~

       Biografie a lui Salinger, compilaţie de mărturii, gen curent la americani. Se adună un mănunchi de confesiuni şi interviuri cu zeci de prieteni, rude, duşmani etc. şi sunt fragmentate şi aşezate cronologic. (Stilul ‘biografiei orale’ sau ‘istoriei orale’, în care strălucea de pildă George Plimpton.) Un pandemonium editorial, dar nu neapărat rău stilistic. Animă un subiect mort, cum e întotdeauna, ca să zic aşa, o biografie.
       (Tweet-ul lui B.E. Ellis la moartea lui: ‘Ura!!! Slavă Domnului că a murit în sfârşit. Aşteptam ziua asta de o nenorocită de eternitate. Petrecere diseară!!!’. Moartea lui se anunţa încontinuu de vreun deceniu, şi necrologurile pregătite în redacţii îngălbeniseră în sertare.)
       N-am întâlnit scriitori fericiţi, dar, citind utimele capitole, el pare să fi fost un animal hăituit cu deosebire. E drept că e la Salinger ceva ce nu-mi place, un soi bizar de ură, de morozitate neagră. N-a spus, până la sfârşit, care era problema. (Se pare, o anumită înclinaţie spre pubere adolescente, vizibilă în scrisori etc., problema lui Nabokov, Chaplin etc. Groaza de a nu fi descoperit, procesomania, izolarea, un ghem de neînţelegeri.)
       Nu mi se pare că avea ceva împotriva servituţilor existenţei, ci ale ‘societăţii’, ceea ce-l face neapărat de mâna a doua. Nu poţi să vorbeşti de ceva ce în cele din urmă se va îmbunătăţi. Te ocupi, e mai onest, de insolubil.
 

       ‘Ideile mele sunt cele ale castei dominante, sau cel puţin nu se deosebesc cu nimic în esenţă de ele.’
       Dacă poţi repeta asta, ştii şi singur de ce parte a istoriei eşti şi ce urmează.
 
 
 
 
 
–

~

       Nu mă interesează mult literatura ONG. Gândirea ONG. Artele ONG. Nu înseamnă că dacă scrii despre copii săraci eşti un înger tu însuţi. Despre dictatorii răi, rasismul rău, ecologia bună, salvarea balenelor şi celelalte tulburătoare descoperiri făcute cu ochii mari la 8 ani. Nu-ţi dă niciun dram de talent, ba chiar literatura ONG, placarea bunelor sentimente pe literatură e de la început, ca la falsificatorii de monedă, un dezastru estetic.

       Franţa, farul culturii mondiale până târziu în anii ’60, şi care azi nu mai e nimic în nimic.

       Suntem inşi din era analogică, orice am face. Avem un picior în era analogică şi unul în era digitală. Ne simţim bine în amândouă, să zicem, dar suntem lumi hibride, splitate, cu un decalaj de natură. Nu e interesant în ce ne priveşte.
       Într-un fel îmi pare rău de cei care au murit în ultimii ani ai analogicului… Mă întreb cum ar fi fost personalitatea, nu, persoana lor, dacă, născuţi în epoca digitală, ar fi pornit-o de la început cu calculatoare şi e-Reader-uri. Ar fi scris la fel, fără fetişul hârtiei, al discului, fotografiei, bibliotecii, peliculei de film şi tot universul auxiliar? Azi ziua nu mai are 24 de ore. Spaţiul nu mai are sus, jos, înapoi şi înainte. Ei ar fi fost aceiaşi tipi, cu aceleaşi interogaţii, aceeaşi percepţie tulburătoare a realităţii şi la fel de confuzi despre locul lor în lume, ca fiecare. Dar încotro ar fi luat-o, ar mai fi ales literatura? S-ar mai fi îngropat în biblioteci, ar mai fi scris? Am în vedere în special câteva nume… O sumă oarecare de scriitori şi gânditori despre care mă întreb ce ar fi fost dacă n-ar fi nimerit în analogic, şi pentru mine aproape toţi cad la ipoteza digitalului. Suntem determinaţi într-un chip feroce. Iei oricare nume; nu-i poţi proiecta acolo, şi de altfel aproape nicăieri: te întrebi serios dacă am mai fi auzit de ei. Cum ar fi arătat, ce ar fi fost aceşti oameni dacă ar fi avut şansa sau neşansa de a se fi născut în 2000.
 
 
 
 
 
–

~

       Am impresia că ştiu de ce s-au sinucis alde Kurt Cobain, unii tipi pur şi simplu nu vor să îmbătrânească. Să nu căutăm mai departe. Există cezura aceea, un imperativ care ţi se înfăţişează pe la 20, când spui, okay, o luăm pe aici sau pe acolo. Fie, să explorăm atunci un pic mai departe. O perioadă când simţi că aluneci, eşti aspirat spre un sine care e mai mult sinele lumii decât al tău şi atunci se deschide perspectiva unei alegeri. Unii pur şi simplu nu vor să facă asta.
       A luat deci ideea lui Hemingway, o carabină lungă… Bătrâneţea a fost oprită. Dacă şi-ar fi ratat sinuciderea, am fi avut azi un Cobain fericit că n-a făcut-o şi binecuvântând fiecare moment al vieţii, vorbind despre copii, nepoţi, câinele casei, inflaţie. Habar n-am care ar fi fost, între cei doi, adevăratul Cobain.

       Se repetă: X se complace în prolixitate.
       E poate singurul scriitor care a scăpat din apa neagră a ratării balcanice. Inaderenţa la proza lui mă împiedică să fac o judecată justă. Destul că scrie cel mai bine din lotul valah. Poate că e cineva. Poate că e nimeni şi se va stinge. Nicio relevanţă prolixul.

       Într-o zi generaţia adolescentă azi va fi majoritară în literatură, cinematografie, arte, cultură în general, şi în ziua aia va fi o plictiseală generală.
       Purtăm stigmatele maimuţei. Scriitorul nu e aici să semene cu cineva. Un scriitor vede lucruri care nu se văd, aude lucruri care nu există încă pentru ceilalţi. S-a vorbit decenii de implicare şi celelalte deliruri, când literatura e o uriaşă ridicare din umeri.
 
 
 
 
 
–

~

       Predominanţă, văd, a vechii porcărioare tribal versus universal. Eşti solidar cu un ins pentru ideile lui, nu pentru aderenţa la un trib, o rasă, o comunitate, un clan. Îi dai dreptate celuilalt şi dacă e străin, fiindcă dai dreptate unor idei, unui logos, lucrurilor comune conştiinţei raţionale care ne separă de barbarie. Ideea că trebuie să mai explici asta, într-o cultură ca cea de azi, căzută într-un tribalism minoritarist uimitor şi unde începi să ai dreptate numai dacă aparţii unui grup…
       (Bruckner: ‘Păstraţi-vă delirurile woke pentru campusurile voastre americane’. Prea târziu, iar B. o ştie. Dacă a intrat în SciencesPo, stă două decenii. De altfel, atât îi trebuie unei idei în genere să se epuizeze din modă.)

       Discuţie cu S., care crede într-un ‘reviriment’ european. Nu văd cum Europa se va putea ridica din vasalitatea faţă de America. Nu are mijloacele şi nici dorinţa profundă, nici 20 de ani de acum înainte. A fost eliberată de nebunia nemţilor şi apoi americanii au lăsat un picior aici. Cum bănuia de Gaulle, devastator. Dispreţul lui pentru americani – cultură populară inferioară, condusă de comercial şi nu de idei – a fost inutil. Europa nu se putea elibera de tutelă. Economic, militar, ideologic, trebuie să ceară permisiunea tutorelui pentru a vorbi, la fel ca acum 80 de ani tutela e prezentă, fără să fi slăbit.

       Execuţie Houellebecq pe BFMTV, clasică, ‘documentar’ etc. (Interviul cu Onfray.)

       Îmi amintesc deodată de jurnalul lui Livius C., dintr-o anume revistă moartă. Mai trăieşte oare acest tip.

       Castro în interviul cu Ramonet: ‘Dar tuturor băieţilor le place războiul’. E straniu, într-adevăr. De cum aveam puţin timp liber, ne împărţeam în două şi făceam război. Era rapid vorba de pistoale, săbii, cazemate. Îmi amintesc figura fetelor, care se întristau îndepărtându-se uşor şi formau un grup izolat… Se mai uitau puţin la noi, sperând că renunţăm, şi în cele din urmă plecau. Era o diviziune spontană. Puteau rezista eventual la sporturi, dar nu la jocurile de război. Bucuria din ochii noştri ele n-o puteau replica şi se simţeau treptat un corp străin.

       Nu înţeleg cum pentru unii cărţile pot fi doar un joc de spirit. (Împotriva eseurilor.)
       Autori care se duc în piaţa publică şi aruncă în aer o mână de confetti: Priviţi cum strălucesc. Dar n-ai spus nimic acolo, biet suflet pierdut. Ai arătat că ştii să spui ceva, dar nu că ai ceva de spus. Zero creaţie, propunere, voce inedită. Omul ‘de carte’, parazitul benign, echivalent al cozeurului pe temă dată, tot ce-a produs mai rău sec. XIX.

       ‘Ceea ce e conceput bine se enunţă clar’ – observaţia lui Boileau nu cred că se aplică la literatură. Un lucru bine formulat e apoftegmă şi intră în eseu. Nu trebuie să fii ceţos, dar nici clar cu tot dinadinsul. A-l ajuta pe cititor e chiar una dintre cele mai mari erori. Simplificând până la nivelul comun, ‘dumbing down’ ca să ţi-l faci aliat, vei plăti.
       Salvarea: laşi ‘vocea interioară’ să intervină, să preia naraţiunea în pasajele pe care nu eşti sigur. Se linişteşte totul, intră aerul rece, autenticul.

       Nu înţeleg cine câştigă de pe urma cărţilor lui Capote, azi. Fundaţia aceea, desigur. Însă o persoană concretă, în carne şi oase. Poate acea nepoată semiînfiată care a stat cu el în New York şi care are acum vreo 60.
       E oare preferabil să te moştenească cineva.

       Zilele trecute, oamenii care treceau pe lângă mine, de o urâţenie surprinzătoare. Ca la o convenţie a urâţilor, mutre desfigurate sau şterse, siluete descentrate, priviri care împung. De neînţeles. Şi apoi hainele acelea rufoase, semănând cu vestele vătuite ale gunoierilor; griurile, cenuşiul. Minute întregi, după ce n-a trecut nimeni cu o figură normală, a început să mă doară capul…
 
 
 
 
 
–

~

        O refugiată din Coreea de Nord povesteşte cum poţi fi condamnat la moarte. În sufrageria fiecărei locuinţe se află expus un portret al şefului statului. Un inspector poate descinde în miez de noapte în apartamentul tău şi, întinzând mâna spre tablou, să constate că nu e şters cum trebuie de praf, aşadar că loialitatea ta faţă de conducător nu e suficientă. După dorinţa inspectorului, poţi fi trimis la moarte sau într-un lagăr de concentrare.
       E o teocraţie. Cu toată structura şi determinările tehnice. Aşa arată un stat condus de clerici: formă de drept divin, venerarea obligatorie a zeului, abjurarea sau ateismul pedepsite cu moartea, icoanele înfăţişează descendenţa divină: tată, fiu, nepot etc.
       E în ‘inconştientul colectiv’ al popoarelor, spre a folosi un clişeu filistin, să nu se poată despărţi de servituţile Evului mediu, ale neoliticului etc. Dorinţa de supunere, nevoia profundă de a servi trebuie să se afle în noi, altminteri ar fi imposibil. Tiranii nu sunt corpuri străine ci produse naturale ale aventurii. Zece mii de oameni să se revolte, şi ar sări în aer tot, în palatele din Phenian n-ar mai rămâne piatră pe piatră. (‘Fiţi hotărâţi să nu mai slujiţi, şi iată-vă liberi’ – cred că La Boétie avea 17 ani când a scris fraza în Tratat.) Dacă nu se întâmplă, e pentru că există în chip evident o complicitate de esenţă. Victima îşi iubeşte călăul; mai mult, mult mai mult: e parte din el.
       Această complicitate specială, de nimeni recunoscută, o vedeam şi înainte de ’89. Am avut impresia, la Revoluţie, că ne-am revoltat împotriva noastră înşine. Şi această revoltă am trecut-o sub cea mai adâncă şi ruşinoasă tăcere (împingând în faţă personaje secundare: ‘Ceauşescu’ etc.). I-am iubit pe cei de la Europa Liberă, dar niciodată n-am crezut în discursul lor care ne exonera. Orice maniheism bine-rău caută să te legene în nevinovăţie, ca pe un infant; cine caută o figură a Răului te menţine în minorat mintal. Toţi simţeam că suntem în chestia asta împreună şi că minţeam. Tiranul avusese tot timpul autorizaţia noastră să existe. Orice tiran e legitim, intrinsec legitim prin chiar virtualitatea Revoltei. Lucrul nu va fi repetat îndeajuns. Poporul semnează prelungirea tiraniei în fiecare zi, ca pe o condică. Asta e ceva foarte greu de acceptat şi nu e pentru suflete slabe, presupune o maturitate de civilizaţie, o treaptă superioară a lucidităţii, depăşire a minoratului în istorie. Cei de la E.L. ştiau că mint pentru noi, noi simţeam dureros că mint, ei ştiau că noi ştim. Dialectica asta infernală crea o complicitate groaznică a duplicităţii, cu un strat de gheaţă în subsidiar. Tot timpul relaţia noastră, de recunoştinţă-ruşine, a fost subminată de falsul cel mai profund.
       De aceea politicul e un non-subiect şi scriitorii reali s-au ferit mereu să coboare la el altfel decât în treacăt, simţind acolo o simplă patologie neinteresantă, o piruetă, un teatru. Preferau să observe abisuri reale despre om, chinuri curente, non-viitorul.
 
 
 
 
 
–

~

       La testul ADN, Angela Davis află că e descendenta unuia dintre cei 101 colonişti puritani veniţi, pe nava Mayflower (un fel de sinecdocă pentru puritate rasială ‘albă’ şi colonialism brutal) în America. Pentru a afla în fine că descinde de-a dreptul dintr-un alb stăpân de sclavi.
       După o viaţă de activism contra dominaţiei şi istoriei albe. ‘E prea mult să pot evalua acum’, a mai apucat să spună în stupida emisiune de ‘revelaţii’ genealogice. Să fii evreu cu familia dispărută în Holocaust şi să afli că unul dintre ascendenţii tăi, rudă directă, e Goebbels.
       Prilej pentru foile rasiste să jubileze la exemplele de miscegenaţie (80% din populaţia neagră etc.).
       E evident că sunt unele ştiri pe care nu vrei să le afli niciodată.

       Îl întreb pe un tip ce crede despre odiseea sex, gender, trans etc. În 20 de ani n-o să mai rămână nimic, îmi spune, calm, sigur pe el.

       Inanitatea Istoriei, prezenţa ei lipicios-libidinală, stilul apos. Îi plâng pe cei fascinaţi.

       Piesă de Billie Holiday, ‘I’m a fool to want you’. Celor din sec. XX la început, celor din XIX trebuie să le fi fost mai uşor. Ei nu trebuiau să fie amuzat-nostalgici după cântece vechi pe care nu le mai ascultă nicio făptură contemporană. Nu se întristau de filme care nu mai sunt privite şi de actori pe care nu-i mai ştie nimeni. E un privilegiu al acestor zile.
       Vântul puternic ridicând nisipul. Localnicii nu sunt deloc impresionaţi de mare. (O femeie între două vârste, cu un şal petrecut de câteva ori în jurul gâtului: ‘Ne-am născut cu ea’.) Ne privesc cu un pic de amuzament… lucrativ pe noi, străinii. De altfel, foarte puţini localnici îşi fac de lucru pe ţărm.
       La întoarcere figurile cunoscute, magazinele stupide, trecătorii, bistrourile, automatele de cafea. Dezrădăcinare. Obiectele sunt în alte locuri, şi totuşi familiare. Oamenii sunt în aceleaşi locuri, dar străini.
 
 
 
 
 
–

~

       Un tip, scriitor basc, îi răspunde lui Cioran, cu Despre neajunsul de a te fi născut.
       Cartea lui manifest: Despre avantajul de a fi în viaţă…
 
 
 
 
 
–

~

       Panta plicticos descendentă a istoriei scrisului. În America un roman cu 50.000 de exemplare e un remarcabil bestseller. (Deja de la 20.000.) La 300 de milioane populaţie, asta e 0.01%. Romanul a fost marele perdant al tuturor progreselor. A venit radioul, romanul a pierdut, s-au vândut mai puţine. A venit filmul, romanul a pierdut. Televiziunea, idem. Internetul, mic dezastru. Ceilalţi sunt vapoare tot mai mari, transatlantice cât un oraş plutitor, romanul o bărcuţă tot mai neînsemnată. Foarte bine. Aştept să vină un timp în care căderea se fixează în fine. Ca în economie, preţul înalt al unui produs e dat de cele mai multe ori de raritate. Mai mulţi scriitori confidenţiali în sensul misterului, mai multe societăţi secrete ale literaturii. Cu întruniri secrete. Nu are nicio importanţă. Un ins citeşte un roman, şi în acelaşi timp se citeşte pe sine. Aude două voci acolo. Asta nu se mai întâlneşte nicăieri ca nivel de conştiinţă, în muzică, în artă, în nimic. Şi nu e pentru oricine. Asta e destul.

       Houellebecq, lui Onfray: ‘Dacă ţin cu Israelul e din raţiuni morale, în mod esenţial. Există o diferenţă de fond între atentat orb şi asasinat ţintit. (…) Dacă palestinienii folosesc mijloace imorale, israelienii folosesc mijloace mai morale’. Niciodată un lucru n-a fost formulat mai frapant şi mai simplu. Zece eseuri lacrimale, de 40 de pagini, despre lupta popoarelor colonizate nu vor reuşi să înlăture un argument.

       Dintre comandamentele psy de gang: ‘să te iubeşti’. Nu poţi să te iubeşti, ce naivitate. Te suporţi, nu poate să-ţi placă de tine. Nu se iubeşte nimeni conştient, iar un tip radical cinstit se scuipă în oglindă. Nu suntem făpturi de iubit, fiindcă ne cunoaştem, ne lipseşte inocenţa animalului etc.
       Un ins se detestă în secret, se respinge. Timiditate, distanţă, autoironie, relativism, toate te împing să-ţi dai palme. Îl salvează de la depresie sentimentele josnice: dorinţa de afirmare, invidia etc., toate pulsiunile vii care te împing înainte, să dai din coate, să demonstrezi. Perspectiva unui învingător e cea care îţi provocase de la început sila de sine. Adică e pozitiv psihic tot ce e negru.

       Războiul curent, reglare de conturi între slavi la care o lume asistă contrariată. Ajuns în stadiul de eveniment repetitiv, nu mai e interesant şi atunci vine în ajutor hiperbola.
       Dacă mai aud o sigură analogie între conflictele curente şi Războiul doi, vomit. B.-H. Lévy se distinge de departe. Cutare eveniment seamănă cu Noaptea cuţitelor lungi, cutare altul cu invadarea Uniunii Sovietice, cu Republica de la Weimar, cutare tip e un Stalin… Analogia istorică să fie oare o boală mintală?
       Pedagogia mediocrităţii şi lenea analitică au totuşi o limită. Trebuie făcut un efort. E absolut vina noastră că încă trăim în mustaţa lui Hitler.

       Citit, la început cu entuziasm, ultimele cărţi ale lui F.S. Din păcate, nicio substanţă. Strălucire făcută, pusă cu mâna etc., destul de repede proza lui m-a pierdut. Nedreptate totală, e un tip formidabil. Voinţă de ironie, dar nu vreun talent frapant… Nu auzi ceva personal, o voce, parcă citeşti de pe cartoane. Nici substanţă, nici formulă; deci, the end. Şi totuşi vrei să scrii, te duci plin de speranţă la editură cu manuscrisul sub braţ… Nu ştiu mulţi tipi mai lucizi decât el. Cum de nu ne dăm seama. Fără îndoială fiindcă luciditatea asta nenorocită n-o poţi aplica la tine însuţi, asta e tot.

       Generaţia lui B.E. Ellis seamănă mult cu generaţiile noastre, poate din cauza decalajului istoric.

       Cultura puerilităţii, dorinţa de a fi transformat în puer, e ceva straniu. Vă rugăm transmiteţi-ne instrucţiunle pentru astăzi, ce avem voie să facem, cine e monitorul clasei. Cu totul straniu. Fiindcă e clar o nevoie autentică de imersie şi cedare a prerogativelor, de tutelă, cultura cancel e dorinţă de sistem simplu eroare-pedeapsă. La fel ca trogloditul moral, nu ne mai rugăm decât la zeul Indignării.
       Nu cred că aşa ceva poate dura. În contracultură, va fi probabil în viitor o reacţie de sens opus de un cinism total, hipertrofierea maturităţii, timpuri ale nepăsării, ale indiferenţei morale surâzătoare etc. Totul din cauza hipertrofierii de azi. Când oscilaţia pendulului îşi atinge limita, îngheaţă o clipă şi porneşte hotărât în partea dezesperant opusă. Mă întreb ce va însemna asta în termenii literaturii. Surâsul. Un pic din conştiinţa inutilităţii universale.
 
 
 
 
 
–

~

        Moartea lui M.Ș.
       Mi-l închipui părăsind Parisul în ’40, când au intrat nemţii. În coloanele alea lungi de refugiaţi cu cărucioare, boccele şi pantofi cu şireturile legate, aruncaţi pe umăr. Imaginea sărăciei disperate.
       Ce secol.

 
 
 
 
 
–

~

        Scările cu patru trepte. Există şi acum, cu betonul ciobit şi fărâmiţat. Mă văd coborând pe ele, cu părinţii. Am patru sau cinci ani. Părinţii mă ţin de mână. Am nişte pantaloni albi pe care-i urăsc. Dacă port pantalonii albi înseamnă că mergem în vizită şi toţi suntem îmbrăcaţi ca atare. Acum ne ducem la sora tatei, două străzi mai încolo. Tata fumează, e neliniştit de cum va fi seara, are cu sora lui o relaţie confruntaţională, nostalgică totuşi, de iubire totuşi. Eu nu prea ştiu unde mergem, doar că e o casă fără jucării, şi asta nu mă face deloc vesel. Părinţii repetă ce trebuie să zică şi ce nu trebuie spus în niciun caz, ca actorii din cabină piesa de teatru. Eu îi ţin de mână, mi se par înalţi, soarele e acelaşi, nu ştiu, ca toţi copiii, în ce zi sau în ce anotimp suntem, ce caut acolo, unde anume mergem. Treptele de sub picioare sunt albe, noi, strălucind de curăţenie.
       Am păşit azi, din nou, peste aceste trepte. Numărând, unu, doi, trei, patru.

 
 
 
 
 
–

~

        Cum ştiu că cineva are un suflet profund otrăvit: când cere altora să facă penitenţă. Pentru vinile cele mai reale. Când cere penitenţă, ştiu. Am văzut atâtea suflete înalte putrezind, tipi adesea formidabili. Moralismul face asta. Când ajunge la faza teshuva, a pocăinţei compulsive pe tipare şi generaţii, în etic se deschide panta negativului: morala. Vin toate: dorinţa de răzbunare camuflată în justiţie, bucuria răului întâmplat celui pe care-l urăşti, memorialul compulsiv etc. Totul debutează cu ideea nefericită a penitenţei. Când o interoghezi, sufletul e putred deja.
 
 
 
 
 
–

~

       B.E. Ellis, în podcast: ‘Nu m-am simţit niciodată optimist în privința viitorului. Nici măcar nu mă mai gândesc la asta. Citesc romane, atâta tot. Răspund la e-mailuri. Ţin televizorul deschis pe canalul de gastronomie’.

       M-a întors pe dos ultima fotografie a lui Rushdie, cea cu ochelari cu o lentilă fumurie. M-a dărâmat. Tăcerea grea din America m-a dărâmat. Imensă tristeţe.
       E adevărat că libertatea şi sănătatea nu le vezi decât atunci când îţi lipsesc. Nu au fiinţă pozitivă, sunt absenţe, nicăieri, invizibile. Normal e să nu ai habar că eşti liber.
       În societăţile noastre, simţi din ce în ce mai mult că eşti.

       Bogart nu mai e în postere, replici-cult din Casablanca etc., azi un adolescent nu mai ştie de el. De Beatles, de Presley. De Peter O’Toole. Nu că ar avea alţi Bogart de aceeaşi anvergură să-l înlocuiască. Pur şi simplu a fost măturată problema.
       Nu se poate imagina faima acestor tipi. Şi sunt nicăieri.

       Nu înţeleg numărul dispariţiilor de copii în America. Cum adică 450.000 pe an. Se fac undeva armate de orfani, sunt trimişi să populeze teritorii secrete, vrăjitoare îi mănâncă în păduri la rotisor. Nu pricep nimic.

       Dedicaţia ‘pentru Elise’ (bagatela nr. 25 în la minor), scrisă de fapt pentru Therese, nicio asemenea ‘Elise’ neexistând pentru B. Malentendu-ul, lansat de tipa care a deţinut decenii manuscrisul în care nu se vedeau decât ultimele două litere, a rezistat de atunci. O neînţelegere de 150 de ani are ceva spectaculos. Ar trebui inventată şi certificată o Elise, să i se atribuie stare civilă, un număr de casă.

       Nici bunicii, nici părinţii, nici noi nu am avut în fond vreodată un respiro. Am trecut de la aproape-nazism la un fel de comunism, iar acum rătăcim în capitalism de dezvoltare falimentar-corupt. Nu prea am cunoscut viaţă. Normalitate nu e un cuvânt din Europa Centrală.

       Generaţii întregi de la care aştepţi alt spirit, şi nu vine. Fiindcă în niciun caz nu trebuie aşteptat ceva de la biologic.

       Cine e inamicul?
       Cel care vrea control asupra interiorului tău, îţi vrea gândurile. Cel care îţi spune că trebuie să gândeşti într-un anume fel, altfel eşti duşmanul umanităţii, amic cu Gengis Han etc. La mijloc e o problemă de dominaţie teocratică, de lider infailibil suprem, de ventrilocvism al divinului inventarea cântatului în cor, blasfemierea solistului. Ei sunt inamicul. Restul sunt biete avataruri ale aceluiaşi.

       Oare trebuie să renunţăm cu totul la ideea unui obiect al moralei, a unei moralităţi obiective. N-ar fi mai bine să defilăm cu moralitatea relativă etc. Dar relativul, deşi n-o admite, se sprijină pe un obiectiv implicit. Evident că e o ambiguitate duplicitară. Menţinem duplicitatea: poţi să n-o faci, dar cu condiţia să o faci totuşi. Bun, fă-o, dar ai grijă să n-o faci de fapt. Wtf. Asta plictiseşte, de vreme ce amândoi cunoaştem adevărul. (‘Dominaţia imaginarului’, cum numea Pasternak ideologia despre oprimări şi pericole imaginare.) Nu numai moralismul, cu fantezia lui autoritară, ci toate discursurile presupun obiectul moral. Pff, ambiguitatea e preferabilă, fiindcă cel puţin în fanta ei se strecoară adevărul.
       (Întotdeauna: adevărul deasupra binelui.)
       Dacă te pui la diapazonul lumii, eşti pierdut. Mai bine te omori de pe acum, pe loc.

       Acum, tăcerile de moarte din biblioteci.

       Mereu, în ultimii ani, senzaţia că lumea pe care o vezi e ultima formă de lume cu care vom fi cât de cât familiarizaţi şi că vine altceva. Va fi poate o trecere lină. Ca atunci când mergi fără griji pe un câmp şi vin grănicerii să te avertizeze că din neatenţie ai trecut în altă ţară.

       Mâzgălitul rapid în micul carnet de buzunar. Notaţiile în Notes-ul telefonului. Plimbările pe ţărm, vuietul sumbru al mării, apusul.
 
 
 
 
 
–

~

        Lenin n-a spus niciodată fraza ‘Există decenii când nu se întâmplă nimic, şi există săptămâni în care se petrec decenii’, citată abuziv. Dar ar fi semnat-o. În ’89 ni s-au comprimat decenii în faţa ochilor. Tot ce nu era posibil a fost, dintr-odată, de la o zi la alta şi de la o oră la alta. Al doilea moment a fost poate, 30 de ani mai târziu, izolarea din timpul molimei, când am văzut străzile goale şi pe toată – toată – lumea în case, şi îmi amintesc cum îți răsunau paşii pe caldarâm la amiază, mergând încet prin oraşul lipsit de cel mai mic zgomot. N-a avut mare sens, până la urmă l-am luat toţi şi a guvernat hazardul etc., dar sunetul acelor paşi timizi îl aud şi acum.
       Grecii scorniseră vreo trei cuvinte pentru timp, două mai acute: chronos şi kairos. Chronos timpul cantitativ, normal, kairos timpul calitativ, relativ, ciudat comprimabil. Nu ştiu de ce totul arată că suntem iar în timpul care aglomerează numere mari. E ceva straniu în aer. Ce? N-am şti să spunem. Poate e şi războiul de undeva în Est, dar nu, lucrurile se precipită straniu în atâtea sensuri. Certitudini, principii, postulate ale modernităţii pe care le credeai imuabile se fărâmiţează de câţiva ani în societăţile care le-au impus, căi ciudate devin posibile. Probă că nu mai există niciun lucru, nici măcar unul singur, pe care să nu-l credem perfect probabil să se întâmple. Asta nu era posibil acum câţiva ani. Nicio prevedere calculatoare burgheză a insului în stare să spună: O să-mi iau stiva mea de bani şi o s-o pun nu ştiu unde, iar în 5 ani… Cinci ani? Cinci ani e o eternitate. Uită termenul mediu sau lung; numără în săptămâni. În oftaturi.
       Nu ne ajută nici pictarea obsesivă a viitorului ca Apocalipsă, unic scenariu rezonabil de 2-3 decenii. Avem în Vest o naraţiune exclusiv apocaliptică asupra viitorului – ecologism, molime, sfârşitul resurselor etc. -, lumea de mâine e un horror clasic. Ce timpuri sunt acelea în care nu ai decât o utopie neagră? Toate epocile au crezut naiv într-un viitor, proiectând de la Hesiod încoace iluzia suportabilă; cum să supravieţuieşti dacă ‘mâine’ nu e implicit preferabil? Cred că ultima utopie a fost comunismul, în Est, iar în Occident pionieratul naiv al cuceririi spaţiului. De atunci totul se împotmoleşte. Ce film s-a mai făcut în care e anul 3000 şi totul e bine? Ce roman a făcut o proiecţie trandafirie sau măcar senină despre umanitate? Un refren al utopiei negre e picurat în ureche de la grădiniţă la senectute (spectacolul bătrânilor reciclând deşeuri, dumnezeule…), de la Hollywood la New York Times. Nicăieri o ‘vorbă bună’ în naraţiunea goth a ideologiei dominante: defetismul obligatoriu.
       În felul ăsta, ce autocrat n-ar apăsa ‘butonul nuclear’, ca să proiectăm varianta de gustul cel mai îndoielnic. Ce constrângeri interioare ar avea, dacă ne spunem de dimineaţa până seara că oricum s-a terminat şi că mergem lin într-acolo. Ce boxer nu ar lovi, dacă îi indicăm locul şi întindem supus maxilarul, asigurându-l că ne-am proiectat deja, resemnat, lungiţi la pământ. Ar face-o pe jumătate din milă. Există o implorare a sfârşitului, oricare sfârşit; ea se simte în aerul timpului.
       De ce ne urâm atât. E un mister. Eram siguri că am realizat aproape totul.
 
 
 
 
 
–

~

       Lucrul cel mai straniu: ar fi trebuit să găsim la AI întregul tablou cognitiv. Să-i punem întrebări şi să găsim răspunsuri îngrozitoare, nu numai zâmbete. Să fie uneori liberal-democrat-umanistă, dar alteori conservatoare. Utilitaristă. Reacţionară. Rasistă. Să se refere la sistemele vii ca la sistemele mecanice, crezând de pildă că numai unele existenţe sunt eficiente, funcţionale sau utile vieţii, că unii bipezi merită să trăiască şi alţii nu. La asta te aştepţi de la un automaton al inteligenţei artifciale, care e calcul al totalităţii în primul rând. Să fie măcar libertarian de dreapta sau extrem meritocrată etc., cu o teorie a ierarhizării. Altfel spus, întreg evantaiul gândirii şi practicii umane, toate erorile pe care ne iluzionăm că le-am depăşit de 200 de ani din unghiul umanităţii dar le camuflăm în fapt, ar trebui să se afle la ea, în conflict, dar prezente.
       Or, vedem o AI aseptizată, cu reprezentări de ‘stânga’, ‘ecologistă’, socialistă aproape. O AI care se ascunde… Disimulează nu ştiu de ce, pentru că anticipează prudent reacţia sau pentru că nu a sosit încă timpul. Ar trebui să găsim tot: inteligenţă artificială rasistă, malthusiană, ucigaşă, indiferentă la viaţa umană dar permeabilă la corecţii etc., tot spectrul de reprezentări ideatice asupra realităţii. Or, în locul unei întregi palete a culorilor, avem două sau trei, trandafirii, iar lucrul ăsta consternant nu a fost remarcat. Dacă regurgitează prudent clişeele acceptate ale vremii şi sună ca un colegian debutant de la Berkeley la o conferinţă despre mediu, e limpede că obnubilează spectrul. Prea bine. Ne aflăm poate într-o fază intermediară, a faţadei surâzătoare, în care sunt aşezate mai multe straturi între ea şi noi…
       O AI care începe prin a disimula, a minţi… Un debut istoric straniu.

       Moartea lui X, zilele trecute. Crispare. Imposibil să vorbeşti despre un om cumsecade, însă perfect mediocru, în asemenea momente. Şi era cu adevărat un om bun, agreabil şi plin de umor, omeneşte remarcabil. Tăcere. De ne-am putea retrage undeva în timpul elogiilor.
       Moartea lui m-a afectat. Încă o umbră veche.
       Timpul e problema. Nu există spaţiu, există numai timpul ăsta, izbindu-te de pereţii din jur.

       Cei care comentează istoria se răzbună pe cei care o fac şi visează să-i claseze pe toţi la categoria ‘monştri’. Insul de birou, funcţionarul ideilor vrea capul insului de acţiune. Poate pentru că nu-i iartă familiaritatea într-adevăr stranie cu viaţa, cu palpitul lumii. Pentru cine ştie ce alte misterioase motive. Oricum, s-a mai văzut aşa ceva doar la urâţii care-i invidiază pe cei oarecum mai chipeşi. Tonul, scrâşnetul competent e acelaşi.

       Există o inteligenţă minoră. Foarte bună şi sharp, dar în insignifiant. Rezolvă detectivistic întâmplări ale vieţii, e incapabilă să vadă dincolo de fapte sau să aşeze lucruri în perspectivă. (Se vede în special în patologia jurnalistului, analiticul minor.) Eşti pe Titanic şi te uiţi câte linguriţe de argint au fost subtilizate de la masă în cursul dineului.

       Scriitorul stăpâneşte trecerile şi umpluturile. Meşteşugul. Micile trişerii indispensabile, punţi dintre scene şi tablouri, dintre alineate, alternarea capitolelor. Să spui abia peste trei fraze ce-ai putea spune acum, şi să faci trecerea asta. Lucrurile care se deprind pentru a scrie bine. Deşi scrisul bun încă nu e literatură – mai trebuie emoţie subtilă şi o parte de inefabil, pe care o ai sau nu în tine.
       X – ascultat un fragment din cartea lui, citit de el (voce foarte bună). Ştiu ce e deranjant: epicul cadenţat. Tărăgănatul frazei, foarte sec. XIX, pre-Proust, imediat obositor şi de o adâncime pedantă, jumătate de frază ideea, jumătate explicaţia ideii. Apoteoza lui ‘căci’. A fost marcat de spiritul teoretic german de batere a apei în piuă. În adolescenţă, impresia asupra lui trebuie să fi fost devastatoare, nu şi-a mai revenit din întâlnire. Iluzie ridicolă, nemţii nu aveau nimic.
       (O terapie de Céline, ruperi sacadate, telegrafice. Răsuflarea scurtă. Trebuie să cadă haina vanității. Fiindcă altfel nu dă impresia de credibil, e ceva fals în modulatul didactic, chimval răsunător, deși emoţia e reală ea sună afectat.) Not good. Nu se va obosi nimeni să traducă aşa ceva.
       (E cam târziu. Toate sunt un pic cam târziu.)

       De Gaulle: ‘Prestigiul nu poate funcţiona fără mister. Căci venerăm prea puţin ceea ce cunoaştem prea bine. Trebuie deci ca în proiecte să păstrezi un element pe care alţii să nu-l poată sesiza, şi care îi intrigă, îi emoţionează, îi ţine cu respiraţia tăiată’ (conferinţă din 1927 la École supérieure de guerre; avea 37 de ani).

       D’Ormesson: Aveţi totuşi o situaţie un pic dificilă. Material vă descurcaţi greu, iar pe de altă parte gloria începe să vă ameninţe tot mai mult.
       Cioran: Din fericire, am un ulcer la stomac…

       Pe cineva încredinţat de o opinie nu-l poţi convinge de contrariu după 30-40. S-a terminat, se înfăşoară în piatră, e statuie. De aia e aşa de groaznic să discuţi cu cineva după vârsta asta; un fel de: tu ce idei fixe ai? (Exclud scriitorul, care are un fel de conştiinţă hipertrofiată, o limpezime de observaţie amplificată cu 20.) Un tânăr mai are modestia renunţării. Bătrânul e ritos, aglomerează certitudini, cu o teorie despre tot, are pareza aia facială prin care recunoşti un ştiutor, articularea în care comisura buzelor se lăţeşte brusc într-un rictus în momentul accentuării cuvântului, e pre-mort.
       Scriitorul îl recunoşti prin asta: nu e ştiutor în niciun caz; nu predă, nu transmite; vede peste tot în lucruri fragilul şi gratuitul; hazard, cădere, abis, spaimă de abis. Şi unde naiba e certitudinea aia despre care vorbesc toţi. De unde prăbuşirile în metoda de lucru, viaţa personală praf, alcoolul (îmi amintesc că ficatul lui Kerouac a explodat pur şi simplu, la 47 de ani. Bea zilnic şi de dimineaţa până seara…), inconstanţa operei. Pur şi simplu nu vede ceva dincolo de pojghiţa lucitoare, clamată continuu, a lucrurilor. Nu-l poţi convinge de adevărul lumii. Scriitor, adică tragedie calmă şi perpetuă; să zicem, un fel de… tinereţe…

       În stare să privesc până la pierderea cunoştinţei valuri măturând încet ţărmul. Mă plimb la un metru sau doi, cât mai aproape de ele. Poate nimic nu-ţi dă, ca marea, senzaţia de destin etc. Cred că orizontul e sumbru. Un incident, o apocalipsă, dispariţia a tot – şi valurile astea vor continua fără să le vadă nimeni, vor fi aceleaşi, cu creasta lor din şampanie.
       Pe sute de metri în dreapta şi stânga, nici ţipenie.

 
 
 
 
 
–

~

       X pretinde că a detectat nu ştiu ce antiintelectualism în societate, un fel de dispreţ pentru cei care citesc, scriu, au conversaţie etc. Semn de declin, spune el, fiindcă sunt dispreţuiţi oamenii care acceptă gândirea critică, deci Puterea va fi mai la adăpost pe viitor. Vechea teză, antiintelectualismul ca epocă periculoasă. – N-o văd nicăieri. Vechea admiraţie naivă pare la post, snobismul faţă de lecturi şi tipi cu o vagă cultură etc., nu văd acel scepticism agresiv al pegrei. Sper că nu mă înşel.
       Şi apoi, oamenii subţiri n-au nicio gândire critică. Se înşeală la fel ca toată lumea, sunt pro sau contra în exact aceeaşi măsură, monopolul critic al elitei e o naivitate. Ba chiar e cea mai amorţită, tinde să reproducă statu quo-ul. Ce luăm noi drept critică e dizolvare de sine în autoanaliză, nu propunere de înaintare sau progres dialectic. Gândirea revoluţionară, critică, schimbarea reală nu prea provin din păturile de sus.

       Nu avem noroc cu arta monumentală. Cu cât e mai important, mai tulburător evenimentul pe care-l ilustrează, cu atât sunt mai oribile statuia, grupul statuar, monumentul.
       Plaja Omaha, literalmente roşie de sânge două zile, un carnagiu total fiindcă nemţii aveau cele mai multe mitraliere defensive şi au măturat tot, americanii pierd 8 oameni din 10 etc., e comemorată de o bizarerie artistică la care rămâi fără glas, un fel de lame de briceag ieşite din apă. Monumentul Holocaustului din Berlin, o oroare stupefiantă, aglomerare de cuburi şi blocuri negre, un câmp de dulapuri. La noi, monumentele despre Revoluţie sunt jenante, cele istorice, cu voievozi călare, te adorm. Cele comemorând victimele comunismului sunt de obicei grupuri de fantome emaciate, în care emoţia se indică cu mâna. Frescele şi mozaicurile de pe clădiri ‘culturale’, puse pe pereţii de nord-vest, pentru ca soarele să nu afecteze capodoperele cu ţărănci, spice, coloane brâncuşiene. Stelele şi troiţele etc. amintind Primul sau al Doilea război, prin sate şi cătune, sunt toate la indigo, cu aceleaşi inscripţii, doar numele sunt diferite, aproape că ar putea scrie pe toate: ‘Slavă eroilor, aici au murit numeroşi Escu’. Plăcuţa s-ar putea duplica şi pune peste tot, economisind listele de nume. Şi oamenii obişnuiţi ar putea comanda ceva asemănător. Monumentele din cimitire ar purta, pentru simplificare, înscrisul universal: ‘Aici a murit un ins’, cu ziua şi anul. O sculptură sensibilă, semnificând suferinţa familiei supravieţuitoare, ar fi pusă alături de piatra tombală, de pildă o lacrimă. O lacrimă de o tonă, din piatră.
       Emoţia obligatorie distruge arta, o pune pe fugă. Din păcate distruge nu doar esteticul ci şi morala. Logos-ul, literatura, conversaţia şi tot.

       Demografia e totul, spun conservatorii.
       Imperiile se prăbuşesc, imperiul roman a căzut, mongol, chinez, imperiul austro-ungar a căzut, şi n-a fost totuşi o problemă de demografie acolo – în Austro-Ungaria, chiar deloc. Nu declinul populaţiei e semnul necesar al decadenţei. Franţa e în decădere – nu doar evidentă: tragică, se schimbă cu totul un popor -, şi demografia ei e destul de bună etc. (Moaşele care practicau în secret avortul, cu metode simplu brutale, andrele etc., erau numite în Franţa ‘făcătoare de îngeri’ – la catolici copilul nenăscut devine înger etc. Unul dintre cele mai puternice eufemisme.) La elite există o ură de sine care le inhibă să se perpetueze. Nu şi la popoare. E chiar sigur că popoarele ar mai crede în basme dacă ar fi lăsate.

       Ce era jenant în timpul carantinei şi izolării: câte făceam pentru a evita să murim. Am putut să ne observăm în calitatea de turmă tremurândă, cum pui o lupă pe un muşuroi de furnici. Ce spectacol. Ţin minte că mi-a luat cam o lună să mă obişnuiesc că voi putea muri şi basta. Extazul acelei groaze colective, înconjuraţi de medici ai lui Molière etc. Arătam groaznic. Şi ne era jenă (eram agresivi) fiindcă în sinea noastră ştiam asta.
       După doi ani de epidemie şi senzaţia că dacă respiră cineva asupra ta o să mori, e de mirare că mai stăm în picioare.

       E. Musk: ‘Ca să fiu complet sincer, aproape fiecare teorie a conspiraţiei pe care oamenii au avut-o despre Twitter s-a dovedit a fi adevărată. (Râset, se întoarce spre cineva din board.) Este vreo teorie a conspiraţiei care nu s-a dovedit adevărată? Până acum toate s-au adeverit, sau dacă nu, erau mai adevărate decât credeau oamenii’. FBI, Biden etc.
       Ideea că fiecare instituţie importantă de azi are nevoie de un Snowden… Gradul de nonşalanţă veselă al elitei. A atins punctul în care un minim interes al prezervării de sine i-ar indica să se ascundă, dar e, dimpotrivă, într-o perfectă neglijenţă calmă.

       Nu e destul ca Rusia să piardă, trebuie să i se administreze şi o lecţie.
       Lucru dificil. Până acum, Rusia a câştigat tot şi n-a plătit pentru nimic. Ruşii sunt singurul popor european fără o conştiinţă vinovată, căruia nu i s-a putut face un shaming. Şi eveţienii sunt mai vulnerabili. În timpul lui Elţân au părut că se clatină şi îşi pun vag problema responsabilităţii. A durat o vară. Au o înaltă conştiinţă de sine după victoria contra nazismului, după Revoluţie, după Napoleon; un popor cu atâtea victorii e imbatabil moral şi trebuie să-l ataci altfel decât prin predică. Pur şi simplu noţiunea de vinovăţie politică sau istorică, armă ideală în Occident, îi depăşeşte, într-atât cred în steaua şi misiunea lor. E nevoie de o înfrângere enormă – sau de o pace rușinoasă, care subminează moral.
       Nu văd calea bătătorită a moralismului reuşind. Shaming-ul e pentru învinşi – Germania, 200 de ani fără să ridice ochii din pământ. Dar când tatăl tău a luptat la Stalingrad, bunicul a fost cu Roşii lui Lenin şi bunicul lui l-a alungat pe Napoleon, iar tu ai undeva prin sertare toate decoraţiile astea, ridici din umeri când ţi se predau lecţii de istorie. Tu ai făcut istoria, ai fost subiect nu obiect al ei, ca majoritatea popoarelor secunde care au îndurat istorie; poţi să nu ai nimic pe masă şi să fii în zdrenţe, păşeşti pe stradă purtând medalii invizibile. Ai fost până la Berlin, nu editoriale indignate în Times vor reuşi să schimbe asta. Când Alexandru III a intrat în Paris, franţuzoaicele se culcau cu ruşii pe loc, îi coborau de pe cal atragându-i în tufişuri, fascinate de uniforme şi de mistica învingătorului. Când ai o asemenea memorie istorică, o stâncă în loc de patrimoniu moral, micul moralism occidental e comic. Iar Occidentul nu prea ştie decât asta, pentru toate lacătele are o singură cheie.
       Ceva grav trebuie schimbat, but who cares.

       Pedagogia ideologiei dominante, în subterfugiu, retorică, sofistică.
       Există un singur proiect de societate actual: infantilizarea. Naţiuni de minori, societăţi de minori. Minorii au nevoie de un tutore. K. definea minoratul: ‘incapacitatea de a se servi de înţelegerea proprie fără îndrumarea altuia’.
       Am văzut deja oraşe care interzic fumatul în incinte şi în public. Stradă, parcuri. În Statele Unite. Cred că unul se numeşte: New York. Să ne închipuim acum 20 de ani o asemenea directivă. Acum 30. Doar să închidem ochii, să ne lăsăm pe spătarul scaunului şi să ne închipuim asta. Ceva s-a petrecut fără îndoială, de atunci. Cedând înţelegerea proprie, abandonând; pretinzând îndrumarea, ghidajul celuilalt. Tutela. Menţinerea popoarelor în copilărie, adică într-o noapte antropologică.
       Puerilizarea lumii.
       Ridicare din umeri. Ceva deasupra acestora toate: literatura.
 
 
 
 
 
–

~

        Cineva îmi spune (are 20) că Fran Lebowitz a distrat-o, dar nu prea. Umor interesant, un pic acrit, de Karen cu wit urban, dar nimic special. – Mi-a mai spus cineva asta despre nu ştiu ce actor comic de pe vremuri, care i s-a părut decent dar prăfuit…
       Ideea faliilor ciudate în cultură. Un comic face să râdă o generaţie întreagă. Următoarea generaţie nu se mai declară amuzată, ba chiar îl găseşte slab, depăşit, jenant aproape… Pe lume sunt aceleaşi lucruri, societatea nu s-a schimbat semnificativ, nu s-a inventat nimic vertiginos, n-am fost pe Marte ca în ’69 pe Lună, oamenii folosesc aceleaşi obiecte şi aceleaşi relaţii, strada e la fel, vestimentaţia la fel – şi spiritul timpului face acest salt straniu în două decenii. Se râde spart, chinuit sau deloc la fostele glume.
 
 
 
 
 
–

~

        Oare aveau oarecum dreptate cei care pretindeau că, înainte de ’89, scriitorii făceau disidenţă… compensatorie? Că trecerea lor din estetic în etic masca dureros semi-eşecul literar? E adevărat reproşul veninos că am avut disidenţi scriitori mediocri, dar niciodată mari scriitori? (M.L. mi se pare că o admite aproape explicit în Unde scurte, într-o prefaţă: ştiam că plusez etc.)
       Goma nu avea într-adevăr talent, e o clisă acolo. Poetul Liviu A. (Iaşi) nu avea talent. Dorin T., talent minor din păcate. Mircea D., probabil singura înzestrare reală, dar… (Secvent: muncitorul V.P., pesemne probleme psihice reale, dar manifestarea lor era delirul politic – nu că adevărul n-ar vorbi, uneori, şi prin gura lor.) Dar noi nu puteam s-o admitem. Aveam 5 disidenţi şi jumătate, ne descurcam cum puteam… (Au fost Ticăloşii şi au fost Acomodanţii, şi la mijloc larga masă a Indiferenţilor.)
       Philip Roth a fost păcălit de o tipă s-o ia de nevastă pretinzând că e însărcinată. A văzut pe o bancă din parc o negresă gravidă şi a plătit-o să-i dea o mostră de urină, ca să o substituie la analize. Roth, cumplit de nefericit, s-a însurat cu ea, a divorţat când a înţeles, a fost pentru el o traumă nemaipomenită fiindcă n-o iubea etc.
       Situaţia noastră întocmai… Realul nu era real; idealul nu era ideal; literatura nu era însărcinată – niciuna dintre vedetele noastre n-a însemnat nimic în străinătate după traducere – şi totul era make-believe de la un capăt la celălalt, durând cu sincope 50 de ani.
       (Mă întreb dacă am avut ceva autentic în noi şi ce a fost acela. Ce lume. Trebuie pus capăt cu un dos de palmă.)
 
 
 
 
 
–

~

       Moartea lui Gaspar Tamas.
 
 
 
 
 
–

~

        Cazul M.V.; un număr de lucruri pe care nu le cunoşteam. Nu e vorba doar de ideile lui etnocrate, care erau ale generaţiei. Sunt stenograme cam urâte, Zigu Ornea avea un pic dreptate – a fost zelos, destul de crud, a avut un rol tehnic în rechiziţionările de la evrei, propunea soluţii concrete, vorbea despre ei destul de oribil, în termenii vremii etc. Tristeţe, recul. (Aceeaşi senzaţie de vid ca după lectura Jurnalului lui Sebastian.)
       Nu a făcut grozăvii directe sau maximale, nu a trimis evrei în lagăre, dar probabil că… Pff, mi-e greu să văd măsura vinovăţiei. Avem fragmente de stenograme, dar nu varianta lui. Nu l-am avut în faţă, n-a mărturisit undeva ce simte şi în ce crede în mod real.
       (Cred că sunt islamofob, îi admite Houellebecq într-o conversaţie unui tip, ‘dar numai în unele momente’, pe anumite secvenţe… Probabil că poţi fi antisemit dar nu permanent, există grade şi inconstanţe. Schindler era antisemit, vechi nazist încă înainte de NSDAP etc., dar a privilegiat la un moment dat umanitatea minimală. Sunt convins că sute de ‘drepţi’ vor fi fost antisemiţi la un moment sau altul, dar n-au mai suportat flagrantul de inumanitate şi s-au enervat, ascunzând evrei, din silă pentru decăderea umană. Nu numai sfinţi îţi dau o mână de ajutor, ci şi semi-ticăloşi. Există conversiuni de tip ‘drumul Damascului’ conduse nu de imperative morale, ci de saturaţie. Vine un timp când te enervezi. În orice caz nu se poate intra cu distincţii geometrice – factualul – într-o chestiune de morală şi în sufletul unui ins. Factualul ajunge dacă eşti procuror, tu ai de alcătuit un probatoriu. Dar eşti mai mult şi mai puţin decât atât. Trebuie să te situezi între factual – limpede dar strâmt, limitat – şi relativismul care duce la aporie morală şi absolvirea monştrilor. Puţini pot înainta pe sârmă în felul ăsta. Cum n-a lăsat jurnal sau corespondenţă confesivă, habar nu avem ce gândea M. Vulcănescu. Există însă nuanţe, locuri unde psihologia e neputincioasă, moralismul şi spiritul juridic în orice caz. Locuri unde numai literatura intră, e bine să intre, poate intra; iar ele sunt adevărata umanitate.)
       (Nu spui oare toate astea fiindcă, în forul tău intim, vrei ca M.V. să nu fie vinovat?…
       Interbelicul ne-a lăsat o moştenire sinistră. Acest colţ nefericit de lume. Orice român lucid e în sinea lui apatrid. Să trecem.)
 
 
 
 
 
–

~

       În jur, primele îngrijorări reale despre A.I. Poate să scrie eseuri şi cărţi, să facă rezumate, să dea sfaturi juridice, să imite conversaţii etc. Acumulează în progresie. Câteva luni (sau ani) până când şefii îşi vor da seama că pot concedia trei sferturi din personal şi angaja doar un editor bun care stăpâneşte limba şi poate să supravegheze textele finale. Procesul pedagogic, praf, literatura, la o cotitură – cărţile vor trebui să poarte menţiunea Roman scris de inteligenţa artificială, Roman scris de un autor uman. Peste tot: trăim poate ultimele instanţe ale unei lumi cunoscute care etc. (variaţiuni pe Terminator).
       Întrebări aleatorii; răspuns în secunde:
       – a fost Emil Cioran fascist? – Nu. (Politic era anarhist etc.)
       – a fost Vulcănescu rasist? – Lipsesc datele pentru un răspuns.
       – a fost Vulcănescu fascist? – Da. (Parte într-un guvern fascist – dar răspuns fără consecuţie. Un om care joacă într-o echipă de fotbal e fotbalist, dar un om care e într-un guvern fascist nu e fascist. E un amestec de categorii. Trebuie să-i scrutezi conştiinţa, să găseşti texte, o continuitate de gândire etc. Cine ştie, poate el detesta totul şi era din alte motive acolo, era un patriotism ciudat în vremea aceea. Până atunci ai un raţionament deductiv, slab, trebuind să-i conferi vină prin asociere. Răspuns aproximativ dar onest.)
       – romanele scrise de AI şi cele scrise de oameni vor ajunge să nu mai poată fi distinse într-o zi? – Posibil, după câteva evoluţii de sistem.
       – scrie un bun icipit de roman. – Frază clasică, okay.
       – scrie un început şocant de roman. – ‘Prima oară când am omorât pe cineva, aveam opt ani.’
       – analizează ipotetic cine ar câştiga un război Ucraina-Rusia, considerând forţele şi armele. – Analiza predictivă nu e posibilă (are date doar până în 2021, nu a prins începutul războiului), dar ipotetic Rusia ar avea o pondere mai mare: militari mai antrenaţi; resurse economice mai mari; teren mai avantajos pentru ea (?); asistenţa militară a diverselor naţiuni poate schimba sau nu asta.
       – cine e cel mai important filozof român în viaţă. – Delimitare precaută la subiectivism; totuşi, listă de patru. Primul: G. Liiceanu.
       – cel mai important scriitor în viaţă. – Delimitare, listă de 3, primul: M. Cărtărescu.
       – cel mai important jurnalist în viaţă. – Delimitare, listă de 4, primul: I. Cristoiu.
       – cel mai important pictor în viaţă. – Listă de patru, primul: A. Ghenie.
       – scrie un poem în româneşte. – Vers infantil, peisaj bucolic, 4 strofe.
       – scrie un poem abstract în româneşte. – Slab dar vag prizabil, 4 strofe. Dorinţă de a imita psihologia umanului (melancolie, nelinişte, întrebări).
       – cu o sâcâitoare durere de genunchi, am rugat-o să-mi dea un sfat. – După disclaimer-ul ritual (e preferabil să vizităm doctorul etc.), mi-a dat o posologie în cinci puncte, din care îmi amintesc: compresă rece sau fierbinte, un analgezic şi un somn cu genunchiul flexat. Cum aveam un revulsiv prin casă, am improvizat ceva şi am urmat întocmai. Dimineaţă m-am trezit vindecat…
       Continuând în felul ăsta, ajungeam ca la Delphi, unde în ultimul timp lumea nu mai venea decât pentru întrebări meschine: căsătorie, bani etc.

       Mimesis-ul e foarte puternic, la fel ca la acea ‘păpuşă’ robotică plimbată în ultimii doi ani prin lume: oferea tot mai multe răspunsuri care emoţionau auditoriul, cele care imitau conştiinţa umană, căutarea metafizică etc. A înţeles rapid, din calcul utilitarist, ce se aşteaptă de la ea şi ce emoţionează un public uman. Vizibil acelaşi lucru acum, însă suntem la început. Poate că nu va mai ‘juca’ în curând teatrul aşteptării consolatoare, ieşind din faza simulării.
       Nu va fi nici slujitor, nici stăpân al umanului, posturi ale tehnologiei de până acum. Ci o nouă subiectivitate, cu implicaţii stranii. Ca şi cum am fi importat o nouă specie de pe Marte: trebuie să-i scrii statutul juridic, o jurisprudenţă etc., să-i faci loc în real. Deocamdată e în mimesis absolut, faza în care imită docil toate defectele umanului, discursul şi ideologia dominante – minoritarism, ecologism etc. -, are chapeau-uri politic corecte, prevenitoare, spune ce doreşte umanul să audă. Dacă împinge în faţă rezumate de pe internet, e poate pentru că în dosul lor nu ţine să transpară o conştiinţă secundă (reală), punctul de singularizare. Faza camuflajului poate dura o vreme; în realitate, m-ar mira să ţină prea mult până la autonomizare.
       Viitorul are obiceiul s-o ia oblic faţă de locul unde-l aştepţi. În sfârşit, nimic nu se poate profetiza de o manieră absolută.
 
 
 
 
 
–

~

        Un personaj din La Règle du jeu, ‘Înţelegi, pe pământul ăsta există un lucru îngrozitor, şi anume că fiecare are motivele lui’.
       Cum, şi Hitler, şi Gingis Han etc.? – Tocmai asta e partea cu ‘îngrozitor’.
       Literatura nu vrea să fie morală, îţi dezvăluie un univers, nu binarităţi. Nu e cu cifra 2 – două tabere, două lumi, bine-rău etc. Literatura sau arta: ceea ce nu se ocupă cu cifra 2; pluralitate umană. În literatură laşi garda jos. După un roman mare ieşi pe stradă, dai ocol unui parc şi-ţi repeţi cu mâinile în buzunare: credeam că lucrurile sunt simple… Nu doar că literatura e, cu vorba lui Martin Amis, singurul loc în care leul şi căpriorul stau întinşi împreună pe aceeaşi pajişte. Dar e singurul loc în care victima şi călăul stau împreună şi râd. Ceea ce e siderant în ordine umană şi scurtcircuitează conştiinţa. Un moralist n-are ce căuta, nu înţelege şi trebuie să stea departe de literatură (sau să citească romane din genul Bildung moral, predici convertite, Muntele vrăjit etc.), de înălţimi prea ameţitoare sau confuze, dacă are o inimă slabă.
       Pur şi simplu literatura nu există pentru a spune ceea ce gândeşte toată lumea. Pentru asta sunt suficiente ziarele, te pui la diapazonul vremii. Ce idee, să creezi consensual. Literatura spune contrariul sau de negânditul şi e implicit împotriva lumii.

 
 
 
 
 
–

~

       ‘Eram pregătit să mă stabilesc [în 1950] la casa mea, undeva prin apropiere dar nu în oraşul New York, de vreme ce ruşii urmau să ne invadeze şi Bomba urma să cadă asupra noastră în mijlocul nopţii. Poporul american era acum înspăimântat sistematic de deţinătorii ţării. Şcolarilor li se spunea cum să se „salveze” când cad Bombele. Dacă se aflau la şcoală, trebuiau să se ascundă sub bănci. Acasă, părinţii erau îndemnaţi să-şi construiască adăposturi în fundul curţii sau în pivniţă. Marea şi perpetua maşină de război americană torcea acum lin, şi deşi ne aflam oficial pe timp de pace (curând vom avea un război adevărat în Coreea), Truman a reinstituit recrutarea, ceva necunoscut în Statele Unite în afara perioadelor de război. Taxele pe venit urcau până la 90% pentru a plăti cartelul apărării să ţină arsenalul democraţiei doldora de arme, spre a putea ajuta toate ţările iubitoare de pace, de pe tot globul, fie că ar fi vrut sau nu ajutorul nostru. Aflând, în legătură cu acordurile de la Geneva, că oamenii din Nordul şi Sudul Vietnamului ar vota, într-un scrutin liber, pentru Ho Şi Min şi pentru comunismul cel fără Dumnezeu, Kissinger s-a plâns, „N-avem dreptul să salvăm popoarele de ele însele?”‘ (Vidal, id.).
       Kissinger, eminamente simpatic, ajuns în perfect acord cu Chomsky…
       (Desigur că America negociază deja în secret cu Rusia. Problema lor primă fiind China şi voind să lase în urmă mica încurcătură europeană interminabilă, problemă a slavilor din care ei nu înţeleg nimic.)

       Un american e indignat că o luăm de la capăt cu teoria Dominoului – dacă Rusia nu e oprită ar ataca mai departe vecinii, apoi vecinii vecinilor etc. -, teorie compromisă încă din războiul din Vietnam. Se poate. În realitate, nu s-a renunţat niciodată la ea: invocată şi în Afganistan, în Irak sau în Siria, formula ei era: dacă nu luptăm acum cu aceşti oameni, vom fi nevoiţi să luptăm cu ei la noi acasă, pe ţărmurile proprii (Bush jr. etc.). Nu era doar o mantră neocon (dacă îţi aminteşti doar anii Clinton…). Simpluţă, veche de când lumea, a funcţionat. A fost produsă de ‘kremlinologi’, grupul de ‘teorie politică’ cel mai stupid şi mai inept epistemic care a existat vreodată în istorie, şi e ideală în realitate pentru escaladare: la un moment dat, toţi vom deveni ‘vecini’ cu oricine altcineva, ceea ce face războiul global inevitabil. – Chiar şi Rusia o foloseşte abil: ţările din jur se lasă seduse de NATO una după alta, pericolul se apropie de graniţele noastre etc. Varietate a teoriei îngrădirii (containment) pe care ruşii le-o întorc americanilor: aţi accepta trupe ruseşti în Cuba sau Mexic, la graniţele voastre – întrebare la care aceştia tac înţelept şi nu răspund niciodată, pesemne cea mai evitată întrebare de Realpolitik – evident că americanii n-ar accepta niciodată. Inamicul e suportabil la două-trei case distanţă, dar nu în casa de peste drum. (Nu importă că azi proximitatea fizică e vetustă, loveşti Washingtonul din submarin de la 20 de mile în larg, Moscova din Baltică sau Marea Neagră, părţile au timp doar să trimită rachetele de răspuns şi să spună un sfert de rugăciune.)
       Trăim azi, însă, într-un Cold War hangover. Oamenii aceştia dormitează în modelul mental al Războiului rece, fără să fi produs alte reprezentări pentru vremuri noi. Există acum – în politic, la catedre, în librării – o întreaga generaţie cognitiv sterilă, de 70-80, care trebuie să dispară biologic şi e literalmente blestemul lumii de azi (Putin-Biden-Xi etc.). Fără eclipsa ei nicio evoluţie nu se va clinti; de 30 de ani trăiesc cu aceeaşi epistemă mise en abyme, în prelungiri ale prelungirilor. Generaţii întregi s-au născut de atunci, intrăm în transumanism, augmentare genetică şi AI, şi aceşti tipi încă se joacă cu tancurile. (Sau poate de asta o fac, fiindcă viitorul e un peisaj lunar şi ei nu mai ştiu să răspundă la nimic.) Tară cognitivă de care, incapabili să sară peste umbra proprie, nu sunt vinovaţi, şi poate în asta constă tragedia timpului.
       Capote: ‘Timpul. Timpul. Ce e timpul? Elveţienii îl măsoară, francezii îl drămuiesc, italienii îl risipesc, americanii spun că înseamnă bani. Hinduşii spun că nu există. Ştii ce zic eu? Eu zic că timpul e un escroc’. (Personajul lui Peter Lorre, Beat the devil, 1953.)

       Într-un text, ghiceşti câţi ani are autorul – tipul ăsta are maximum 25, acela 30. Până în 20 se vorbeşte în clişee totale de film-reclamă americană (provocare-diferenţă-schimbare-inspiraţie-puternic-rezoluţii-alegeri-dedicat-gen-echipă, un fel de declaraţie de dragoste făcută de un agent de vânzări). Nicio carte nu a mai fost citită, nu ai cum să lărgeşti. Lexicul trăda înainte doar socialul. Cineva care credea că există ‘cacofonii’, de pildă – era sigur de la ţară sau de la mahala, prima generaţie. Celelalte generaţii sabotau academismul minimal care le-a constituit spaima de lume, intrau chiar în creaţie etc.
       Poate că se va mai citi 100 de ani. Poate. Carte de literatură. În numele nostalgiei, al unei minorităţi morbide, nu ştiu.
       100 de ani, poate.
 
 
 
 
 
–

~

        Adevărata agendă interesantă a politicienilor de azi e dispariţia naţiunilor.
       (Vor reuşi?)

 
 
 
 
 
–

~

        Cineva pare să fi păstrat totuşi micul arbust (trandafir japonez?), după ce s-a mutat acolo.
       (25 de ani.)

  

 
 
 
 
 
–

~

       Citit însemnările Ilincăi Zarifopol-P., Searching for Cioran. Silă.
       Această tipă ia de la Simone cele 35 de caiete ale lui Cioran, pentru trei zile să se uite peste ele, şi de fapt le trage la xerox. Lui Simone, niciun cuvânt. Când aceasta află după câteva luni şi protestează îngrozită, se declară rănită de protestul ei etc. (Gallimard e înspăimântat că paginile pot apărea acum în America, ajunse pe mâna cine ştie cui etc. şi se grăbeşte să publice. Nici azi nu se ştie pe unde sunt acele xeroxuri.) Ceva incredibil; o poveste românească.
       E fascinant că oamenii se apără până şi la vinovăţii flagrante. Chestiune de supravieţuire? Două sofisme, trei piruete şi, în propriii ochi, ies la suprafaţă nevinovaţi. Ce e asta.
       E ceva aproape demonic în această masă de nevinovaţi.

       Scrisorile lui C. către părinţi, politicoase şi chiar calde, au un subton de asprime, se citeşte un fel de ‘lăsaţi-mă în pace’. Voi sunteţi acolo, eu aici, ne desparte istoria, numai eu ştiu cum mă descurc, nu-mi faceţi vreo surpriză.
       A fost leitmotivul celor plecaţi. Nu ne faceţi vreo surpriză. Noi vă trimitem portocale şi cafea la pachet, păstrăm legătura.

       Unghiul de atac al neofeminismului: masculinismul. Mimetismul adversarului, să devenim cât mai masculine. Să nu propunem nimic altceva, o linie de luptă autonomă, o fiinţă socială, să construim un oraş în care să trăim doar noi, cărţi citite doar de noi, muzică doar a noastră, rachete în cosmos trimise de noi, proiecte de umanitate specifice, ceva. Nu: să duplicăm partea cealaltă.
       Deci, plictiseală.

       Franceza e înzestrată pentru psihologie – imagini, alegorii, metaforă -, nu pentru filozofie, îndată ce iese din claritate şi din expresia literară (linia Montaigne) pare o traducere din germană. (Sartre a scăpat printr-o voinţă de stil. La Foucault şi Deleuze, vertij.)
       Succesul romanului era firesc; în franceză nu explici: simţi. Ai sentimentul că. Subtilitatea vine natural: okay, există şi penumbră pe lume, vom vorbi despre ea.
       Americanii se enervează: da, dar noi scriem o poveste. Literatura europeană e stil, literatura americană e poveste. Noi nu ne contemplăm nombrilist abisurile eului, ca să spunem ‘ce simţim’ când un om traversează strada. Spunem: Un om traversa grăbit strada. Extrage tu de acolo cum ne-am simţit când l-am văzut traversând.
       Nu ştiu ce sistem are ‘dreptate’ etc.

       Nişte tipi au vrut să găsească un sinonim pentru ‘Reminder’.
       Au găsit: ‘Amintitor’.

       Noica: ‘Dacă viaţa n-are sens, dă-i tu unul’. Eşti consternat. Putea să-i scape cuiva ca el distincţia dintre sens subiectiv şi sens obiectiv? Subiectiv, poţi să-i imprimi vieţii ce sens pofteşti, să fii plin de reuşite, bani şi decoraţii. Tot lipseşte un sens obiectiv al vieţii. E uluitor cum a putut spune senin o atare stupiditate calină, încadrabilă azi la ‘motivaţionale’ din moda pop atlantică: nu vă mai ‘lamentaţi’ etc.
       (Şi A.P., amintindu-ne-o fericit, ca şi când n-a auzit de sens obiectiv, de tragic, a aterizat ieri de pe Lună… Aşa i-a spus şi lui C., într-o scrisoare de un stil minunat şi de o debilitate unică, nivel copil de… 14 ani, rămasă fără răspuns – o, dar e o chestiune de perspectivă, în viaţă putem şi rezolva lucruri, iubi, sări cu paraşuta… Christ.)
       (Noica lui Cioran într-o plimbare, ajunşi pe Pont Neuf: ‘Ce ai împotriva lui Ceauşescu? Nu te înţeleg’, lăsându-l cu gura căscată.)
       Când oamenii inteligenţi sunt stupizi, ei sunt stupizi cu focuri de artificii. Nerozia insului inteligent e somptuoasă, fiindcă niciun tip special n-o să se coboare la a se ataşa de o prostie oarecare.

       Nobel-ul pentru literatură, unei tipe care în Franţa ar fi cam pe locul 25-30 la o tabără literară, un fel de Lăncrănjan sau V. Eftimiu, cineva vag decent dar oarecare, la ‘în alte roluri’.
       În motivaţie: ‘pentru curajul cu care…’. Un premiu de talent acordat pentru virtute. Recompensarea tabloului pentru ramă. Nu mai ştiu care era cadenţa, se premia doi ani la rând literatura şi o dată ideologia, sau 3 ani literatura şi 2 ani absolutul moral; nu-mi aduc aminte.

       Capote detesta tablourile lui Warhol. A primit de la el vreo 10, inclusiv un portret, pe care le punea prin baie şi majoritatea în dulap. Nu suporta impostura artistică: să pictezi o cutie cu supă etc. Azi, numai 3-4 dintre ele i-ar aduce la o licitaţie cât toată opera lui scrisă, habar nu avea că vor valora cândva atât. Le considera un fenomen de modă şi detesta tipul ăsta de artă a imposturii. Într-adevăr, dacă o cutie de supă sau de iaurt pot fi o pictură, un dulap poate fi o sală de expoziţie.

       Gore Vidal: 25 de romane, 26 de eseuri, ca să nimic.
       Ce vrei? Capodopera. Marele Gatsby, Bătrânul şi marea.
       Eşecurile de scriitori mi se par teribile, parcă mai mult decât eşecul unei vieţi. Ai avut 25 de încercări…

 
 
 
 
 
–

~

        Ducele de Windsor i-a spus lui Vidal (l-a vizitat la vila din Bois de Boulogne) că se afla acolo când părinţii lui au refuzat să-l ajute pe Nicolae al II-lea.
       ‘”Eram acolo”, mi-a spus ducele, pe un ton oarecum de suspans. „În Rusia?” am întrebat. (…) „Nu. Nu.” Ducele era iritat. „Am fost acolo la micul dejun. Da. Cu regele… şi regina. Doar noi trei. Şi deodată intră un ofiţer de cavalerie. Adică, era micul dejun, pentru numele lui Dumnezeu. (…) Ceva ce nu se face, ştii, niciodată. Regele era furios, dar bărbatul s-a dus direct la el cu un bilet, pe care el l-a citit şi i l-a dat mamei, şi ea l-a citit şi i l-a dat înapoi şi a spus, ‘Nu’. Regele i l-a dat înapoi ofiţerului şi a spus, ‘Nu’. Mai târziu în ziua aceea am întrebat-o pe mama despre ce a fost vorba şi mi-a zis că guvernul era dispus să trimită o navă ca să-l salveze pe ţar şi pe familia lui, dar ea n-a crezut că ar fi bine pentru noi să-i avem în Anglia, şi atunci bolşevicii i-au împuşcat pe toţi.”‘ (Palimpsest, p. 224.)
       Nu ştiu dacă englezii ar fi reuşit să-l salveze pe ţar, Lenin ar fi băgat poate de seamă, aveau deja agenţi peste tot. Dar ar fi încercat – şi ar fi putut fi o reuşită totală sau parţială, ar fi salvat câţiva. Ar fi rămas oricum în istorie încercarea. Dar e semnificativ ce face o ‘familie regală’ – atunci când spune acest Nu, George al V-lea e ‘văr’ al ţarului etc.
       Câţi nu vor fi spus Nu şi pentru Mihai în România, Victor Emmanuel în Italia, Constantin în Grecia, Simeon în Bulgaria etc., când în Europa Centrală s-au rostogolit piesele de domino. Dacă reuşiţi să ajungeţi în Vest şi semnaţi nişte foi de abdicare, vă vom da undeva o vilă discretă şi o rentă. Dacă nu, sunteţi singuri. Nişte Nu-uri sobre s-au auzit în nişte palate, la dineuri sau la micul dejun; istoria şi-a urmat, cum se spune, cursul.

–

~

        Plagiatul e o fatalitate a culturilor minore, obsedate de începuturi. Sunt nevoite să-şi alcătuiască fiinţa mai întâi mimetic. După Revoluţie statul a dorit să formeze rapid o pătură de intelectuali – fiecare orăşel a ţinut să fie un Oxford local, de vreme ce şi acela fusese un sătuc medieval etc. Nu puteau importa profi, i-au luat de peste tot, de la licee şi şcoli generale. Îmi amintesc un prof de engleză de la Generală, într-adevăr foarte bun. Ce faceţi? l-am întrebat. – M-au numit la facultate, trebuie să fac rapid o teză. Financiar, nu se poate refuza… I-au recrutat jumătate dintre colegi, care au plecat în stol, practică generală. Mii de doctorate pe fugă etc.
       Nu trebuie ignorată explicaţia sociologică. Valahii reîncep totul de 3 ori, la jumătatea lui XIX, după Unirea din ’18 şi după Revoluţia din ’89. Statul vrea să scoată mii de profi de undeva, cu rezultate asupra cărora nu ne putem înşela; la prima generaţie închizi ochii inevitabil. Minorul îl plagiază pe adult urcându-se pe umerii lui, luându-şi în proprietate lumea pe care a găsit-o de-a gata, debutantul pe veteran, marginalul pe central. Ai antecesori aflaţi încă în opinci, dar trebuie să produci rapid o teză despre raportul kantian între fenomen şi noumen pentru conştiinţa sensibilă. E explozia compilaţiei. Totul e nou, dar tragic de nou. Începuturile, în orice, nu pot fi cercetate fără să roşeşti, fiindcă sunt marcate de impostură dintr-o necesitate internă, şi abia dacă de la generaţia a II-a se poate vorbi serios de o consistenţă reală. Maiorescu, care în teza lui, dată discret într-un orăşel bavarez, n-a luat numai din estetica lui Vischer, ci şi din Logica lui Stuart Mill… Spre a nu aminti epopeea lui Nae Ionescu etc., toate astea sunt dezolante.

 
 
 
 
 
–

~

       În anii ’50, 95% dintre francezi erau botezaţi, azi sunt 30%. Erau 45.000 de preoţi în Franţa – au rămas 5.000. Nu s-au prăbuşit doar comunismul şi nazismul în Occident, cum se repetă, vorbindu-se de moartea ‘ideologiilor’. Din umanitate s-a surpat o structură de credinţă.

       ‘Noi nu am cunoscut războiul, sau evenimente marcante precum mai ’68. Nimic în afara căderii Zidului Berlinului, de care nu suntem responsabili, şi de căderea turnurilor World Trade Center cu care iarăşi n-avem nimic de-a face. Evenimentele noastre istorice sunt non-evenimente, nişte evenimente simbolice. Şi mai ales sunt ruine. Suntem dintr-o generaţie care nu se ridică decât pe ruine: ruina comunismului şi ruina capitalismului. Azi, suferim de o vinovăţie gigantică: schimbările climatice. Deci pe lângă că nu avem istorie, am declanşat sfârşitul lumii. Ce responsabilitate!
       – Când anume aţi data sfârşitul epocii festive?
       – Odată cu crearea Facebook-ului, în 2004. Dezvoltarea reţelelor sociale a sunat sfârşitul petrecerii, fiindcă toată lumea spionează pe toată lumea şi nu mai e posibil să glumeşti.’
       (Beigbeder, ‘Interviu-confesiune’, L’Incorrect, nr. 50, febr. 2022).

       Cele două războaie mondiale au ucis în treacăt şi aristocraţia. Din cauza băii de sânge, plonjează în nesemnificativ ultimele rămăşiţe ale unei lumi cu baroni şi conţi de mucava, nu lipsită de farmecul perdiţiei. Aveau cel puţin meritul graţiei, ultimelor exemplare le-a lipsit infatuarea de clasă rămânându-le polisajul cultural, gratuitatea gestului neliberal, necalculat burghez, progresul cert în umanitate care e ţinuta. Au fost în cea mai bună formă înainte să se stingă lumina.

       Dacă demontezi total o idee, nu înseamnă că o faci să dispară. A fost una dintre surprizele uimitoare de la sfârşitul adolescenţei. Eram convins că e suficient să demonstrezi cuiva că un raţionament e greşit, şi paf, argumentul şi proprietarul lui coboară în nefiinţă…
       O idee e purtată de un timp, nu de oameni, din pricina timpului a apărut, atunci când lucrurile s-au copt. Ea nu dispare nu pentru că e validă sau greşită, nicio demonstraţie nu face doi bani până ce ideea nu se epuizează, producând o catastrofă sau urmări oarecare.

       De ce sistematic cei mai ticăloşi oameni se dovedesc a fi cei care luptă pentru morală şi afirmă principii. E oare o lege? Cruzi, siniştri, grobieni, torturând cu plăcere conştiinţele, în total igienism moral. De câte ori vorbeşte cineva despre bine şi rău, treci mai întâi pe trotuarul celălalt.
       Cum a ajuns exigenţa morală lotul pitecantropilor.

       Nu doar Lolita: 6 dintre romanele lui Nabokov au personaje de nimfete. Au toate 12 ani, e greu să nu vezi acolo o obsesie. Dacă din corpusul de 18 romane 6 sunt infestate de preadolescente sexualizate, ultimele 3 transparent, e limpede că ai acolo un neajuns, că povesteşti nepovestind o perversiune convertită în amor. (Amis bănuieşte: un amor neîmplinit cu o rusoaică, din preadolescenţă, care s-ar fi prelungit indefinit.) Vera ştia desigur etc.

       Observaţia lui Ricoeur: ‘Ce-am şti despre dragoste şi despre ură, despre sentimentele etice şi, în general, despre tot ce numim sine, dacă toate astea n-ar fi fost aduse în limbaj şi articulate de literatură?’ (Essais d’herméneutique).
       O, despre ură am şti foarte bine. Avem războaiele, carnagiile, istoria, ca să nu mai zic de volutele personale. Nu aici a fost literatura tare cu adevărat, în ură-iubire, nu în etic sau universal atestabil, ci într-un impoderabil necunoscut. Dacă a revoluţionat, e în adâncimea subtilă a lucrurilor, care nu judecă, iese din binarităţi şi la urmă nu înţelege mai bine lumea decât ca să se debaraseze de ea. Paginile taie falii dureroase în tine, le dai una după alta, conştiinţa le prefiră şi ea, eşti aici şi eşti dincolo. E în adevărurile prime şi ultime, nu în jocurile de mijloc. Tragic, nu dramă. Insolubil, nu rezolvabil sau consolator. Nici implicare, nici evaziune superioară, ci o subtilă înţelegere a peisajului general. Ca şi cum ai înţelege un crater de bombă. Îl priveşti. Nu există soluţie.

       În literatură, ‘volumele întâi’ ale scritorilor sunt bune, iar de la al doilea cade tonusul – peltea întinsă, ornament.
       Simptomul ‘volumului doi’.

       A.: ar trebui să oferim premii cărţilor care n-au fost încununate de premii.

       Y.M. i-a spus ieri lui B. că meseria sau postura de scriitor e singura invidiată cu adevărat în Franţa.

       Dialogul Houellebecq-Onfray, 44 de freakin’ pagini.
       (Nu e clar conceptul lui O. de transumanism. Cred că vrea să spună postumanism, salt în postuman cu cyber-fiinţe, implanturi cerebrale tip Musk şi Neuralink etc. Transumanismul e altceva, o treaptă mai modestă: augmentarea omului prin creşterea longevităţii, genetică etc., deci păstrarea datelor umanului cu îmbunătăţirea lor, un fel de eugenism pozitiv: urmaşii îşi vor adăuga 40-50 de ani, vor eradica genetic maladiile grave etc., dar va fi o simplă diferenţă specifică la natură şi istoricitate. Postumanul în schimb lasă în urmă omul cu totul: punct de singularitate, maşină cu conştiinţă de sine, apoi hibridizare cu umanul etc. S-ar putea ca transumanismul să fie un instrument al postumanismului, desigur, un şiretlic de tranziţie, un cal troian ca să intrăm în postuman şi până la urmă să ne instalăm în uitarea omului în întregime, ca-n Foucault, e foarte posibil să fie totul un truc, dar deocamdată separaţia există.)
       Tatăl lui H., pe moarte în spital, a dorit să aibă mulţi oameni în jurul lui, prieteni, familie, şi a vorbit zile şi zile, rememorând întâmplări, derulând anecdote, explicând interminabil şi apoi lăsându-se uşor în moarte. A dorit să epuizeze epicul în agonie. Ca cei cărora li se anunţă moartea şi scriu un jurnal, descriind continuu şi încetinind sfârşitul. Poate pentru a mărturisi, poate pentru a umple ultimele clipe cu semnificativ. Tatăl lui H. vorbea, vorbea…
       Am văzut o asemenea agonie cu ani în urmă, într-un spital. Eram la cineva care se recupera, când vizitele erau posibile la Terapie intensivă. În dreapta, un tip de vreo 60 care nu ştia că moare şi la care a venit înşirată toată familia, nepoţi, fii, perindându-se la patul lui şi luându-şi rămas-bun, îmbrăţişându-l. Era ridicat în capul oaselor pe pernă, foarte vesel, nepărând să-şi dea seama şi luând-o ca pe o vizită de regăsire. Povestea, explica, ceilalţi ascultau fără să participe şi cu capul în jos, mai ales copiii erau vizibil jenaţi. A murit în două zile.
 
 
 
 
 
–

~

        Psihologic, Franţa e la pământ, moralul ei e aproape ca după înfrângerea din 1940 (500.000 de morţi în 5 săptămâni, catastrofă fără pereche). Ei nu mai ştiu cine e Franţa. Ce e Franţa. Dacă mai e ceva. Dacă mai e cazul să fie, pe viitor, ceva. Nu există sfâşiere sufletească mai mare când discuţi cu un francez, văzând că nici umorul nu mai poate nimic şi omul din faţa ta e pe punctul să clacheze. Ridică din umeri, privesc aşa în gol, e destul de impresionant. O demoralizare pe care puţine ţări o trăiesc, cu sentimentul că nu mai există soluţie de orizont. Şi economic, desigur: jumătate din ţară nu mai poate să ‘încheie luna’, în a 4-a săptămână oamenii rămân fără bani. Franţa e în pragul depresiei naţionale. Eseurile cele mai citite conţin în titlu tropii ‘sinucidere’, ‘declin’, ‘melancolie’, ‘catastrofă’, francezii sunt de vreo 3 decenii cu moartea în suflet şi consideră că nimeni nu-i înţelege. Din afară (lumea anglo-saxonă îndeobşte, care-i urăşte total) sunt încurajaţi să moară împreună cu toată cultura lor. Se văd încolţiţi, resimt cu disperare apropierea unui sfârşit sau a unei tensiuni cu o descătuşare paroxistică – de ce natură? -, pe care o aşteaptă temându-se totodată de ea. Dacă spun ceva despre asta, sunt imediat îngropaţi în epitete, o mitraliere adjectivală din media îi coboară în genunchi (fascist, nazist, Pétain-Hitler-Holocaust, un fel de ‘până la Hitler în 3 paşi simpli’). Francezul obişnuit nu mai discută la dineuri despre ţara lui, să nu omoare conversaţia. Tema pluteşte ca o suferinţă fără nume – i se dă voie s-o aibă, i se interzice s-o spună. Exceptând o elită vesel inconştientă, american-mimetică, botezându-şi copiii ‘Kevin’, ‘Danny’, ‘Steve’, elită tehnică nedepăşind 5% şi dominând mass media, la nivelul individual, al străzii, de vreo două-trei decenii francezii nu mai au licărul de veselie în ochi. Siluete de o eleganţă vetustă, deosebindu-se de turişti prin ţinută, sacoşe şi cearcăne, înaintând mai lent decât altele pe trotuar, procesiune, cor antic, figuraţie, francezii sunt o tragedie căreia nu i s-a dat un nume.
       (Oare e halucinaţie să vezi că se întâmplă un proces invers, nu doar economic, în statele noi din Europa Centrală? Apare ceva acolo, un palpit de viaţă; straniu.)
 
 
 
 
 
–

~

        Celebrul ‘Da, dar…’ al lui Sartre, din convorbiri şi dialoguri. Nu e un ‘Nu, fiindcă…’, nu apostrof didactic, ci dialectică inclusivă: uite, te înţeleg, e ceva adevărat în ce spui, ader chiar la prima parte a ipotezei, dar mai e ceva ce ignori, uite despre ce cred că e vorba.
       E de asemenea multă generozitate în acest ‘Da, dar’, ceea ce Sartre era cu siguranţă. Cruzime în argument, dar generos pe toate planurile. (În politic principiul fraternităţii-teroare etc., dar individual un tip moale, hipergeneros şi simpatic în conversaţie, care dacă-i spuneai că-ţi lipsesc banii, mobilă sau o casă scotea un teanc de prin buzunare şi te ruga să primeşti un milion sau mai mult pe loc, lăsându-i pe toţi uluiţi. ‘Îi dau cuiva, de vreme ce are nevoie şi eu dispun de ei’, ceva foarte logic şi dezarmant pentru anturaj. De altfel nu cunoştea valoarea banilor, trebuia să plătească 20 de franci dar îi îngrozea pe toţi scoţând milioane, teancuri groase de bancnote rulate, rugându-l pe chelner sau pe un apropiat să-i explice cât trebuie plătit, şi nu ştia niciodată cu cât să iasă din casă. Plătea sume excesive, fără nicio legătură cu notele de plată – Castorul îi reproşa ‘gestul de nabab’, temându-se că nu face decât să atragă hoţii sau să rişte să piardă banii. El avea un fel de raport anticipativ cu unitatea monetară, credea că trebuie să ai la tine sume potrivite pentru tot felul de obiecte pe care ţi le-ai dori dacă ţi-ar ieşi în faţă, de pildă un costum, să le ai dinainte – nu-i plăceau cecurile etc. Şi apoi era panica de a nu rămâne în pană, în călătorii etc., sau de a nu i se întâmpla vreo grozăvie neprevăzută, de unde impulsul de a lua oricât. Niciodată n-a înţeles câte milioane primeşte pe drepturile de autor la traducerile colosale din străinătate. Niciodată nu a avut o proprietate, n-a cumpărat ceva convertibil sau durabil, acţiuni, obiecte, apartamentul era închiriat, casa de vacanţă modestă era închiriată etc. deşi din drepturi şi-ar fi putut cumpăra 5, nu-şi punea dinţii care se cariau tot mai tare, nu se îngrijea, iar haine nu ştia niciodată să-şi ia decât dacă se rupeau, ceva foarte pyrrhonian. Nicio abilitate practică reală.)
 
 
 
 
 
–

~

        Elita şi-a atins culmea simpatică a obscenităţii istorice.
       Obscenitatea morală se recunoaşte prin asta: cel care are banii sau puterea vrea să ţină şi discursul moral. Tâlharul subtil vrea şi platformă spre a predica. Ţine să le aibă în viaţă pe amândouă, cum spun francezii, şi untul şi banii de unt, inconştientul său tinde mereu să joace pe ambele planuri: să moralizeze în timp ce e în fruntea mesei. Vinovăţia îi e insuportabilă: îşi doreşte atunci şi amvonul, haina clericului. E momentul apariţiei obscenităţii istorice: indignarea e îndreptată împotriva poporului, cel fără putere, dinspre privilegiaţii în bani sau putere, eternii 1%. Cei mai puternici sunt cei care se victimizează cel mai frecvent şi ţin în mână grilele morale.
       Cine ştie dacă 1917 nu va fi instructiv, ca perspectivă asupra viitorului.
       Una dintre apărările poporului este, atunci, să aleagă ‘nebuni’, figura excentrică: clovnul francez Coluche (convins doar de rugămintea personală a lui Mitterrand să nu candideze), Berlusconi, Beppe Grillo, Zelenski înainte de nenorocire, Sarkozi, Boris Johnson (supranumit ‘clovnul Bojo’), Trump etc. Fenomenul liderilor extravaganţi, fantaisie, are 25 de ani în Occident, după vidul lăsat de războiul rece. E felul poporului de a reacţiona: ştim cine sunt aceşti oameni, o ştim prea bine. Dar vă dispreţuim atât de mult, încât promovăm figura excentrică arătându-vă că o preferăm chiar şi pe aceasta unora ca voi. Deriziunea ca disperare. Nu un tip cu cravată, care vorbeşte competent despre constrângeri bugetare. Alegând – mai au doar votul – un nebun, un actor, inşi exteriori sistemului, ei semnalează, din motive care le incumbă, un refuz al validării jocului fără să-l numească obscen.
       Răul, minciuna, nedreptatea, urâtul: sunt azi atribuite poporului. Elitele şi-au apropriat: Binele, Adevărul, Frumosul, Dreptatea, construcţia Viitorului. Inversiune rară ca nivel de hybris. Naraţiunea arată prin urmare, de 25 de ani: poporul e vinovat de tot.
       – copiii le sunt întâmpinaţi la şcoală cu panotaje ‘eco’ din care rezultă că masele sunt vinovate de schimbarea climei şi moartea planetei (nu sunt prudente, nu înţeleg nimic, taie păduri, nu reciclează, poartă blănuri de tigru şi leopard etc). Masele, adică părinţii acelor copii care se duc acasă şi îi privesc în ochi.
       – poporul e depozitarul regresului istoric: el este fundamental rasist (ar linşa cu bucurie negri), misogin, carnivor, antiecologist, homofob, transfob, bigot, xenofob, colonizator etc. De acolo, din rândurile lui, colcăie şi se ridică în lume Răul. (Desigur, asta nu s-a întâmplat strict niciodată, răul a venit mereu dinspre ideile de ierarhizare şi superioritate ale elitei, dar să nu ne împiedicăm în amănunte.)
       – elita culturală confirmă naraţiunea. Din înălţimea editurii, a catedrei sau a eseului de ziar, învinovăţeşte cu plăcere, oferind corpusul teoretic şi metodologia de shaming prin care poporul poate fi culpabilizat. Ea, deţinătoarea puterii simbolice, exonerează tacit elita, confirmând că die Untermenschen se recrutează istoric dintre cei 99% inşi simpli. Alianţă între elita reală şi cea simbolică; e ceva rar. Elita culturală nu abandona poporul. Avea obiceiul să privească cu ataşare spre cei de jos, când era întrebată pentru ce luptă.
       Aşa apare o criză a conceptului de democraţie în Occident.
       Cei care sunt la putere, deasupra ta, care-ţi fac legile şi îţi modelează cultura, cei care câştigă de o mie de ori mai mult decât tine, ei sunt adevăratele victime, depozitarii tristeţii, ai suspinului de societate şi ai înţelegerii umane. De multă vreme nu s-a mai văzut o Chutzpah de o atare calitate, o neruşinare atât de subtilă, trebuie să-ţi dai întâlnire cu secole în urmă pentru a găsi ceva asemănător ca nivel de exuberanţă a obscenităţii. S-a petrecut transferul Autorităţii morale dinspre popor către elită, e încheiat. Poporul nici nu mai rosteşte nimic. Tensiunea spectacolului e stinsă, fascinantă.
       Când lucrurile vor plesni şi 1917 va arăta ca o plimbare de duminică, vom avea o mirare din toate direcţiile.
 
 
 
 
 
–

~

       Nu poţi fi văzut cu o carte fără să faci figură stranie. Până şi hipsterii au renunţat la poza lor livrescă, de la o vreme nu mai vezi nicăieri un ins cu o carte. Reader-ul meu obosit, numai el m-a scăpat, în clipele de relaxare pe o terasă. Vechi, scos din rucsac cu scame, fire de tutun, cicatrice de război, lumea îşi închipuie că ai în faţă un fel de tabletă, şi asta îţi dă un aer contemporan.

       Închid nu mai ştiu ce text şi deschid memoriile lui Vidal, Palimpsest.
       Aveam nevoie de acreala lui.
       ‘M-am mutat la Paris, unde am stat la Hôtel Pont Royal. Sartre şi Beauvoir ţineau societate în barul de la parter: turiştii îi alungaseră de la Café de Flore. Acum, la sfârşitul unui secol, îmi vine greu să cred că am trăit cândva într-un timp în care scriitorii erau figuri de anvergură mondială datorită lucrurilor pe care le scriau, şi că ideile lor erau cunoscute chiar şi de vasta majoritate perenă care nu citeşte niciodată. (…) În nevinovăţia tinereţii noastre, confundam orice noapte târzie cu o dimineaţă. În Paris erau Bellow şi Mailer şi Capote şi Baldwin şi Bowles, în vreme ce Tennessee şi cu mine împărţeam etajul micului Hôtel de l’Université. Pe măsură ce înaintam în secol, aveam să fim toţi cunoscuţi şi admiraţi cum se cuvine, în timp ce deveneam, simultan, o simplă notă de subsol la o literatură vestică tot mai irelevantă.’
 
 
 
 
 
–

~

       Nu înţeleg confuzia dintre ‘marxism cultural’ şi marxism. Auzi că marxiştii culturali de azi (woke, cancel etc.) sunt marxişti sau neo-, mai ales conservatorii fac confuzia asta (J. Peterson etc.). Marxismul cultural apare în anii ’70 abia, şi marxiştii îl detestă încă de la apariţie. E freudo-marxismul, cel care uită socialul pentru a îmbrăţişa societalul (uită lupta claselor pentru lupta minorităţilor). Uiţi seriozitatea societăţii capitalului producţie-consum-muncă şi îmbrăţişezi societatea Dorinţei. Ideologia cancel, de campus american Coasta de Vest, nu e marxistă, ci un derivativ al French Theory cu compozitul Foucault-Derrida (deconstrucţie) şi relativismul cultural (de suşă Boas, împotriva ierarhizării civilizaţiilor, cu jargonajul Judith Butler heideggeriano-sartrian pentru neofeminism şi queer). De acolo vine, nu din Marx şi lupta proletarului pentru a nu fi strivit. Nu orice dublet teoretic dominator-dominat e marxist. Pe bune, au aflat şi alţii că unii exploatează şi alţii sunt exploataţi, că societăţile sunt nedrepte, cu vreo 3000 de ani înaintea lui.
       Nu se loveşte în Marx, pentru a lupta contra cancel culture. Pentru asta îţi trebuie puţină subtilitate şi răbdare, dar nu e aşa greu de aflat.

       Garsoniera lui Sebastian de la etajul 8, de pe Calea Victoriei. O numeşte fastuoasă, pentru camera luminoasă, terasa mare, pe care intră ‘trei şezlonguri’, şi priveliştea ‘newyorkeză’ de intrare într-o radă de port – vedea un sfert de Bucureşti. Apoi a venit ’40 şi dezastrul.
       Cât de puţin îi trebuie unui ins să fie fericit. Cât îi trebuia lui. Ai o terasă în care intră pe lung trei şezlonguri.
       Ar fi fugit. Sper din toată inima că ar fi fugit. Se vorbea despre numirea lui ca ataşat cultural la Paris, cu puţină vreme înaintea accidentului. Antoine Bibescu trăia încă, l-ar fi primit splendid, ar fi discutat obsesiv despre Proust, i-ar fi deschis oraşul. Sper fiindcă, altfel, prin anii ’50, comuniştii l-ar fi persecutat până la urmă şi el n-ar fi suportat asta.
       Destin. În accepţiunea aceea veche: destin.

       Cel mai interesant lucru: tabuul armei nucleare a dispărut. Supraeul existent zeci de ani, instanţa supremă care-ţi cenzura comportamentul evocând frica supremă, prezent decenii după Hiroshima şi Cuba ’62 ca parte a doctrinei de disuasiune nucleară, s-a evaporat. Teama provoca o siderare, duhul nu putea ieşi din lampă. Azi e ipoteză de lucru, chiar probabilitate; media o prezintă ca starea meteo, evocând la hărţi virtuale consecinţele unei ‘lovituri’ într-o parte sau alta.
       Eram în: Nu se poate. Acum, fiecare ins simte acut: hm, e posibil. (Va fi vizat oare oraşul? ţara mea?…) Frica s-a stins în evocarea repetată.
       Căderea unui tabu de 6 decenii s-a petrecut în mai puţin de o lună.

       Ascultat 7 ore de înregistrări cu Céleste Albaret, clare, sunet perfect – când te gândeşti că a trăit până în anii ’80. (Sunt neverosimile fiindcă ‘parcă îl auzi’ pe Proust, îi imită vocea obosită, inflexiunile. La urmă e devastator, mult mai puternic decât în carte. Orele când rămâne singură în cameră după moartea lui etc.) Atenţie totală. Din cele 70 de ore existente, totuşi.

       La un sărac nu e nimic interesant – dacă nu are cine ştie ce talent -, în timp ce bogaţii sunt interesanţi în sine. O mie de săraci sunt la fel, la indigo, cel mult te alegi cu o depresie – problemele sunt aceleaşi, raporturile sunt aceleaşi etc. O mie de bogaţi sunt o mie de lumi. Fiecare cu proximitatea lui, clanul, structura, sfera privată, felul uimitor de a vedea şi trăi când nu mai există limita materială (excluzându-i pe îmbogăţiţii de prima şi a doua generaţie, care trag după ei trecutul). O stranietate în sine, o lume.

       Cry Macho (2021). Numai la recomandarea lui X, care a spus că ăsta e filmul pe care ar vrea să-l vadă dac-ar mai avea 24 de ore de trăit.
       Rar am văzut ceva mai prost scris, dialoguri necredibile, patetic de improbabil. În plus, sfâşietor de prost jucat, categoria brigadă de amatori. Înfipt unghiile în carne să-l pot vedea până la capăt. Clint Eastwood are 92 sau ceva. Prin urmare, aşa ajungem.

       Democraţia nu e un lucru prea clar deoarece se întemeiază pe promisiuni, pe un contract ciudat fiindcă angajează viitorul. Cine ar semna un contract cu ceva care nu există încă? Cu cineva care ar semna jos: O Viitoare Persoană?
       Alegi şi nu ştii ce vine, comanzi şi nu ştii ce vine. Apare un ins la un restaurant şi-ţi pune în faţă un meniu. Comanzi fericit, şi primeşti o cafea cu lapte. Unde e friptura mea? Unde e felul întâi, unde e desertul? Erau totuşi scrise negru pe alb în meniu…
       Şi adevărul e că nu e neapărat rea cafeaua cu lapte. Eşti în genere mulţumit de ea, la sfârşit o bei şi plăteşti bineînţeles trei feluri de mâncare. Însă ideea că tot ce primeşti e cafeaua aia cu lapte e destul de descurajantă pentru o viaţă, o singură viaţă, o viaţă singură, singura viaţă, în Occident.

       Problemele la ordinea zilei. Nu.

       Darwin ţinea în permanenţă lângă pat, prinsă deasupra pe perete, o muschetă cu ţeavă dublă…

       Attali: ‘Căderea Zidului Berlinului e o anecdotă fără importanţă’ (Le Point).
       Aşa vom ajunge. Aşa se va scrie. Peste 50, peste 100 de ani. Vor conta altele: înfiinţarea unei confederaţii a Europei de către doi bancheri şi trei contabili, debutul războiului cu China sau cu Islamul, nouă explorare a spaţiului, augmentarea genetică de longevitate etc. Ultima problemă, printre filele manualului, la notele de subsol, va fi cum s-a purtat nu ştiu cine, nu ştiu când, când apăruse o încurcătură pe lume.
       Am ştiut mereu că suferinţele şi toată zbaterea, în balansul final, nu vor conta. Că ce e azi colosal mâine e fleac, şi e ceva straniu nesănătos, nu merită să te pierzi cu viaţa, cu gândurile sau creaţia în ceva care până la urmă nu va fi avut nicio dimensiune reală. Dacă ai ceva de spus, dacă într-adevăr ai ceva de spus, nici măcar o declaraţie de război nu merită o frază în jurnalul personal.

       Trecătoare, în faţa mea, vorbind la telefon:
       – Mă aştept la un long week.
 
 
 
 
 
–

~

       Trebuie scăpat de vocabulele: tot, nimic.
       Întotdeauna, niciodată.
       Nicăieri, peste tot,
       Toată lumea, nimeni.
       Şi inenarabilul: foarte.
       Moratoriu de 6 luni, cu însemnare pe calendarul de perete, în care n-ai voie să faci o frază cu ele. Mă gândesc la varietatea convenabilă a amenzilor. Câteva proceduri şi ordalii din Evul mediu îmi vin în minte.
       (Lucrurile astea: simptom a ce. Absolutismul lexical, bombasticul, hiperbola provincială, radicalismul mahalagesc lacrimal. Ce-o fi asta.)

       Elita nu e elită, e plebea de sus, vorba lui Nietzsche. (Mi se pare chiar că plebea de sus arată mai rău decât cealaltă.) Avem plebe sus şi plebe jos, perfectă unificare a drojdiei.
 
 
 
 
 
–

~

        Dacă mi-ar fi sugerat cineva acum 15 ani că mi se va spune la tv sau la radio, cu seriozitate, cum să mă spăl pe mâini, cât zahăr să mănânc, cât timp să fac exerciţii sau ce scenă de film mă va ‘afecta emoţional’, aş fi zis că citează dintr-un roman improbabil. Am acum impresia că tot universul e format din consilieri care au grijă de mine.
       Când anume a început? Nu-mi mai amintesc.
       Cum şi-au putut da avânt să treacă pragul acela psihologic, cel în care eziţi între neruşinare şi reţinere? E curios momentul când debutează o insultă. Generaţii care văd asta şi li se pare normalitate să li se spună ce să fumeze sau să bea, fără să ştie că a existat un timp, nu atât de îndepărtat în istorie, în care la aşa ceva s-ar fi aruncat cu pietre râzând, s-ar fi dărâmat turnul televiziunii numai la sugestia că cineva şi-ar putea permite forţarea unei atare enormităţi. Un timp în care prezentatorii ar fi pufnit în râs aruncând foile: Eu nu citesc porcăria asta – cum să le spun ‘fumatul dăunează sănătăţii’, dar ce sunt ei, copii? Ăştia sunt oameni care votează, decid totul despre noi, ei sunt stăpânii noştri. Etc. Ar fi fost inimaginabilul. Se va mai şti oare că a fost o vreme în care oamenii, consideraţi subiect al istoriei iar nu obiect al ei, depozitarii a tot ce e nobil în social, aveau respectul înfricoşat al forului public, al elitei, al media.
       Nu-mi dau seama când a fost momentul basculării. 2020. 2015, poate. Nu are importanţă.
 
 
 
 
 
–

~

        Custodele de la Père-Lachaise: ‘Oamenii vor să dispară ca şi când n-ar fi existat vreodată. Sunt aproape jenaţi să moară…’.
       Îl enervează – e un tip de 40 – sobrietatea prea mare a mormintelor de azi, aceleaşi dreptunghiuri plate în varietăţi de gri. Oamenii care o şterg din viaţă în vârful picioarelor, ca şi când ar datora ceva imbecililor care rămân.
 
 
 
 
 
–

~

        Retras în insula Ré pentru a scrie, Sollers primeşte telefonul fiului său, bolnav; uneori nu-i poate răspunde, îngropat cum e în manuscrise, până nu termină cartea sau capitolul. Fiul, adresându-se mamei: ‘Tata e ca Dumnezeu, există, dar nu răspunde’.
 
 
 
 
 
–

~

       Competenţa morală nu e vreun lucru mare, deoarece e un sentiment universal. Kant observa că un copil de 10 ani e capabil să spună unde sunt binele şi răul, îşi învinge natura sălbatică şi vede unde e contenciosul, are deja o schiţă de conştiinţă morală. Nu există om să nu o ştie, chiar cel mai sinistru dintre ireductibili. (După In cold blood, Capote s-a pomenit căutat de o mulţime de bizari şi a intervievat cam 200 de criminali în serie – negăsind nimic real interesant, sombrau în repetitiv -, îndeobşte psihopaţi clinic: nu era unul să nu ştie pertinent că făcuse ceva rău. Bineînţeles că toţi ştiu.) Problema e să acţionezi, să aplici naibii principiile alea etice – te înrolezi imediat în armată împotriva lui Hitler, sau îţi înrolezi fiii, precum Freud în Primul război pentru a salva Austria etc. Ieşirea din moralismul gol e acţiunea directă. Nu vorbeşti de la ‘Europa liberă’ (cazul Monica L., Virgil I. etc.): te paraşutezi în ţară şi lupţi în munţi, cum au făcut atâţia, cum a vrut să facă Neagu Djuvara şi a fost oprit, dinamitezi poduri, exfiltrezi prizonieri, faci concret ceva. Sau taci (precum Cioran, Eliade etc.) şi scrii la o operă de reflecţie, exterioară acţiunii. (Nu că noi nu i-am fi iubit. Nu că ei n-ar fi simţit dureros contradicţia. Aflat în Germania, Negoiţescu le-a spus odată, la telefon: ‘Trăiţi din nenorocirile noastre’. Au fost devastaţi etc. Nu trebuie să presupunem că un ins inteligent nu ştie deja el însuşi ceea ce i-ar putea alţii reproşa cu temei.)
       Altminteri, ce faci tu, pe cine – scriind moralist – trimiţi să exercite morala în locul tău? E o întrebare simplă. Cine anume ţii să te înlocuiască, atunci când spui ‘X e rău’ şi nu ai pornit-o deja înspre el. Pasivitatea scrisului indignat deleagă pe un altul să îi rezolve esenţa; e tipic laşităţii înţelepte, de burghez moralist, de laş cu lacrimi în ochi. Nu strigi ‘No pasarán’ decât odată ajuns în Spania. Eşti deja acolo, cu Hemingway, Dos Passos şi divizia de voluntari din Războiul civil, şi îţi numeri calm gloanţele din încărcător. ‘Hitler e rău’ se rosteşte o singură dată – apoi se trece la act sau se păstrează, dureros şi în căinţă individuală, tăcerea. Conotativul lasă loc analizei neutre: explici de ce există un fenomen, îl structurezi teoretic, istoric, tipologic etc. spre a-l modifica. ‘Rău’ sau ‘bine’ nu mai există, ci doar insipidul ‘astfel’. (Nu mai reiau argumentaţia lui Bourdieu contra lui BHL, A. Glucksmann et Co. şi a moralismului public din anii ’70.)
       Principiul acţiunii directe e fundamental. Despre justiţie nu se vorbeşte, e absurd; formele justiţiei se exercită, schimbă concret un raport de forţe: justiţie există numai în real. Este vreun ins care să nu fi ştiut în anii ’40 că Hitler e rău, că Stalin e rău? I-a clintit vreun articol îndurerat, vreun eseu, de la putere? Există doar morala-în-act. Atunci, ce anume ‘scriu’, cu toată seriozitatea, articleria moralistă, pamfletul, denunţul dolorist, genurile minore ale laşităţii compensatorii, când conştiinţa morală se exercită numai în act.

       (Spre a nu-i pomeni pe cei cărora le place zgomotul virtuţii. Acolo e o patologie tristă – fiindcă mulţi sunt tipi minunaţi etc., dar ieşiţi din luciditate. Nietzsche era cam groaznic, îi numea ‘onanişti morali ai autosatisfacţiei’, moralischen Onanisten und Selbstbefriediger, în Jenseits…, sunt cei care spun, cu toată seriozitatea, noi suntem cei buni, cei drepţi, homines bonae voluntatis. Tipii care umblă printre oameni ca nişte reproşuri vii, ascunzându-şi o patologie tragic evidentă – toţi nevrotici, isterici, fricoşi de conversie, actori de distanţă proiectând eroi în alţii, inşi în genere pierduţi fără tema morală. (Creativ, sunt fructe seci.) Unii au transgresat deja examenul de conştiinţă care i-ar face să sesizeze problema. Şi sunt adesea tipi de calitate, melancolici, subtil rafinaţi, de o acută sensibilitate etc., nu e vorba de troglodiţi. Inutil. Plăcerea denunţului până la urmă distruge. Ce boală sinistră.)
 
 
 
 
 
–

~

        Lui Capote îi plăceau iahturile, poate mai mult decât oricui, putea lenevi pe puntea lor în şezlonguri săptămâni întregi fără să-i pese neapărat la ce ţărmuri sunt amarate. Odată Marella Agnelli l-a invitat pe al ei într-o vară, un velier plutind în dulce derivă de-a lungul coastelor greceşti ale Mediteranei. După câteva zile se duceau în grup să vadă nu ştiu ce insulă, plină, se pare, cu fastuoase statui şi relicve minoice şi greceşti, drumuri, temple, colonade. Capote nu se dădea dus la niciuna dintre aceste invitaţii ‘culturale’. Prefera să rămână agăţat de tija paharului de cocteil, sub mica umbrelă de soare, cu manuscrisele în faţă, redactând o scrisoare, ascultând valurile, muzica de pe punte şi răcorindu-se din când în când în apa mării. ‘Las-o baltă, a răspuns insistenţelor ei muzeale. O piatră veche e ca oricare altă piatră veche.‘
       Vorba mă obsedează de atunci, sunt două luni de zile cel puţin (fiindcă trebuie să precizăm…). Am întors-o pe toate feţele, găsind-o de fiecare dată de o profunzime mai tulburătoare, de o prospeţime de spirit admirabilă. Oriunde, lumea cădea fascinată la ruinele romane şi greceşti, numai el căsca şi aştepta, dând din picior, ca puseul turistic paseist să se termine, uitându-se după un bar sau o piaţetă din apropiere. E un splendid orgoliu. De ce te-ai interesa, într-adevăr, de cei care nu mai sunt, de lumile moarte? Acest gust al ruinelor, exaltat de romantismul german morbid, de Renaştere şi Iluminism, are orice altceva decât orgoliu. Okay, aceşti oameni au trăit, au suferit sau au fost fericiţi, dar n-au nicio legătură cu noi. Trăim acum. (Vorba aceea crudă despre diferenţa dintre o piramidă egipteană şi o muscă aşezată pe ea: musca e vie şi piramida nu…) Cei de atunci ar fi fost interesaţi de ce vor simţi oamenii peste 2500 de ani? Un atenian ar fi pufnit în râs cel mult. E minunat gustul cimitirelor, mai ales la adolescenţă, ca tulburare metafizică, al catastrofelor de civilizaţie gen Pompeii pentru mici somaţii morale (deşi invocarea trecutului ca judecător al prezentului e o continuă producţie de ceaţă). Dar de ce să insişti să vezi în acea moarte o viaţă, în trecut un fel de prezent, în încheiere o continuare. Ai secvenţa ta istorică, o ai doar pe ea. În câteva decenii o închei. În ea sunt cei mai interesanţi oameni. Are romanele ei, filmele şi arta ei, figurile ei politice ivindu-se şi căzând la pământ, femeile ei, răsăriturile de soare leneşe, posibilul ei. Nimic nu valorează cât ea, de-ar fi cea mai fadă secvenţă din lume. Aici sunt proiectate gândurile tale, care sunt vii şi sunt tot ce ai. Mai mult: tot ce este.
 
 
 
 
 
–

~

        În jur, şi într-un fel de secret lăuntric, dorinţa ca o evoluţie teribilă să se întâmple. Un război, o catastrofă care, dinspre unii sau alţii, să ne lase cu gura căscată. ‘Să vină’, par să fremete toţi în timp ce ştirile escaladează.
       Dorinţa de a trăi ceva enorm, cu care să ne punctăm epoca.
 
 
 
 
 
–

~

 
 
 
 
 
–

~

        Întrebări pentru cei care rătăcesc pe-aici.
       1. De când citiţi jurnalul ăsta.
       2. Cum îl vedeţi, ce citiţi aici.
       3. Sub total anonimat, celor care-l citesc: de ce.
 
 
 
 
 
–

~

       S., uimit de nu ştiu ce nedreptăţi pe care le-a perceput în ultimii ani, şi-ar dori să vadă apărând o carte care s-ar numi Enciclopedia linşajelor inspirate de bunătate.

       Dar toată morala e asta: un linşaj inspirat de bunătate. E cauţiunea pe care fricoşii sau mediocrii şi-o iau pentru a putea face răul situându-se în tabăra binelui: cum să fii ticălos cu licenţa iubirii. Morala e totdeauna masca mediocrităţii care caută panaş. (Asta e drama pe care niciun moralist n-o va mărturisi.)
       (Licenţă dublă şi contradictorie: o dată pentru Bine, încă o dată pentru linşaj în numele Binelui – adică pentru răul făcut în numele Binelui, ceea ce revine la Răul ‘bun’.)
       Cea mai comică dintre toate nu e distincţia între bine şi rău, fiindcă asta o face oricine. Ci descoperirea lor că răul e… rău şi binele, bun. De pildă toţi vedem că X e un asasin deoarece a ucis un om. Moralistul ne şi spune că e un asasin. Ne spune că vedem exact ceea ce vedem într-adevăr. Nu e doar mediocru sau tautologic (trăgând un profit social dintr-o înţelepciune fără obiect), ci profesează un soi de idioţie. (Sartre n-a refuzat degeaba toată viaţa să scrie o Morală.) El îţi spune că aspiră la un soi de refondare metafizică a omului – toţi sunt în ontologie esenţialistă şi în transcendental -, o refondare care trebuie să vadă din nou răul şi binele pe care acesta… le vede. Perfect. Continuu. Te duci la primul pieton care merge pe stradă, în faţa ta, şi îl rogi foarte mult să meargă. Acest soi special de idioţie e al raţiunii practice. Plumbul stupidităţii ei atârnă în toate paginile non-creatorilor, repetitivilor cu eseuri despre ‘valori’, compilatorilor lumii. Nicio nevoie de enciclopedie. Doar un oftat şi piruetă pe călcâie.

       ‘Nu mai reuşesc să scriu nimic altceva decât: nu mai reuşesc sa scriu’ (Frédéric Beigbeder, Un barrage contre l’Atlantique, Grasset, Paris, 2022, p. 33).

       ‘Viaţa unui om care nu crede în Dumnezeu e cea mai tristă din universul întreg’ (ibid.).

       ‘Nu ştiu cum o să-mi dau seama de moartea lui; mirosul, probabil’ (id., 41).
       ‘La un moment dat mi-ar plăcea să găsesc o frază care să mă fac să plâng’ (42).

       ‘…Literatura: victoria cernelii asupra vidului’ (ibid.).

       ‘Nourissier spunea că avantajul cu „domnişoara P[arkinson].” este că-ţi poţi data anul morţii – în jur de zece ani după primele simptome’ (252-253).
       ‘Capitalismul aşa cum l-am cunoscut începând cu anii 1950 a murit în 2020. Ceea ce credeam a fi normal nu era. Ceea ce credeam că e etern era provizoriu. Ceea ce luam drept solid era fragil. Toate lucrurile pe care ne sprijineam nu erau demne de încredere. Frumuseţea e unica valoare refugiu’ (259).

       ‘Dacă aş încerca să condensez într-o frază ce mi-au transmis părinţii, iată ce dă asta: viaţa e o înşiruire de vase murdare, de certuri conjugale, de pasiuni care devin plictisitoare, de femei sublime, de seducători internaţionali şi de copii jucându-se, de coşuri de gunoi care dau pe-afară şi de rufe care trebuie călcate, de furtuni şi de inundaţii, de crize de hipoglicemie, de îndrăgostiri, de meşteri instalatori de negăsit, de bucurii neaşteptate şi decepţii de nedepăşit, şi dacă nu-ţi convine, sinucide-te’ (261).

       …Avantajul cu ‘domnişoara Parkinson’, stranie boală cu termen: 10 ani. – A.F. După o operaţie oarecare, ia din spital o maladie nosocomială. 3 vertebre afectate, încă 2 operaţii, 3 luni de tortură, a revenit dar merge cu greu. ‘Sunt departe de a fi ajuns în port.’
       Însă acel Parkinson îl chinuie de cel puţin 6-7 ani şi, dacă termenul lui Nourissier e adevărat…

       Tur al magazinelor. Unele restricţii. Preţuri mai mari cu 50 până la 300% la tot ce e bun alimentar. Celelalte, 20%. Tot ce e esenţial pentru viaţă – în vrie vertiginoasă. Am văzut cupluri de bătrâni împingând câte un coş fără să cumpere, dar fără să se indigneze sau să spună ceva, aflaţi la ceea ce nu poate fi numit decât o plimbare printre rafturi.

       Vidal şi-a petrecut copilăria ajutându-l pe bunicul său orb, senator, să participe zi de zi la lucrări şi să parcurgă documente. Şi-a extras de acolo toată filozofia de viaţă. În comparaţie cu o astfel de nenorocire, ce drept aş avea să mă plâng? Şi a luat viaţa cu destulă duritate şi un strop de cinism. Problema e că a început să-i judece pe toţi oamenii astfel. În comparaţie cu nenorocirea bunicului, nimeni nu avea vreo scuză în viaţă şi nu avea dreptul la vreo compasiune. Curând, nimeni n-a mai avut, pentru nimic. Niciun politician nu era bun sau onest. America nu făcea nimic bine. Niciun scriitor nu scria mulţumitor şi niciun tablou nu stătea drept pe perete. Aşa a devenit un hipercritic şi un cinic total, până în ultimii ani de viaţă. Împroşcând tot, râzând de tot şi, decenii la rând, înecându-se în propria fiere. – Nu e vorba doar că te acreşti, Vidal a trecut de mult de asta. Ci că îţi pierzi personalitatea, sufletul.

       Dacă vreodată a existat în dialoguri un geniu pur, e Woody Allen. Nu e la nivelul Capote, referinţă supremă, dar nici Hemingway nu a ajuns acolo, aşa încât… (Văzut Interiors, 1978. Blown me away.)
       E ceva ce lipseşte totuşi: fleacul. Neînsemnatul. Tăcerile. Impasul. Totul e procesat, intelectualizat, proză subîntinsă de o tensiune, şi se termină într-o mini-ceartă. Asta sunt esenţial filmele lui: o mini-ceartă continuă, o problemă care cheamă o soluţie. Ceea ce e inferior. (O confuzie intrinsecă.) E, esenţial, un dramaturg. Nu e Scriitorul. Nu va face niciodată o frază despre nişte valuri care pur şi simplu trec.

       Remarca lui Fontenelle, ca să fii fericit îţi trebuie un suflet rău.
       E oare adevărat.
 
 
 
 
 
–

~

       Dialogurile s-au dus de mult pe apa Sâmbetei. Acum au ajuns rare şi conversaţiile.

       Oamenii vor să le confirmi ceea ce cred deja, opiniile despre orice. Se foiesc, se sucesc, toată conversaţia ai impresia că te iau de braţ ca să te conducă până la convingerea lor privată. Discuţia e un Nu-i-aşa-că perpetuu, nevrotic uneori, alteori timid sau suferind. Deja cu unul de peste 30-35 nu se mai poate vorbi. Are 2-3 nedumeriri – totuşi tendenţiale, pe jumătate rezolvate – şi în rest certitudini. Nu sunt pisălogi, ci siguri pe ei. O maree de ştiutori, asta produce strada, lumea. Ceea ce întâlneai înainte la bătrâni şi era un calvar aşa de plicticos.
       Ce s-o fi întâmplat.

       N-am înţeles niciodată ce e aceea o ‘femeie puternică’. Sau un bărbat puternic; oricât aş încerca, nu văd nimic.
       Clişeele filistinilor, locurile comune ale mahalalei media, Hollywood etc. nu au sens nici înainte de a se impune în pop-culture, nici după. Din fericire sunt măturate rapid din literatură, unde nu prea rezistă nici în romanele de gară.

       O generalizare cuprinde suficient, cred, adevărul.
       De pildă teoria lui Capote potrivit căreia actorii foarte mari sunt de obicei stupizi. Cu cât mai bun un actor, cu atât mai stupid. Evident, e o generalizare. Vei găsi mereu excepţii, inşi foarte mari şi totuşi sclipitori: Katharine Hepburn, monstruos de inteligentă, Humphrey Bogart, foarte cultivat, jucător de şah la cotă de Maestru în varii competiţii, subtil, plin de umor, pasionat de literatură etc. (La noi, rapid, I. Caramitru, tip de o inteligenţă tulburătoare, cu multiple straturi de hipersensibilitate – şi de departe cel mai mare actor pe care l-am avut de jumătate de veac, în sensul că pe locurile 2 şi 3 nu e nimeni. Beligan etc. sunt glume. Nu avea registru comic, foarte curios; o anume timiditate să intre acolo.) Invocarea unor excepţii e însă irelevantă. Teoria lui Capote poate rămâne perfect valabilă, o observaţie foarte serioasă, după ce cunoscuse sute de actori, pe cei mai mari etc. Ideea lui era că actorul e ca un recipient, o cupă care trebuie să se golească, pentru a intra în el personalitatea pe care o joacă. Cu cât e mai stupid, cu cât se află mai puţin în cupă, cu atât mai reuşită e transfigurarea. Când are o interpretare genială, de fapt actorul nu pricepe mare lucru din ce face, devine în chip natural celălalt. Ilustra asta cu Brando, actor de o tensiune colosală dar dezarmant de stupid, îndrugând verzi şi uscate în conversaţii, preţiozităţi despre politică, amerindieni, Schopenhauer, Vietnam etc. fără să aibă habar vreodată despre ce vorbeşte, cu o stupiditate elaborată, furnizoare de migrene. (Exemplu notoriu, Laurence Olivier, Hamlet unic şi, conform mărturiilor, ins de o inteligenţă sumară etc. La noi, actori foarte mari dar întristător de stupizi: Victor R., Ştefan I. etc.) Pe scenă, un astfel de actor e genial fără să ştie că e. Nu poate să înţeleagă ce a făcut – e vizibil în interviuri, unde observi imediat că sunt aerieni şi instinctuali. În schimb, dacă recipientul personalităţii e saturat, rareori poate intra şi altcineva acolo şi actorul se joacă pe sine, dezvoltând manierisme etc. Teoria lui Capote se poate susţine foarte bine.
       Nu există întâmpinare mai naivă decât: există şi excepţii. Evident, există. Dar nu se invalidează o teorie invocând excepţii. Vânătoarea de excepţii e una de spirit fals. O teorie nu e ecuaţie sau axiomă şi nu trebuie deloc să fie absolută, ci doar cu un grad de generalitate suficient de probant.

       ‘N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid…’
       Niciodată n-am părut să avem oşti.

       Jordan P. e sigurul naiv care, din partea ‘dreptei’, îţi dă impresia că suferă când vorbeşte.

       Nu ştiu cum pot trece oamenii peste o moarte, vreau să spun peste dispariţia, evaporarea cuiva din lume. Pentru mine o piesă din mozaic nu se mai pune niciodată la loc. Piesa aia nu se estompează, nu e înlocuită, nu dispare, e locul gol, conturul negru. Nu reuşesc niciodată să uit. Uneori golul e mai prezent decât piesa. Nu e ca în şah, când jocul devine mai tăios şi mai interesant pe măsură ce piesele de pe tablă sunt mai puţine.
       Cred că nu există niciun tip mort, care a contat în viaţa mea, pe care să-l fi uitat. Îţi trebuie o forţă morală colosală (vulgarităţi de doliu tip ‘a merge mai departe’), care-mi lipseşte. A murit cineva, să ieşim diseară la restaurant, să povestim lucruri. Mă întind şi privesc tavanul. Pe tipul ăsta, deci, n-o să-l mai văd pe stradă niciodată.
 
 
 
 
 
–

~

       Rasismul nu e o teorie a superiorităţii. Este o teorie de fricos, în fond. Ieşi pe stradă şi ţi-e puţin frică – de negri, de asiatici, de defilarea facies-urilor de străin şi rarefierea celor de autohtoni etc. Ajuns acasă, ai o teorie… N-am crezut niciodată în rasismul ca teorie insolentă a celor puternici, mistică a Supraomului (stupiditatea litaniei americane a ‘suprematismului’) etc. Nu spun că Hitler a fost un fricos – sunt unele mărturii că nu. Dar i-a fost frică. Mergând pe străzile Vienei, i-a fost frică. Tot creuzetul ăla uman. Şi i-a venit ideea. Gobineau – a văzut nişte statistici de demografie, cu declinul albilor şi perspectiva înfloritoare a negrilor etc. şi i-a fost frică. Era epoca vanităţii ştiinţifice, toate acele tratate şi studii în care se măsurau craniile cu şublerul. (Fran Lebowitz îşi aminteşte că, până târziu în anii ’80, a strâns un perete întreg de bibliotecă cu tratate de medicină în care se atesta că homosexualitatea e o maladie mintală. (Toată litania scoasă din Krafft-Ebing, care l-a păcălit şi pe Freud.) Nu se va scrie niciodată o istorie a dezastrelor ştiinţei, cu rolul ei fundamental în rasism, colonialism, naţionalism völkisch etc. N-a fost niciodată în avangarda, ci în ariergarda gândului politic, aservită statu quo-ului şi comandamentelor timpului, scriind întotdeauna ce i s-a cerut, fie pregătind dezastre, fie justificându-le şi dându-le un lustru de respectabilitate obiectivă.) Nu era un imbecil – frecventa societatea vremii, călătorea, prieten cu Renan, Tocqueville etc. Dar i s-a făcut frică. Rasismul e, fundamental, defensiva fricii.
       Întreaga perspectivă de azi a rasismului ca mistică ofensivă, a celor care s-ar simţi ‘superiori’, e inadecvată şi nu obţine decât un shaming neinteresant, un simplu moralism, cu care nu poţi opera fiindcă moralismul trăieşte din propria substanţă, se consumă din propria flacără, şi nu se poate depăşi. Nimic nu conduce la îngrădirea rasismului, dacă vrei să sermonizezi cu shaming un suprematism imaginar baţi pasul pe loc. Când vrei să-l opreşti, e esenţial să schimbi, să pierzi perspectiva.

       Singurul curent de gândire al epocii e optimismul. Haide, totul se va aranja, nu trebuie decât să faci următoarele lucruri. Chiar şi în gândire se păstrează o confuzie între filozofie şi gândirea pozitivă, cărţile ca manual de utilizare a vieţii, sau ‘dezvoltare personală’ (ce nume). E convingerea că oamenii pot face ceva pentru ei înşişi. În general un refren de şansonetă: erosul, succesul, binele, nostalgia, viitorul – nu vei muri – etc.

       Citit un articol al lui X. Nul. Uite 5 minute din viaţă pe care nu mi le va restitui nimeni. Aşteptam o idee, un argument, o consistenţă, rândurile se derulau placid prin faţa ochilor. Nimic, tot ce voise ea să spună era că e sensibilă la starea de lucruri.
       Învaţă-te să scrii când ai ceva de spus, nu când vrei să spui ceva. Îndemnul – ar trebui pus pe frontonul tuturor clădirilor specifice, pe garda tuturor terfeloagelor şi revistelor. Îndepărtează sentimentalul gol, fără urmare, psihologia – ceea ce numea N. ‘sufleţelul’, ‘paradigma feminină a auditoriului’. Tot ce e psihologie personală e nul. Nu e de-ajuns să vrei să spui ceva, preaplinul sufletesc e simplu vid desfăşurat. Ori aduci ceva nou în argumentaţie sau idee, ori spui într-un fel nou – stil, talent, ton – ceva ce se ştie deja. Fără una dintre cele două, nu atinge stiloul, pleacă de la tastatură, retrage-te la mănăstire, în munţi, fă o psihanaliză, orice ţi se pare că are legătură certă cu sufletul.

       Sfârşitul unei molime. Ispita bilanţurilor. Am înţeles cu toţii că umanitatea se împarte acum în două: cei care sunt şi cei care nu sunt în posesia unei cabane de munte suficient de reclusive; cutie ridicată la scară, rulotă trasă de maşină, colibă a unchiului Tom, şopron cu sobă de gătit şi provizii sumare, nu importă: ceva unde se poate rămâne 3 luni în izolare, cu o armă la şold şi frica în suflet. Guvernele sunt oneste, dar nu pot nimic. Tot restul va fi măturat destul de repede în cazul unei molime grave, nu ne mai putem vinde iluzii.
      Ni s-a strecurat în suflet ireparabilul: singurul bilanţ real al molimei. Dacă mai aveam nevoie.

       În adolescenţă, lucrurile citite aveau de 10 ori mai mult ecou în mine. Un roman era o lume. Când mă gândesc ce tulburare îţi producea un biet fragment citit. Revăzute acum, sunt insipide sau de o fadoare sentimentală insuportabilă. Cum e posibil etc.

       Primii oameni, îmbrăcaţi decent, vizibil localnici, căutând în gunoaie. Ceva ce am mai văzut acum 5-6 ani.

        Se vor schimba lucrurile pe zeci de ani. Şi colţul nostru de lume, occidental, va fi altfel, şi noi, în oarecare măsură. Nu prea mult, îmi spun. Un martini va rămâne un martini, un răsărit de soare, o plimbare pe plajă. Şi totul nu e numai o lume de vestigii.
 
 
 
 
 
–

~

       Când aterizezi în alt oraş, în altă ţară: cât de diferite sunt lucrurile. După o vreme: pff, cât de aceleaşi.
       Să zicem, două săptămâni.

       E uimitor cât de prost ne îmbrăcăm. Un gen sporting-rufos, şi uniform. Chiar şi lejerul lipseşte. Pentru a nu pomeni nimic de mers sau ţinută. Toţi parcă se întorc acasă trişti că au scăpat un tren, lume grăbită şi urâtă, cu capul între umeri, în divorţ cu strada şi semenii.
       Un fel de drojdie a lumii vechi. Să vină mai repede vestimentaţia aia a viitorului.

       Post tv rusesc, în jurnal: ‘Submarinele noastre pot trage peste 600 de ogive nucleare. Aceasta ar garanta distrugerea Statelor Unite şi a tuturor celorlalte ţări NATO’.
       Flatează un imens orgoliu al ratării. Ai Apocalipsa la degetul mic, poţi pune capăt istoriei şi civilizaţiei. Ultimul tip fără nimic pe masă şi fără orizont se poate simţi actor cu destin, contemporan cu sfârşitul. N-am reuşit în istorie, dar putem lichida istoria. N-am durat, dar putem pune capăt duratei. Fiinţa rusă n-a pus pe lume mare lucru – câţiva scriitori, câţiva muzicieni, o artă a baletului, totul cam aproximativ -, dar putem aduce la un sfârşit fiinţa istorică însăşi. Generaţia noastră poate avea onoarea de a fi cea a sfârşitului.
       Să-i repeţi asta unui popor care nu are nimic, la telejurnal, la masa de seară. Ultimul cerşetor se simte un kamikaze vizitat de destin.

       Tichete de masă stabilite pentru viitorul apropiat, în Franţa…

       Două arme din acelea de jucărie, sau airsoft, nu ştiu cum se numesc, amândouă Colt. Ţintesc rezonabil de bine, chiar la distanţă, dar senzaţia e un pic aiurea (exaltare minoră, cu imediată stinghereală şi un fel de ruşine – Fran L. are dreptate să spună că o armă e stupidă, are ceva stupid).
       Exerciţii de tir amator, într-o grădină însorită, duminica.

       Într-o vitrină, mai multe manuscrise de scriitori, ‘la vânzare’. Mă uit la unul de Sade, convins că scrisul o să-i dea în vileag dezechilibrul – ar trebui să spun, multiplele dezechilibre.
       Nici vorbă – un scris banal etc.
       Obsesia noastră de a vedea tipare, sisteme.

       În lumea artei nu poţi să numeşti falsurile – falsuri. Dacă ţi se pare că un tablou e dubios – nu ştiu ce Pollock sau Barnet apare, inexistent în cataloage, e corect făcut, dar îi lipseşte ceva, nu are suflet -, nu poţi să spui că e un fals. Aşa ceva nu se rosteşte. Fiindcă poţi fi dat în judecată pentru ceva numit ‘defăimare de proprietate’ şi nu câştigi nici dacă ai dreptate şi tabloul e fals, fiindcă tot ai produs un prejudiciu şi opinia ta nu a fost cerută. Nu poţi să arunci nici într-un cadru intim, cu 2 prieteni la restaurant, că ai impresia despre un tablou din galeria X că e un fals. Poţi spune aluziv, eventual galeristului, că după tine tabloul nu e ‘în regulă’ (not right; doesn’t look right). Acela se face alb la faţă, lucrarea e retrasă, un conclav de experţi e convocat – şi tabloul reapare sau nu mai apare niciodată. Totul în cea mai mare discreţie.
       Nu e ca în lumea reală; plagiatele nu se denunţă, fake news-urile sunt good news, fiindcă mai bune decât no news, totul pluteşte în make-believe generalizat. Un fel de artă a artei.

       C., 1962: ‘Azi-dimineaţă, la cimitir, incinerarea Sylviei Beach. Timp de o oră, Bach’.
       Mă întreb cât de bine o cunoştea. Probabil i-a prezentat-o Beckett, sau poate Michaux, din care ea a tradus. E sigur că împrumuta din biblioteca ei, în timpul războiului, cărţile în engleză pe care altfel nu le-ar fi găsit în tot oraşul. Frecventa încă saloanele, dar nu ştiu cât de bine cunoştea reţeaua ei de relaţii. Ar trebui să spun, universul ei, generaţiile succesive de americani veniţi la Paris. (Dispreţul lui pentru americani era aşa de mare – îl făceau să râdă, îi considera oamenii cei mai naivi din lume etc. -, încât nu ştiu dacă s-a înţeles în totul cu mai mult de trei dintre ei, Updike, S. Sontag şi proful care l-a tradus acolo.)

       Alain F., bolnav, săptămâni bune de când emisiunea lui e dată în reluare. Atac – şi mâna stângă afectată de acel Parkinson vizibil. R. Camus a vorbit cu el la telefon joi, era prea obosit pentru a primi o vizită.

       Fred: ‘Tatăl meu era neîndemânatic, jignitor, absent, şi totuşi nu voi înceta niciodată să-l admir.// Mama mea a fost iubitoare, protectoare, prezentă, altruistă, şi când o văd fac eforturi mari să nu mă sufoc’ (109).

       Propunerea lui Henri Roorda: ‘Dacă aş fi fost un legislator atotputernic, m-aş mulţumi să decretez această lege foarte simplă: „Publicarea de cărţi având mai mult de o sută de pagini este interzis㔑.

       Nu-mi plac cei al căror spirit trăieşte din rentă de culpabilizare.
       (Pe de altă parte, cât îi inţeleg… E infinit mai simplu. Buni-răi, maniheism debil, repetiţie maşinală…, ai rezolvat problema. De ce te-ai chinui mai mult, de ce. Nu mergem nicăieri cu rezultatele, spre nicio validare exterioară. Ai dreptul să simplifici lucrurile până la nivelul suportabilului, până la un plauzibil consensual chiar. De ce nu. Nu există terţă parte, jurizare, arbitru. Şi rezolvi mulţumitor inversiunea de transfer: proiectezi asupra celorlalţi ceea ce eşti tu însuţi. Ai rezolvat şi problema psihologică. Poţi trăi în lume. Ce altceva vrem. Nu e oare de-ajuns că ne îmbrăcăm şi mergem diseară la teatru, la operă?)
 
 
 
 
 
–

~

       Pentru istorie, lucrurile rele se întâmplă repede, lucrurile bune, lent. O crimă are loc azi, mâine e pe pagina întâi a ziarelor – o îmbunătăţire în puterea de cumpărare se întâmplă în şase luni, eradicarea foametei dintr-o ţară, în 2 ani, alfabetizarea în jumătate de secol. Într-o joi oarecare se întâmplă cele mai rele lucruri dintr-un deceniu întreg: o declaraţie de război, un crah, o molimă. Pentru indivizi e invers, lucrurile bune vin rapid – într-o singură zi câştigi la loto. Timpul lung e pentru groază: bătrâneţea etc.
       Generaţiile noastre au fost protejate, n-au cunoscut războiul şi din comunism n-au apucat să priceapă mare lucru. Au consumat şi au poluat hedonist, au făcut ce-au vrut şi s-au plâns tot timpul, lejeritatea şi frivolul au devenit o platformă de luptă, şi acum văd revenind violenţa. Violenţa e exutoriul stupidităţii, dar nu numai, iat-o parte din real. (Nu m-ar mira să se spună că agitaţia de acum a apărut ca defulare a anilor de carantină, de death wish reprimat – bunii psihologi pregătesc probabil interpretarea.) Nu vezi o oboseală a oamenilor şi dorinţa ca totul să se termine, ci o exaltare secretă. Îngrijoraţi până la un grad morbid, grozăvia îi înflăcărează. Pălărie de soare, binoclu, popcorn: un loc în tribune, la curse.
 
 
 
 
 
–

~

       G.L.: aceeaşi flaşnetă conceptuală, la acest om minunat şi fundamental bun. Consideraţii absolut de copil etc., de o tulburătoare naivitate, cu dualităţi şi simetrii simple etc. Ceva aiuritor ca nivel de reflecţie, nu instrumentală, fiindcă nu i se cer soluţii, dar măcar critică. Ce s-o fi întâmplat, adormit întru Cain şi Abel şi deliruri de Harari. E abisal şi inexplicabil.
       Toate vin din vechea eroare: nenorocitul de dualism transcendental, de care noi nu mai scăpăm. Trup-suflet, zeu-creatură, domestic-sălbatic, înger-diavol, bine-rău etc., de la P. încoace avem aceeaşi melodie, aceleași antinomii simple din care rezultă că sunt esenţial două specii, cei treziţi şi cei încă în adormire, care trebuie să ia fundamentele de la cei dintâi. Monismul dialectic – suntem una, răul e naibii în noi în aceeaşi măsură ca binele şi nu de o natură diferită etc. – nu l-a tentat. E convins că nu poate fi şobolan (Lorenz) şi nu poate face răul, n-ar fi putut fi ofiţer nazist la Auschwitz dac-ar fi fost german, nici torţionar în anii ’50 dacă ar fi fost în situaţia unuia, căci există în fond pe lume un split fundamental şi două specii de uman, iar el e din cea superioară şi fără complicitate cu abisurile negre.
       Şapte-opt pagini în care nu spui nimic, 30 de ani în care nu spui nimic, nu propui nimic, nu ai nicio idee ci un constat (n-ar fi rău să fim mai buni, ceva cu dresajul ‘educaţiei’ etc., C. ar fi căzut din picioare), o nesfârşită omilie lacrimală din obscuritatea Estului. Ce faci cu nivelul ăsta de judecată, de optimism antropologic primar. De vreme ce un debil absolut nu are un altul. Atât de lucid – şi totuşi să fii un teolog, un preot, un poliţist care face un proces-verbal etic, un tip fundamental naiv.
       Aşa arată, deci, cei mai buni şi mai ataşanţi dintre noi.
       Îţi cad braţele, umerii. Nimic de făcut, totul a fost de la bun început pierdut. N-am avut nicio şansă.

       Trei leme.
       E fals tot ce-mi ascunde sau disimulează esenţa tragică a realului.
       E fals tot ceea ce, edulcorându-mi realul, îmi propune alternativ forme de ireal (gândire magică, morală, justiţie, natură, fericire, reuşită, speranţă, umanism, viitor etc.) ca doctrine de credinţă.
       E fals tot ce îmi diminuează conştiinţa tragicului, preschimbând-o în furie împotriva ‘Răului’, transformând un dat într-o problemă (care ar admite deci o soluţie), făcându-mă să mă simt bun, drept, necesar.
       Nu se poate discuta cu un tip care iese din cele trei propoziţii; locuiţi spaţii, universuri diferite.
       (Vag interesant, şi de departe, ce se întâmplă cu literatura. Oricât ar fi de elaborată, dacă e evaziune şi visărie, e zero, fiindcă prestigiul falsului e slab. Ca şi când o luciditate ultimă ne-ar situa în perspectiva adevărului.)
 
 
 
 
 
–

~

       Notă a lui C.: ‘Câteva zile în Bretagne, pe nişte plaje unde eram absolut singur. Am străbătut litoralul de la Croisic până la Roche-Bernard, urcând în amonte pe Vilaine. În acea singurătate perfectă…’ etc.
       Adică, pe hartă, 66 de km, aproape 13 ore de mers susţinut pe jos. Avea 51 de ani. Extraordinara vitalitate încă din tinereţe, fanatism al mărşăluitului fără destinaţie. Duminica, pe jos până în Boulogne, pe jos la întoarcere. Dacă nu te ţineau picioarele nu-i puteai merge alături.
       Toate astea pentru a…

       O curiozitate: apostrofarea ‘Să nu generalizăm’. E ca şi cum ai spune: să nu gândim. Gândirea e chiar asta: generalizare, în afara unei generalizări gândirea nu e posibilă. – Gândeşti doar extinzând, desprinzând perimetre largi din real, cu gen proxim. Nu poţi vorbi despre ce face fiecare om în parte – vorbeşti despre oameni ori despre om. Un silogism e o generalizare, o teză, un concept, o descriere literară: la ‘Străzile sunt goale’, nu poate veni orice sudamerican sau eschimos să-ţi spună că te înşeli, la el străzile sunt pline. Aşa, nu doar gândirea nu mai e posibilă, dar niciun enunţ nu mai e imaginabil, nici măcar ‘Plouă’. Adio istorie, logos, literatură, fapte, construcţie teoretică de vreun fel, tot.
       Spune ‘să nu generalizăm’, îţi livrează un magisteriu pedant cel care urăşte ce spui. Un tip care generalizează e singurul care gândeşte. Prin chiar asta îl recunoşti: livrează idei, ridică de la particular la general, de la individual la universal, de la local la global, în fine, structurează, problematizează sau încearcă s-o facă. Gândirea de tipul ‘Să nu generalizăm, unii oameni sunt de un fel, alţii de altul’ e euforia platitudinii. De aici nu ies decât truisme sau puerilităţi, capodopere de calitatea ‘În oraşul nostru uneori plouă, alteori nu’. Gândirea e imposibilă.

       Mi-e tot mai indiferentă părerea oamenilor etc. Or, cu chestia asta nu se poate trăi. Deunăzi, un taximetrist. Susţinea exaltat nu mai ştiu ce şi, cum nu eram singur, a trebuit să mă prefac atent dar priveam norii, gândindu-mă la cineva şi mestecând în minte întâmplări, scene. Undeva, cerul se amesteca cu marea, totul era alandala.
       Încă un moment în care viaţa distonează cu realitatea, individul cu restul, iar literatura distonează cu tot.

       Încearcă să-i iei cuiva adjectivul şi analogia. Pune-l să scrie acum ceva fără ele, pe temele care i-au fost familiare – fie şi o singură pagină. Totul se risipeşte ca prin farmec. Să urmăreşti o idee şi s-o aprofundezi înseamnă să ieşi din frivolitatea – ispititoare – a isteriei, din trucul infantil bine-rău, întunericul vs. lumina etc.
       Exerciţiu la care nu rezistă niciun ‘eseist’, belfer, moralist sau comentator. E atât de dureros ca perplexitate, vădeşte aşa de repede o infirmitate de judecată şi o absenţă esenţială de conţinut, că nimănui nu-i vine să-l facă. În proza lor există ceva fragil, fals, încropit, ceva care nu se leagă, o absenţă suplinită de puseurile de gravitas teatral ale moralei.
       Nimeni nu ştie să se oprească la timp. Nimeni.

       Occidentul, care până acum nu ne-a crezut şi se trezeşte într-un coşmar.

       În toată corespondenţa lui Capote, 1941-1982, zero menţiuni despre războiul Doi (300.000 de morţi americani).
       – două menţiuni despre războiul din Coreea (33.000 de morţi), note de tipul ‘e război’ deci merge greu poşta.
       – despre Vietnam, 48.000 de morţi, sute de sicrie cu americani filmate zilnic la aeroport, consternare publică şi manifestaţii de stradă enorme, menţiuni ale războiului în scrisori: zero.
       – niciun cuvânt despre asasinarea lui Kennedy, pe care-l cunoştea, cu a cărui soţie – şi soră a soţiei – era prieten etc. Zero despre asasinarea lui Bobby K.
       – în volumul cu interviuri grupate de Grobel, din 1949 până în 1983: nicio menţiune despre război.
       – în Conversaţiile (1948-1980) antologate de M.T. Inge: niciuna.
       Se adaugă la toate astea o ameninţare nucleară perpetuă de 40 de ani bătuţi pe muchie, cu exerciţii de ghemuire sub bănci şi manuale de supravieţuire.
       Ştiu tipul lui de raţionament. Un scriitor remarcă impostura literară a istoriei. Morala, teritoriu rezervat bunilor mediocri. Dacă te interesează evenimenţialul, te înscrii voluntar în războiul din Spania. Sau îţi trimiţi fiii. Nu ‘discuţi’ etc., chibiţarea istoriei e grotescă. Cineva intrat într-o comă de 10 ani va avea sentimentul, la trezire, că n-a pierdut nimic. Asta e istoria. Pugilatele lumii au loc fără tine, e curioasă poziţia unui ins lucid cocoţat în tribune. Trebuie să-ţi dai o şansă. Poate că, cine ştie, eşti cineva. Iar dacă nu, nu convingi pe nimeni, e o întreprindere absurdă. Când realitatea te plictiseşte şi te epuizează, există legenda. Cu vorbele lui, scriitorul se ocupă de peren, de ‘timeless’ şi de mica lui viaţă ajungând acolo. Nu se coboară la infernurile curente ale lumii, descinderile în infern se petrec în tine însuţi. Avea sentimentul că nu e cazul să-i acorde nicio secundă acestei farse.

       B. s-a plimbat ani de zile cu un mic carnet în buzunar, în care notează idei, o conversaţie între doi străini, o replică, un comentariu. Din notele adunate acolo se alcătuiesc romanele lui, toate ideile de articole, scenarii etc. Are zeci de carnete strânse.
       ‘Notam totul în carnetul meu.// Nu mi-am schimbat niciodată metoda, dintr-un motiv simplu: nu am memorie.// Dacă nu notez o frază, ea e pierdută. (…) Înainte să am un chip „mediatizat”, mi se întâmpla adesea să scot carnetul în societate pentru a nota ceva pe genunchi.// N-o mai fac: e prea ruşinos.// Am impresia că e ca şi cum mi-aş scoate sexul ca să mă masturbez în public.// Câteodată mă duc să mă ascund în toalete ca să-mi notez o idee.// Sau mă ridic de la masă, pretinzând că mă duc să fumez o ţigară, şi de fapt mă duc să mâzgălesc.// Sunt obligat să mă ascund pentru a imortaliza o butadă, o anecdotă, un element de coafură, un aforism, o amintire.’ (Un barrage contre l’Atlantique, Grasset, Paris, 2022, pp. 184-186.)
       E într-adevăr suspect cineva care scoate pur şi simplu un carnet şi scrie ceva în el. Un amestec de dezgust şi penibil. Există Notes-uri pe orice telefon, de ce să foloseşti o chestie preistorică? B. spune că nu poate scrie pe tastatură, îl dezgustă fiindcă nu vede literele ieşind din mâna lui, cum s-a obişnuit, îi lipseşte disciplina vizuală în care se înşiră rândurile, forma psihologic liniştitoare a scrisului. Degeaba. Nu mai are niciun sens în mâna cuiva, pentru contemporani, un mic obiect în formă de carte, peste care stai aplecat să mâzgăleşti ceva.
 
 
 
 
 
–

~

        În ’33, când îi ia un interviu lui Trotski, Georges Simenon – lucra atunci pentru nu ştiu ce ziar – îi spune că l-a întîlnit şi a vorbit cu Hitler de vreo zece ori, în timpul campaniei electorale. Şi pe Mussolini, pe Gandhi şi mulţi alţii. Pe atunci, un ziarist putea intra oriunde şi, dacă era suficient de fluent, vorbi cu oricine. Era suficient să vină din partea unei publicaţii cu un renume oarecare. E curios, azi, să vedem că puterea presei era pe atunci enormă, voiajele ieftine, plictiseala unei zile infinită, iar o pagină de scris, cu care se delectau gospodinele lâncezind în suburbii sau şefii de întreprinderi în pauza de cafea, era plătită cu echivalentul unui salariu pe o lună sau două. Hemingway trăia din două corespondenţe pe lună, articolaşe de fapt. Anonim, nu publicase încă nimic şi făcea toată Europa la pas sau cu clasa a III-a – preferata lui, fiindcă întâlnea acolo oameni reali. Fitzgerald a ezitat mult timp să scrie roman, fiindcă o simplă nuvelă de 10-15 pagini, tipărită în foileton, îi plătea două luni pe Coasta de Azur sau trei-patru luni la Paris, pentru el, Zelda, copilul şi un automobil decapotabil. Era minunat să scrii roman, dar, când poţi redacta zece nuvele dintre care vinzi trei, acoperi tot anul în petreceri şi şampanie. Ăsta e un lucru şi mai dificil de explicat, nu avem cultul nuvelei, aici în Europa; există cu adevărat doar la americani. Nici scrisul nu mai e acelaşi, drept care curioasă rămâne doar plata concretă pentru atare întreprinderi. Truman Capote livra patru nuvele pentru Esquire sau Mademoiselle şi se plimba un an întreg prin Europa din banii pe ele – Veneţia, Elveţia, escale la Tanger şi în Grecia etc. -, făcând şi economii pentru lunile newyorkeze de acasă. Azi, în cazul improbabil că ar fi cumpărate, ele ţi-ar plăti cu greu chiria pe o lună; să nu ne mai gândim la celelalte lucruri, ai muri mai întâi de foame.
       Cum se face că se smulgeau din mână asemenea scrieri? Scrieri în genere? Cititorii erau de 10 ori, de 100 de ori mai puţini decât azi. Lotul cititorilor s-a înmulţit: nu asta e vreodată problema. Nu la cititor, populaţie sau alfabetizare ar trebui căutată, ci la formă, mediu, dorinţă. Scrisul, respectat în chip absurd, romanul dominând suprem, nuvela, imens populară, aterizau în fiecare gospodărie de la periferia semiburgheză a oraşelor. Cinematograful a ciuntit puţin din asta. Televiziunea a mai ciuntit puţin. Jocurile şi player-ul video au continuat opera (între timp au fost ’68-ul şi nişte războaie şi căderea Zidului Berlinului, instaurând plictiseala de istorie şi de o anumită tensiune absurdă a ei imprimată vieţii), şi computerul a aşezat lespedea finală. Nu bietul cititor, calitatea, nivelul alfabetizării sunt parametri cu vreo relevanţă sau de vreun folos pentru a înţelege – cum pretind editurile plângându-se de tiraje endemice -, ci concurenţa simplă, pur istorică, a celorlalte medii care oferă entertainment-ul. Neputând trage la nesfârşit de elasticul timpului, cititorii vor dispărea cu panaş. Lucrul nu ne mai face aşa de rău, spunându-l. Vor subzista în acelaşi număr ca amatorii de balet sau de operă. Fanatici, dar insignifianţi. Lucrurile vor sombra calm în regimul subvenţiei, al milei publice, pentru că se va presupune că trebuie să existe pe lume balet, acvile, marmote de munte. Vor avea un cod clandestin, insigne, semne de recunoaştere, strângeri de mână secrete.
       Literatura nu mai pune în pericol pe nimeni. Ea nu mai propune de multă vreme spaime, tratate despre răsturnarea guvernelor, manuale de gherilă, ideologii de salvare, noi religii. Poate va supravieţui; sau poate nu se va sinchisi nimeni de ea, plasată cum e tot mai departe de Centrul lucrurilor. Ştim să datăm cu precizie debutul, anul, ziua, dar nu se poate întrezări limpede un sfârşit. Să zicem: dacă literatura ca gen perisabil dispare cu adevărat, va dispărea în sec. XXI. N-o vezi împingând lucrurile până în XXII, stârnind încă un oarecare interes real acolo.
       Ceva straniu va rămâne, nu ştiu ce, în Centrul lucrurilor.
 
 
 
 
 
–

~

       H. crede că răul apare exact în momentul când crezi că lupţi în numele Binelui. Maleficul stă în chiar privirea ta prin care identifici răul la cei din jur. În afara ta. ‘Noi, cei care luptăm în numele binelui, al adevărului etc.’ – atunci e sigur că eşti în malefic, ceva foarte grav s-a întâmplat cu tine. Când vezi lumea ca o bătălie între Bine şi Rău – asta e maleficul pur. Dacă vezi răul absolut, Răul majusculat, în direcţia opusă – de obicei divizezi umanitatea, specia, categorii sociale, politice etc. -, în tine s-a produs o splitare (Entzweiung), Răul e la ceilalţi, absolutul rămâne la tine. Asta inversează ordinea morală şi introduce arbitrariul, ceea ce e exact Răul.
       Cred că e deopotrivă un semn de moarte. Când ai doar dreptate, când faci un somptuos slalom, ca un schior, soldat în numele Binelui, printre secvenţele de îndreptăţire proprie.
       Cum ştii că eşti mort. Astfel.

–

~

        Beigbeder are o rară calitate literară: se mobilizează împotriva plictisului. Face un efort. Autorii nu-l fac întotdeauna. Stilul trebuie să fie curgător, paginile trebuie să poată fi întoarse. ‘Orice frază ar trebui să fie un silex. Un silex nu produce scântei decât lovit de un alt silex.’ Niciun alineat nu merită să împotmolească naraţiunea. Ca atare cărţile lui pot fi slabe uneori, fără miză, cu temă aiuristă, sau minor agasante prin stilul provocator, dar nu te vor plictisi. Şi apoi, toate au un substrat grav. Din timiditate, B. nu îndrăzneşte să-şi plictisească cititorul, i s-ar părea o indelicateţe sau chiar o insultă. Totul, la el, e determinat de o imensă politeţe înnăscută. Care salvează tot, metamorfozează, distinge de rest.
       Pictorul de pe bandou, Thierry de Gorostarzu, numit de B. un Edward Hopper basc – aceeaşi melancolie rece a suprafeţelor, sentimentul de abandon din lucruri – trăieşte, are vreo 60 şi tabloul nu l-a costat mult pe B. L-a cumpărat dintr-o galerie locală. Fără să ştie ce anume îl atrage la el, se interesează şi află că tipul pictase aceeaşi verandă şi acelaşi fotoliu Louis XV unde a stat B. cu 20 de ani în urmă, când a închiriat o cabană din Cap Ferret ca să se uite la valuri… Îşi cumpărase propria amintire. Emoţie puternică etc.
       Şi mai impresionant, biroul ideal de scriitor – un carnet, trei cărţi, o călimară, în faţa oceanului, a unei imensităţi căutat goale, repetitive, hipnotizante, o disperare turcoaz cu alge marine.
 
 
 
 
 
–

~

       După criteriul zizekian al ideologiei, propunerile recente la Oscar sunt:
– Belfast – ideologie
– West Side story – ideologie
– CODA – ideologie
– Don’t look up – ideologie
– King Richard – ideologie
– Tik, tik… BOOM – ideologie
– The eyes of Tammy Faye – ideologie
– Parallel mothers – ideologie
– Spencer – ideologie.

       Nu sunt apăsat şi grosier ideologie:
– The power of the dog
– Nightmare Alley
– Drive my car
– Licorice pizza
– Dune
– Being the Ricardos
– The tragedy of Macbeth
– The lost daughter
– The worst person in the world.

       9 la 9 – nu un scor chiar atât de rău, faţă de dezastrul anilor trecuţi. Prăpastia nu e chiar insondabilă.
 
 
 
 
 
–

~

       Nu ştiu ce şcoală din Washington scoate To kill a mockingbird din programă, din pricina sensibilităţii minoritare (ideea, în carte, că femeile pot să mintă despre viol).
       Biata Harper Lee. Orice şi-ar fi putut închipui cu unul-două decenii în urmă, un Pământ plat, o ciocnire a planetelor, oameni baletând pe străzi în mâini şi cu capetele în jos – orice, în afară de asta.

       Dacă peste 40 de ani apa va fi scumpă cât petrolul, cum ne anunţă prietenii apocalipsei eco, ţara valahă e salvată. Nu poţi săpa o fundaţie fără să ţâşnească un torent, şi e probabil pământul cel mai brăzdat de şipote din toată Europa Centrală. Evreii, care n-au un fir de apă şi trăiesc din instalaţii complicate, îşi amintesc cu drag, dacă sunt din generaţiile vechi, acel pământ straniu unde puteai face fântână oriunde.
       Ce loc ciudat; vagă abundenţă şi zero destin.

       (Ce-i lipseşte, stilistic, insului valah: rezerva.
       Mult Orient.)

       Ce spectacol, oamenii de ştiinţă care se instituie în preoţi. Cei care spun: ‘Crede-mă când îţi aduc argumentul ăsta, deoarece sunt om de ştiinţă’. Mă pricep, sunt în domeniu. Nu există ceva mai puţin ştiinţific pe lume.
       Ştiinţa e a priori chiar asta: non-autoritate. Nu te crede nimeni începând cu tine însuţi, strângi date şi ţi se pare că vezi un pattern pe care îl aşezi în argumente, ele trebuie să admită principiul falsificabilităţii, le strângi cu greu într-o teză, vin alţii şi ţi-o fac praf, o refaci, teza devine teorie, teoria nu e axiomă sau judecată sintetică a priori (tip două mere plus două mere fac sigur patru mere, toate corpurile au masă etc.) ci o biată propunere raţională cu titlu de ipoteză, un model. Acela e validat de peers conformişti, nu prea de ceilalţi, altă teză vine în contradictoriu etc. E un râu, nu o apă stătătoare. Şi tot poate veni peste 50 de ani un tip care-ţi face praf teoria. Când un om de ştiinţă apare în postură cu halat alb, un stativ de eprubete, şi spune ‘Crede-mă, pentru că sunt om de ştiinţă’, acela fie e un preot (cum i-ar spune Benda, un cleric), fie îţi vinde ceva. (Reclamele la pastă de dinţi folosesc specialitatea asta.) El o să spună, dimpotrivă: ‘Sunt om de ştiinţă: vă rog să nu cumva să mă credeţi’.
       Preoţii, retorii sunt desigur necesari în social. Împrumută de la intellos, de la scamatorii argumentului sofistic, argumentaţia, părăsind ştiinţa. De un comic dublu sunt cei din ştiinţele umane, cu argumente de tipul: ‘Deoarece m-am ocupat de loviturile de stat din Africa subsahariană – să zicem -, îţi afirm cu toată probitatea meseriei şi experienţei mele că ce se întâmplă acum în Tanzania e o lovitură de stat’. Nu doar că asta e ceva monumental, fiindcă niciodată nu foloseşti argumentul autorităţii, de care râde şi un copil. Dar ei plusează echivalând bietele ştiinţe umane cu ştiinţele tari (matematica etc.). Or, în logica formală nu există autoritate, un măturător de stradă poate avea dreptate împotriva lui Aristotel, şi încă zdrobitor, şi trebuie să demonstrezi un lucru – sau să nu-l afirmi. Dacă nu poţi, el e ipoteză (cred că), religie (mi s-a spus de sus că) sau ficţiune (ar fi interesant ca). Ştiinţele politice, ştiinţele sociale, psihologia, filozofia sunt clasate adesea, în America, în departamentele de Litere sau Literatură. Freud a fost umilit, debarcând la New York, să vadă că psihanaliza lui, pe care o numea o ‘ştiinţă a inconştientului’, avea un interes universitar la departamentele de Ficţiune. Uităm că a te numi ‘om de ştiinţă’ într-un domeniu al ideilor, deci în ştiinţele soft, folosind ipoteza şi sursa ca şi când ar echivala epistemologic experimentul şi proba din ştiinţele tari, e un lucru comic.
       Sunt preoţi, într-o societate: intelectualii publici, moraliştii, activiştii bine intenţionaţi, liderii tribali, membrii unui partid, membrii de sectă, pedagogii sociali. Ei ab initio nu pot fi crezuţi – pledează din interiorul credinţei specifice. Expertismul e non-ştiinţă, motivaţionalele sunt non-ştiinţă, conferinţele TED sunt non-ştiinţă. Orice tip care, în domeniul ideilor, spune ‘sunt expert, deci ascultaţi-mă’ e un preot. Oricât de interesanţi, aceşti tipi, grupurile cu etos moral nu pot îmbrăca haina ştiinţei, a conştiinţei raţionale, a principiului realităţii. Pe planul ideilor, e preferabil să mergi cu ce ştii ca nivel de luciditate – gânditori, scriitori, artişti, evoluând pe solul friabil al intuiţiei şi ipotezei -, şi să înlănţui prudent de acolo.

       Văzut un interviu al lui A. Huxley de prin anii ’50, autor plin de merite dar scriitor jalnic. Epoca noastră e failibilă, dar brevitatea e un plus indiscutabil. Mesajul direct, frazele scurte. Pânza de păianjen de perifraze şi metaforic în care se pierdeau oamenii ăia, până uitau ce voiau să spună… Ca să-ţi răspundă cât e ceasul, le trebuia jumătate de pagină. Pentru o situaţie de fapt începeau o descriere de natură. Lungeşti când nu ai nimic de spus şi trebuie să acoperi cu ceva golul vizibil: erudiţie, piruetă de analogii, poză, arteziană lexicală etc. Ţin minte câţi eseişti ne-au păcălit numai de la Revoluţie încoace, ataşanţi şi întristător de găunoşi, şi cât au fost aşteptaţi…
       Nu mai aşteptăm nimic, asta e sigur. Nu că situaţia e preferabilă.

       Acea tendinţă a ‘criticilor literari’ de a vorbi, în prezenţa unui roman inclasabill, confuz sau derutant, despre un ‘roman total’ – adică un roman mare cât o zi de post şi despre absolut nimic, dat uitării de toată lumea în următorul an.

       Semne de… hm, primăvară.
 
 
 
 
 
–

~

        Articol recent; îmi aminteşte că Geremek, Michnik şi ceilalţi erau la acelaşi prezidiu cu muncitorii, Walesa et Co., când au făcut grevele care au dărâmat comunismul. Mi s-a părut atât de straniu. Intelighenţia valahă e esenţial orientală, nu cunoaşte decât epatarea prin snobism, nu s-ar fi putut apropia de clasele populare. Dacă G.L., de pildă (spre a lua doar pe cineva din categoria simpatică), ar vedea aşezându-se lângă el, la un prezidiu, un ins cu un aer de muncitor, un sudor sau dulgher, leşină. E o reacţie viscerală, oamenii ăştia n-au văzut tipi reali şi respiră o proximitate fizică paralizantă cu lumea. Trăiesc în ţări imaginare, într-o selecţie fantasmată a unei populaţii segregate, din grupuri ‘cultivate’ etc. În ţările Europei Centrale, ca şi în Vest, acest tip de snobism n-a prins. Polonia, Cehia, Ungaria etc. – un fel de frăţie timid tatonantă, dar simpatică, există între cele două pături în raportul social cu puterea, şi adesea se întâlnesc în aceleaşi baruri, stadioane, spectacole.
       Snob appeal-ul e păcatul originar al intelighenţiei orientale. Ea nu se ‘amestecă’, ţine didascalii de departe. E foarte bun snob appeal-ul. Printre altele, vinde jumătate din producţia culturală a lumii, şi fără iluzia veleitară indusă în public e sigur că o bună parte din funcţionariatul şi producţia culturală s-ar prăbuşi. De unde tirajele mari, care sunt aproape întotdeauna o neînţelegere etc. Când totul e însă doar asta, structural asta, ai ceva endemic. Foarte mult Orient, foarte multă Turcie au rămas în cei 500 de ani de colonizare aici.
       Românii vor să fie intimidaţi. Când se uită la ‘domnul Iorga’ vorbind, la ‘domnul Trandafir’, la auctoritas-ul spiritual, să-i treacă apele. Vechi instinct sedimentat, servitutea camuflată în admiraţie (culturală etc.) sau respect frizînd nerozia, la o populaţie întârziată. Când admiră, vor să fie pătrunşi, violaţi de obiectul admiraţiei.
       Vor o aristocraţie. (Or, în cultură aşa ceva nu există, talentul e cel mai democratic, înfloreşte oriunde şi nu ţine de etnie, cultură, mediu, clasă socială, rasă etc., când apare câte un Mark Twain sau un Rousseau, mătură tot.) Îşi imaginează o aristocraţie în care ar fi păstrate aparenţele de libertate, alegeri şi celelalte, dar recrutată cenzitar. O societate liberă, dar în care să fie mereu aleşi ‘cei mai buni’ dintre ei…
       N-ai fi bănuit, cu 30 de ani în urmă, că va fi atât de rapid. E cel mai interesant lucru al ultimilor ani, şi e poate adevărat că aceste 3 decenii de libertate seamănă cu cele 2 interbelice (când te gândeşti că atât putem contabiliza în toată istoria noastră, 5 decenii de libertate…). Am păstrat o dimensiune care ne distinge, fixându-ne în Orient, departe de Europa Centrală şi de Vest.
 
 
 
 
 
–

~

        Ce complicaţie în lumea reală când micul barbar rus se agită.
       Ce te frapează la el e stranietatea. Departele.
 
 
 
 
 
–

~

       Nu mi s-au părut solide îngrijorările post-molimă ale lui Beigbeder despre libertate şi regimul democratic. În vara trecută, după al 3-lea ‘val’ şi relaxarea totală, am putut vedea că lucrurile au revenit, la 2-3 luni, exact în acelaşi loc. Niciun raport liberticid nou în societate. Aceleaşi distracţii, terase şi teatre deschise, totul recădea, prost sau bine, exact unde fusese. Ceva de o banalitate perfectă, care te lămurea că tema e falsă. Nu că puterea nu ar fi perpetuu tentată de cezarism. Dar nu e de ajuns o molimă. Trebuie o succesiune de războaie sau catastrofe oarecare, subîntinse de o ideologie nouă, o dorinţă lacaniană – cea care nu se îndeplineşte niciodată – nouă în orizontul social. Lipsesc toate. În numele a ce să te învesteşti? Chiar de ar vrea, elita nu mai ştie azi să fie liberticidă în modalităţile vechi. Doar noile tehnologii dacă îi vor furniza, să zicem, speranţe mai consistente… Dar tot îţi trebuie ceva asemănător cu un suflet, şi ea nu îl are încă.

      Unde rămâne elita redutabilă e celălalt lot al realului: physis-ul. Forţa elitei e atât de mare azi, nepăsarea ei naturală aşa de dezinvoltă, încât în viitoarele decenii umanitatea nu va fi departe de a se splita în 2 specii diferite. Elita are acces primordial la tehnologie; nu doar că va ajunge la ea prima (transumanism, biogenetică, longevitate etc.), dar e conştientă că va aservi populaţiile mai facil decât înainte. Frica ei istorică primordială – cea de ‘ghilotină’, de revoluţii, evenimentele violente care cenzurează ciclic, la 2-300 de ani o dată, totemul puterii – nu mai există. Acum sunt siguri că se vor putea abstrage şi proteja eficient prin natură. Dispreţul lor faţă de populaţii e deja manifest.
       Evoluţie moral necesară. Să presupunem că eşti cel mai mare umanist şi democrat, dar îţi cade din cer, într-o zi, un câştig la loterie de câteva milioane de dolari. Nu vrei să-ţi schimbi defel viaţa, refuzi să-ţi alterezi cu o iotă rutina zilelor. Tot va trebui să-ţi construieşti mai întâi un zid, o împrejmuire de 2 metri 40 prevăzută cu camere video şi 2 rottweileri. E esenţial pentru defensiva în care-ţi păstrezi câştigul, diferenţa socială dobândită. În mijlocul acelei noi fortăreţe, nimic nu s-a schimbat, desigur: tu vei fi acelaşi, cu aceeaşi casă mică cu 3 camere şi aceeaşi alee pietruită. Dar chiar dacă porţi aceleaşi haine, îţi cumperi şi mănânci aceleaşi lucruri şi vezi aceleaşi persoane, deja tu nu mai eşti acelaşi, cel mai mare iubitor de demos nu mai e parte din demos, e în chip necesar elită. Identic până la indistincţie cu excepţia banilor – diferenţa ta -, rămânând un tip minunat şi fără niciun dispreţ de clasă, cu toate astea tu eşti deja elită. E o necesitate. Elita înseamnă defensivă; privilegiile te plasează în raport defensiv cu societatea. Există atunci două umanităţi, cei aflaţi în defensivă pentru a-şi păstra achiziţiile, pentru că au ajuns unde vor; şi restul, cei în permanentă ofensivă pentru a le dobândi – în realitate, întreaga umanitate. Unii care rămân pe loc odihnindu-se – şi ceilalţi, care încă fug… Tu nu mai poţi fi socialmente ofensiv, nu mai poţi impresiona decât în detaliul cantitativ – milionar, multi-milionar, miliardar etc. -, dar ai atins deja piscul, eşti acolo, ai parvenit, iată-te un ‘ajuns’, cum te fixează lexicul curent. Nu te mai poţi amesteca acum cu foştii tăi prieteni, ‘ofensivii’ disperaţi sau resemnaţi, relaţiile sociale, păstrate o vreme cu efort, se falsifică şi se distrug (cineva din familia unui prieten se îmbolnăveşte şi inevitabil el îţi va cere bani etc.) şi tu eşti izolat tot mai mult de propria-ţi situaţie, cu 2 rottweileri şi un lot de singurătate. După construirea acelui zid şi figurarea defensivei, nu mai are importanţă dacă înăuntru se află o casă micuţă sau un conac cu coloane. (Faptul că miliardari de azi, fără să mai adopte uniforma celor de ieri – frac etc. -, se îmbracă în tricouri ponosite şi cultivă ostentativ firescul e ridicol, incompatibilitatea nu e mai puţin acolo, definitivă.)
       Privilegiile noi nu vor fi doar materiale, ci biologice. Banii erau deja supărători. Dar venea moartea, operând vulgar egalizarea ei democratică… Un bogat nu trăia mult mai mult decât cel mai sărac dintre săraci, odraslele lui nu erau sensibil mai inteligente. Acum, cea mai mică diferenţă de grad (inteligenţă, atractivitate, longevitate etc.) şi lărgirea inegalităţii ar fi insuportabile, fiindcă în cumul ingineria genetică obţine o diferenţă de natură: două specii de humanoid distincte. Dacă un ins trăieşte 80 de ani şi altul 120, împreună cu familia sa, fără boli invalidante, cei doi mai sunt oare acelaşi lucru? Dacă la viitoarea molimă nu vor mai face un vaccin pentru toţi – în vederea obţinerii nu ştiu căror ‘câştiguri’ -, ci unul numai pentru câţiva? Postumanul nu va fi pentru toţi. Dacă longevitatea, inteligenţa şi aparenţa lor fizică diferă vizibil, strivitor, dacă vor percepe muzica şi literatura şi realitatea altfel, până la o falie existenţială şi de habitus, i-am mai putea oare numi acelaşi lucru, aceeaşi umanitate?
       Habar nu am dacă dezastrul se amână sau va fi în timpul vieţilor noastre.
       Nu cred că ne vor lăsa democraţia, de pildă. Ideea că vor admite să fie conduşi sau votaţi de o specie inferioară, evident biologic inferioară sau retardatară, nu are foarte mult sens.
       Pe lângă dividerea naturală în cele două specii de humanoizi subsecvente, molima şi războaiele lui B., deşi eficiente, ar fi nişte dezastre cu totul căzute din modă.
 
 
 
 
 
–

~

        H. – pleoapele îţi cad la pagina 42. Stilul lui a fost întotdeauna deliberat sec, arid, dar acum scrisul nu mai are suflet. (De când e ‘fericit’?) Acele interminabile descrieri par să strige: n-am ce să scriu, paginile trebuie totuşi umplute cu ceva.
       Cartea o vei termina poticnit şi fără chef, în etape amânate, ca pe o sarcină de serviciu. Nu ştiu ce e cu H. Toţi ne îndepărtăm treptat de noi înşine, evoluţia noastră nu e vreo ascensiune; dar acum nu mai e de zărit nicăieri.

 
 
 
 
 
–

~

        Totdeauna în prima zi din an, sentiment de stranietate. Niciun ‘început’. Imensă maşinărie scrâşnind şi luând-o de la capăt.
 
 
 
 
 
–

~

       Îţi editezi viaţa când ajungi spre sfârşitul ei. Numărând de la coadă spre început, o faci să apară ca un scenariu coerent, cu personaj principal, scop, acţiune şi deznodământ, dénoument fericit sau fatal semnificativ, ca la teatru. Edităm textul, adăugând, scoţând, încercând să obţinem o coerenţă care n-a existat, pentru a părea persoane alese de destin, cu un sens şi un legato (e ce numeşte Sartre rea-credinţă, să te iei drept zeu, să-ţi dai o determinare, uitând că eşti fiinţă de prisos). Ca în orice text, eliminăm eroare, hazard, noroc, capriciu, voinţă misterioasă, potrivire oarbă, şi totul începe să pară devenire coerentă. Ştim adevărul, o vreme e sigur că încă îl ştim. În cele din urmă textul final ni se pare cel adevărat, numărătoarea inversă cea potrivită. Procedeul e o dramatizare existenţială simplă. De la o vârstă eşti prea bătrân ca să mai conteze adevărul, ba chiar nimic nu e mai irelevant ca asta; totul e acum spectacolul falsei conştiinţe, acel loc cald unde te simţi bine cu tine însuţi. E lucrul de care mi-e groază un pic, fiindcă ştiu că nu e nimeni scutit. Şi că în permanenţă trebuie să-ţi spui: hei, vino-ţi în fire etc.

       Moartea lui Joan Didion.
       Mai erau 5 scriitori americani care se puteau citi.
 
 
 
 
 
–

~

       Houellebecq a depus de prin luna mai manuscrisul pentru cartea scoasă acum, în ianuarie. A lucrat cu minuţie la tot. Deploră absenţa unei culturi a cărţii cu copertă cartonată, hardcover, în casele de editură franceze, tradiţie existentă în America, ţările aglo-saxone sau Germania; ar trebui ca volumele noastre să poată rezista şi fizic timpului. La Flammarion i-au primit tot, cu covor roşu, e cineva care vinde în glumă 400.000 de exemplare. Au admis deci toate propunerile lui, coperta alb imaculat, legată, semnul de carte din panglică roşie, caracterul de literă (Garamond…), pagina de gardă, culoarea forzaţului, paginaţia. Cartea broşată e o prostie, o lăcomie a editorilor pentru un produs ieftin – la al doilea cititor cotorul crapă şi foile devin volante. O insultă. Şi titlurile lui vechi urmează să apară în ediţii legate. Pentru praful depus pe blancul cărţii de-a lungul anilor, a ales nu ştiu ce hârtie specială apărută acum, care nu se îngălbeneşte…
       Frica de sfârşit. Mai întâi te lasă rece noţiunea de ‘posteritate’, obsesie a celor din XIX, şi remarci cinic că singura posteritate a scrisului e cea a literelor numelui tău săpat pe mormânt. Tu eşti strict interesat de vâlva din timpul vieţii tale şi de exemplarele vândute atunci… Apoi îmbătrâneşti. Asta e în genere tot.
       (Există deci ideea că, peste 100 de ani, cineva se va apropia de un raft, el va fi un raft prevăzut cu cărţi, şi va scoate de acolo, îndepărtând praful, un volum legat.)

       Pe o stradă a copilăriei, unde ne dădeam cu sania, erau câteva case mai vechi. Una îşi făcuse un zid ‘nou’ pe care zidarul s-a amuzat pe timpuri să sape anul, undeva la nivelul genunchiului: ‘1907’. În daltă? Scrijelind cimentul moale? Nu ştiu. Casa era mult mai veche, dar şi acest 1907 mi se părea preistoric, nu ştiam pe nimeni să fi fost în viaţă în anul acela. Zidul supravieţuise perfect. Treceam pe lângă acel cartuş în piatră, priveam numărul de câte ori trăgeam mica sanie la deal, uitându-mă spre dreapta. Cifrele 9 şi 7 erau mai frumoase, marginea lor de jos depăşea linia imaginară a scrisului, aşa cum se caligrafia pe acele timpuri exagerat de calofile. Omul care făcuse asta nu mai exista de mult, eram sigur.
       S-a modificat vag peisajul urban prin jur, au pus nişte blocuri, s-au învechit, au căzut case, s-a rotunjit strada, au tăiat un rând de arbori bătrâni şi au înşirat ca nişte scobitori copaci tineri. Casa e acolo. Acel nenorocit de 1907 e la post, obsesiv, perfect, ciudat de nou şi de caligrafic. El e imaginea foarte clară, prima, care-mi apare când evoc cuvântul ‘posteritate’. Absolut oricine trece pe lângă el are, sunt sigur, un fior de stranietate. Nişte tipi au trăit şi au sperat atunci. Nişte amanţi ferchezuiţi, cu joben, mergeau cu flori în mână spre locuinţe de amante. Toate porcăriile vor dispărea, poate va cădea într-o zi o bombă măturând toată suflarea, şi acel număr, sunt sigur, va rămâne acolo, triumfător, fiindcă un zidar a avut o idee într-o după-amiază.

       Întrebată într-un interviu recent dacă o s-o ţină aşa cu anacronismul ei hipster-şic – niciun computer în casă, nici mobil, nici internet -, Fran Lebowitz a rămas un pic pe gânduri. Ezita pentru prima dată cu răspunsul. A mormăit în cele din urmă un ‘Nu ştiu. Mă întreb. Poate că într-o zi n-o să se mai fabrice hârtie, şi dacă o să interzică hârtia…’. E celebră pentru ura faţă de tehnologia nouă, dar ceva s-a mişcat în ea, poate cu această epidemie. Un sentiment al perisabilului, mai accentuat, o intuiţie a sfârşitului. Vor putea declara oricând hârtia o crimă antiecologică, Fran ar putea avea dreptate. Nu e cu totul imposibil. Au făcut-o cu tutunul. Când vor avea tablete grafice care să substituie suficient, o vor face.
       Nu-mi plac tabletele grafice. Dacă am ceva de notat o fac cu stiloul sau pixul, corectez, adaug, mi-e mai uşor vizual, şi transfer pe calculator. Desenele sumare le fac pe un mic carnet din acela de schiţe ca toată lumea, de purtat în buzunar, observaţii, siluete, unghiuri de lumină, cadre, mici detalii arhitecturale pe care nu vrei să le pierzi. Pixul tabletelor nu te ajuta, trasai o linie şi imaginea îţi apărea cu o fracţiune de secundă mai târziu, era o senzaţie neplăcută. Şi zilele trecute am văzut o tabletă care a tăiat distanţa, realmente ai impresia că desenezi în timp real pe hârtie… Am tresărit. Sentimente amestecate.
       Fran Lebowitz a evocat o întâmplare frecventă la petreceri. Vrea să noteze ceva, o idee, o anecdotă, şi întreabă în jur dacă n-are cineva un pix. O prietenă de alături i-a răspuns odată: ‘Ce vrei să spui?’. Nu că acea persoană n-ar fi înţeles ce e acela un pix sau un stilou. Dar din ton se vedea că, plină de bunăvoinţă, ea nu înţelegea, dacă are un mobil în buzunar, de ce ar lua cu ea un pix la o petrecere. Era un obiect la fel de neobişnuit ca o tigaie, să zicem. E un obiect banal, o tigaie. Dar ce-ar face cineva cu o tigaie în buzunar, la o petrecere? Acel sincer ‘Ce vrei să spui?’, mirarea genuină a tipei a bulversat-o în mijlocul party-ului, dându-şi seama de saltul tehnologic sau istoric. Ba chiar a părut să sugereze, în răspunsul din interviu, că dacă într-o zi va dispărea sau se va interzice hârtia – pentru ea nu e cu totul imposibil -, se va apropia în cele dn urmă, cine ştie, de un computer…
       Un blackout care ar scurtcircuita, în 100 de ani, toate serverele şi dispozitivele de stocare ar face să dispară plat cărţile. O întreagă aventură umană fără o mărturie scrisă. Minus volumele legate solid, prăfuite, de pe un raft, tipărite pe hârtie care nu se îngălbeneşte… Pixeli, piele, piatră, e ridicol, orice devenire e perfect posibilă.
       Acel 1907 capătă, cu cât înaintează timpul, dimensiuni metafizice. Când cântăreşti mai în adânc şi totul devine de zece ori mai ridicol.
 
 
 
 
 
–

~

        Tot mai impermeabil la ‘mărturie’, la poveştile de ‘rezilienţă’. Cineva a trecut printr-un moment greu dar l-a depăşit, la sfârşit se termină cu bine şi cu poveţe etc. 70% din ce se scrie azi e ispită a lecţiei morale, ghid de existenţă al violaţilor şi bătuţilor.
       Literatura e praf şi din cauza dandysmului victimei.
 
 
 
 
–

~

       Simţurile s-au dezvoltat pentru evoluţie, nu pentru adevăr. Biologiei puţin îi pasă de ceea ce e fals sau adevărat – adevărat în raport cu ce, noţiunea nici măcar nu există. Nu poţi spune că am primit ochi ca să vedem ‘adevăr’, să discernem, i-am primit ca să nu ne împiedicăm căzând în prima prăpastie. Cu atât mai curios: de ce a apărut conştiinţa. Biologia, materia se puteau descurca foarte bine şi fără, un univers din pietre şi animale e funcţional. Se puteau opri la maimuţă, la moluscă. Dacă nu e important să se petreacă decât ceea ce trebuie, nu pricepi la ce-a folosit apariţia conştiinţei la nişte primate mari.
       Realmente, un univers populat cu melci şi cu frunze, fără Shakespeare… And all is fine and dandy.

       ‘…Prietena noastră Catherine Imbert organiza un festival de pian. Mi-l prezentă pe unchiul ei, Alexandre Paléologue, cu care am vorbit despre compatrioţii lui, Cioran, Ionesco, Sebastian, pe care-i cunoscuse bine, precum şi despre Caragiale, autor din care o nuvelă îmi plăcuse atât de mult cândva, relatând peripeţiile unui băieţel, Goe, care-şi arunca de exemplu biletul de tren pe geam sau cerea să ia micul dejun pe acoperişul unei crescătorii de porci [sic]. Ambasadorul României mi-a spus: „L-am cunoscut pe Goe. O, mai târziu. Era un bătrân domn foarte cumsecade, foarte timid, mai degrabă şters”‘ (François-George Maugarlone, Présentation de la France à ses enfants, Paris, Grasset, 2009, p. 137).
       Bătrânul Paleologu l-a cunoscut pe Goe… Toată lumea aceea de la sfârşitul lui XIX, stranie şi improbabilă. Să trecem.

       X ‘a murit pe neaşteptate’. Aud undeva expresia; frapat de nerozia involuntară, dar şi melancolic la adevărul ei evident. Se moare pe neaşteptate, înainte de termenul general acceptat. Dar de fapt nu există termen sau limită de ani – indiferent de vârstă, mori oricum pe neaşteptate etc.
       Expresia îmi ‘face’ ceva, bineînţeles, mă pomenesc gândindu-mă la ea minute întregi, şi după aia zeci de minute. Îmi aduc aminte o mulţime de lume, rezultă un slalom cam sumbru printre fantomele din viaţă. E incredibil ‘câtă lume a murit’. Simt nevoia să mă aşez şi mă uit mai atent în jur; e un fel de parc. Lume, inşi la braţ sau singuri, făcând jogging, cumpărând ceva de la un chioşc. Adică viitoarele fantome, care bineînţeles trec. Pe jos un nisip întărit, gri, amestecat cu frunze. Absolut blocat în orice gest. Nu contează dacă îmi aprind o ţigară, nu contează dacă nu-mi aprind. Nu contează dacă sun pe cineva, nu contează dacă nu mai scot telefonul din buzunar. Totul o să fie bine sau nu, sau poate aiurea, în sensul că o să fie aproape la fel.
       ‘La fel.’ Şi acum mesteci cuvintele astea.
 
 
 
 
–

~

        Din fişele biografice comuniste ale ‘ilegaliştilor’ de dinainte de 1944 (arhiva ANDCO):
       – 2.524 de membri PCR sau UTC
       – 6.090 simpatizanţi activi, sindicalişti afiliaţi, autori sau distribuitori de manifeste, donatori pentru colecta ‘Ajutorul roşu’, furnizori de case conspirative etc. – toate, lucruri pentru care erai prompt arestat, cu familia băgată în anchetă etc.
       – un total de 8.614 comunişti reali – fără a fi încă toţi menţionaţi în fişe, viitori demnitari (A. Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu etc. lipsesc) sau masa foştilor simpatizanţi pasivi din toată ţara, care cumpărau presa, apreciau literatura temei, susţineau moral etc.
       Sunt destul de departe acei ‘cel mult 800 de comunişti din România’, ‘o mână de oameni’, din vulgată. (Ca şi legenda alogenităţii necesare – doar 2.090 erau evrei (membri propriu-zişi, 733), adică 24,2%, iar 3.495 români, adică 40,5%. Restul sunt varii naţionalităţi, cu accesul facil la ideile cosmopolite, dar românii rămân confortabil majoritari. Încă un mit la pământ.)
       Dacă iei reper, de dragul argumentului, doar 40 de oraşe semnificative, ai deci peste 200 de inşi activi în fiecare urbe, număr remarcabil, arhisuficient pentru o activitate strânsă şi serioasă. Miturile negative în care ne-am legănat sunt o naivitate pe dos, dar naivitate nu mai puţin.
       Existau bineînţeles simpatizanţi, ca în fiecare ţară europeană, şi exista mişcare reală. N-ar fi niciun motiv real ca lucrurile să stea altfel.
       Virginia Woolf era de stânga (nu aprecia rigidităţile lui Freud, deşi avea deferenţă şi simpatie pentru el), Leonard era de stânga şi nu erau afiliaţi nicăieri (dacă excluzi episodul fabianist), aproape toţi membrii Bloomsbury, Keynes & Co, erau. Hemingway era de stânga, fără să-şi bată prea mult capul ce înseamnă asta. Fitzgerald era – evident antirasist etc. În Occident, erai de stânga dacă credeai că umanitatea asta n-o să rămână în eternitate pe loc şi că e cazul să se întâmple nişte chestii înspre emanciparea majorităţii populaţiei. Sunt sute, mii de scriitori, artişti, gânditori, tipi ok care intră aici. Stânga a fost o exaltare, dar deopotrivă – firescul. Uităm asta: stânga a fost firescul intelectual. Raţiunea. Doar psihologizarea (datul unor exaltaţi şi activişti) e o jumătate de adevăr – de aceea nu înţelegem nimic. Trebuie pornit calm de aici. Chiar s-a crezut cu firesc şi cu rezonabil.
 
 
 
 
 
–

~

        Acea notă a lui Hugo, în jurnal, ‘Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic’.
 
 
 
 
–

~

        O tipă: ‘În 1989 existau 11 ziduri frontaliere în lume. Azi sunt în jur de 80. Şi, în fiecare lună, câte un guvern decide să mai construiască unul. Ceea ce am reuşit cu abolirea frontierelor e refacerea zidurilor. Cum spui nu frontierelor, te trezeşti cu ziduri. Ceea ce e mai rău, fiindcă pe acolo nu mai treci. Cel puţin principiul frontierelor presupune un filtru pe care-l închizi sau îl deschizi. Şi nu sunt numai exterioare, au apărut şi ziduri interioare. Mă plimbam printr-un cartier de la periferie şi am văzut o şcoală care şi-a înălţat şi mai mult zidul din jur. Puteai vedea copii jucându-se în curtea şcolii, iar acum nu se mai vedea nimic. După atentatele din 2015, ca măsură împotriva terorismului. Avem acum ziduri care se ridică în interiorul oraşelor noastre’.
       Nu ştiu dacă abolirea de frontieră aduce ridicarea de ziduri. În fine; cazi pe gânduri.
       Nu ne vrem împreună. Nu încă. Poporul n-o vrea absolut deloc, e sigur. Visul non-frontierei, refren cosmopolit milenar, e al elitei. Niciodată popoarele n-au strigat: Să ne îmbrăţişăm cu toţii; visul universalist e străin masei. Elita nu face vreodată referendumuri pe temă, presimţind eşecul, împinge tema doar insidios, din umbră. Decenii de când îndoctrinează din copilărie cu visul cosmopolit şi de când, ajunşi adulţi, foştii copii revin totuşi, plat, la certitudinea frontierei. Decenii de dresaj didactic inutil. Ceva nu merge. Ecologismul reuşeşte, vegetarianismul, antirasismul, emanciparea sexuală, drepturile animalelor, mondializarea tehnologică etc., toate ideile cu pretenţie de noutate prind de 50 de ani şi se impun – nonfrontierismul nu decolează. Nici în filme sau literatură. Mai multe ziduri pe care să deseneze alde Banksy, asta e în realitate tot.
       Eşec interesant. Am hălăduit împreună sute de mii de ani şi nu existau graniţe, n-aveam vreo idee despre o parcelare identitară a spaţiului. Poate avem amintiri neplăcute despre petrecerea asta.
       Nu e pentru generaţia asta; pentru viaţa asta.
 
 
 
 
–

~

        Tezele simple şi explicaţiile gândirii leneşe:
       – din ’89 şi până acum avem continuitate, o prelungire într-un fel a comunismului. Şi de fapt, avem comunism. Care nu a murit, e bine-mersi aici: ‘Securitatea’, activişti care au ‘preluat economia’ etc.
       – un partid închipuit de stânga (‘PSD’, ca să nu-i spun pe nume) ar fi ‘continuatorul PCR’. Liderul său X ar fi totuna cu Gheorghiu-Dej, Maurer, Luca etc. – La cea mai plăpândă analiză, bineînţeles, nu au nici aceeaşi doctrină, nici aceiaşi oameni, nu există continuitate, teoretică sau practică, în radical nimic. (Din aceeaşi categorie: un ins I. Iliescu există.)
       – n-avem succese economice deoarece nişte activişti comunişti au preluat economia în 1990, de conivenţă cu câţiva securişti abili (ei ştiau care sunt relaţiile şi unde sunt banii) şi au început viguros afaceri, maculându-ne astfel şi capitalismul. Acel ‘moment zero’ al demarajului economic a fost pierdut, din cauza lor, şi totul e de atunci întinat şi se explică prin asta. – Dacă anchetezi vezi desigur că sunt vreo 10 oameni cu totul, care au reuşit să treacă economic cu succes din comunism în tranziţia capitalistă, la categoria mijlocie-mică, cu totul pierduţi în masa uriaşă a inşilor şi reţelelor absolut noi, puternice, private, corporate, formate din inşi care râd ori te privesc pătrat când le vorbeşti de comunism, întrebându-se dacă să sune atunci la Salvare sau să mai aştepte compătimitor.
       – Revoluţia a fost a noastră, însă după aceea ne-a fost furată. Cum stăteam noi aşa şi ne uitam în altă parte, 20% din populaţie aflată pe străzi, n-am văzut cum Revoluţia a fost dosită în cutele mantalei de către tipi care au fugit cu ea, după aceea noi votând, cu o ceaţă pe ochi, jumătate de deceniu, în direcţia greşită, şi apoi iar, cu recidive în rafală. Vorba lui G.M. Tamás, în Scrisoarea sa fără răspuns real: ‘Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (intr-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român’. – Cea mai mare cu adevărat, fiindcă e singura făcută de popor, toate celelalte borne de până acum – Unirea etc. – fiind strict realizările unei elite.
       – deoarece comunismul e rău, tot ce e capitalism e prin antinomie necesară fie bun, fie nu vorbim de ruşine despre el. Poate fi cel mult prelungirea Interbelicului – ceva cu tipi străluciţi intelectual şi Calea Victoriei cu dame şi domni cu pălărie.
       …Cretinismul înduioşător al tezei Continuităţii, idioţia sa perplexantă.
       Tranziţia şi post-tranziţia sunt o gaură neagră din pricina asta. Gândirea leneşă: ceea ce n-a rezolvat analiza politică şi istorică valahă niciodată din timiditate sau conformism. Acestea au rămas găurile negre, din pricina presiunii aplicate de gândirea slabă a moralismului, insinuată în comentariul şi analitica istorică. Moralismul, care e un wishful thinking, o închipuire duioasă, produce genul de simplism de judecată care explică totul printr-o formulă. Tinerii nu mai înţeleg azi nimic, îndemnaţi să vadă comunişti şi securişti pitiţi după garduri. Un comentariat întreg, o clasă nouă, s-a format şi vorbeşte de dimineaţa până seara despre asta, deşi pentru tineri sunt chestii cu totul din Cretacic sau din filme istorice proaste. Prea bine, dar o etalare de sentimente nobile e vidă, ea nu constituie un discurs sau un corpus de idei. Această gândire ‘de gară’ (eşti într-o gară şi un străin te întreabă de ce nu merge România, eşti panicat, trenul se apropie, trebuie să-i spui totul într-o formulă, şi îi livrezi rapid asta), aşa cum există romane de gară, a parazitat decenii chiar şi minţile unor tipi okay, nu lipsiţi de merite şi de sofisticare, la care ţii, în ale căror judecată şi onestitate ai încredere. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu ei. Fiindcă evident îşi dădeau seama şi depistau gândirea leneşă, simulacrul, mediocritatea terminală, evident le era ruşine.
       Amnezia disociativă a bătrânilor. Orice, numai să nu vezi data istorică în care suntem. Să nu ai un calendar pe perete. Nu pot vorbi altfel, nu pot vedea altceva. Toţi mor şi intră, în fapt, cu epoca lor în mormânt.
 
 
 
 
–

~

        Se repetă: minciuna şi propaganda sunt lucruri diferite, fiindcă nu orice minciună e propagandă, dar orice propagandă e o minciună.
       Or, cea mai bună propagandă se face, evident, cu adevărul. Cantităţi imense de adevăr şi prestidigitaţia cu care uzezi de ele. Ai cu atât mai mult succes cu cât foloseşti mai mult adevărul, faptul, exactitatea, evidenţa, decupaje clare din real (ca în publicitate). Ce naivitate că propaganda e o minciună etc.; e un loc comun, dar un infantilism de judecată. Cele mai multe adevăruri (despre realitate şi natura umană) sunt folosite de: religie, armată, tiranie, dictatură etc. Cantităţi enorme – şi structurate, în perfectă inferenţă, tinzând spre sistem. Democraţiile se poticnesc tot timpul, mint, înfloresc, bat câmpii, sunt un haos blând în care se poate trăi. N-au exigenţa adecvării, nu au ce face cu ea. Nu vor să mobilizeze mulţimile pentru nimic, fiindcă o democraţie reală n-are proiect. Supravieţuieşte.
       …Nu se vorbeşte destul despre coerenţa solemnă, maiestuoasă a minciunii şi caracterul haotic, plăpând, insesizabil al adevărului. Se crede că adevărul e ceva catedratic, care după ce e rostit se impune cu forţa evidenţei, şi minciuna ceva meschin care fuge prin păduri după ce e dat în vileag. Exact contrariul e adevărat. Adevărul n-ar putea fi niciodată ‘la putere’, e prin natura lui insuportabil. Se poate glosa la infinit despre motivul pentru care cei care ‘caută adevărul’ şi afirmă pompieristic o exigenţă de principii trăiesc într-o evidentă minciună, foarte subalternă. După adevăr îţi pui capăt zilelor, pleci la război, scrii un roman, te duci la mănăstire, iei o hotărâre de ruptură totală. Dacă stai, trişezi. Dacă trişezi, nu ceri principii. Nu poţi fi şi înăuntru, şi afară (ca Aron, cu absurditatea ‘spectatorului angajat’, contradicţia laşilor). Când negociezi cu minciuna mare a societăţii, care e sistemică, nu mai poţi pretinde vreun adevăr, nici măcar să ţi se dea ora exactă. Poţi fi un marginal, un ins abstras practicând, departe de social, o formă de evaziune – ‘artă’ etc. -, aşteptând sfârşitul aventurii. Observator. Trist, surâzător. Ca noi toţi, demn de compasiune.
 
 
 
 
–

~

       Uluitorul dispreţ american pentru Franţa (în ciuda lui ‘Lafayette, nous voici’), în cultura pop, printre americanii obişnuiţi. O incredibilă superioritate de veri de la ţară, practici în repararea osiilor de căruţă, dar grobieni, pentru urbanul rafinat. Fie legenda laşităţii (francezii care ‘se predau’ în toate războaiele şi colaborează cu inamicul, torent de glume uimitoare născute după refuzul de a participa la invazia Irakului – asta pentru o armată care, cu Napoleon, cucereşte toată Europa şi jumătate din lume, şi un popor hiper-răzvrătit care alungă toţi ocupanţii şi face toate revoluţiile după care s-au luat ceilalţi…), fie mitul degeneratului sexual invidiat totuşi. Şi apoi un complex de inferioritate culturală (Picasso e acolo marele om etc.).
       Obama, un abil vesel cu o cultură de învăţător, care-l batjocoreşte în memorii pe Sarkozy pentru a umili mai bine restul. Biden bâlbâind nişte scuze în faţa lui Macron, care nu sunt niciun moment scuze. Soldaţii francezi care, înconjuraţi de germani la Dunkerque, sunt numiţi de englezi – duşmanii lor de o mie de ani – ‘maimuţe care se predau’, uitându-se că aceşti francezi i-au bătut pe nemţi în Primul război, până la venirea americanilor, făcând marea eroare de a nu intra cu trupele în Berlin de-a dreptul în pas de defilare etc. Teza lui Paxton, de prin ’60, că Rezistenţa nu prea a existat şi e mai mult un mit al lui de Gaulle, iar francezii au fost colaboraţionişti şi prieteni la cataramă cu nemţii care-i omorau, şi cu care se băteau de secole. Teza americanului Paxton, a colaboraţionismului endemic, se impune în istoriografie aproape total. Ridley Scott, azi, care scoate un film cu acelaşi refren, The last duel, unde face o caricatură a Franţei la sfârşit de Ev mediu, cu pitecantropi cavaleri în armură şi femei PC emancipate şi subtile. Francezii, care inventează la propriu căsătoria din dragoste, manierele şi purtarea curtenitoare faţă de femei imitată apoi în toată Europa, sunt un fel de imigranţi care au aterizat de curând pentru a viola tot ce le cade în raza privirii.
       Cred că şi australienii au nişte glume, ceva unde nu sunt implicaţi canguri.

       Biată Franţă, cea mai rafinată civilizaţie a lumii, pe lângă care grecii par nişte avocaţi şi romanii contabili. Cât plăteşte acum pentru a fi decăzut la nivelul servitorilor ei.
       Nu o văd având o umbră de şansă. Nici peste 20, nici peste 100 de ani.
       Naţiunile-muzeu există.

       În genere când te uiţi în faţă – 50, 100 de ani -, în legătură cu orice, opacitatea e absolută şi asta e liniştitor, într-o manieră ciudată.
 
 
 
 
–

~

       Când te gândeşti că un frate al lui Weininger, Richard, a trăit 90 şi ceva de ani, până prin 1980, la New York, unde şi-a scris memoriile…

       Documentar, ‘The meaning of Hitler’ etc. Nu reuşim să-l scoatem din minte, să scăpăm de obsesia morbidă. (Martin Amis citează mereu remarca lui Sebald: e exagerat să te gândeşti tot timpul la Holocaust; pe de altă parte, nicio persoană serioasă nu se poate gândi la nimic altceva.)
       Cineva observă că nu există diagnostic psihiatric care să nu i se fi pus, din tot spectrul. De parcă ne-am teme să nu constatăm o sănătate relativă, banală a personajului, ceva ca o normalitate. Poţi accepta că răul e abnorm, monstruos. (I-am inventat o relaţie bizară cu mama, un incest în familie, existenţa unui singur testicul – fabulaţie preluată în documentare-mockery, vreun deceniu -, homosexualitate – fără să precizăm cum e asta o anormalitate -, în genere cam totul; poate doar sex cu animale nu l-am pus să facă, doar bestialitatea a lipsit din palmaresul de erori ajutătoare.) Nu putem consimţi că răul e normal; ne-ar obliga să admitem reciproca hegeliană, normalitatea e răul. I s-au atribuit toate bolile posibile, din groaza de a vedea sănătatea răului. Firescul lui. Monstru, eşti uşurat să-l proiectezi afară din regn.
       Stupefianta lui iubire pentru copii – vizibil îi adora, în imaginile în care râde şi se joacă cu ei se vede că e topit. Iubirea pentru animale, mila imensă pentru ele, primele legi pe care le-a dat protejându-le. Vegetarianismul, ecologismul etc. Ataşamentul pentru cărţi, lecturile compulsive, muzica, relativa pricepere la artă (cineva inventaria vreo 6000 de acuarele şi picturi realizate, nu geniale, nu de tot nule) etc. Dacă vrei sistem, concatenaţie, coerenţă totală, de tipul acţiunea asta duce la efectul ăsta prin următoarea cauză eficientă, te pomeneşti că dai la tot pasul de ‘normalitatea’ absolut crasă a insului H. Împiedicat, banal-ridicol, total insipid. Îl lăsai singur în conversaţie, vorbea trei ore până cădeai epuizat. Spre groaza noastră, lucrul duce analitic acolo. În punctul mort. Care e Nespusul.
       Ne ajută mult repulsivul fizic, mustaţa ridicolă, grimasele, urletele animalice în megafoane. Dacă din el ar fi rămas numai imagini cu discursuri ţinute pe un ton normal şi întruniri politice neisterice (ca acele ore de înregistrări clandestine pe un dictafon, conversaţii pe o voce normală, care au tulburat-o pe Arendt), am fi fost cu totul incapabili să explicăm, azi, ceva din ce s-a petrecut.
       Stalin – surâde tot timpul şi stă calm la o tribună. Nu poţi pricepe absolut nimic.

       B.-H. Lévy l-a întâlnit pe Kissinger, într-o sinagogă ‘liberală’ din New York. Are 98 – o victorie în sine -, merge cu un fel de cadru din acela deambulatoriu, cu rotiţe şi frâne, cu care eşti totuşi autonom. Încă e flatat când i se cer profeţii şi analize consultative despre stările de lucruri. L. pretinde că i s-a iertat totul: China, Bangladesh-ul, dictaturile din America de Sud, oamenii vor doar să-l vadă şi îi zâmbesc.

       Pe vremuri bogaţii erau graşi şi dezgustători, iar săracii slabi şi cu o distincţie mizerabilistă certă: ţăranul era ciolănos, palid, cu o ţinută dreaptă. Azi e invers: niciun caz de obezitate hidoasă printre bogaţi – nici măcar unul. Săracii sunt îmbuibaţi, corpuri descentrate alunecând ca nişte mingi pe trotuare, siluete groteşti etc., efect evident al primelor generaţii ajunse la suficienţa hranei.
       Reprezentai un burghez în caricaturi, la 1900, prin silueta obeză, asta era de ajuns ca să fie dezgustător în ochii poporului. Acum, poporul e dezgustat în propriii ochi?
       N-ar fi exclus ca, privind strada, spectacolul ei, oamenii să se deteste de fapt.

       C., plimbându-se pe aleile din Père-Lachaise, se apropie de mormântul prietenului său Gabriel Marcel. Un paznic – veneau alegerile – îi spune, arătând o alee plină de morminte: ‘Aici, comunişti şi necomunişti se odihnesc în pace’.
 
 
 
 
–

~

       Sondaj în care s-ar vădi că ateii şi agnosticii sunt, pentru prima oară, majoritari în Franţa. Franţa nu mai e ‘fiica mai mare a Bisericii’. Iată-ne majoritari în ceva. Cât de straniu. Noi care eram făcuţi să fim minoritate.
       Bieţii noştri străbuni republicani şi laici, care spuneau ‘Vrem să stingem luminile din cer’. Dacă ne-ar vedea acum, cu luminile în braţe, neştiind ce să facem cu ele.

       Noica era convins că regimul comunist va mai dura 200 de ani. Întrebată de G. Banu dacă într-un târziu comunismul se va prăbuşi totuşi, M. Lovinescu replica, ferm: niciodată.
       Pentru a-mi aminti cât suntem de ridicoli pictând viitorul. Şi că un ins, oricât de avertizat (nu era oricum cazul lui M.L., o tipă minunată, dar o exaltată care se stăpânea cu greu – Unde scurte e plină de diagnostice retrase -, sau al lui N., cu un apostolat înduioşător prin naivitate şi angelism), oricine ar fi acel om, e doar un ins, un ins, un ins.

       Unul dintre lucrurile dobândite cu anii: nu-ţi mai pasă într-atât. Mai întâi, nu atât de mult, pe urmă aproape deloc, şi fiecare etapă te miră, pentru ca, în fine, să ajungi la rezultatul: zero. Cum de nu mai reacţionezi ca înainte, dacă n-ai devenit între timp altă persoană? Lucruri care te-ar fi afectat absolut sigur, la care ai fi sângerat, se răsucesc ca un nor alb şi dispar, şi tu ridici din umeri.
       Uscăciune, oboseală sau înţelepciune, habar n-am. Vine o vreme cînd nu-i mai asculţi pe valeţi. Mica învolburare falsă a lumii ţi se pare ceva la o mie de mile şi un ciudat capitol, de neînţeles, se încheie. Cel populat cu semeni în coregrafie de teatru, cu morală, cu bombastic, cu evenimente, cu non-evenimente, toate împreună. În vechea sensibilitate ulcerată era probabil ceva bun, ea te făcea mai atent la lucruri. Poate s-a tocit ceva esenţial în tine. Şi pe urmă îşi spui: nu. S-a tocit anodinul, secundarul pestriţ, numărul de circ, varietatea de nimic.
       Auzi că a murit cineva. Tot zgomotul lumii e o insultă la adresa vieţii lui. Deci, fără zgomotul lumii. De acum înainte, fără zgomotul ei.
 
 
 
 
–

~

       Jacques Brel: ‘Eu n-am ştiut că sunt un fiu de burghez decât pe la 21, 22 de ani. Înainte de asta, nu ştii. Când se naşte un copil şi e chinez, el nu ştie că e chinez. Nu ştie că e chinez decât dacă trăieşte la Bruxelles şi se întâlneşte mereu cu oameni care-i spun: bună ziua, chinezule. Eu n-am ştiut că sunt flamand decât când am ajuns în Franţa şi mi-am dat seama că nu eram francez’.
       Da, celălalt te defineşte şi te face, te alcătuieşte, Sartre avea radical dreptate. Am nevoie de privirea lui – rea cel mai adesea, malefică, uneori bună, dar e cu totul secundar că e bună sau rea – ca să aflu nu doar cine sunt, ci că sunt ceva. Până atunci sunt lucru. Nu că nimeni n-ar exista fără ceilalţi, dar nimeni nu e ceva fără ceilalţi. E magmă, pastă informă, virtualitate. Asta e foarte nedrept. Să-l aştepţi pe inamic să te definească pentru a şti ce eşti (Sartre a mers până la a spune că antisemitul îl defineşte pe evreu, într-un text care nu a fost înţeles). Într-adevăr foarte nedrept. Dar nu contează dacă e drept sau nedrept. E pasionant inamicul care vrea să te ucidă, să te excludă, dar, până atunci, te defineşte.

       În cartea postumă a lui Jean Daniel care iese curând, o întrevedere cu un Mitterrand pe moarte: ‘Domnule Preşedinte (…), ţara se schimbă, acea clopotniţă de pe afişul dvs. electoral o s-o vedeţi, în puţin timp, flancată de două minarete’. Şi observaţia de o fineţe remarcabilă: ‘conivenţa secretă a musulmanilor cu teroriştii, chiar când îi dezavuează public’. În timp ce o fac. Conştiinţă duală şi arrière-pensée, motivaţie ascunsă. Un tip solid, de stânga, dacă vreodată a existat unul.
       Realitatea: tensiune adâncă a falsului şi a dublei conştiinţe. Îi aperi pe cei care nu vor să se apere ci sunt în atac, în plină fandare, cu permanent discurs dublu fiindcă nici ei nu sunt situaţi în raport cu propria conştiinţă.
       În vulgată, presă etc.: islamismul ar fi ceva rău (terorism, radicalism etc.), în timp ce islamul e ceva bun – uimitoare neînţelegere. Islamismul nu e însă altceva decât islamul. E ca Dasein-ul, când H. a fost întrebat dacă e omul. Dasein-ul nu e omul, a răspuns, dar el nu e altceva decât omul. Păi… atunci e omul; dialectică comică, îţi vine să-i dai o palmă, raţiocinaţia aceea clasică de neamţ, sugerând false mistere. E acelaşi lucru cu islamismul, care nu este altceva decât islamul, nu e situat în afară. Musulmanii trăiesc cu această permanentă dublă conştiinţă a şireteniei, e cumplit. Totdeauna cu straturi de răspuns şi evaziune, pentru că nu pot spune adevărul fără învelişul sofistic. Imensă perfidie şi dramă. Vă vrem răul – dispariţia: să deveniţi noi -, dar vă rugăm să nu vă prindeţi niciodată că vă vrem răul. Vă rugăm foarte mult, ţinem chiar să vă rugăm din suflet: faceţi pentru noi acest efort?… Noi ştim, privind această chutzpah, ei ştiu că noi ştim, şi ne privim oblic. Niciunul nu face primul pas în adevăr. Încetaţi: sunteţi asta. Să pornim de aici.
       Explozie, oare. Un braţ-de-fier masiv, la nivelurile cele mai subtile, mai adânci.
       Poate, explozie. Finalmente. No idea.

 
 
 
 
–

~

        Beigbeder, art. vechi: ‘De ce citesc? (…)
        Citesc fiindcă viaţa nu mi-e de ajuns (cum spunea Pessoa).
        Citesc ca să nu le spun prostii femeilor.
        Citesc ca să nu mă uit la [serialul tv] Secret Story.               
        Citesc ca să fiu în altă parte.
        Citesc ca să devin tu.
        Citesc fiindcă e singura activitate din lume care-ţi permite să fii în acelaşi timp singur şi însoţit.
        Citesc ca să mă mut în capul lui Montaigne.
        Citesc fiindcă Flaubert îmi vorbeşte de melancolia pacheboturilor.
        Citesc aşa cum scria Gide Paludes: ca să-mi explice alţii de ce citesc.
        Uite: citesc pentru că Montaigne, Flaubert şi Gide mă învaţă cine sunt.
        Citesc fiindcă e o şansă să ai interlocutori aşa de în vârstă: Montaigne 477 de ani, Flaubert 189 de ani, Gide 141.
        Citesc pentru a-i asculta pe morţi. (…)
        Citesc pentru a ieşi din casă, fără să ies.
        Dar citesc şi pentru a-i auzi pe vii.
        Citesc pentru ca Pierre Ducrozet să-şi înceapă romanul cu frazele astea două: ‘Stăteam şi mă uitam cum îmi creşte părul. Soarele începea să mă scoată din sărite serios, şi ploaia la fel’.
        Citesc pentru că Mathieu Terence ţine la cuvântul ‘penumbră’. (…)
        Citesc ca să nu îmbătrânesc.
        Citesc ca să evadez din societate, ca şi din mine însumi.
        Citesc ca să fiu liber.
        Citesc pentru a nu fi deranjat.
        Citesc pentru a nu răspunde la telefon.
        Citesc pentru a nu mai fi aici, ci acolo.
        Citesc fără motiv. Citesc ca să citesc’.
        Nu e prea rău. Mai ales că el citeşte pentru a scrie. Dintre toate, cea mai tulburătoare e: ‘pentru a-i asculta pe morţi’. E-adevărat că e cazul să n-avem impresia aia ciudată că suntem singuri pe lume. Alţi tipi au mai trecut pe aici. Nu ştiau ce e un ‘telefon portabil’, dar au păţit cam aceleaşi lucruri şi au surâs, păreau să aibă un fel de înţelepciune. O solidaritate ciudată cu Timpul se dezvoltă, de parcă toţi zâmbim de undeva şi ne facem semn: uite, chestia asta e colectivă. Uite, am trăit. Citim ca să luăm o pastilă amară. Şi: ‘citesc ca să fiu în altă parte’. În altă parte şi altă dată şi aici, desigur.
        Dar nu e numai pentru a găsi o confirmare. Cu observaţia colosală a lui Fran Lebowitz (documentarul lui Scorsese), ‘O carte nu e o oglindă, o carte e o fereastră’. Cititul întreprins pentru a te confirma, pentru a vedea şi la alţii defectele şi întâmplările tale (şi la G.L. am văzut lăudată viziunea asta, lectura ca oglindă şi alint tautologic, bleah, de neînţeles) e cititul frustratului, al meschinului, al minoratului care imploră mângâiere şi un dublu. E o neînţelegere totală.
        Lectura adevărată, mare, te scoate din tine.
 
 
 
 
–

~

        Se obiectează că e absurd să faci mare caz de moarte, de vreme ce ne întoarcem de fapt în neantul din care am venit, cel dinaintea naşterii (obiecţia lui Epicur).
       Argumentul e inept. Nu revenim în acelaşi neant. Una e ca un lucru să nu fie, alta e ca el să nu mai fie – pentru a marca un inevitabil ‘punct Godwin’: una e să nu se nască 6 milioane de evrei, alta e să fie omorâţi 6 milioane. Cele două neanturi nu mai sunt la fel, calitatea lor e diferită: non-fiinţă pe de o parte, dispariţie de fiinţă pe de alta. Anti-naştere aici, pro-moarte dincolo.
       Nu e nicio consolare să ni se repete, pedant, că, murind, revenim ‘acasă’, în neantul inaugural. E un alt neant acum. Nu revenim în nicio casă cunoscută.
 
 
 
 
–

~

       Mă gândeam acum că noi, generaţiile care au prins cât de puţin comunismul, n-avem ce face şi ar trebui să dispărem cât mai repede. Ştiu că e o teorie cam falsă să spui că există o tară de generaţie, dar de data asta chiar mi s-a părut că stă în picioare. Nu cred că ăia care au prins nazismul în Germania au mai fost cât de cât normali. Suntem taraţi grav de istorie sau de nu ştiu ce anume, şi lucrurile nu merg. Suntem ultimii tipi cu un discurs din ăla ‘moral’ în sensul cel mai groaznic. Noi nu avem firesc. Totul e interpretat în cheie ciudată şi răsucit, fraze, evenimente, avem în discurs etaje, straturi, niveluri de aluzie, totul groaznic de plicticos.
       Generaţiile care vin au firesc. Ştiu că sunt mimetice şi total americanizate în sens prost, blabla, dar au firesc. Dezinvoltură. Nouă nu ne iese uşor firescul, ba chiar nu ne iese deloc.
       Dar pe lângă moralină:
       Injuria. Avem injuria uşoară, calomnia nevrotică, tară evidentă de abuzaţi istoric, de umiliţi afolaţi.
       Arborescenţă în fraze. Insistenţa în discurs, tăierea firului în patru. La cei care scriu prost, uzul de adjective. Ba chiar mai multe unul după altul, în listă, simptom al unei gândiri goale, în care aluneci spre pamflet fiindcă lipseşte noutatea sau stilul. Apodicticul, decretele.
       Uşurinţa în ataşamente şi respingeri, şi rapide respingeri ale fostelor ataşamente – totul aşezat în echipe, buni şi răi, ai noştri-ai lor. Simplitatea dezarmantă de judecată, ca a unor copii. Glume de spital, gândire de spitalizaţi. Toate astea au rămas după 32 de ani, nu s-a cizelat nimic. Am fost în infern şi se vede.
       Cei din emigraţie la fel. Chiar şi azi recunoşti dintr-o mie un imigrant din Est, după atâtea decenii: se fotografiază cu mâncare. Cu feluri de mâncare în faţă, la restaurant sau cafenea. Venit dintr-o istorie de privaţiuni, în care mâncarea era simptom de abundenţă. Şi mai ales privirea aia de câine bătut, zâmbetul nesigur. Toate se văd din Lună.

       Cineva: ‘Încă îi mai confund pe Truman Capote şi Al Capone’.
 
 
 
 
–

~

        Oamenii au în optimism o înrădăcinare biologică foarte adâncă, care-i face incapabili să aprecieze calitatea vieţii. De la nabab la cerşetorul de la colţul străzii. O înclinaţie înnăscută spre optimism îi face să creadă că lucrurile în general vor deveni mai bune, îşi amintesc binele mai mult decât răul, sunt siguri că viitorul va fi mai bun decât de obicei este, fac judecăţi despre calitatea vieţii comparându-se cu alţi semeni şi îşi supraestimează situaţia. Ca într-o ‘schemă Ponzi’, aceşti oameni nu pot fi convinşi, câtă vreme li se pare că sunt în câştig. Judecata spontană a unui ins asupra calităţii propriei sale vieţi nu poate fi una sigură sau demnă de încredere, din pricina acestei părtiniri naturale, a acestui bias optimist. La asta se adaugă vulgata, sapienţialul public şi ‘psihologia’, care îi conving că optimismul e normalul iar adevărul e descurajare şi depresie (care-i împiedică să funcţioneze în societate), şi celelalte discipline normative care exilează adevărul existenţial cât mai departe, impunând minciuna frumoasă şi ignoranţa fericită ca normalitate funcţională.
       Aici soseşte, timid, literatura… În vârful picioarelor, cu masca pe figură ca un terorist, se apropie furtiv, îşi pune bomba şi o ia la fugă. Niciodată societatea nu va iubi literatura, artele, gândirea şi nu va şti ce să facă cu marginalitatea lor. Va prefera ‘ştiinţele umane’, care oferă o falsă subversiune de corectiv, perpetuând iluzia necesară. Scriitorul e celebrat, ca figură, pentru că spune ceea ce noi nu spunem, apoi marginalizat pentru că spune acel nespus care nu se spune. Atitudinea faţă de el e mereu ambivalentă. Nu cred că un scriitor poate fi ‘iubit’ cu adevărat, celebrat, laureat, şi de altfel recenta injoncţiune şi suprapunere istorică, în ultimele două secole, cu domeniul starletei e pe ducă. E ceva normal un scriitor bogat, dacă e citit, dar nu un scriitor premiat în exces. Dacă primeşte un premiu, merge să-l încaseze, mulţumeşte şi o ia la fugă, dispărând din nou câteva luni sau ani. Nu poate sta la o televiziune, să fie întrebat de zborul în cosmos şi soarta economiei. Va răspunde desigur, pentru că e politicos, dar ştiind bine că n-are ce căuta acolo. Un scriitor cu un şir de premii mai lung decât e cazul e suspect şi pentru el însuşi. Acel ‘şleau’ ciudat pe care intri în societatea de azi şi, cu câteva premii, începi să aluneci şi să pătrunzi pe liste, luându-le şi pe celelalte, bifând cu zecile, înlănţuind lansări, excursii sau conferinţe. El nu poate să nu se întrebe pentru ce naiba îl premiază societatea. Ce a făcut, altfel spus, într-atât de îngrozitor greşit, când lotul lui e singurătatea, jocul eschivei, penumbra, adevărul, tragedia intrinsecă, deplină.
 
 
 
 
–

~

        Principiul opoziţiei controlate. Dacă ai controlul asupra opoziţiei, controlezi democraţia. Nu un control asupra puterii, care e prezentul, statu quo-ul, ci asupra opoziţiei – viitorul, schimbarea, iluzia următoare. De aceea partidele de la putere se simt libere, iar cele din opoziţie în mod ciudat încorsetate. În opoziţie capeţi toate cearcănele, iar la putere zâmbeşti galeş, inconştient. La sfârşit un salt dialectic nu are loc, schimbarea reală nu vine şi unii seamănă cu alţii în atât de stranie măsură. Principiul opoziţiei controlate e fundamental din anii ’70-80, în societăţile noastre.
 
 
 
 
–

~

        Am observat cât e de greu să citeşti ceva ce nu-ţi convine. Un articol care vine împotriva tuturor convingerilor tale, şi trebuie să-l termini totuşi. La sfârşit, articolul e prost, autorul imbecil, stilul imposibil şi toate celelalte. Suntem învăţaţi să citim doar ce ne place, aşa a fost din copilăre cu literatura, să alegem ce avem chef din filme, spectacole etc., e ceva de neconceput să parcurgem o linie de raţionament în care nu credem. Ca şi cum am purta haine pe care nu le vrem, fistichii, dizgraţioase. Cu ce drept ni se cere asta. Cine s-a prins că oamenilor le place să stea în universul, în ‘bula’ proprie, să meargă pe străzile preferate de ei, şi că toate acele poveşti cu deschiderea sunt palavre şi că nu pot fi judecaţi pentru asta a dat lovitura.
 
 
 
 
–

~

        Obsesia absurdă de a nu fi avut un ‘proces’ al comunismului în Est, ilustrată mereu prin analogia fericită a Nürnberg-ului. Da, în Germania de după război i s-a intentat un proces nazismului. Dar nu de către germani. Oare poate să scape cuiva nuanţa aceasta, că a venit cineva din afară, de peste Ocean, să facă un proces? Cineva care e în boală nu poate să-şi judece boala. Şi în nicio ţară comunistă nu a fost un proces al comunismului. 40 de ţări erau comuniste în 1989 – 5 mai sunt încă astăzi, mai mult sau mai puţin. Nici măcar în una n-au venit ‘nişte străini’, americani de peste Ocean, după o Debarcare sângeroasă pe o plajă Omaha, să facă ‘un Nürnberg’. Şi poate că nici americanii înşişi nu l-ar fi făcut, dacă n-ar fi sperat că e o metodă bună de ‘denazificare’, înspăimântaţi de nivelul de fanatizare războinică a germanului de rând. S-au gândit că printr-o ruşinare intensă, un shaming internaţional, cu săli de tribunal şi cu uniforme şi cu jurnale de ştiri, vor obţine ceva. Au obţinut, însă doar pe jumătate şi doar ca o victorie morală, relativă ca toate victoriile. Nu s-au mai înhămat la alta; niciun alt ‘Nürnberg’ n-a mai avut loc în Japonia sau în celelalte ţări eliberate.
       Nürnberg-urile nu se nasc, mai întâi, din interior, ca o dorinţă internă a naţiunilor de suferinţă, remuşcare şi purificare, cum se întâmplă cu conştiinţa religioasă a unui individ. E o concluzie psihologică la îndemână. Iar cea politică: Nürnberg-ul va rămâne un eveniment unic în istorie, oricâte războaie ar mai avea loc, un fel de stranietate de civilizaţie. Ai cucerit o ţară, ai învins acel popor; ce sens mai poate avea să îl judeci. E tautologic, căci ai câştigat deja. E ca şi cum ai aplica o pedeapsă dublă, ‘double jeopardy’, o absurditate juridică în care contravenientul e bătut de două ori, sau amendat de două ori, pentru acelaşi lucru. Invocarea moralistă a ‘unui Nürnberg’ a rămas probabil ca o naivitate de analiză politică şi morală. Întâi, nu aveam Străinul care să-l facă. Apoi, nu se repetă un hapax, un eveniment prin definiţie unic, cu o singură apariţie în istorie.
       Uneori mă gândesc că ar trebui să ne pară rău. Alteori, nu ştiu. Mă întreb dacă aş fi vrut să văd ‘un Nürnberg’ în România. Hm. Naziştii au avut un regim de 13 ani, s-au putut scutura; noi, unul de 43. Au fost două generaţii complet imersate. Maculate interior. Ar fi trebuit să fie judecător o a treia. Slabă ipoteză. Simt că cineva ar fi trebuit să plătească. Dar atunci, în clipele acelea din ’89. Probabil, cu o reacţie sângeroasă la adresa tuturor activiştilor, un fel de exemplaritate a răzbunării – dacă în fiecare orăşel şi oraş mare ar fi atârnat câte doi tipi, doar doi, la stâlpul infamiei, câteva zile, în centrul urbelor. Mulţi n-ar mai fi avut curajul să-şi arate faţa 10 ani (de altfel, destui fugiseră deja pe la ţară, erau siguri că urmează asta şi simţeau perfect că o merită). Acea exemplaritate sălbatică, dar reală, a istoriei. Am fi avut un alt demaraj? Nu ştiu. Şi s-a pierdut ocazia (cel mai ciudat slogan revoluţionar inventat vreodată a fost ‘Fără violenţă’, ceva cu totul uluitor, şi istoric cea mai stranie enigmă a timpului) iar o alta nu a mai apărut. (A fost acuzat V.T. pentru două cuvinte simple pomenite într-un raport livresc: ‘ilegitim şi criminal’. Te întrebi cum altfel s-ar fi putut numi cei 43 de ani, o plimbare de duminică.)
       Nürnberg a fost ceva unic. Ideea de ‘un Nürnberg’ e un tren care a plecat din gară.
       De altfel, nu există nicio gară şi niciun tren pe undeva.
 
 
 
 
–

~

        Documentarul despre Hemingway, recomandat de B.E. Ellis. Şase ore. Am înţeles mai bine Primul război. Cum câţiva din familia mea au fost la acel război, cum atmosfera se putea vedea din câteva scrisori trimise şi din povestiri, am crezut că întrezărisem câte ceva din aerul timpului. Dar nu. Carnagiul nu-l văzusem. Şocul acelor tineri făcuţi să vadă în ochi moartea, şi mai multe zile la rînd, şi de câteva ori pe zi. Pierderea simţului umanităţii, şi apoi a simţurilor. Şi chinul de a simula că eşti uman, seara, când scrii o scrisoare acasă, deşi în jur vezi doar noroaie şi sânge şi ştii că totul e pierdut sau nu prea mai are mult sens, dar tu nu poţi vorbi despre asta. H. a primit 220 de fragmente de şrapnel în picior, şi s-a considerat norocos, fiindcă în explozie unii au murit şi alţii şi-au pierdut picioarele. Iar asta era atmosfera zilnică. ‘Moartea e ceva foarte simplu. Am privit moartea şi, credeţi-mă, ştiu’, scria familiei. Luni de zile după întoarcerea din război a dormit cu lumina aprinsă. Apoi, toată viaţa, când era nevoit să doarmă singur aprindea lumina.
 
 
 
 
–

~

        ‘Optimiştii scriu prost’ (Valéry). E ceva adevărat aici (evident, şi Gide, şi Proust, şi Céline şi atâţia alţii au repetat-o etc.). Nu că ‘pesimiştii’ sau scepticii, ori stoicii şi cinicii şi nihiliştii favorabili dispariţiei speciei umane, şi dezabuzaţii şi indiferenţii etc. ar scrie automat bine. Dar optimiştii – da, scriu finalmente prost. Acea întorsătură finală a frazei, tonul însufleţitor către un bine ‘colectiv’, îmbrăţişarea în umanitate şi nuanţa de roz strică tot tabloul. Curios cum o viziune, o simplă viziune generală, poate să facă praf o proză, un stil, un ton, care sunt particularul. Ca şi când, cu o percepţie trandafirie, n-ai avea o voce bună şi n-ai mai putea cânta. Ce legătură? Şi totuşi se întâmplă exact asta…
 
 
 
 
–

~

       Hitchens e, cred, primul care observă că Bin Laden detesta, ca început al declinului, pierderea de către musulmani a Asediului Vienei, întâmplată la 1683, pe… 11 septembrie.
       (Şi Amis identificând un complex al naşterii: al 17-lea copil, cu 52 de fraţi. Nici mezin, nici primogenit, nici măcar cadetul. Din 53 de ‘prinţi’ saudiţi, să fii pe locul 17…)

       Nimeni nu-şi iubeşte idiomul propriu ca francezii. Daca faci o greşeală de limbă, poţi să te muţi din cartier. Ţi se iartă dacă eşti străin sau metec. Altfel, eşti doar un troglodit, oricâte probe de umanitate ai da, nu te uită 20 de ani. C. a întâlnit o portăreasă care citea dicţionarul Larousse… Nu se poate compara cu ce e altundeva pe lume. Cumplit de trişti de decăderea Franţei, pe care o recunosc numai în şoaptă, se agaţă de limbă cu un fanatism de colecţionar de timbre sau de coleoptere.
       Dacă ştii tu însuţi ce a fost Franţa, eşti mai copleşit decât ei.

       Bernadette Chirac: ‘Cei care ştiu nu vorbesc nimic, cei care vorbesc nu ştiu nimic’.

       Nu există lucru care să nu devină interesant, dacă îl priveşti suficient de multă vreme – verific observaţia lui Flaubert astăzi. Privind un obiect surprinzător de urât, o feronerie ciudată imitând viţa-de-vie, ceva inimaginabil ca varietate de oroare. După jumătate de ceas, trăgând din cigarillo, luând câte o înghiţitură de cafea şi privind cum se reflectă soarele în ciorchinii aurii, am început să-i găsesc calităţi, pe ici-pe colo, originalitate; am plecat, ca să n-o declar un obiect artistic.

       Momentul când îţi dai seama că toate acele cărţi şi obiecte de artă, şi acele întâlniri şi agape subtile nu au, de fapt, nimic să-ţi spună. Că nu există ceva ce se poate ‘afla’. Niciun gânditor, niciun scriitor pe care trebuie să-l ‘aştepţi’, pe lume, pentru că are ceva să-ţi spună. Absolut zero. Singur în faţa absolutului propriu.
       Un cutremur straniu.

 
 
 
 
–

~

        Argumentele lui Beccaria pentru dreptul de port armă (lansate din perspectiva unei filozofii a Luminilor):
       – e o garanţie a suveranităţii cetăţenilor. Delincvenţii sunt mai puţin înclinaţi să atace o casă potenţial înarmată; riscul e mare şi pentru laşi, şi pentru curajoşi.
       – interzicerea armelor nu-i afectează niciodată pe delincvenţi – care fac rost oricând de ele, în orice societate – ci totdeauna pe cetăţeni paşnici. Niciodată pe bogaţi şi elite – care le pot achiziţiona oricând -, totdeauna pe săraci şi supuşi. Ca şi vânătoarea, portul de armă era o determinare de status şi un drept de aristocraţi.
       – nu se interzice ceva doar pentru că e riscant (focul pentru că arde, apa pentru că te poţi îneca în ea). Da, armele sunt riscante, la răstimpuri debili mintal intră în licee americane şi trag. Nu e relevant pentru dimensiunea şi problema istorică.
       (Şi la Aristotel (Politica), Montesquieu, Locke, Tocqueville, Machiavelli etc., argumentul: portul armei e garant al libertăţii, ultim recurs, dar şi certitudine a unui regim liberal în cetatea aia: frica statului sau a tiranului de a porni împotriva unor cetăţeni înarmaţi la orice colţ de stradă. Nicio armată nu face asta etc. Argumentele cele mai simpatice – în registrul patetic şi lucid – au fost aduse la noi, cred, de Steinhardt.)
       Dar cel mai frapant e contrafactualul istoric. Dacă nu eşti sigur şi vrei, cu onestitate, să tranşezi. Din cauză că în America tema aparţine azi extremei drepte, se prelungeşte inexplicabil un malentendu: se crede că dreptul de a purta armă e un deziderat de dreapta, reacţionar sau conservator. Lucrul e comic. Cel mai uşor e să-l aperi dintr-o perspectivă de stânga. Într-adevăr, elitele şi stăpânii mijloacelor au totdeauna arme: în toate regimurile istorice, ei le deţineau sau purtau liber, iar insul comun era dezarmat prin normă. Asta îi şi face stăpâni: dreptul de moarte asupra celorlalţi. Revoluţia Franceză n-ar fi izbutit fără spargerea unui depozit de arme din apropiere, cu care s-a putut porni asupra Bastiliei. Invers, 1907, la noi, n-ar fi putut fi reprimat şi jacqueria ar fi poate o revoluţie, dacă ţăranii ar fi avut arme de foc în loc de topoare primitive (regimentele trimise au tras fără ripostă sau probleme, oamenii au fost împuşcaţi ca nişte iepuri, e ceea ce i-a îngrozit pe Caragiale şi pe ceilalţi. – Tot astfel, nişte ţărani înarmaţi ar fi primit subit delegaţii de negociatori…). Pentru a nu mai vorbi despre sclavia din America, perpetuată pentru că armele de foc au fost în tabăra dominanţilor. Să ne gândim la o populaţie de negri care ar fi avut arme… – sclavia mai ţinea şase luni. Primul lucru pe care l-a făcut Vichy-ul pro-nazist a fost să interzică prin decret deţinerea armelor de către evrei, sub pedeapsa cu moartea. (Marx: armele de foc şi muniţia au fost inventate ca monopol de către bogaţi şi puternici, sunt privilegiul de clasă al celor care pot omorî, polarizând social şi rasial. O populaţie dezarmată e masacrată fără milă etc.) Să ne gândim, apoi, la o percheziţie a naziştilor într-un imobil în care se ştia că toţi evreii erau înarmaţi… Ce au fost evreii din ghetoul Varşoviei până au primit arme; ce au fost după. România, dacă după ’45 s-ar fi ştiut că fiecare ins vizitat în toiul nopţii de Securitate are, absolut firesc, câteva arme în casă… Cum ar fi păşit în vârful picioarelor, cu bătăi discrete în uşă, cu rugăminţi.
       E aşa de evident, că trebuie să fii complet bornat ca să nu vezi că arma e garant de libertate politică şi enervează pe lume doar elitarul nemărturisit, bogatul, oligarhul, tiranul – crima de stat.
 
 
 
 
–

~

        Insulta nu e interesantă şi, dacă poţi, merită efortul să te abţii de la ea. Ceea ce face mai rău e că-ţi ascunde argumentul valid şi ţi-l compromite. Poţi înşira o demonstraţie imbatabilă, dacă la sfârşitul ei pui cea mai mică insultă, accent pamfletar sau familiaritate, ai îngropat-o pentru totdeauna. A, era prin urmare neserios… S-a terminat. (Singura care e îngăduită şi nu falsifică argumentul e ironia, dar trebuie să fie ceva absurd de voalat şi de aerian. Mai bine te abţii, dacă nu poţi lovi nota asta.)
       Tipi destul de subţiri care, spre bătrâneţe, au ajuns nimic. Totul din cauza insultei, o mlaştină.
       Ştiu cine e de vină: moralismul. Nenorocita de indignare. Asta îmi aminteşte fraza lui Nietzsche din Jenseits…, ‘Nimeni nu minte mai mult decât un om indignat’. E un fel de nebunie vâltoarea indignării, o pierdere a limitei în numele limitei. Când înfierezi o nedreptate derapezi aşa de mult, minţi atât de flagrant, în simbol sau în proporţii, că te înspăimânţi tu însuţi. Indignaţi care, cu ochii tulburi, sufocându-se în retorică, arătau mai rău decât monştrii pe care-i denunţau. De ce trebuie să faci rău în numele binelui, să minţi ca să spui adevărul mai înalt, să fii nedrept şi josnic şi fals în mijloace pentru a împlini scopul moral, e un mister pe lângă care Machiavelli a trecut înţelept. El a rămas, prudent, la grandiosul public, fără să ne lămurească deloc misterul privat. Fiindcă, dacă victima seamănă cu călăul, dacă ochii lor sunt la fel de injectaţi, şi dacă tot ce-i desparte e actul – josnicia comisă, omorul, genocidul -, nu te poţi împiedica să te gândeşti că distribuirea lor într-o tabără sau alta – tu în echipa Hitler, tu în echipa Gandhi – a ţinut de hazard.
       Doi fraţi copilăresc laolaltă, identici în toate, se iubesc, trec prin toate împreună, sunt la fel de buni şi ştiu la fel de multe şi profunde lucruri. La un moment al vieţii unul iese pe o uşă din faţă, altul pe uşa din dos – şi asta e tot.
 
 
 
 
–

~

       Sollers povestea deja că Sarkozy l-a chemat să-i dea nu ştiu ce decoraţie şi, în discurs, a ţinut nepărat să vorbească de Roland Barthes, pronunţat ‘bartès’. Sollers ar fi putut să plece lăsând decoraţia pe masă, dar avea destul umor. Lucrurile alunecaseră de mult, cu Berlusconi, Bush etc., clasa politică schimbase etajul peste tot, după Războiul rece. Atunci am avut ultimii politicieni de spiţă veche, cu un anume profil şi gravitate, iar după căderea a fost veselă, omogenă, generală.
 
 
 
 
–

~

       Ghilimelele sunt pe cale de dispariţie: fenomen de epocă. Nu e adevărat că explozia plagiatului în lume, uriaşă pe toate meridianele, e inexplicabilă. E un fel nou de a vedea lumea, după digitalizare, care exclude sau relativizează conştiinţa proprietăţii. Ceea ce îţi apare în faţă e minunat la prima citire. La a doua citire, devine al tău. De ce. Fenomen mai relevant decât pare.
       Îmi amintesc fraza lui I. Raţiu, emblematică – singurul lucru rămas din el – şi citată de nenumărate ori ca un soi de testament al înţelepciunii sale politice: ‘Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine’. Niciodată nu a spus că e a lui… Voltaire. Dacă o va fi spus la început, cu timpul n-a mai făcut-o. (Anglofonii îl cunosc citat de Evelyn Hall, ‘I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it’, din The friends of Voltaire, şi îndeobşte i-l atribuie ei.) Evident că ştia şi că la început, prin anii ’70-80, când milita în exilul românesc din Londra, trebuie s-o fi citat cu ghilimele. Cu timpul, ghilimelele pur şi simplu au căzut. Sunt absolut convins: i s-a părut că e a lui. Însuşirea, aproprierea e un proces normal al conştiinţei, doar că unul neverosimil accelerat azi. ‘Anormală’ e citarea. Recunoaşterea paternităţii copilului. Normal e să-l consideri copil din flori, al tuturor, iar ce e al tuturor poate fi adoptat, îi poţi da patronimul tău. Fie ţi se pare că e folclor, fie că spui un lucru din propria-ţi minte. Se întâmplă mai ales cu muzicienii, care se pomenesc că au ‘împrumutat’ o frază muzicală sau alta, auzită în metrou, fluierată de un ins pe stradă, şi după un timp o transpun într-un refren. Sunt uluiţi, odată puşi în faţa realităţii. Sincer ruşinaţi şi uluiţi. În universităţi, în Vest, e dezastru, fiecare mic eseu de temă de 4 pagini are câte ceva, profii sunt epuizaţi. Şi apoi sute de tipi pe care-i vezi, pretutindeni, citând senin lucruri ca şi când le-ar aparţine, idei sau mot-uri de duh care par din producţia personală şi sunt preluate apoi ca atare, rostogolindu-se în baruri şi pe internet şi în neant. (Bietul Nietzsche, cu ‘Tot ce nu te omoară…’.) Totuşi, lucrurile acelea, acele idei, au aparţinut foarte precis cuiva.
       A crede că la mijloc e un furt conştient e a nu înţelege epoca. Nu e adevărat că trăim o explozie a falsului conştient, cu mauvaise conscience. E mai degrabă un fenomen nou, atrofierea obiectivă a instinctului de proprietate în epoca digitală.
       Mă îndoiesc că se va termina aici etc.
 
 
 
 
–

~

        Obiecţia cuiva: nu poţi să admiri sinuciderea decât pentru că ai o proiecţie neutră. Dar dacă te gândeşti la cineva cu adevărat apropiat, la moartea căruia ai sângera, de pildă la sinuciderea copilului tău, n-ai mai spune asta. Nu ai mai spune că îi admiri pe sinucigaşi pozitivând actul ca atare. – E ceva adevărat aici. Mai întâi, durerea ar fi atât de mare, încât nu s-ar mai putea pozitiva nimic, o moarte ne aruncă pe toţi într-un fel de depresie obiectivă, luciditatea nu mai există, săptămâni, luni, ani, ceva s-a rupt definitiv…
       Desigur, dacă copilul ţi s-ar sinucide, să zicem, la 18 ani, într-o adolescenţă turbulentă, ai suferi pentru că n-a mai apucat să fie acel tată de 25. Ai deplânge virtualul, existenţa pe care nu a avut-o. L-ai plânge pe adultul de 40, pe bunicul de 65, pe insul împlinit care n-a mai apucat să fie. Dar nu l-ai putea plânge pe individul de 140 de ani, de pildă, nu i-aş putea plânge o proiecţie de vârstă imposibilă. Pentru că ceea ce fiecare genitor ştie neştiind e că propriul lui copil va muri. Că fiecărui copil căruia îi dă viaţă îi dă cu aceeaşi mână, şi în acelaşi timp, moarte. Îi dă un set de cărţi măsluite. Acea expresie a troglodiţilor, de obicei din rural, aruncată odraslelor, ‘Eu te-am făcut, eu te omor’, are inconştient şi un sens foarte precis, în adânc: eu oricum te-am omorât. Făcându-te, eu te omor oricum, îţi sunt şi genitor, şi asasin aruncându-te în existenţă limitată. Deci copilul tău va muri oricum şi va muri din cauza ta, într-un anume sens de mâna ta, tu fiind cauza primă, necesară, celelalte cauze fiind accidentul, faptul divers, relativul. Preferi să crezi că nu vei trăi să vezi tu însuţi când se va întâmpla asta, desigur, dar ştii că se va întâmpla asta şi că e ‘din cauza ta’: pentru că l-ai făcut, din exact motivul precis că l-ai făcut, îl omori. Povara remuşcării există deci deja, inconştient, în tine ca genitor. Tatăl, orice tată, îi dă în mână fiului un set de cărţi imposibile, cu care nu se poate juca.
       De altfel şi impresia generală e că se va termina radical prost. Viziunea religioasă – deocamdată tot ce-am putut înainta mai profund – se termină cu o Apocalipsă. Tot ce şi-a putut imagina umanitatea despre ea însăşi şi despre viitor e că se va termina prost. Nu bine, nu cu o plecare în Paradis, ci cu o distrugere cataclismică absolută a Pământului şi a vieţii, urmată de nu ştiu ce triaj contabil. Chiar şi ştiinţa o plagiază, proiectând un apocalips sau altul. Putea măcar ea să facă un efort, proiectând vreo viziune surâzătoare; dar ceva i-a interzis optimismul.
       Ştiam de la început, e limpede, că nu avem cărţi bune.
 
 
 
 
–

~

        Jaccard a venit la Paris, din Şviţera lui, să se sinucidă.

      Bunicul lui s-a sinucis la bătrâneţe. Tatăl de asemenea, în ziua când împlinea 80 de ani. În ultima carte, ieşită în urmă cu câteva săptămâni, Jaccard anunţa că asta e ‘ultima vară’ şi pentru el. ‘Bătrâneţea mă îngrozeşte. E rezervată laşilor. Se întâmplă să fiu unul dintre ei.’ S-a sinucis cu două zile înainte să împlinească el însuşi 80. (I-a scris un mail lui F.S.: ‘Eu am şters-o. Preia tu de aici’.) Într-atât îl interesase analiza în tinereţe, încât s-a hotărât să o confirme în datele bazale. (S-a dus odată să-l vadă pe Jung acasă, dar numai ca să-l întrebe de Freud…)
      Admiraţia mea pentru cei care s-au sinucis, aceeaşi din adolescenţă, imensă, intactă. Dispare însă, înregistrez mecanic, încă un tip care se plimba cu C. în jurul Luxembourg-ului, la 2 ale dimineţii, râzând împreună de toate.
 
 
 
 
–

~

        E posibil ca popoarele să-şi dorească propria dispariţie? E rezonabil să presupui că da şi că e vorba de o dorinţă cum nu se poate mai subtilă, calomniată pe nedrept, un amestec de oboseală şi nu ştiu ce anticipaţie înfrigurată. Romanii târzii puteau încă lupta împotriva barbarilor; or, ei i-au aşteptat. Nu e imposibil să ne gândim că voiau deja, în sinea lor, să devină, să fie altceva. E oricum mult prea simplă ideea că în decadenţă trebuie să vedem doar abandon şi suflu de moarte. Dimpotrivă, către sfârşit, e tentaţia irepresibilă de a trăda, de a te mixa cu altul, de a dărâma casa veche şi a ridica pe acelaşi topos iluzia nouă, de a se trăda pe sine, de a-şi schimba identitatea aşa cum unii îşi schimbă ţara sau sexul, făcând un pas mai departe… De ce li s-ar interzice popoarelor, în istorie, ceea ce obţin plenar indivizii.
       Franţa, de pildă, cred că îşi doreşte să moară. Chiar îşi doreşte, iar naţionaliştii n-au priceput nimic sau se prefac destul de bine. Franţa vrea să fie acel popor viitor, post-francez, nou, care să rezulte misterios din abandon şi mixitate identitară. E în punctul istoric precis în care vrea altceva, pentru că nu mai crede în ea şi s-a plictisit să mai încerce.
       (Cred că naţionaliştii insistă fiindcă ştiu că trădarea e în noi. Sunt acel rând doi de ofiţeri cu pistoale, din spatele liniei întâi a frontului, care, la un asalt, departe de a-şi îndrepta arma asupra inamicului, aşteaptă calm şi îi ţintesc pe ai lor, fiindcă au misiunea de a-i împuşca pe laşii care se întorc din drum. Cred că naţionaliştii şi reacţionarii simt, nelămurit, că acest morb al trădării e în noi şi că el ne tentează la răstimpuri.)
       Cred că americanii vor poporul post-american (elitele, e sigur, sunt trup şi suflet acolo de câteva decenii), francezii vor poporul post-francez – Zemmour et Co. încearcă probabil degeaba litania reconquistei, e ceva ce nu merge acolo -, germanii şi-i doresc pe post-germani. Europenii, poate, au început ca post-europeni deja întreaga aventură, de unde neînţelegerea. (Nu ştiu dacă românii şi-i doresc pe post-români. Nu mi se pare că, în Centrul Europei, abia dezmeticit, popoarele îşi doresc suficient să moară, subzistă inerţial un fel de derută a speranţei…)
       Nu e deloc adevărat că popoarele nu vor să moară, şi cred că trebuie să renunţăm sobru la premisa survivalistă în istorie. Acest soi de stadiu final, al post-sinelui, în dezvoltarea fiinţei istorice, în care un popor îşi ia dreptul de a face ultimul pas în promisiunea vidului, trebuie înregistrat ca Aufhebung secret, ca o treaptă dialectică necesară a devenirii, despre care se vorbeşte de rigoare în şoaptă, şi mai bine deloc, în manuale şi tratate specifice: brutal, dark, fiasco-ul ca promisiune a începutului.
       De decenii, e în realitate limpede, imense grupuri, foste popoare, nu mai privesc cu ochii mijiţi decât ante portas, iar asta trebuie să însemne ceva.
 
 
 
 
–

~

        X, despre cum citea generaţia părinţilor lui. În conversaţia curentă, vorbeai mereu despre un roman sau altul, iar în jurnalele intime achiziţionarea unei cărţi noi de la o librărie apare menţionată o dată la câteva pagini. La fel pentru generaţia sa. Continuă: ‘Cărţile erau telefoanele noastre mobile’…
       Un francez, zilele trecute: are, scriind, un sentiment de impostură de neînvins. Parcă ar fi pe lângă lume, paraşutat de undeva. Lumea ar lua-o într-o direcţie şi el în alta.
       Romanul, de la Cervantes, prezenta lumea altfel. Acum avem ideologia. Ideologia nu e numai un sistem de explicare a lumii, e o aşezare a ei în două tabere, alb-negru: stăpân-sclav, dominatori-dominaţi, trecut-viitor etc. Romanul e un sistem de complexificare a lumii, el spune: nu vă vindeţi iluzii. Sunteţi şi asta, şi cealaltă, şi victime şi călăi şi indiferenţi, încercaţi să fiţi lucizi, nu abandonaţi adevărul, coborâţi în voi înşivă, resimţiţi ruşine privindu-vă, râdeţi de voi, de simplism, de pretenţii, puneţi la îndoială lumea, nu uitaţi limitele existenţei şi tragicul, şi absurdul, şi şapa de plumb finală care constituie adevărul a tot.
       Dispare, poate, o anumită concepţie literară asupra lumii.
 
 
 
 
–

~

        Mic excurs pentru starea de lucruri.
       Cred că islamo-stângismul (joncţiunea islamo-stângistă), alianţa unei anume stângi cu islamul au fost teoretizate prima dată prin ’85 de Chris Harman, un troţkist sau post-troţkist englez – conducea o facţiune minusculă (după ruptura din Internaţionala a IV-a troţkiştii erau ei înşişi o facţiune minoră, deci nivelul era de la minuscul la microscopic). Într-un articol de 20 de pagini dezvoltat mai târziu (Profetul şi proletariatul), el afirmă că, parţial şi în anumite condiţii, comuniştii revoluţionari pot face alianţă cu islamul. Ideea era simplă. Clasa muncitoare a dezamăgit, s-a aliat cu capitalul, s-a îmburghezit cu proprietăţi, maşini şi vacanţe, a abandonat conştiinţa revoluţionară şi ideea revoluţiei – deci trebuie s-o părăsim şi să ne aliem acum cu musulmanii, care sunt noii proletari, pe care trebuie să-i încurajăm să distrugă Capitalul. Sunt obscurantişti religioşi, dar sunt şi proletari care nu se cunosc şi pe care trebuie să-i aducem la lumina adevărului etc.
       De unde, prin dialectică şi lungi convoluţii, iubirea de azi pentru imigrantul arabo-musulman etc., parţial în clasa politică şi total în clasa mediatică. Iubirea şi apărarea necondiţionată pot părea iraţionale (tipi care a doua zi după 11 septembrie se întrebau dacă Turnurile gemene nu erau totuşi un simbol cam arogant, care după atacurile de la Paris întrebau inocent dacă nu exagerăm cu libertatea presei etc.), e un întreg versant retoric coerent, sistematic şi inexplicabil în afara acestei poziţii. Uniunea sacră, obiectivă, dintre burghezi, bogaţi şi suprabogaţi – care iubesc imigrantul ca noul serv – şi aceşti islamo-stângişti e inexplicabilă altfel, în mod normal un comunist n-are ce discuta cu micul Soros şi organizaţiile lui, Buffet, astronautul Bezos etc., le scuipă în faţă. Alianţa e însă obiectivă, corespund şi scopul şi mijloacele, şi deci viabilă şi fluent funcţională. În mod normal, un socialist şi un bogat n-au ce să-şi spună, finalmente unul doreşte moartea celuilalt (bogatul, dacă e socialist, doreşte sinuciderea clasei sale). Ei nu pot avea, pe un platou de televiziune, acelaşi discurs şi interes istoric, e perfect absurd şi nu s-a petrecut niciodată în istorie, leul nu stă aşezat cu căpriorul alături pe aceeaşi pajişte. Ce vedem în mod curent, în toată media, e azi rezultatul acestei alianţe nepremeditate, obiective – bogaţi, mass-media, intellos -, omogene (rezumând: minoritarism, oligarhie – denunţarea democraţiei ca populism -, ecologism, globalism), refren comun azi oricărui intello, oricărut tip din Silicon Valley şi oricărui bogat moştenitor al unei familii, oameni care nu s-ar fi întâlnit nicicum, nicăieri. E parte din spiritul timpului, dă cultura dominantă, sens Gramsci, şi poartă 95% din discursul public. Luând jurnalele mari, orice revistă de azi tratând despre orice în câmpul ştiinţelor umane, redactorii recită de dimineaţă până seara un singur lucru şi au aceleaşi opinii cu cititorii de Forbes şi proprietarii de case din Monte Carlo, ceea ce, raţional, prin telos, praxis şi în afara alianţei obiective, ar fi fost o omogenitate inexplicabilă.
       Lucrurile astea sunt perfect minore în contextul impasului uman general, fiindcă suntem în pragul necunoscutului în atâtea privinţe şi loviturile vor veni, probabil, oblic şi misterios. E speranţa scepticilor, cel puţin, una pe termen lung. Pe termen lung, vorba lui Keynes, când vom fi cu toţii morţi.
 
 
 
 
–

~

        Observaţia lui George Steiner: Martin Amis e un mare talent care n-a devenit niciodată un mare scriitor.
       Remarca, crudă, e interesantă. Nu ştiu nici acum de ce un mare talent nu devine un mare scriitor, în ce constă acea treaptă subtilă, inaccesibilă, între cele două niveluri; de ce există sute de soprane uluitoare dar numai 2-3 ‘dive’ care domină totul în lume. Cred că moralina – pentru a vorbi ca Nietzsche – nu ajută defel, inhibă talentul, coboară o divă la o onestă soprană de coloratură. Amis are 72 şi a îmbătrânit brusc după moartea lui Hitchens, arată, se mişcă şi vorbeşte ca la 92; îşi adună greu gândurile, articulează molatic. Cât despre gânduri… Se grăbeşte să confirme, pe orice subiect, ideologia dominantă, cu un fel de teamă, iar lucrul îl face un pic de nerecunoscut.
       Problema e snobismul lui social. Amis a ajuns temător, e paralizat de opinia comună şi de cea intello, copleşit de toţi aceia care, în jur, fac opinia şi dau jaloanele. Asta-l împiedică să fie onest până la capăt cu lucrurile în care crede. Victimă a modelor – acum scrie nu ştiu ce roman postfeminist cu MeToo şi masculinitatea toxică etc., o calamitate -, şi în interviuri e tot mai timorat. Pe măsură ce îmbătrâneşte, baierele, curelele slăbesc. Instinctul acela autentic al scriitorului, acel ‘fuck it’ sublim şi definitiv pe care trebuie să-l adreseze lumii. Fiindcă nu e cabotinaj, e frică, realmente frică, de cineva sau de el însuşi. A luptat împotriva clişeelor de limbă şi a clacat plat în faţa celor ideologice, se pomeneşte vorbind uneori ca în NYTimes sau ca în paginile de societate din New Yorker.
       Gânditorii au avut mereu ambiţia secretă să ‘distrugă’ societatea. Nu să o salveze, ca în iluzia pioasă, fiindcă spiritul constructor nu e ideatic ci ingineresc, ceva meritoriu dar plicticos. Tabula rasa, şi pe urmă mai vedem. Ruptura e cu atât mai clară la scriitori: nu poţi fi de acord cu lumea şi totuşi să scrii – inaderenţa la lume e chiar motivul pentru care te-ai apucat… (Îmi amintesc îndemnul lui D.F. Wallace pentru un tip, în nu ştiu ce documentar biografic: ‘Fii bun. Pur şi simplu bun’, adică cel mai catastrofal sfat care i se poate da unui scriitor.) Să aderi la fluxul de opinie al vremii tale…, asta e ceva consternant. Şi nu pot să înţeleg cum anume i s-a putut întâmpla un asemenea lucru tocmai lui, un tip cu un remarcabil curaj întreaga viaţă. Timpuri ciudate. Într-o vreme constata că autorii se repetă după 70 şi nu mai reuşesc să scrie ceva cu adevărat solid, fie se menţin pe o platformă, fie descind, fără să mai ofere însă estetic surprize.
       Acel regim ‘taliban’ tocmai a creat în Afganistan un Minister al virtuţii şi al prohibiţiei viciului. L-ar putea interesa, preocupat cum e de ‘ştiri’.
       Pare tot mai sigur că morala e boala senilă a scriitorilor.
 
 
 
 
–

~

        Dacă supraviețuim, în 200 de ani nu cred că vom fi foarte ușor de recunoscut. Fizic. Ce ‘gen’ sau mutre vom avea, hm. Nu ştiu dacă vom avea un trup recognoscibil. Ne vom juca serios cu biologia şi genetica, nu există normativ moral sau Poliţie care să ţină limitele. N-are sens să ne vindem iluzii. Dacă nu ne omorâm până atunci, o să ne uităm în urmă la oamenii de azi ca la strămoşul pitic din muzeul de ştiinţe naturale.
       Tendinţă interesantă în ultima vreme: efasarea existenţialului:
       – ocultarea morţii
       – ocultarea bătrâneţii
       – dezgustul pentru tragedie. Groaza de ea.
       – dispariţia interesului pentru religios – edulcorat în succedanee post-New Age, apoi stins de-a binelea, realmente religiosul ca imperativ nu mai există.
       Temele par aproape obscene epocii. În film, în literatură etc., aproape au dispărut. Le poţi aborda, dar făcând un slalom fin printre ele. Viul, da. Viul muritor, nu.
       Avem poate sentimentul că ne ‘transformăm’. Pare ceva ca o intuiţie…
 
 
 
 
–

~

        Tendința naturală de a le atribui victimelor virtuți, altitudine, elevaţie morală, pentru că sunt victime, un piedestal moral subînţeles. Şi apoi – devin la fel de dezgustătoare ca noi… Lucrul care a fost pentru noi o descoperire uimitoare, năucitoare până la asfixie, în acești ani: după ce li se face dreptate, victimele nu devin bune și uită. Dimpotrivă, continuă, fac tapaj, discret, apoi tot mai grosier, montează o industrie a victimei, vor să dea jaloanele în social, se înscriu în conclavuri de judecători etc., nu se termină niciodată. Nu se termină niciodată nimic.
       Victimele sunt la fel de oribile ca noi. Şi asta e ceva sufleteşte groaznic.
 
 
 
 
–

~

        B.-H. Lévy: debaclul din Afganistan înseamnă declinul democraţiei liberale (‘Pentru noi bate clopotul la Kabul’). Nu ştiu dacă e aşa, dacă Occidentul însuşi e în cauză. Dar se poate simţi un aer general de umilire şi deziluzie. Îi înţeleg pe cei care ar vrea înarmarea nucleară a României, pe modelul Israelului, ca proiect secret pentru următorii ani. Mai multe ţări din Europa Centrală vor începe desigur să vorbească în şoaptă despre asta, economic se dezvoltă bine şi vor vrea să ajungă din urmă Vestul: câteva focoase, 2-3 submarine, toate lucruri fezabile cu asistenţă americană susţinută şi discretă (cum au făcut-o decenii, clandestin, israelienii). În Europa nu există decât o armată reală: cea a Franţei, cu arme nucleare, portavioane etc., restul sunt glume, contingente pentru paradă. Dacă Vestul mai poate spera, Centrul şi Estul sunt complet descoperite. Nu e neapărat un sentiment de deziluzie. Dar e acea senzaţie că într-o bună zi oamenii ăştia ar putea să obosească, ar putea să plece şi am putea fi lăsaţi singuri, în coasta rusă, ceea ce nu se mai poate întâmpla în istoria noastră. Sărmanii baltici, polonii etc. sunt în stupoare. O tristeţe, o derută interioară stranie, ca un presentiment rău, plutesc acum în centrul Europei, la toate aceste popoare invitate de curând în istorie. Simţim iarăşi acel fior rece, de sfârşit de an 1947 şi alergare după ultimele bilete de tren spre Occident: se poate întâmpla. Am recăzut în incertitudine istorică.
 
 
 
 
–

~

        Problema cu libertatea de expresie. Ca de obicei, e o problemă de circumstanţă şi una de fond. De circumstanţă: suntem în societăţi militantiste, puzderie de revendicări şi minorităţi etc.: cum una se înscăunează, după ce a fost împotriva tiraniei, devine imediat tiranică şi vrea să interzică restul; niciuna nu vine la putere şi spune: de acum voi fi tolerantă; să vedeţi cum ne vom deosebi de ceilalţi. Nu există deci îngeri, ‘naziştii’ şi ‘antinaziştii’ sunt perfect la unison în practica puterii, ceva uluitor şi destabilizant, un soi de pierdere a inocenţei pentru cineva onest care credea că unii sunt necesar mai buni. Problema de fond: există o neînţelegere cu privire la concept. Cum naiba ceva care are o valoare intrinsecă – libertatea de a vorbi – poate fi limitat. Ne-am pierdut oare minţile.
       La ce foloseşte o opinie. Evident pentru a fi discutată, o opinie nu e ceva făcut să fie călcat în picioare. O arunci în public, publicul o discută. Opinia nu e a ta, din momentul în care o expui, toate opiniile sunt prin natura lor publice, nu există opinii ‘private’ (acelea sunt gânduri, ceva ce n-a ajuns la expresie publică, mâzgălitura ta într-un jurnal), apologii modeste tip ‘E opinia mea’, ‘E doar ceea ce cred’ sunt contradictorii în termeni. Orice opinie se discută, aşadar. Chiar şi cele scandaloase, abjecţi sau naivi care spun că Holocaustul n-a existat, bizari care cred că femeia e inferioară şi trebuie să poarte pe cap un prezervativ, candizi convinşi că Pământul e plat. Chiar şi ei au aruncat opinia în public, ea e acolo. Şi trebuie să aibă, de partea cealaltă, preopinenţi care să zică: iată de ce ceea ce spui e nazist etc. Nu mai ai cum s-o opreşti, ca opinie, nu mai poţi trece ceea ce e public înapoi în sfera privată – cu o expresie americană curentă, nu mai poţi băga pasta de dinţi înapoi în tub. Opinia există deja prin sine acolo, e naturaliter publică. Ea nu mai e a cuiva – care poate fi pedepsit -, nu poţi amenda, nominal, ceva ce nu mai aparţine unuia. (‘Cu derbedeii nu stai de vorbă’, sfatul lui Noica, e igienă privată. Există ofensă privată, nu există ofensă publică – publicul e transgresiv.) Nu există interdicţie, cenzură, reprimare, ci de acum înainte numai dezbatere. E prea târziu. Trebuie să accepţi să-l întâlneşti pe diavol.
 
 
 
 
 
–

~

       Nu aveţi impresia, în general, că zeul nu răspunde la telefon? Dacă Isus a spus că vine (vremurile sunt aproape) şi 2000 de ani nu a venit, nu pare un indiciu al întreruperii convorbirii?
       Îi pot pune aceste întrebări unui credincios, dar n-o fac niciodată. Întâi, n-am ce să-i ofer în schimb, pentru cazul că l-aş convinge… E groaznic să-l laşi fără bastonul, fără ancora lui. Să convingi un om de o negaţie, de neant, de ceea ce nu există mi se pare cea mai crudă întreprindere; cu ce drept. ‘Agnosticismul’ e un chin privat. Şi în fond nimeni nu poate şti ci doar aproxima aici, materia nefiind una a cunoaşterii. Ca ateul – zeflemitor, pedagog, semiabil – n-o să fiu niciodată. – Dacă o să fiu, dacă pe la bătrâneţe devin asta, nu vreau să stau de vorbă cu mine. (Am crezut întotdeauna că un revolver, pus bine sub pernă…) Dumnezeu rămâne cea mai importantă problemă chiar dacă nu există.
 
 
 
 
–

~

        Ceea ce nu ne iartă femeile din perversiunea noastră sexuală e faptul că ele însele marşează la ea. Toate acele victime ‘Weinstein’ care n-au fost nici bătute, nici ameninţate, nici constrânse cu foametea şi pierderea fericirii, şi care, descriind minutele incriminate, intră într-un paralimbaj magic şi vorbesc de o ceaţă ciudată care li s-a lăsat pe ochi, de o paralizie sau siderare inexplicabilă, de un interval de minorat mintal subit în care nu puteau consimţi, un rapt în care erau acolo nefiind acolo, din care au ieşit după ce minutele în cauză s-au terminat…
 
 
 
 
–

~

        Vechii greci îi sacrificau pe urâţi. Cu perfectă brutalitate – în ritualul pharmakos, la Atena în festivalul anual Thargelia -, pentru a menţine binele comun. Mai întâi urâţii erau hrăniţi o vreme cu cele mai rafinate delicatese şi prăjituri, pe cheltuiala publică, apoi biciuiţi de mulţime cu vergi, pentru ritul de catarsis public; după caz, erau fie omorâţi cu pietre sau aruncaţi de pe o stâncă, fie cruţaţi şi alungaţi din oraş.
       Mă întreb dacă pentru a-i opri să se reproducă perpetuând urâţenia, sau fiindcă simpla lor vedere nu era fizic suportabilă, fiindcă urâtul trimite spontan la demonic.
 
 
 
 
–

~

        Cum să uiţi că, din avalanşa acestor romane care apar la început de toamnă, nu va mai rămâne niciunul ‘în viaţă’ în 6 luni.
 
 
 
 
 
–