~

•11 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Se spune: aproape toţi rezistenţii francezi de la începuturi erau de extremă dreaptă. Dacă erai la Londra cu de Gaulle, erai de extremă dreaptă, Action française etc., cel puţin la debutul Rezistenţei. Okay, să admitem. De altfel, prin fire, tipii de extremă dreaptă se aprind mai uşor, sunt mai impulsivi, unuia de stânga – pacifist etc. – îi ia mai mult să pună mâna pe armă şi să o fixeze în pieptul unui neamţ.
       Dar uităm marea figură a stângii în Rezistenţă, şi vom ajunge să scriem o istorie de revizionişti, în scurtă vreme. Mai întâi rezistenţii de extremă dreapta au fost ocultaţi – o jumătate de secol. Prea bine. Acum însă se vorbeşte numai despre ei, ca şi când stânga n-ar fi luat arma în mână. Germanii torturau şi apoi te executau, nu era o glumă. În ’40 Franţa a fost strivită. Strivită ca niciodată în istoria ei, această Franţă glorioasă a lui Napoleon care cucerise Europa prin arme şi definitiv prin spirit. A fost tăiată în două. Oamenii erau pe drumuri, convoaie întregi ale dezolării. Exista ideea ca Franţa să dispară cu totul, ca stat. A fost învinsă, umilită ca niciodată în o mie de ani. Contează cine a sărit atunci să apere ceea ce aproape că nu mai respira.
       Acest efect de pendul în judecarea istoriei e absurd, e perpetuarea revizionismului. Orice victimă a istoriei ai fi, nu ai decât să aştepţi suficientă vreme şi timpul tău va veni. Cei despre care s-a vorbit de rău vor fi, în cele din urmă, vorbiţi de bine, şi invers. E totuşi vag absurd, istoria nu e o aşteptare până ce cade bila pe numărul câştigător al ruletei, o aşteptare comodă în fotoliu să ţi se dea dreptate. Există mode, la istorici. Există ideologii dominante. La 30 de ani odată iese o nouă modă, o nouă doxa, şi istoricii scriu după ea. Dar, una peste alta, un adevăr obiectiv şi factual de tipul doi ori doi fac patru există de asemenea.

       ● ‘Ai lăsat o lume mai bună decât ai găsit-o?’
       Platitudinea asta de pop culture, zilele trecute. Pentru ce aş lăsa-o mai bună, în vederea a ce? Orice optimism presupune un ideal constructiv. Cum e posibil să vedem tot, în afara a ceea ce e sub nasul nostru: nonsensul generalizat, enorm cât catapeteasma lumii.

       ● E incredibil nivelul la care se înşeală oamenii asupra lor înşişi. Tipi internabili se cred echilibraţi etc. La ce bun cărţile, experienţa etc., dacă suntem orbiţi într-un asemenea grad?

Reclame

~

•5 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Tip, în conversaţie: Dacă colonizarea franceză a fost aşa de atroce cum o portretizaţi în cartea dvs., cum se face că atâţia africani nu vor decât să vină în Franţa?
       Explozie de proteste, bine dar Franţa ne-a spălat creierele făcându-ne să credem numai în valorile ei, să-i cunoaştem limba, unde altundeva aţi fi vrut să meargă africanii?
       Tipul, imperturbabil: Totuşi, nu s-au văzut comunişti care să vrea să se întoarcă în URSS, nici evrei care să-şi dorească să se întoarcă în al Treilea Reich.
       Linişte mormântală. Grea. Liniştea aceea când orice conversaţie încetează, fălcile se strâng, figurile se sufocă şi privirile sunt asasine, din cauza caracterului zdrobitor, de ghilotină, mai mult decât insuportabil al adevărului.

       ● Doar 3 milioane de români au fost în imperiu, dar nu l-au uitat niciodată. 450.000 au intrat în Primul război, crezând sincer că-l vor menţine.
       150.000 de români au murit atunci – morţi şi dispăruţi – pentru Austro-Ungaria, fără a-i socoti pe răniţi şi mutilaţi. O pierdere de 1 din 3. Ar fi putut dezerta către România – după 1916, au făcut-o abia câteva mii. Au luptat din convingere şi unii chiar înscriindu-se voluntari, regimente întregi, pentru o idee de lume şi civilizaţie.
       Soarele lor era Viena, era tipul de civilizaţie care le convenea, visau să ducă şi restul României acolo, într-o federaţie lărgită, în care românii să aibă un rol covârşitor. Aveau între 18 şi 42 de ani. Pentru a pierde totul.
       Pentru o idee de lume şi civilizaţie despre care n-avea să mai vorbească nimeni.

       ● Lucruri care ar trebui scoase în afara legii.
       – crocodili. Ecosistemul o să-şi revină sigur. E plastic şi proteic, când dispare o specie se înregistrează perturbări, după care sistemul se autoreglează. Putem renunţa liniştiţi la câteva, n-o să provocăm decât câteva infarcte de ecologişti, dar nimic altceva. Sunt pentru dispariţia crocodililor, total şi pentru totdeauna. Nu, nici în grădini zoologice, nici în bănci de ADN, nici în jucării de pluş şi logo-uri pe tricou: dispariţia de plano a speciei de pe faţa pământului, ca şi când nu ar fi existat vreodată.
       – ţânţari, muşte, gândaci, şobolani, şerpi, miriapozi. Da, lucrurile vor putrezi mai greu, şi în lipsa unor bătăi de aripă nu se va mai declanşa un uragan în partea cealaltă a lumii. Totuşi, insist.
       – remake-uri după filme. Toate. Un sfert din Hollywood va muri. Îşi revine.
       – anunţuri antifumat. Serios: destul. Un mic anunţ într-un colţ discret al pachetului ajunge. În general să zărim numele lui ar fi o idee bună.
       – conferinţe motivaţionale, traineri inspiraţionali. Nu inspiraţi pe nimeni, în afara unor varietăţi inedite de sinucidere. Toţi, în afara legii.
       – vintage. Un ‘vechi’ căutat, vopseaua vintage, obiectele noi şi scumpe ‘învechite’ cu o patină artificială. Serios, a fost obositor acum 10 ani.
       – minimalism de interior. Da, ai în living numai o canapea şi-o lampă longilină, aplecată ca un ghiocel subtil până în mijlocul camerei. Minunat. Un zbor pe fereastră e şi mai minunat, e ideal.
       – ‘rock’. S-a terminat la jumătatea anilor ’80. Cu totul. Nu, pornitul unei formaţii în garaj nu e ceva ‘rebel’, e conformism şi mimetism tâmp, de adolescent burghez îngălat, sunteţi copia unei copii a unei clone vintage. Nici nu vă gândiţi la vestă de piele cu schelet, tatuaj maori şi la motocicleta aia. Clovnul de circ dând ture pe bicicleta lui minusculă şi suflând în trompetă vă depăşeşte în gravitate şi coolness. Sunteţi odrasle de elită privilegiată şi nu sfidaţi establishment-ul: voi sunteţi establishment-ul. Încetaţi să maimuţăriţi; creaţi ceva nou.
       – ‘rap’. Imaginaţi-vă nişte tipi din cartierele negre ale Americii contemplându-vă strâmbăturile şi strigătele ‘yo’ de prin Balcan. Atât: privindu-vă. Varietatea de stupoare de pe feţele lor. Imaginaţi-vă nişte baschetbalişti negri din NBA jucând Ciuleandra, şi încă nu sunteţi pe aproape.
       – durere – cu tot cu valoarea ei de semnal. În afara legii.
       – boli. Toate, în afara legii. Cum faci una, ţi se livrează medicamente gratis, medicii sunt bătuţi la tălpi şi se presară sare.
       – ‘La mulţi ani’ cântat în aziluri de bătrâni. În afara legii, cu agravantă pentru cinism.
       – bărbaţi vopsiţi. Hm, uneori merge. Nu vreau să-l văd pe Petre Roman cu păr alb, arată ciudat pe cei care au constitutiv feţe de tineri. Să zicem apoi, Gregory Peck. Cary Grant, maximum. Dacă nu eşti unul dintre ei – în afara legii.
       – femei nevopsite. Şi dacă eşti bătrână şi franţuzoaică şi ducesă şi porţi un şirag de perle albe la baza gâtului trăgând dintr-un portţigaret lung, e spre groaznic.
       – sporturi de ‘adrenalină’. Nu sunt sporturi. Ce faceţi voi era menţionat înainte în Manualul de boli mintale şi diagnoză psihiatrică.
       – ziua de lucru de 8 ore. E un drept obţinut la sfârşitul sec. XIX, ratificat la începutul lui XX. Niciun progres de atunci? Nici în ore reduse, nici în zile mai puţine? E ca şi cum ai sărbători şi azi faptul că ai sărit 20 de cm la groapa cu nisip când erai mic. Aveai totuşi 2 ani.
       – tatuaje. Dacă nu eşti marinar, un fost deţinut, un membru în trupe speciale, trezindu-te după 3 zile de petrecere pe o stradă din Germania, acoperit în propria-ţi vomă, înconjurat de poliţişti care te întreabă dacă-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, nu. Dacă ai o căutătură rebelă după un ghişeu de funcţionar de bancă, nu.
       Oh boy, and don’t get me started.

~

•1 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Ceea ce nu se poate spune, încă, despre grupurile de rezistenţă din munţi este că, la un bilanţ final onest, ele nu au pus în pericol în niciun fel maşinăria comunistă. Îi eroizăm sub unghi moral, dar din păcate n-au periclitat regimul nici cât adierea unei pene, iar în final eficienţa lor va fi fost nulă.
       Aveau sens dacă blocau sau încetineau maşinăria. Partizanii sunt un grup practic, nu un contingent moral de îngeri. Sensul acţiunii directe e eficacitatea. Ei trebuie să fie eficienţi, ca la greci, sârbi, spanioli sau ca în Rezistenţa franceză, îţi trebuie rezultate. Nu faci un grup de rezistenţă ca să intri în manualele şcolare, ci ca să învingi concret inamicul. Au pus în pericol o mulţime de lume, au fost arestaţi mii de ţărani care lăsau un codru de pâine pe o buturugă ca să îi ajute, şi, la numărătoarea finală, în termeni de strictă eficienţă lucrul nu a folosit în cele din urmă la nimic: americanii nu au ‘venit’. (Mai ales ‘legionarii’ întreţinuseră mitul ăsta, încă din detenţia de la Buchenwald, al puterii străine pe care trebuie s-o aştepţi.) Bilanţ simbolic însemnat, bilanţ practic cu desăvârşire nul.
       Au fost un eşec. Dar asta nu se poate rosti. Suntem încă în etapa romantică a adevărului.

       ● Ar trebui reabilitată la noi ideea de ´sinecură´. E ceva incredibil de naiv, sinecura e necesară. Nu poţi pretinde că valorile (pentru a vorbi ca portăresele) ‘pleacă’, şi în acelaşi timp să desfiinţezi sinecura. Ai sinecura sau exilul, sinecura sau cerşetoria, trebuie să te hotărăşti de care parte a contradicţiei stai. Un artist nu e un ins practic, nu va câştiga niciodată nimic. Îi dai un ‘institut’, o fundaţie, o cameră cu două scaune şi o ştampilă, altfel el e pierdut, nu are nici bani şi nici timp să creeze ceva; 2% dintre scriitori trăiesc din ce vând. Cui altcuiva să dai, şefilor politici? Aş oferi o ‘sinecură’ tuturor celor plecaţi, dintre cei remarcabili, în speranţa absurdă că am aduce 10% dintre ei înapoi, către bătrâneţe, să improvizeze ceva. Şi Caragiale se plângea de asta, şi Eminescu.
       Ce idee. Nu voi putea uita niciodată ce i s-a făcut la noi lui H.R.P., un conservator dar un tip care n-a făcut absolut nimic rău, oricât ai căuta, şi care a dezvoltat singur nu ştiu ce reţea de inefabile, o arhitectură naivă tip Fundaţiile Carol. Dacă nu era generozitatea lui G.L. (necunoscută, bineînţeles), să-i ofere ceva, omul ăsta rămânea pur şi simplu în aer, nu avea o ‘situaţie’. Ar fi vândut cireşe în piaţă ca Arghezi. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată la unguri sau la alţii din vecinătate. Îmi amintesc ce i-a spus odată un ungur lui Cioran, după scandalul Vintilă Horia, întâlnindu-l pe stradă: ‘Noi nu i-am fi făcut niciodată aşa ceva unuia dintre ai noştri’. Lui C. îi venea să intre în pământ, fiindcă solidaritatea ungurilor în afară e într-adevăr extraordinară, se îmbrăţişează socialişti cu monarhişti. Şi nu e doar cazul aceluia. Batjocura care se face e în genere uimitoare, de parcă asemenea tipi ar creşte la valahi în grădina din spatele casei.

       ● Vremurile bune în care criminalii erau stupizi. Omorau pe cineva pentru a-i moşteni asigurarea, şi erau primii beneficiari ai poliţei…

~

•28 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

        ● Îmi amintesc că pe timpuri, în orașul meu, nu se făcea nicio îmbunătățire în câmpul de trafic până nu se ivea o tragedie. Murea cineva – și abia atunci apărea o forfotă de peisaj, polițiști trasau zebre, puneau semafoare, încadrau perimetrul. Problema le fusese familiară de mult, în colțul acela de stradă se tamponau mașini, erau loviți pietoni, se bloca totul – dar ceva, indolență, speranță derezonată, îi făcuse să amâne mereu, până la sosirea implacabilului.
        Moartea e un corectiv antropologic, și uneori mă întreb dacă nu e singurul. Fără catastrofă nu acționăm, nu cu adevărat. Probabil că în impasul ecologic nu ne vom mișca, nici în cel specist etc., până nu apare un ireparabil. Îmi amintesc un text al lui C., un capitol, Despre necesitatea catastrofei, care o chema pe cea finală.
        Nu avem clear cut, altminteri. Inoculați, infectați de speranță.

        ● Cineva observa la Fitzgerald o ‘tendință constitutivă spre tristețe’. Zelda, într-o scrisoare din 1931, după internare: ‘Nimic nu e trist la tine, afară de tristețea ta’.
        Tocmai nota melancolică l-a distins, ce ironie. Ea l-a făcut să iasă din rând. ‘Bine’ – erau în stare să scrie toți. ‘Tristețea’, descurajarea, adică luciditatea i-au dat acestui tip un stil, care înseamnă de fapt, în scriitură: un ton. Un anumit ton sau melodie subterană care poartă proza și pe care-l simți la lectură indiferent de tema aparentă. Există scriitori care îl au și scriitori dramatic privați de el. Până și la ironiști îl poți observa dacă ești atent, și la Mark Twain. E un fel de… descurajare, o distanță care se simte și care te face să spui: tipul ăsta scrie toate astea aici, povestea e minunată, foarte bine, dar simt că altceva îl tulbură. Sursa unei fragilități generale.

        ● Houellebecq (scoate o carte la începutul anului, ceva despre ruralitate, viața în zonele rurale ale Franței, cred) spune în discursul la premiul Spengler (!) că există, pentru el, două criterii pentru supraviețuirea unei civilizații. Le ia de la genetica populațiilor, cursul de biologie evoluționistă de la agronomie, și de la Comte: demografia și religia. Dacă vrei să afli cum merge un grup social, dacă o societate va ține și are viitor, nu trebuie să te uiți la economie etc., criterii accesorii, ci cum stă la cei doi parametri. Și e drept că, judecând după ei, Occidentul e în declin marcat și Spengler profet etc. Îi numește singurii doi parametri reali.
        Primul ar fi rezolvabil rapid, cu măsuri nataliste de tip pozitiv, subvenționarea, premierea nașterilor etc. (‘carne pe bani’, cum spunea Cioran), în realitate foarte eficiente, pe care fiecare stat le are în portofoliu fără nevoia de a apela la aberații regresive de tipul interdicției avortului. În câțiva ani redresezi natalitatea și ai creștere masivă, fără necesitatea importurilor de populație.
        Pentru al doilea, ideea lui e că nu trebuie exclusă complet o resuscitare internă a catolicismului. O compară cu decăderea islamului la sfârșitul sec. XIX odată cu a imperiului otoman, religie aproape disprețuită până și în țările arabe etc., considerată înapoiată și perdantă în lupta cu modernitatea. Pentru a face azi legea, în varianta ei cea mai regresivă, în toate acele țări. O religie poate deci trăi un reviriment și o reconquista internă oscilând la fel ca o economie. Nu e vorba de un declin linear, necesar, de tip morfologic ca al lui Spengler.
        Surpriza de a-l vedea pe H. ‘optimist’.
        După el, Zemmour se înșeală, nu e un ‘Suicid francez’ ci e vorba de un asasinat. Autoarea asasinatului e Europa – cea de acum, liberală. Ea a deschis porțile și a forțat imigrația ca să obțină dispariția prin edulcorare a culturii majoritare, pentru un mixtum compositum creând derută, subminare morală de sine în care numai un lucru merge ca pe roate: capitalul. Pentru liberali: dumping social, mână de lucru din nou ridicol de ieftină, spargerea achizițiilor sindicale – toate contractele de muncă distruse, decenii de luptă, kilometrajele la zero – și dispariția granițelor. În fine, paradisul liberal în care circulația mărfurilor nu mai e jenată de nimic: graniță, vamă, limbă, cultură, steag, specific local și celelalte lucruri ridicole. Cum Africa e net superioară la demografie (a trecut de la 100 de milioane în 1900 la 1,3 miliarde azi) și islamul perfect compatibil cu capitalul, Europa devenea un fel de teritoriu anexă de dezvoltare al lor, pentru saltul globalist. (Ceea ce printre altele însemna: distrugerea Israelului, înconjurat fără scăpare.) Europa liberală vrea deci nu să încurajeze suicidul, ci să ‘asasineze’ atent fiecare țară în parte, subminându-i specificul istoric, pentru o pastă generală compatibilă. ‘Sunt gata să votez pentru indiferent cine va propune ieșirea din NATO și din Uniunea Europeană’, îi spune unui reporter. E vorba desigur nu de suveranisme triste ca pe vremuri, ci de specificul teribil al Franței. Acum câțiva ani a făcut două ‘profeții’: că englezii vor ieși primii din uniune și că Europa se va destrăma repede apoi. E trist că a doua trenează…
        Condensat, sunt în fond 3 lucruri:
        – lumea occidentală se sinucide
        – ‘Europa a ales un mod de sinucidere deosebit: asasinarea națiunilor care o compun’ și apoi implozia
        – acestea sunt reversibile
        În fond e cineva născut în Franța (Réunion), care a trăit în Irlanda și Spania și merge des în Germania. A simțit că liberalii (în fine: neoliberalismul, liberalismul economic, nu e vorba de liberalismul clasic, teoretic) sunt pe cale să compromită total o idee înaltă, cea a Europei unite, a ‘Casei comune’ cu care se iluzionau în ’90 Gorbaciov și Kohl etc., transformând-o într-un teren de încercare liberal, într-un soi de gară. Nici vorbă de o Europă socială pe undeva. Bancherii și-au pus o monedă comună, reguli, au organizat-o ca pe o bancă, cu filiale, cu credite spre fiecare țară etc., singurul fel în care știau să organizeze ceva. Hybris-ul suprem a fost propunerea, de anul trecut, a unei Europe cu ‘mai multe viteze’, clasarea deschisă a țărilor după grosimea portofelului, insolență care a șocat cu adevărat și le-a dezvăluit statelor naive că fostul proiect umanist de uniune devenise unul liberal. Au urmat migrațiile transformate în ‘refugii’ de război etc. și lucrurile care făceau sistem. Nu li se putea cere mai mult acelor funcționari, mulți dintre ei foarte capabili. Acum, pentru noua etapă a unei Europe post-liberale, ești în fața necesității unui cap politic, a un principiu unificator de natura ideii. A unui ‘vis’, a exigenței unei iluzii funcționale.
        De negândit cum va arăta noua Europă. Dacă se deschid acum sertare în care există proiecte – sau improvizăm, împleticindu-ne.

~

•25 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Criticii despre The house that Jack built (2018) al lui von Trier: l-am pierdut de tot, nu mai ştiu cine e Trier, filmul e provocare de doi bani, psihanaliză de doi bani, abject, complezent în abjecţie, priveşte Răul ca o operă de artă, măcar dacă ar fi o noutate asta, şi măcar dacă ar fi undeva o poveste, regia e repetitivă, niciun punct de vedere, sfârşit caricatural (Verge e Virgiliu în Infern etc.) de o stupiditate consternantă, insuportabil, şi de ce niciun Jack nu construieşte nicio casă, tot ce pare să fi vrut filmul ăsta e să ne facă să vomităm pe genunchi.
       8 şanse din 10, e bun.

       ● Dacă ai puţină putere, tendinţa ta e să-ţi exagerezi puterea. Dacă ai multă, tendinţa e să ţi-o ascunzi. (E acelaşi raport compensator de substanţă ca la ‘tatuaje’ ori la popoarele cu vestimentaţie pestriţă, indieni etc., etalezi în afară ce lipseşte înăuntru.)
       Principala funcţie a puterii e să ascunzi puterea. Nu să o exerciţi ci să trăieşti din rezervă, ca acei fermieri care-şi făceau hambare imense, în vremuri bune, în aşteptarea încercărilor mai puţin faste ale naturii. Ştiau că poporul sărbătoreşte azi recolta abundentă, dar mâine, în secetă, se vor aduna cu torţe la uşa castelului. Principala funcţie a puterii e estomparea, anonimatul: îţi pui costume ieftine, semeni cu poporul, ascunzi ce ai în hambare şi ideea de hambar.
       La fel de evident în ce priveşte forţa literară sau a expresiei în artă. Nu trebuie să fii ermit ca Salinger, dar toţi cei care vorbesc sunt nuli. E chiar semnul lor. Oricine se pune pe sine în evidenţă în legătură cu ceva e de mâna a doua.

       ● Cultura scandalizării, moralistul oportun, cruciatul moral. Okay.
       Tu crezi că-i poţi convinge pentru că ai argumente mai bune. Ei cred că au câştigat deja, pentru că sunt de partea Binelui. Deci ei au o conversaţie teologică cu tine, iar tu una logică cu ei. Nicio şansă.

       Extraordinarul titlu ‘Așteptând o altă omenire’. Splendid, demn de Nabokov. Te gândeşti: urmează o combinaţie barocă Sloterdijk-Harari, ceva interesant, poate va fi un op care va rămâne.
       Şi apoi din dosarul de presă: ‘Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare să…’ etc., etc.
       Deci titlul ‘Către stele’ şi conţinutul ‘Cum să stăm pe Pământ’.
       …Iarăşi manual de moralină şi pedagogie şi obsesie şi bine-rău şi ochi daţi peste cap şi…, no, no, no…
       N-avem noroc. Nu avem, acest spaţiu e mort.

       Binele e mai degrabă bun, Răul e rău cu precădere… – ce nu înţeleg ei e că nu spun nimic, dar riguros nimic în afară de asta. Să-ţi tragi un glonte în cap, nu alta.
       Cultura scandalizării e ultimul refugiu al lipsei de creaţie. Şi nu e deloc amuzant, fiindcă cineva poate fi de talie reală, şi totuşi literalmente să nu mai aibă nimic altceva la îndemână, continuu şi perfect conştient de asta.
       Ce porcărie sinistră.

~

•20 octombrie 2018 • 2 comentarii

       ● Oraţia lui Dupanloup la moartea generalului Lamoricière: ‘Cine-i cel care, regretând războiul, nu admiră armata?’ etc.
       Detest războiul – în afara, să zicem, a celui imediat de apărare – şi nu admir deloc armata, dar pentru parade militare, nu-mi pot imagina de ce, sunt amator… În cele ale Franţei de 14 iulie, aştept să văd pasul molcom, ostentativ dezorganizat, al bătrânilor din Legiunea străină. Dar de oriunde-ar fi, dacă mă pot uita, o fac. Pentru tot spectacolul ăla de însăilare coregrafică, resimt nu ştiu ce duioşie şi emoţie inexplicabilă. (Imposibilitatea ordinii? Tipi care înfruntă absurd limita, lipsiţi de libertate? Defilarea tragicului, a morţii, la toate contingentele alea care mărşăluiesc spre neant?…)
       C. povestea de un prieten din copilăria lui din Sibiu, antimilitarist din convingere şi detestând naţionalismul, care era nelipsit la defilări. Se înfiinţa cu hainele cele mai bune, în primele rânduri; din când în când îşi ştergea o lacrimă…
       Din stirpea ăluia mă trag şi eu.

       ● Simplificând la esenţă, liberalismul (economic) e regimul în care Piaţa face legea. Nimic mai mult. Ne putem închipui tot înrâurit strict de profit: spitale, învăţământ, ‘cetăţeni’ (termen egalitar) înlocuiţi tot mai mult cu ‘contribuabili’ (inegalitar), protecţia socială înlocuită cu discurs caritabil, ‘filantropie’ etc. Proiectul politic al liberalismului economic (nu cel politic al lui Locke & Co., aceea e o altă lume) e libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, fără nicio consideraţie pentru altceva – cultură specifică, clase, societate etc.
       Un pic de calm ar fi ideal; mai avem puţin şi vorbim ca-n editoriale de N.Y. Times
       Dintre cei care contestă dinăuntru Uniunea Europeană, ‘Bruxelles-ul’ etc., nu există nimeni care să conteste Europa, ideea de Europă unită, dumnezeule… Ci proiectul de Europă liberală, cel făcut în ultimele decenii de către bunii bancheri, pe un proiect de uniune vamală a cărbunelui şi oţelului. N-au fost 4-5 proiecte de Uniune Europeană, atunci, dintre care oamenii să aleagă entuziast. A fost un proiect finanţist unic şi au fost puşi să-l voteze în toate ţările pe rând, iar asta a fost tot.
       Va exista foarte probabil o nouă Europă unită. Un alt proiect de Uniune ivit în anii aceştia, nicidecum frământări ‘iliberale’, ‘naţionaliste’ etc. Poate că noua Uniune Europeană va fi una ‘a naţiunilor’, poate o federaţie, o confederaţie de tip helvetic, poate o republică, o monarhie sau un imperiu, un falanster transnaţional ori un avanpost globalist. Nimeni nu are habar, fiindcă nu determini o devenire. Dar se simte sfârşitul unei anume Europe liberale a bancherilor, acea primă etapă, a anilor inaugurali ’90, de Europă, care oferea aparenţa unei decizii libere discret ghidate de elită, de o avangardă leninistă luminată deţinătoare a fundamentelor, spre fericita alienare a popoarelor. E cam târziu. Ca orice proiect, Europa nu e un dat înţepenit – acesta sau niciun altul – ci o înlănţuire (agencement), un real morfologic cu structură înaintând în etape. Asişti la nişte ani care expiră. La popoare care spun, fără să ştie prea bine ce fac dar înaintând dialectic: vă mulţumim – preluăm noi de aici. Niciunul nu contestă ideea unei Europe unite, atracţia pentru ea e imensă; îi roagă doar pe funcţionarii cu mânecuţe – plini de merite reale – să coboare o treaptă, pentru a intra în Europa 2.0 şi etapele secvente.
       Altfel eşti în analogism simplist sau teorie expirată păcătuind prin metonimie.

       ● Lacan, convins că umorul e ceea ce distinge subiecţii normali de bolnavii mintal, fiindcă ne separă mai întâi de lumea animală etc., dar şi pentru că permite o distanţă sanitară faţă de sine şi de lucruri.
       Bineînțeles, n-avea niciun pic de umor și era un dezastru.

~

•15 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Judecând la rece, Europa n-a fost lăsată niciodată să aibă un centru. De un secol, totul a fost o luptă între Vest şi Rusia, ca şi când între ele n-ar fi existat nimic, un imperiu cu valori europene, o cultură proprie, distinctă, incredibil de fecundă etc. A fost Vest sau Rest, cu neglijarea absolută a unui teritoriu fărâmiţat şi anexat cu plăcere de toţi, despre care suntem invitaţi să citim numai în Stefan Zweig.
       Ceea ce e văzut acum ca emergenţa ‘populismelor’ etc. e şi o miză istorică, o omogenitate geografică, un ‘numai puţin, existăm şi noi’ pe care culturi proiectate a fi perpetuu în adormire îl afirmă. Populismul, imigraţia etc. sunt pretexte, în realitate ne-am agăţa de orice pentru a ieşi din corset.
       (Sunt uluit că România nu e încă în Visegrád, ci în continuare nicăieri.)
       Vom auzi din ce în ce mai des de Europa Centrală.

       ● Fizician din pop-culture mort de curând, S. Hawking sugerează în nişte pagini de memorii că lucrul de care se teme e apariţia unei ‘rase de supraoameni’. În scurt, ca şi Houellebecq, ideea lui e că elitele nu vor rade de pe faţa pământului non-elitele – ca în fostul proiect eugenic nazist -, ci le vor păstra aservindu-le.
       Ipoteza lui: primii care-şi vor putea modifica ADN-ul vor fi fatal bogaţii, nimic de făcut. Până să se răspândească la nivelul insului generic, la ultimul sărac din India, tratamentele vor fi produs deja două rase sau subspecii. Banală chestiune de cronologie, într-o primă etapă – însă prima etapă poate fi singura. Cei care au jaloanele procesului vor dori să le menţină (memorie, inteligenţă crescută, rezistenţă la boli, longevitate) şi să ‘editeze’ ADN-ul progeniturii proprii. Inevitabil se vor naşte într-o primă etapă două tipuri de oameni, şi disimetria va conta. Nu va fi ca fosta disimetrie bogaţi-săraci, fiindcă avem acum un salt calitativ, o diferenţă de natură. ‘Odată ce asemenea supraoameni [îmbunătăţiţi] vor fi apărut, vor exista probleme politice semnificative pentru oamenii neîmbunătăţiţi, care nu vor putea să concureze. (…) Probabil aceştia se vor stinge, sau vor deveni neimportanţi. În schimb, va exista o rasă de oameni autoproiectaţi (self-designed) care se îmbunătăţesc la un nivel tot mai crescut.’ Proiecţia – undeva până la sfârşitul secolului, cel mai probabil mai devreme.
       E abilă mai ales observaţia că primele probleme ale ‘oamenilor neîmbunătăţiţi’ vor fi politice (nu de sănătate, emoţionale etc.). Li se va contesta, diminua sau relativiza votul, probabil prin trucul etern al reprezentativităţii (e.g. cea cenzitară din sec. XIX).
       Elita îşi aşterne patul politic, ca la sfârşitul unei după-amieze calme.

       ● V., tip de obicei cald şi ataşant: ‘Poezia ajută la…’.
       Uf. N-am mai citit.