~

•20 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Oraţia lui Dupanloup la moartea generalului Lamoricière: ‘Cine-i cel care, regretând războiul, nu admiră armata?’ etc.
       Detest războiul – în afara, să zicem, a celui imediat de apărare – şi nu admir deloc armata, dar pentru parade militare, nu-mi pot imagina de ce, sunt amator… În cele ale Franţei de 14 iulie, aştept să văd pasul molcom, ostentativ dezorganizat, al bătrânilor din Legiunea străină. Dar de oriunde-ar fi, dacă mă pot uita, o fac. Pentru tot spectacolul ăla de însăilare coregrafică, resimt nu ştiu ce duioşie şi emoţie inexplicabilă. (Imposibilitatea ordinii? Tipi care înfruntă absurd limita, lipsiţi de libertate? Defilarea tragicului, a morţii?…)
       C. povestea de un prieten din copilăria lui din Sibiu, antimilitarist din convingere şi detestând naţionalismul, care era nelipsit la defilări. Se înfiinţa cu hainele cele mai bune, în primele rânduri; din când în când îşi ştergea o lacrimă…
       Din stirpea ăluia mă trag şi eu.

       ● Simplificând la esenţă, liberalismul (economic) e regimul în care Piaţa face legea. Nimic mai mult. Ne putem închipui tot: spitale, învăţământ, ‘cetăţeni’ (termen egalitar) înlocuiţi tot mai mult cu ‘contribuabili’ (inegalitar), protecţia socială înlocuită cu discurs caritabil, ‘filantropie’ etc. Proiectul politic al liberalismului economic (nu cel politic al lui Locke & Co., aceea e o altă lume) e libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, fără nicio consideraţie pentru altceva – cultură specifică, clase, societate etc.
       Un pic de calm ar fi ideal; mai avem puţin şi vorbim ca-n editoriale de N.Y. Times
       Dintre cei care contestă dinăuntru Uniunea Europeană, ‘Bruxelles-ul’ etc., nu există nimeni care să conteste Europa, ideea de Europă unită, dumnezeule… Ci proiectul de Europă liberală, cel făcut în ultimele decenii de către bunii bancheri, pe un proiect de uniune vamală a cărbunelui şi oţelului. N-au fost 4-5 proiecte de Uniune Europeană, atunci, dintre care oamenii să aleagă entuziast. A fost un proiect finanţist unic şi au fost puşi să-l voteze în toate ţările pe rând, iar asta a fost tot.
       Va exista foarte probabil o nouă Europă unită. Un alt proiect de Uniune ivit în anii aceştia, nicidecum frământări ‘iliberale’, ‘naţionaliste’ etc. Poate că noua Uniune Europeană va fi una ‘a naţiunilor’, poate o federaţie, o confederaţie de tip helvetic, poate o republică, o monarhie sau un imperiu, un falanster transnaţional ori un avanpost globalist. Nimeni nu are habar, fiindcă nu determini o devenire. Dar se simte sfârşitul unei anume Europe liberale a bancherilor, acea primă etapă, a anilor inaugurali ’90, de Europă, care oferea aparenţa unei decizii libere discret ghidate de elită, de o avangardă leninistă luminată deţinătoare a fundamentelor, spre fericita alienare a popoarelor. E cam târziu. Ca orice proiect, Europa nu e un dat înţepenit – acesta sau niciun altul – ci o înlănţuire (agencement), un real morfologic cu structură înaintând în etape. Asişti la nişte ani care expiră. La popoare care spun, fără să ştie prea bine ce fac dar înaintând dialectic: vă mulţumim – preluăm noi de aici. Niciunul nu contestă ideea unei Europe unite, atracţia pentru ea e imensă; îi roagă doar pe funcţionarii cu mânecuţe – plini de merite reale – să coboare o treaptă, pentru a intra în Europa 2.0 şi etapele secvente.
       Altfel eşti în analogism simplist sau teorie expirată păcătuind prin metonimie.

       ● Lacan, convins că umorul e ceea ce distinge subiecţii normali de bolnavii mintal, fiindcă ne separă mai întâi de lumea animală etc., dar şi pentru că permite o distanţă sanitară faţă de sine şi de lucruri.
       Bineînțeles, n-avea niciun pic de umor și era un dezastru.

Reclame

~

•15 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Judecând la rece, Europa n-a fost lăsată niciodată să aibă un centru. De un secol, totul a fost o luptă între Vest şi Rusia, ca şi când între ele n-ar fi existat nimic, un imperiu cu valori europene, o cultură proprie, distinctă, incredibil de fecundă etc. A fost Vest sau Rest, cu neglijarea absolută a unui teritoriu fărâmiţat şi anexat cu plăcere de toţi, despre care suntem invitaţi să citim numai în Stefan Zweig.
       Ceea ce e văzut acum ca emergenţa ‘populismelor’ etc. e şi o miză istorică, o omogenitate geografică, un ‘numai puţin, existăm şi noi’ pe care culturi proiectate a fi perpetuu în adormire îl afirmă. Populismul, imigraţia etc. sunt pretexte, în realitate ne-am agăţa de orice pentru a ieşi din corset.
       (Sunt uluit că România nu e încă în Visegrád, ci în continuare nicăieri.)
       Vom auzi din ce în ce mai des de Europa Centrală.

       ● Fizician din pop-culture mort de curând, S. Hawking sugerează în nişte pagini de memorii că lucrul de care se teme e apariţia unei ‘rase de supraoameni’. În scurt, ca şi Houellebecq, ideea lui e că elitele nu vor rade de pe faţa pământului non-elitele – ca în fostul proiect eugenic nazist -, ci le vor păstra aservindu-le.
       Ipoteza lui: primii care-şi vor putea modifica ADN-ul vor fi fatal bogaţii, nimic de făcut. Până să se răspândească la nivelul insului generic, la ultimul sărac din India, tratamentele vor fi produs deja două rase sau subspecii. Banală chestiune de cronologie, într-o primă etapă – însă prima etapă poate fi singura. Cei care au jaloanele procesului vor dori să le menţină (memorie, inteligenţă crescută, rezistenţă la boli, longevitate) şi să ‘editeze’ ADN-ul progeniturii proprii. Inevitabil se vor naşte într-o primă etapă două tipuri de oameni, şi disimetria va conta. Nu va fi ca fosta disimetrie bogaţi-săraci, fiindcă avem acum un salt calitativ, o diferenţă de natură. ‘Odată ce asemenea supraoameni [îmbunătăţiţi] vor fi apărut, vor exista probleme politice semnificative pentru oamenii neîmbunătăţiţi, care nu vor putea să concureze. (…) Probabil aceştia se vor stinge, sau vor deveni neimportanţi. În schimb, va exista o rasă de oameni autoproiectaţi (self-designed) care se îmbunătăţesc la un nivel tot mai crescut.’ Proiecţia – undeva până la sfârşitul secolului, cel mai probabil mai devreme.
       E abilă mai ales observaţia că primele probleme ale ‘oamenilor neîmbunătăţiţi’ vor fi politice (nu de sănătate, emoţionale etc.). Li se va contesta, diminua sau relativiza votul, probabil prin trucul etern al reprezentativităţii (e.g. cea cenzitară din sec. XIX).
       Elita îşi aşterne patul politic, ca la sfârşitul unei după-amieze calme.

       ● V., tip de obicei cald şi ataşant: ‘Poezia ajută la…’.
       Uf. N-am mai citit.

~

•14 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Oamenii nu înţeleg niciodată lucrurile până când nu există un cuvânt pentru acel lucru. E nevoie totdeauna de o etichetă. Fără brevitatea de structură a unei clase de obiecte, care-ţi restrânge onest perimetrul cognitiv, realitatea apare fluidă, terifiantă.
       Fascism. Nazism. Comunism. Articulate clar, sub lumină, ne-am liniştit subit. Putem lupta acum împotriva lor. Semantica e nervul războiului. Putem desfăşura trupe pentru că vedem, ca de pe o înălţime a locului, configuraţia trupelor din faţă.
       Niciun inamic nu poate fi învins până când nu e numit. (De ce nu izbuteşti să învingi un inamic? Esenţial, pentru că nu l-ai numit bine, onest, exact, ai exagerat sau ai diminuat contururile.) – Invers, în Vechiul testament zeul nu e numit niciodată. Pronunţarea sau scrierea numelui său e un tabu primordial, fiindcă numind imanentizezi, figurezi, limitezi o arie esenţial infinită (zeul e tot, el nu poate fi ceva – nici ‘bun’ etc., nu suportă atribut, Dumnezeu e cel-despre-care-nu-se-poate-şti).
       Ceea ce numim, deci, prin cuvintele noastre e numai finit-Răul.
       Asta pentru a şti ce vorbim când articulăm ‘iubire’, ‘bunătate’ şi celelalte lucruri drăgălaşe.

       ● X – nu a mai spus un lucru real de 25 de ani.
       Ţi se strânge puţin inima.

       ● Trăncănitul competent despre ‘viaţă’. Aproape toţi inşii sunt gata să-ţi spună din ce e făcută. Stingerea, de la o vreme, a lui ‘Nu ştiu’.
       Rezerva, surâsul derutat, tăcerea – care existau totuşi, sau un fel de timiditate ca un trac de scenă – absolut pe fereastră.

~

•12 octombrie 2018 • 3 comentarii

       ● După improvizaţii exotice, platformele se reaşează, peste tot, ca acum 100 de ani: conservatori, liberali, socialişti. Suficient de curios.

       ● Pentru a înţelege Franţa, trebuie să vezi că e înainte de orice o naţiune literară. E cumplit ce face asta pentru orgoliu. Englezii pot invoca într-o înşiruire rapidă câteva figuri universale, Shakespeare, doi-trei încă. Luaţi repede, germanii contabilizează filozofi sistematici, jargonarzi, dar în literatură, dincolo de Goethe şi de alţi doi încă, mai nimic de greutate globală. Însă francezii au 25. Pur şi simplu uriaşi, Racine, Montaigne, Pascal, Voltaire, Rousseau etc., secol de secol se afirmă 7-8, figuri de anvergură colosală care influenţează universal.
       Istoria a reuşit o vreme să fie pandantul literaturii, însă foarte puţin. Erau la o înălţime unde concurau numai singurătatea vulturilor, pentru ca în nici 100 de ani să nu mai fie nimic. Cu un asemenea trecut, să contezi pe ‘locul 6’ ca anvergură… Franţa nu mai pune cu adevărat probleme, ea nu mai sperie pe nimeni… Fostul actor al lumii, bântuind pe scenă pentru a sufla replici şi a duce tava. Oraşele, muzee pentru hoarde de turişti în extaz asiatic, economia, dumping pentru imigraţii neoliberale, coeziunea societăţii, pulbere. Dacă reflectează onest la destinul ţării sale, un autohton se sufocă.
       Francezii îşi detestă politicienii mai ales pentru disimetria de prestigiu: n-au reuşit mai niciodată să ţină ţara la nivelul gloriei ei literare.

       ● Luchini: ‘Mă uit la televizor. Nu pot să nu mă uit la televizor. Nu poţi să stai numai cu Péguy şi cu Léon Bloy, ăştia-s tipi care se simţeau foarte, foarte rău, şi te fac şi pe tine să te simţi rău. Televizorul mă face un pic amorf. Şi fiind amorf, sunt şi mai nefericit, un pic aiurit, şi apoi îmi amintesc că am la îndemână antidepresive…’.

~

•10 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Tipi intraţi în coprolalie. Pe lângă care bizari preistorici precum C.V.T., monumente ale infantilităţii de judecată care umpluseră cu delir ordurier publicistica, ar părea azi angelici în chip absolut, prin comparaţie. Orice pagină din acea presă (Săptămâna, România Mare, Europa) iese mai bine în raport cu pagina aproape oricui de azi. Tipi mereu normali, prevenitori – brusc căzuţi în plonjeu vertical de pe ultima stâncă. Îţi spui, fie medicul mlpersonal le-a anunţat moartea în câteva luni, fie au petrecut stagii psihiatrice cu tratamente barbare teribile, fie o nenorocire cumplită s-a abătut asupra vieţilor lor… Azi, sărmana M.L. s-ar sinucide. Imediat – fotoliul din sufragerie, sertar, armă, zburat creierii. Cutia ei poştală blindată, întreţinând iluzii incredibile zeci de ani… E aiuritor.
       Cele 3 decenii postrevoluţionare, 1990-2020, trebuie reevaluate în bloc ca o antologie a artificialului, a Falsului pios. Fineţe, amenitate, distincţie etc. Totul a fost disimulare intimă (cea mai gravă între toate) şi make-believe, în Balcan.

       ● Scrisorile sângeroase către Zelda, pe care Scott nu le trimite totuşi niciodată. Ultima, de-o luciditate glacială. Ezită să o distrugă… Deja nu te mai iubeam când a trebuit să mă căsătoresc cu tine… te-am iubit din nou după ce ai născut copilul… apoi ai dispărut iar… mi-ai otrăvit viaţa… mi-ai fost povară financiară tot timpul, îmi eşti şi acum, nu mai pot vinde nuvele ca înainte, nu mi se plăteşte nici jumătate… sunt un autor perimat… nu te pot întreţine în ospiciul acela… prefer să aflu că fiica noastră a devenit prostituată, cel puţin aşa m-ar scuti de o cheltuială… regret totul, azi aş face totul altfel, mi-ai distrus viaţa… Scria până spre dimineaţă, se arunca epuizat pe pat şi lăsa epistola pe masă, fără să o trimită.
       Gatsby a fost răzbunarea lui pentru umilinţă. (Idioţia consensuală a criticii despre Gatsby revelând ‘visul american’, god…) Îi curgea oţet prin vine pentru acest amor în contrasens şi stins al tinereţii, care l-a umilit şi i-a distrus viaţa. Gatsby, carte scrisă în acuarelă, şarm şi linii fine, e numai tensiune neagră.

       ● Biografiile, imnuri ale mediocrităţii.
       Tot ce e excepţional trebuie explicat prin exotic sau patologie. Ăsta e contractul nescris între cititor şi tine. El a cumpărat cartea despre un destin excepţional, e-adevărat, dar ceea ce vrea de fapt să afle e că al său, propriu, e norma. Scrii despre Virginia Woolf ca să spui pe scurt că e nebună; despre Fitzgerald că e alcoolic, despre Freud că s-ar putea să se fi culcat cu cumnata. În general e vechea identificare din sec. XIX dintre geniu şi nebunie, împingerea excepţiei în universul bolii. Cititorul îţi va mulţumi pentru asta. Biografiile care nu găsesc rana, ‘fisura’ – sunt ratate.
       Stratul geologic al cititorilor îngroşând publicul târgurilor de gen, plătind preţul cărţii, extrăgând-o din raft şi mergînd cu ea eroic acasă pentru a afla ceea ce ştiu deja: că totul e în regulă. Un misterios contract care le alină existenţa serială.
       Producţiile în care şi autorul, şi cititorul roşesc.

~

•7 octombrie 2018 • Un comentariu

       ● Tropismul tribal al originii.
       D’où tu parles? Faimoasa injoncţiune marxistă din anii ’68: ‘De unde anume vorbeşti?’.
       Care ţi-e, cu alte cuvinte, originea, background-ul social? Dacă eşti burghez, se subînţelege că vei vorbi în favoarea lor. Cu tot firescul sau fără să-ţi dai seama. Dacă provii din cartierele sărace sau din rural, discursul tău se colorează în roşu. Nu tot timpul – uneori burghezul sau aristocratul erau ferm pentru proletar şi invers, iar primele clase sociale parvenite imită îndeobşte, în idealuri şi gusturi, fostul stăpân burghez. Dar în linii mari, somaţia ‘De unde vorbeşti?’ – care i se părea lui Foucault o întrebare poliţistă, un fel de ‘Prezintă-mi buletinul’ – stabilea o identificare destul de cinstită a zonei tale de interes intrinsec (naştere şi mediu social), şi nu dădea greş aproape niciodată. Ca un fel de GPS social, odată pus degetul pe punctul exact de pe hartă, puteai spune, după discursul pe care îl ţine, care e originea socială a unui ins, dar şi simetric, pornind de la obârşia lui, cam ce discurs îţi va livra cu predilecţie. E o busolă socială, un tropism într-atât de fatal, că e vulgar să insişti. L-am putea aplica şi azi cu dezolant succes.
       Câţi conservatori provin, astăzi, din alt mediu decât cel burghez-conservator, al părinţilor şi înaintaşilor lor? Câţi socialişti, pe de altă parte, sunt altceva decât proletari, subproletari sau rurali de familie? Câţi liberali nu-ţi exaltă meritele ‘liber-schimbismului’, pentru că familiile lor au avut, ‘în interbelic’, câte o prăvălioară în nu ştiu ce oraş? Câţi români sunt altceva decât lacrimogeni, în altă ţară? Câţi evrei nu-ţi exaltă coreligionarii, pozitivând sistematic tot ce are legătură cu ei? Câţi ‘rapperi’ (care şi aşa sunt xeroxul unui xerox, făpturi de circ abisal ridicole) care să-ţi glorifice altceva decât ‘cartierul’ lor slinos fermecător? Excepţiile – consternant de subţiri. Tropismul tribal al originii se păstrează în liniile mari, cu o consecvenţă enervantă.
       Dacă luăm azi numele notorii din Valahia şi de aiurea – cam toate sunt, politic, prelungiri cuminţi ale propriilor origini. De unde provin – exact de acolo îţi vorbesc.
       ‘Demografia e destinul’, butada lui A. Comte – identitatea nu mai puţin. Scoţi cartea de identitate şi ştiu deja ce discurs o să-mi ţii, dezolat că o să nimeresc în 9 cazuri din 10.
       Toţi folosesc o salată de cuvinte, ca să revină la ei înşişi.
       Prefer un anti-comunitarism feroce. Homosexuali dezgustaţi de comunitatea lor, care să declare că nu vor niciun drept care e impoziţie şi comisariat ideologic. Religioşi, pe de altă parte, sastisiţi de agresivitatea şi îngustimea tribului, care să militeze pentru egalităţi societale absolute. Un nefumător care să apere fumatul. Orice.
       Previzibilitatea e plictisitoare, dar cea socială te dărâmă pe picioare. Orice, numai nu ce sunteţi. Rareori există ceva mai debil.

       ● Două lucruri care, acceptate, sunt proba că nu mai există oameni liberi: salariatul şi ambuteiajele… Ideea că eşti sclav cu soldă lunară, şi că aştepţi în turmă ore pe o autostradă pentru a te mişca 6 metri – sunt proba că s-a terminat şi năclăim fericit în subumanitate.

       ● După ce Ricoeur e stâlp al gândirii, afli – apud O. – că Emm. Macron are o teză în Machiavelli.
       Când e ca Franţa să aibă noroc, Franţa are noroc.

~

•2 octombrie 2018 • Un comentariu

years

       ● Răsfoit azi scrisori mai vechi din familie, scanat câteva. Melancolie…
       Secvenţa obsesivă de sfârşit, 1900 până-n 1916, pomenită atât (St. Zweig, J. Roth, alţii). Voiam să înţeleg – ştiau sau nu oamenii aceia că se prăbuşeşte o lume? Nu-i alerta nimic? N-aveau vreun semn că imperiul ajunge în numai câţiva ani pulbere? Şi a fost mai rău decât credeam.
       Inconştienţa tuturor era senină. N-am găsit un semn în toată corespondenţa, vreo temere, o strângere de inimă cu privire la situaţia generală. Imperiul austro-ungar, cu 14 naţiuni, 54 de milioane de oameni, o limbă în administraţie şi alte câteva uzuale, a fost un fel de Uniune Europeană în mic. Mi-e limpede acum că dacă se destramă mâine Europa, în forma ei actuală cel puţin, nu ne vom da deloc seama. Orice alertă istorică pare să fie inutilă. Acum ştiu. Va veni cineva, o va trage de sub noi ca pe un covor şi nu vom simţi nimic.

       ● Attali, aproape inventatorul globalismului recent, după ce ne-a spus până acum doi ani că o naţiune este un hotel – luând expresia fără copyright de la Houellebecq -, că naţiunile sunt pierdute şi că trebuie să cântăm de-acum înainte un imn hiperclasei plutocrate cu domiciliul în aeroporturi, şi omului nomad contra sedentarului, are acum o altă părere. Contrară.
       După Trump, Brexit, Italia etc., naţiunile par stihii inconturnabile. N-ar trebui să le blamăm, ci să luăm naţiunea din braţele naţionaliştilor. Naţiunea trebuie rearticulată pe globalism. De altfel, să-i recunoaştem nişte merite, naţiunea nu e doar ‘război’. Fără ea n-am avea totuşi cultură, limbă, educaţie, sănătate, drepturile omului etc., acestea nu le apără o putere globală sau un decret divin ci, concret, tot o naţiune, legile ei. La fel, niciun drept pentru minorităţi dacă nu există naţiune, care oferă cadrul constrângerii normative. Ca să elimini o încălcare flagrantă a drepturilor omului într-o parte de lume sau alta, nu poţi expedia acolo ‘căşti albastre’ sterile, trimiţi tot o armată, care e naţională. Deci naţiunea e totuşi permeabilă progresului, ba chiar cadrul său necesar după 1789, am greşit când o numeam altfel etc.
       E nevoie deci de un nou naţionalism – unul fără naţionalişti, rămânând naţionalism totuşi, dar în cadrul… globalist. Ideea ar fi convertirea naţiunilor într-un fel de gubernii ruseşti: ele se pot amăgi în continuare că ar fi naţionale, agitând steaguri, steme şi festivaluri de folclor, dar trebuie să fie devoluţii timide ale deciziei central-globaliste, un pătrat în colţuri rotunde, ceva limpede cristal. Conceptul său: pentru a lupta contra naţional-populismului, să lansăm ‘naţional-globalismul’. (Sesiune a unei conferinţe, ‘Vers un choc des nationalismes?’.)
       Asta după ce a scris 10 cărţi şi 20 de ani despre globalismul viitorului, guvern global, monedă globală etc. Şi nu ca naiv, are vreo 180 de ani…
       Piruetele apostatice, a sign of what.

       ● Refrenul reacţionarului: ‘Era mai bine înainte’ etc.
       Dar nu e întru totul absurd. Întotdeauna 50% dintre lucruri se făceau – sau erau – mai bune înainte şi celelalte 50% se fac sau sunt mai bune azi. În absolut tot observi echilibrul necesar dintre nou şi revolut, fiindcă unul creşte din celălalt. Vechiul e în continuare parte din nou în măsura în care a fost depăşit. E adesea un lucru pe care trebuie să ni-l repetăm, fiindcă nu înţelegem că vechiul e parte din nou. Şi reacţionarul şi progresistul au dreptate să râdă unul de celălalt, dacă au în vedere celelalte 50%, străine. Dar în fapt, se poate să ai dreptate şi să te înşeli în acelaşi timp când eşti în loturile cantitative. Totul poate fi colosal şi nul, simultan. Trecutul şi prezentul sunt cumuluri cantitative – numai posibilul, viitor, imaginar, vis, poem, delir, e calitativ.
       Ca atare toţi au ‘dreptate’, lucru perfect irelevant, fiindcă viitorul câştigă întotdeauna. Nu are niciun sens să cercetezi, dacă eşti conştient, e pierdere de vreme.
       Nu poţi discuta cu naivitatea abisală a celor pentru care lumea se confundă cu Jocurile olimpice ale moralei. Ideea că oamenii sunt nişte ectoplasme dirijate de tirani răi etc.
       Nici acum nu ştiu cu adevărat dacă par a nu înţelege sau se prefac fiindcă n-au în fond încotro. Numai morala ne-a rămas, micul nostru joc, vrei să ne iei şi asta? Lasă-ne să credem că suntem în tribune şi că există un meci.
       Nicio importanţă într-adevăr.