~

•25 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Pot să admir, uneori cu pasiune, nu prea-mi plac cei care nu admiră, mi se par suspecţi spiritual. Totuşi, simţi imediat enorma perversitate şi falsitatea acestui viciu.

~

•22 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Terorismul islamic: 1263 de morţi în ultimele… 23 de zile.
        (Cred că A.P. voia să-i înveţe ceva despre Coran, nu mai ţin minte foarte bine totul.)
        Reacţia teologică improvizată e de obicei, universal, în linie:
        – 1, teroriştii nu sunt islamici adevăraţi, sunt invitaţi să treacă pe la noi pentru a le remite un certificat de autenticitate;
        – 2, dacă sunt musulmani totuşi, să citească mai bine Coranul; l-am citit noi şi găsim că e minunat, dacă e nevoie vă putem spune şi lucruri subtile despre mistica sufistă;
        – 3, dacă l-au citit şi îndemnurile la ucidere sunt acolo, toate, mari cât o zi de post, să citească şi versetele despre pace (în paralel? în ce fel i-ar ajuta în momentul uciderii? mister);
        – 4, dacă au citit versetele despre pace, dar apoi vin cele din perioada când Mahomed devine războinic, şi în tradiţia musulmană versetele mai recente trec în faţa celorlalte, deci Mahomedul războinic (care ucide, arde, violează) are prioritate în faţa Mahomedului pacifist, deci ‘Ucideţi evreii’ sau ‘infidelii unde-i găsiţi’ are preeminenţă teologică asupra apei de trandafiri ‘dacă cineva a ucis o persoană, e ca şi când ar fi ucis întreaga umanitate’ etc. – atunci urmează sistematic punctul 5, psihologic:
        – 5, ‘nu toţi musulmanii sunt la fel’. Argument disperat şi nul, căci nu toţi germanii erau la fel în timpul lui Hitler, ba chiar 80% nu se ocupau deloc de armată şi politică. Şi totuşi au susţinut tacit. 80% dintre inşii din orice religie şi din orice popor sunt pasivi şi nu participă la istorie, în niciun regim; trăiesc, fac copii, se bucură de apusuri de soare; asta nu scuză şi nu demonstrează nimic, are tot atâta valoare cât paralogisme de tipul ‘cunosc personal trei germani/musulmani buni, vă asigur că nu vor să omoare pe nimeni’ sau ‘oamenii se înţeleg între ei’.
        După obiecţia 5, care a fost psihologică – ieşită din argument, implora -, îndeobşte urmează tăcerea, un fel de nedumerire amestecată cu furie, sau prostraţia. Cum, islamul nu e oare religia aceea ‘la fel ca creştinismul’, doar că e cu 1400 de ani mai tânără? Dar auzim asta pretutindeni în doxa de comentariu a vremii. Religia creştină nu se compară? Nu am fost şi noi la fel de barbari? bine dar cruciadele, inchiziţia… Cum, nicio religie nu se compară cu islamul, prin cruzime de corpus intrinsec, expansionism, pedepsirea cu moartea a apostaziei, controlul femeii – care e juridic jumătate cât un bărbat -, jihad armat, reacţionarism, aberaţia ştiinţifică, sclavia, prozelitismul obligatoriu până când întreaga lume devine musulmană, ca prescripţie ultimă? Cum, va să zică de 1400 de ani, în istorie, oamenii aceştia ne atacă încontinuu, când au avut imperii şi când nu, în expansiune şi în declin, când am fost buni şi când răi, când am fost colonişti şi când nu, săraci sau bogaţi? Bine, şi ce-aţi vrea atunci, să le aruncăm bomba atomică? Doar să-i oprim peste tot, până îşi inventează o Reformă proprie şi un Iluminism, corectându-şi singuri corpusul, din exigenţă internă, incluzând ideea Celuilalt? un ‘Travel ban’ teologic, până la crearea condiţiilor de posibilitate ale dialogului?… – Stupoarea se instalează lent, ca o moliciune, e plăcută totuşi. La televizor, ştirile continuă, mereu aceleaşi. De 23 de zile. De oricâte zile. Scuzologii timizi ar scrie un eseu. Stiloul plin cu cerneală e strâns cu cele trei degete, cristic, hârtia aşteaptă în faţă, albă ca un reproş. Mai există şi tastatura computerului. E cald însă, urmează o vară, poate chiar 23 de zile de concediu.
        Negaţionismul istoric nu priveşte numai camerele de gazare, ci negarea generală a realului. E atât de curios că Occidentul a ajuns destul de repede aici. Ce mascăm intrând în faza negării, în basmul cu orientalismul şi ‘islamofobia’, pretinzând că masacrele au cauze sociale, economice, patologice (‘descreieraţi’), derulând toată doxa negării? Ce vrem să obţinem, să ne prezervăm banii, vacanţele, cursul de la universitate, canapeaua din sufragerie, serialul de sâmbătă? Să mai amânăm puţin?
        Vine un timp, e al tău, şi apoi timpul acela pleacă forever; asta e de obicei tot.

~

•20 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Nu reuşesc să respect:
        – sportivii, de oricât de înalt nivel, ca pe nişte reali atleţi, ‘campioni’ sau eroi etc., cum îi considera de pildă lumea antică, greci, hitiţi, romani, englezii mai târziu etc. Nu văd în ce fel efortul fizic e respectabil, n-am reuşit niciodată să mă conving în mod serios de asta.
        – sportivii care urlă sau se bâţâie apoplectic la o victorie: tenismenii când fac un punct, scrimeurii când fac o tuşă etc., mi se pare o degradare a sportului în show business şi o degradare de sine a oricărui atlet care face mimetic asta. Victoria nu însemna umilirea adversarului care a pierdut, n-avea nicio legătură, o afirmai cu decenţă nu cu sfidare; celălalt e un alt tu însuţi. Erau deconectaţi de la comerţ şi show business, nu îi copiau codurile comunicaţionale. Nici gladiatorii romani nu urlau psihotic în faţa adversarului căzut, descriind piruete de gibon, stil Hollywood. Decenţa marilor campioni de box, ciclism etc. acum 30, 40, 100 de ani, când descoperi câte o filmare. Ridicau o mână în sus a victorie, îşi îmbrăţişau adversarul, urcau pe podium simplu, surâdeau timid copleşiţi de efort, în stil gentleman pur, cu totală decenţă, gratuitate, generozitate şi lipsă de vulgaritate. Nu dansau strigând ‘Suntem cei mai buni’, în linia semnal-reflex, stimul-răspuns a animalelor primitive preistorice, nu înţelegeau de ce te-ai acoperi de urâţenie când performezi un act eminamente decent.
        – tinerii pentru că sunt tineri; bătrânii pentru că ar fi bătrâni; cei de vârstă medie pentru că sunt la mijloc. Dintre toţi, bătrânii par totuşi cu o linie peste, graţie experienţei. Într-o conversaţie patinează greoi, dar sunt recipiente o idee mai pline.
        – meseria de actor; meseriile de ‘show business’, staruri de tele etc. Cel mai mare Hamlet, cea mai mare Antigonă n-au reuşit să sară un milimetru peste clovnul de circ – măcar vag amuzant şi uman, în ce-l priveşte. Individual, sunt un dezastru (Capote, care, de la Laurence Olivier în infra, i-a cunoscut chiar pe toţi: ‘Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai stupizi’).
        – jurnaliştii – cei de azi cel puţin. Pur şi simplu te pufneşte râsul. N-am reuşit niciodată.
        – meseriile de mentorat în genere, prof, pedagog etc. Nu pot să surâd în faţa niciunuia care crede că transmite altceva decât o dogmă de alienare specifică epocii lui, că e altceva decât un agent electoral. Tipi care afirmă sau pretind un soi de ‘respect’ comunitar sau o preeminenţă, deoarece cred în chip sincer că ajută, cizelează, iau natura şi o fac cultură, ridică un lemn murdar din noroi şi îl fac ‘mobilă de lux’ (Ţuţea) etc. E un fel de justiţie imanentă, sunt în genere meseriile de refugiu când trăieşti blestemul mediocrităţii. Mai degrabă un fel de milă, totuşi, ajungând la asta eşti oricum un tip mort, luminile s-au stins.
        – şefii politici europeni care, în momente de ceremonial, duc în stil american mâna la inimă, vrând să inaugureze un meci de Super Ball. La noi în această Europă se stă drepţi şi descoperit, simplu. Nu ştiu dacă au conştiinţa vulgarităţii şi urâţeniei lor. Mă întreb. Poate că ştiu dar nu mai pot nimic.
        – burghezul care nu mai ştie că e burghez şi crede că ‘creează locuri de muncă’ etc. E ceva de desen animat. A trecut cam un sfert de veac de când nu i se mai aminteşte, timid, că economic trăieşte, totuşi, din spolierea fiecăruia în parte de o mică sumă pentru a avea profit general, de la oameni care abia-şi reproduc forţa de muncă pentru a supravieţui, şi că rânjetul lui nu se justifică în sine prin nimic.
        – luxul obiectelor inerte. Nu e de dispreţuit, dar nici nu înseamnă ceva. Luxul sunt oamenii din jur. Dacă te afli într-un hotel de şapte (!) stele, luxul sunt oamenii cu care te găseşti acolo etc.
        – în general pe cei care cred că fac subversiune, fiind în realitate sclavi total şi prelungind inert discursul consensual.
        – epoca. Nu mai rea şi mai angoasantă decât altele, presupun. Totuşi, epoca.

~

•17 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

sans-toit        Sunt două case identice de acest fel în oraşul meu, la câţiva kilometri una de alta. Probabil construite prin 1920. Minuscule, interesante ca proiect, fără şarpantă arată ca nişte căsuţe umile cărora li s-a retezat acoperişul. Au probabil 3 sau 4 camere, suficient pentru o familie mică. Deasupra intrării pare să fie o terasă, tentantă pentru serile de vară; în spate, poate o grădină.
        Nu ştiu de ce mă impresionează când trec pe lângă ele, de ce mă intrigă, cu proiectul curios, cu modestia lor. Am nu ştiu ce tresărire privindu-le. Sunt cam triste. Niciodată n-am văzut pe cineva prin curte. Cine o fi locuit în ele, cum erau timpurile, ce dramă au adăpostit zidurile, erau fericiţi. Încerc să-mi închipui: 1920. Zgomot de trăsuri pe stradă, siluete. Etc. Reiau proiecţia nostalgică.

~

•17 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

roudinesco-freud        Sfârşit, tulburător, al unei cărţi altfel neaşteptat de slab scrise – fadoare stilistică, lipsă de pasiune în argumentaţie, inegală, evident făcută majoritar din cursuri şi fragmente lipite (a trebuit să o scrie repede după atacul Onfray & Co. şi tulburarea franceză din breaslă), traversată de racursiuri, bizarerii de judecată, fixaţii, contextualizări lungi, fandări apodictice lăsate fără argument, probă sau sursă, plină de ad hominem şi ad auctoritatem, uneori chiar de… simplism, dar în fine, nu lipsită de acel ataşament moral şi de pasiunea recunoştinţei care o fac un demers emoţionant şi un obiect cu sens.

        ‘Întârziam în faţa mausoleelor, statuilor şi criptelor în stil gotic, pline de plăci, de inscripţii, de urne, de obiecte diverse. Ştiam că, cu ceva vreme în urmă, în timpul nopţii de An Nou, nişte vandali spărseseră sticla în dosul căreia se afla cavitatea conţinând cenuşa lui Sigmund Freud şi a Marthei Bernays. Încercând fără îndoială să sustragă obiecte de valoare, hoţii spărseseră urna desprinzând-o din piciorul masiv de marmură, lăsându-l astfel pe vizitator în faţa spectacolului trist al unui monument decapitat. Cuprinşi de panică, au fugit fără să ia nimic.
        Privind locul acesta surpat, acoperit de ofrande şi de suveniruri, unde odihnesc, în cutiile mici, membri ai familiei Freud şi câţiva prieteni apropiaţi, şi ascultându-l pe Eric Willis, responsabilul crematoriului, cum îmi povesteşte lunga istorie a acestui savant venit să moară la Londra, nu m-am putut împiedica să mă gândesc că această profanare – sau mai degrabă această „decapitare” – semnifica de fapt că Freud, şaptezeci şi cinci de ani după moarte, deranja în continuare conştiinţa occidentală, cu miturile lui, cu dinastiile lui princiare, cu interpretarea viselor, cu poveştile lui despre hoardele sălbatice, cu mersul Gradivei, cu vulturul găsit în Leonardo, cu uciderea tatălui şi cu Moise rătăcindu-şi Tablele Legii.
        Mi-l imaginam fluturându-şi bastonul împotriva antisemiţilor, punându-şi cămaşa lui cea bună pentru a vizita Acropolele, descoperind Roma ca un amant copleşit de fericire, biciuindu-i pe imbecili, vorbind fără note în faţa americanilor uluiţi, domnind în camera lui imemorială înconjurat de obiecte, de chow chow-ii lui roşcaţi, de discipolii lui, de femeile lui, de pacienţii lui nebuni, aşteptându-l ferm pe Hitler fără să ajungă să-i pronunţe numele, şi îmi spun că, pentru multă vreme de acum încolo, el va rămâne marele gânditor din vremea sa şi din a noastră.’

~

•17 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Marc Bloch, până la urmă prins de Gestapo, torturat, pus în faţa plutonului de execuţie cu alţi vreo 30 din Rezistenţă, are alături un tânăr de 16 ani care începe să tremure: ‘O să doară’. Îl prinde de braţ, ‘Nu, micuţule, n-o să doară’, cade secerat.

~

•16 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Noţiunea de ‘crimă din ură’ (hate crime), de crimă ‘motivată de ură/bazată pe ură’ etc. e destul de absurdă. Pedepsit e actul crimei, nu motivaţia lui. Faptul că ataci pe cineva pentru că te-a enervat sau îl ataci fiindcă e homosexual sau negru etc., între cele două ar trebui să nu existe nicio diferenţă. În noţiunea de ‘crimă din ură’, importantă e crima. (Lasă că toate crimele sunt din ură, nu ucizi pe cineva pentru că îl mângâi foarte tare.) E ca şi când îi judeci şi îi pedepseşti acelui ins gândurile. Or, el are dreptul să gândească orice stupiditate despre semeni, despre orice, să fie înapoiat, bigot etc. În enunţul ‘crimă din ură’ crima e cea pedepsită de paragraful codului penal. Dacă ura e considerată o agravantă şi sporeşte în vreun fel pedeapsa, fie şi pentru o zi sau o singură oră, înseamnă că l-ai pedepsit pentru gândurile lui, ceea ce e barbar şi monstruos. Ai ucis un om spânzurându-l de ramura unui copac? ai ucis un negru linşându-l, ca-n execuţiile sinistre din anii 50 ale Ku Klux Klan-ului, strict pentru mobilul absurd că are o altă culoare a pielii? Pentru cele două, pedeapsa ar trebui să fie identică cu o precizie absolută – chiar dacă sufletul îţi strigă altceva. Altfel, eşti un stat-tutore şi vorbeşti cu subiecţii tăi minori, aşezaţi cu mâinile la spate în bănci, care învaţă răbdător cum să se comporte mulţumitor pentru o societate bună. Pe lângă că e absurdă logic, orice ‘crimă din ură’ e o noţiune incongruentă moral (nu statul ne-a ‘făcut’ pe noi ci noi pe el, e un gestionar contractual, altminteri umil, care nu mă mai învaţă nimic de la vârsta adultă, suprastructură de gestiune care îmi facilitează viaţa printr-un raport de consimţământ mutual).
        Orice sociolog (‘scuzologul’ de serviciu apărând în orice media, e desemnabil ca ins paradigmatic) sau oengist cumsecade sau îndrăgostit de neo-disciplinele cu ‘studies’ la urmă, care îţi spune altceva e înamorat, în secret, de o societate oligarhică sau aristocrată. Nu ţi-o va spune, cel mai adesea nu şi-o va mărturisi lui însuşi, pentru că nu şi-a lămurit singur raportul cu zona, social nu o articulează in the open, dar lucrul pentru care militează el onest e o societate în care pedagogia existenţei continuă indefinit dinspre stat, un fel de expertocraţie în care cei buni, fatal puţini, îţi indică cu infinită delicateţe maternă ce este bun în viaţă, pentru convieţuirea mulţumitoare a societăţilor. Nu sunt democraţi – şi de altfel în primul disputatio în particular ţi-o pot devoala prompt (mai întâi emit dubii intello generale despre democraţie, apoi, încurajaţi de o cafea, de o ţigară de foi, merg full circle).
        Ne crezuserăm vaccinaţi de comunism. Lucrul e mai degrabă fascinant. Or, ce sperau în secret aceşti oameni, tot timpul cât visau la vitrinele pline şi luminate ale Vestului, fusese nu democraţia, ci societatea condusă de oamenii buni.