti care sunt pacienţii mai slabi, pentru a-i scoate de la aparatele de supravieţuire. Se va spune că medicii practică oricum eutanasia la serviciile de Urgenţă, că e pâinea lor de zi cu zi şi nu sunt atât de impresionaţi, că jurământul lui Hippocrate e de decenii încălcat industrial (chiuretaj etc.) şi că nimic nu mai are legătură cu nimic în materie. Poate, dar să fii darwinist zilnic, la cantitatea şi anvergura asta, e o greutate cam mare. De la un anumit număr încolo, cantitatea devine calitate, vorba nemuritorului Engels.
       – virusul, contradictoriu: le pretinde oamenilor să fie generoşi fiind egoişti. Cu cât mai egoişti, cu atât mai generoşi vor fi, li se spune: singurul fel de a-i iubi pe ceilalţi e să te iubeşti numai pe tine, rămânând între patru pereţi. Nefăcând nimic, faci totul. Oamenii se flatează că sunt generoşi şi, în maniera starletelor, cad în extaz în faţa propriului devotament. Până şi cei cărora li se rupe total de umanitate pot spera, rezultatul fiind acelaşi, la o medalie.
       – ne-a făcut personaje anistorice. Te simţi absolut frate cu cel de la 1918, cu cel de la 1340. Nefericitul acela, tremurând în rasa lui murdară de călugăr, care se târa pe străzi aşteptând sfârşitul. Mai fragil ca o păpădie, te uiţi în jur şi nu poţi să te sprijini de nimic.
       – e o molimă inegalitară: bătrânii, săracii au un pic mai puţine şanse. Pare că virusul e democratic şi loveşte în toţi, fără consideraţii de rang, excelenţă, poziţie socială, prinţi şi cerşetori deopotrivă. În realitate, când eşti la baza scării sociale primeşti lovitura în plină figură, în vreme ce pentru ceilalţi ea e amortizată puţin. Casierii, medicii, vânzătorii sunt obligaţi să rămână în prima linie. Auzind zilnic că toată lumea trebuie să stea în casă, se întreabă dacă ei sunt măcar consideraţi oameni. (În unele ţări, o dată pe zi, de la ferestre, sunt aplaudaţi că mor, ca să trăim noi – cea mai înspăimântătoare formă de recunoştinţă pe care am văzut-o. Hollywood-ul va face filme şi se vor scrie cărţi despre acest episod inedit de gratitudine vilă. Am fi putut avea discreţia să le mulţumim după, nu in-your-face, cu uşurarea vicleană a celui cruţat. Dar nimic n-a dezvăluit mai mult firea umană, care vrea să i se aprobe admirativ chiar perversiunea.) Franţa metropolelor, în sfârşit, acei happy few, s-a refugiat fugind în provincie – din Paris, puţin peste un milion -, cei mai înstăriţi dintre cei înstăriţi, ascunzându-se în reşedinţe secundare din regiuni obscure şi ducându-le şi acolo virusul. Pe scurt, pentru a nu ne înşela, clasa a treia de pe Titanic ocupă mai puţine bărci de salvare.
       – discursul religios: nul, nicăieri, inadecvat, provincial, la mii de mile de orice. (Nici măcar nu au explicat nenorocirea prin pedeapsă divină, ca pe timpuri.) Nu am văzut nimic mai neputincios. Dar ‘neputincios’ încă presupune că ar fi existat.
       – mitul ‘panicii’. Nu am văzut nici măcar un singur ins panicat. Îngrijoraţi, desigur – dar panicaţi, oameni care să-şi smulgă părul din cap învârtindu-se în cerc, niciodată. Societăţile noastre occidentale se tem de moarte. Dar am văzut ceva cu totul inedit: au sânge rece.
       – se înţelege, situaţia va lăsa urme în bine, ca şi în rău – blabla-ul ştiut al analiticii tv şi de revistă de ştiinţe politice. Dar esenţial e: după epidemie, lumea va face un pas înapoi sau înainte? – În rău: o perioadă de reglare de conturi. Popoarele se vor răzbuna puţin, mai întâi pe politicieni. Puteau să facă mai mult? Tehnic, da. Realist, nu. Îi vom pedepsi oricum, vom alege figuri inedite, partide noi, corona-partide, vom fi absurzi şi nepăsători şi vor fi probabil şi revizionisme ideologice. Va fi întoarcerea popoarelor. Toţi se tem că progresele vor fi încetinite – cele societale în orice caz (drepturi civice, minoritarism, ideologie oficială), nu neapărat cele sociale. Poate obişnuinţa cu măsuri disciplinare excesive. Vor fi alte epidemii, nu va fi ultima din istorie. Vom avea stocuri permanente de alimente şi măşti ani de zile, prin cămări, spre amuzamentul urmaşilor. Uluiala de a vedea o planetă oprită în loc a fost atât de mare, încât vom avea sechele culturale permanente. – În bine: ne va constrânge să inventăm o nouă viaţă. Poate vom reînvăţa gustul lucrurilor. Şi apoi: totul e de reinventat. Lumea are din nou consistenţa plastilinei.

       ● Onfray, în Martinica. Are o casă, a mers acum 3 săptămâni, molima l-a prins acolo.
       Caraibe e exact locul unde ai vrea să fii. Există fireşte carantină – dar fereastra…

       ● Nu e vorba de un ‘pahar’ pe jumătate gol sau pe jumătate plin, am ştiut-o întotdeauna.
       Nu există nicăieri un pahar. E lucrul cel mai greu de văzut din lume.

 

 

~

•28 martie 2020 • 3 comentarii

       ● Cantitatea de stupidităţi care se spun când un om are în faţă sfârşitul. Incredibila cantitate de stupidităţi şi truisme şi mediocritate care se revarsă. Dacă mai aud un singur ‘Aveţi grijă de voi’, Să ne spălăm pe mâini’, ‘Solidaritate’, ‘Să ne gândim la ceilalţi’, ‘Şi nu uitaţi să rămânem în case’, ‘Lumea nu va mai fi la fel’, ‘Va trece şi asta’ sau monumentalul ‘Să fim optimişti’…
       O Niagară a nulităţii. Cum nu se poate mai curios.
       De ce nu suntem geniali în faţa spectrului morţii. N-ar trebui să fim extraordinari la încercări extraordinare? Cu două secole în urmă, agonia era o artă. Un scrib era prezent discret într-un colţ al camerei pentru a nota vorbele muribundului…

       ● U.E., inexistenta. (Stupefacţia deceniului.)

       ● Scriitorii sunt în distanţare socială dintotdeauna, e ceea ce fac mai bine. Fug de semeni pentru a scrie cărţi despre aceştia. – Montaigne, fugind din calea ciumei pentru a se refugia la castel, şi scriind ceva din care rezultă că s-a refugiat de semeni.
       După ce le-au aruncat în faţă adevărul, vor să iasă pe o terasă, atâta tot.

 

 

~

•26 martie 2020 • Un comentariu

       ● Lucrul de care m-am convins: stupiditatea e moralistă. Evident că inversul nu e adevărat şi că a fi moral nu e deloc a fi stupid. Doar că: stupidul e totdeauna moralist.
       (E la fel ca în disimetria cognitivă religie-inteligenţă. Un religios nu e neapărat un stupid – departe de asta, chiar -, în vreme ce un stupid, cineva oligofren clinic, acel ‘idiot al satului’, e neapărat religios. E tulburător că printre stupizi patologic – în propriu: oameni care au dificultăţi să adune doi şi cu doi etc. – nu vei găsi niciodată atei, ateismul presupunând totuşi o reflecţie, bună sau rea, asupra problemei, făcută prin neantizare: posibilitatea ca un lucru de asemenea să nu fie. În vreme ce religioşii pot fi hiperinteligenţi sau nu.)
       În tablou simplu, disimetria cognitivă religie-inteligenţă:

disimetrie
       Disimetria apare din inversarea raportului de necesitate: insul inteligent e religios uneori (borna Einstein etc.); insul stupid e religios întotdeauna.
       Raportul similar de disimetrie e prezent între inteligenţă şi moralism: insul inteligent e moralist uneori, însă insul stupid va fi moralist întotdeauna. Cel inteligent pare să aibă nevoie doar uneori de zeu şi de ordine morală, de o scară între el şi cer; cel stupid, întotdeauna. (A nu se confunda desigur morala – care e publică, un set de obligaţii, de da-uri şi nu-uri pe două coloane, admise mutual în comunitate – cu etica: individuală, un cod personal, ca al… samurailor, să zicem. Un ins poate fi amoral sau imoral, şi perfect etic. Invers, un ins ireproşabil moral poate fi total lipsit de cod etic.)
       Moralismul nu e stupid cu necesitate – dimpotrivă, poate fi, şi adesea e, briliant, şi o cauză perfect îndreptăţită pentru atâtea condiţii istorice. Dar stupiditatea e mereu moralistă, iar această disimetrie derutează, tulbură.
       Moralismul stultiţiei e un fel de uşurare de filistin, un joc care aduce în sfârşit limpezime lumii, cu echipe, bunii şi răii, tricouri albe şi negre, cu tuşe groase, public, fanfară; o nevoie de ordine epistemică în haos. Drept care un ins moralist şi inteligent, onest în toată viaţa sa, se poate trezi că are de partea lui, în tribune, o armată de susţinători pestriţă şi adesea inavuabilă, care îi furnizează constant ‘like-uri’ morale. Astfel, el e nevoit să le atribuie ipotetic, în disperare de cauză, prezenţa unui metafizic ‘instinct moral’. În acele momente, onestitatea lui, instabilă, comite o eschivă. Onest ar fi fost să-i remarce nu instinctul moral, acelui susţinător nedorit, ci stupiditatea.

       ● Mă uit la poza de atunci. Cred că aveam 5 ani. Ceremonia de cadouri părea să fie importantă. Ştiu că erau nişte poezii spuse pe scenă, nişte cântece, la sfârşit un dans popular, părinţii ne aplaudau şi apoi eram aliniaţi pentru a ne împărţi cadourile. Bietul om care ni le înmâna, cu sacul rupt – părea dintr-un film de Kubrick, dar e ciudat că noi copiii nu ne speriam de el. Mi s-a spus de altfel că era un om cumsecade, soţul educatoarei. Deşi am un cadou în braţe, întind mâna după un altul din stiva din faţă, şi el pare că mă opreşte.
       Nu-mi amintesc mai nimic. Aveam un fel de geantă mică făcută din tablă, în care îţi aduceai mâncarea. Ştiu că eram un băieţel melancolic. O rugam pe bunica mea, care ne aducea zilnic înapoi de la grădiniţă, să ne oprim prin parc şi priveam copacii. Atâta tot. Bunica ne învăţa poezii, mici catrene cu care încerca să ne înveselească, rugăciuni în română şi latină pe care le pot turui şi acum. Îi învăţaseră la şcoală, din imperiu, lucruri de la slujba ortodoxă şi cea catolică împreună. Îmi cumpăra câteva bomboane. Dădeai 1 leu şi de la chioşc ţi se puneau în pumn vreo cinci bomboane într-un boţ de hârtie. Aveau o pudră de cacao şi erau lipicioase. Ea ne făcea genţile cu mâncare, dimineaţa, părinţii erau de mult la slujbe. Ni le împacheta atent, ştiu că la ora mesei trebuia să desfac fiecare lucru. Mergeam încet spre casă, care era la 200 de metri. Ne opream în parc, pe o bancă, îmi legănam picioarele. Parcul era înălţat pe un povârniş, ca o platformă, şi în faţă se vedea mica noastră stradă, unde trecea o maşină la jumătate de oră. Mai încolo, trecători. Bunica era lângă mine, sigură, ca o certitudine. Nu am amintiri de atunci, numai, în linii mari, un fel de lungă tristeţe resemnată.
       Ce e cu toate pozele astea. Murim, vrem să spunem: am trăit? Au ceva testamentar.

       ● Serialul Freud – prim episod şi ultimul. Stânjenitor de trist, biopic împletit cu tramă detectivă, şi n-a ieşit niciuna. Zero regie, actori şablon cu manierisme groase etc. Foarte aproximativ din viaţa lui F., e privilegiată varianta americană ‘comportamentalistă’, Freud şarlatan, din anii ’50. El n-a plătit niciodată un om să-i aplice o şedinţă demonstrativă de hipnoză, acela era Charcot, e totul în amestec. De parcă F. n-ar avea destule păcate şi a fost nevoie să inventeze suplimentar pentru percutanţa de scenariu (germano-austriac).
       (Dar, într-o scenă, ‘Te lucis ante terminum‘ – câteva măsuri…)
       E suprarealist ce trăim.

 

1newyorker-30mart2020

The New Yorker, 30 mart. 2020

 

 

~

•25 martie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Uf, guvernământul mondial. Unde e iluzia că, la o problemă globală (epidemia), soluţiile trebuie să fie globale?…
       S-a mai dus un paralogism teoretic, cu aparenţă de evidenţă peremptorie, predat peste tot de dimineaţa până seara, solid ca marmura.
       Alitalia, naţionalizată. Francezii reflectează dacă să naţionalizeze Air France, Renault, poate căile ferate etc., speriaţi ca după prăbuşirea acţiunilor să nu le cumpere alţii pe nimic. Întoarcerea statului, a naţiunii, a tot ce-am zeflemisit, respins, spulberat ca anacronic, într-o ‘economie globală’, de 30 de ani.

       ● Când, în interbelic, s-au dat în Franţa primele concedii plătite, oamenilor li s-a făcut brusc frică. Pentru ei, a nu munci însemna a fi bolnav sau şomer. Neştiind ce să facă mai bine, unde să plece să se distreze, fără să existe noţiunea de ‘vacanţă’ şi codurile ei, au numit acest timp ‘săptămâna cu 7 duminici’. Căci făceai, în acele zile, ce făceai duminica.
       Urmează poate zeci de duminici. Care sunt suportabile, la secvenţă de 7 zile. Când sunt însă una după alta… E evident că oamenilor li se face frică de ei înşişi, şi practică saturaţia cu alcool, tv etc. pentru a alunga, pe lângă plictiseală, un subtil vid de sine. Nu-i adevărat că narcisismul e o practică. Privind mult în oglindă, afli că nu te iubeşti.
       Nu avem un imaginar sau o reprezentare de o lună jumătate-două pe care să le umplem cu noi înşine. Numai bogaţii – şi, dintre ei, doar moştenitorii de familii – cunosc această artă.

       ● În mod real, nu mi-ar displăcea să fim coada de cometă a unei lumi. Dacă străluceşti cât de cât limpede în cealaltă.