~

•19 iunie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Onfray: ‘Omul alb va fi o chestie veche, depăşită, şi basta. (…) Demografia face legea şi, într-adevăr, miliardele de chinezi nu sunt contrabalansaţi de numai câteva milioane de europeni… Civilizaţiile, când sunt puternice, sunt brutale. Noi nu mai funcţionăm în brutalitate, şi cu atât mai bine’.
       Cioran pentru francezii din provincie, spre Nord, stânga.

       ● Moartea ultimei ‘lebede’ a lui Capote, Gloria V. Pentru a şterge povara de simplă moştenitoare a unei familii bogate, s-a încercat toată viaţa în arte, din păcate fără un talent. Profil de gâsculiţă, entuziasm perpetuu, genul acela stenic lângă care respiri. Capote a rănit-o destul de tare în Answered prayers, găsind-o, în mare, stupidă.
       Cea mai elegantă dintre ele, profil sufleteşte sublim, Babe Paley, realmente perfectă, s-a stins repede. Lee Radziwill şi Marella Agnelli, în februarie. În ordine inversă, a trăit cel mai mult…

       ● 45% dintre tinerii sub 35 ar vrea să aibă drept de vot doar cetăţenii cu un anume nivel de cunoaştere (în Franţa). Avatar inabil, deghizat, al vechiului sufragiu cenzitar, însă pe cumul pedagogic (un soi de sistem metric al cărţilor citite sau al informaţiilor procesate), tehnic o stupiditate comică, paralogism demontabil şi de un copil de 10 ani în stare să pună nişte întrebări, ideea e aceeaşi, oprirea săracilor de la vot. Totuşi, nu e mai puţin o noutate. Ni s-a spus mereu că dictaturile sunt produse de lideri, că sunt fenomene de hipertrofie individuală. Dacă n-ar fi fost cele 3 decenii de postcomunism, am fi putut crede. Hitler-stalinizam astfel judecata istorică, plină de Napoleoni ca aleile de azil psihiatric. Or, aceşti ani ne-au fost de ajuns ca să înţelegem – poporul, prin clasa lui ‘de mijloc’ mai ales, în deplină libertate, îşi imploră jugul. Trebuie să fi fost aşa întotdeauna. Nu există ‘Stalini’, nu există ‘Napoleoni’, revelaţie totuşi decisivă…
       Hipsterii sub-millennials sunt prima generaţie reacţionar-elitară, natural oligarhică – şi mândră de a fi. Relativizează libertatea de expresie (hate speech), apoi democraţia. (Aceasta, oricum un relativism moral, de vreme ce numărul determină legitimitatea…) În Occident, sunt prima generaţie de dreapta liberală pură. Arată bine. Umplu cafenelele corporate, sunt disciplinaţi. Vor cere în curând câţiva săraci la rotisor.
       (Fenomen de abrutizare mai pregnant în Est, unde sunt grobieni. Dreaptă neoliberală de grotă; colocvialul preferat e: ‘săracule’ sau ‘sclav’ (Ce faci, sclavule? Mergem undeva diseară?) – Regimul de insultă: bătrâni, inși estompați social, cei vizibil săraci: ‘Sclavul ăla?’.)
       Mai mult decât nazism social sau dispreț de clasă al ţoapelor primei generaţii îmbogăţite, e marca unei clase de burghezi în întregime liberă. Crezuserăm că ‘ura de clasă’ e numai dinspre săraci spre bogaţi (‘mineriade’, varii jacquerii), necum invers. Înfumurarea de privilegiu, fenomen banal de psihologie a elitei, revine totuşi invariabil la câteva decenii. Mai întâi câţiva juisori, hedonişti, nihilişti de paradă; apoi, la intervale date, nişte inşi vor urca pe scenă pentru a anunţa că sunt superiori.
       În general e bine să aperi minorităţile, nu ştii când te poţi trezi în una.

 

 

Reclame

~

•15 iunie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ins de dreapta: ‘Ecologiştii propun, în realitate, dispariţia societăţii occidentale pentru a lăsa loc migranţilor’.
       Să presupunem că vor asta. Că e o ecologie politică şi că vor asta. În fapt, orice tip din stânga sordidă – burghez-multiculturală etc. -, care va distruge într-o zi stânga reală, vrea asta. – Ce progres e posibil fără distrugerea – de tot sau prin muzeificare – a ceea ce e vechi? (De altfel, observa recent: ‘Oamenii care fantasmează asupra unei Franţe albe delirează. Franţa va fi mâine cafea cu lapte şi majoritar musulmană’.)
       Aş vrea să înţeleg de la un tip de dreapta, în chip serios, cum îşi imaginează viitorul. Cum – fără distrugere. Fără implozie. Fără subminare de sine.
       Toţi sabotează, cât pot, civilizaţia occidentală. Culturile. Religiile. Ţările. Suntem cam în stadiul ultim, înainte de plesnirea chingilor. Ce altceva poţi sabota decât datul?
       Viitorul. Un pic mai multă tehnologie, deci? Nişte drone pe sus, şi longevitate crescută şi telefoane mobile mai bune şi, în rest, totul în mare la fel? Trebuie să fie fascinant, ca temă de eseu: Un conservator imaginând viitorul.
       Ce idee, evident că va sări în aer totul. Că, din ce va rămâne, va rămâne foarte puţin.

       ● Gide era referinţa absolută. Până acum 50 de ani. Până acum 30, încă.
       Şi – paf.

       ● De Gaulle: ‘Amintiţi-vă acest lucru: există mai întâi Franţa, apoi statul, apoi, în măsura în care interesele celor două sunt protejate, există dreptul’ [statul de drept]. (Frază în exergă la Jean Foyer, Sur les chemins du droit avec le Général: mémoires de ma vie politique, 1944-1988, Paris, Fayard, 2006.) Valorile erau deasupra normelor.
       Astăzi, suita e: Există mai întâi dreptul, apoi statul, apoi Franţa (se înlocuieşte cu oricare altă ţară). Ordine răsturnată. Şi aceasta ţi-o spun nu impozante figuri istorice: ci oengişti, finanţişti, evaluatori, experţi în vapori de apă, mass media, toţi prezidând în jurii şi acordând note realului. E atât de simplu ce se întâmplă de câteva decenii, după învingerea fără apel a comunismului şi rămânerea liberalismului pe scenă singur, fără adversar, dominând fără popoare şi cu un hybris fără limite.
       Ce ni se spune în fapt, european, e: ‘Contra fasciştilor, votaţi bancherii’.
       …Dacă s-ar putea să produceţi, în timpul vieţilor noastre, o Europă care să conţină şi opţiuni, fără să incomodăm prea mult un vast câmp de imaginaţie.

 

 

~

•14 iunie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Studiu american: alegătorii ´de centru´sunt şi cei mai dispuşi, la nevoie, să renunţe la libertăţile individuale. Pentru a combate, nu ştiu, ‘fascismul’ etc. – şi totul e fascism -, pe ‘cei răi’ ai acestei lumi, ei s-ar putea acomoda cu un regim politic autoritar, renunţând la libertăţi individuale şi politice.
       Cu cât mai normali, cu atât mai smintiţi. Centrul e catastrofa, am simţit întotdeauna.

       ● În filo, criteriul progresului înseamnă să înlocuieşti o certitudine cu o îndoială. Aveai o idee, erai absolut sigur de ceva şi, treptat, pui chestia sub semnul întrebării – atunci se declară că eşti în progres, că gândirea ta e procesuală şi nu a încremenit, e vorba de un tip viu, care nu mai gândeşte ca acum zece ani, o gândire în evoluţie, blabla. N-ai voie să fii acelaşi dacă ţii la progres. Se presupune că volumele se înşiră pe aţa asta şi ultimele sunt mai bune decât precedentele, adică le calcă în picioare.
       Curios, lucrul e cam la fel, cu nuanţe, în literatură, în roman. Nu progresul în volume – cel mai adesea e regres. Ci ideea îndoielii: trebuie neapărat să fie centrală, să domine, nu poţi să spui că ai găsit. Să fie un filigran, o pânză fragilă, cele mai impresionante propuneri sunt în litotă, negaţie, incert.
       Nu şi în viaţă. Dacă te îndoieşti, tot cerul coboară pe tine.

       ● Intrat în tărâmul misterios cunoscut muritorilor drept ‘bucătărie’, am obţinut un sandviş, alăturând două bucăţi de pâine şi un interior.
       Mestec încet.

 

 

~

•12 iunie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Truman Capote, IV:
       – viitor: ‘Va deveni lumea mai coruptă? Va fi o lume totalitară? Credeţi că ne îndreptăm spre asta? – Nu ştiu. Cred că ceva se va întâmpla. Cred că lumea devine suprapopulată. Ceva se va întâmpla în secolul douăzeci şi unu. Totul se va schimba, şi atât de drastic încât nu sunt chiar sigur de ce natură va fi. Am impresia că, de data asta, întreaga lume va deveni una. Vreau să spun, nu vor mai exista niciun fel de ţări. Simt că va fi un război teribil. Nu ştiu când. Va fi o mare depopulare a lumii, şi din asta se va ridica un tip de civilizaţie cu totul diferit de ceea ce cunoaştem azi’ (Lawrence Grobel, Conversations with Capote, CreateSpace Independent Publishing, 2014, p. 107).
       – postumitate: ‘Gore [Vidal] n-a scris niciodată ceva de care să-şi amintească cineva. (…) Vezi, literalmente Gore n-a scris niciodată o capodoperă. Uite, până şi J.D. Salinger a scris o capodoperă de un anumit tip. Flannery O’Connor a scris o capodoperă sau două. Hemingway a scris una. Faulkner a scris. Scott Fitzgerald a scris. Norman [Mailer] n-a scris niciodată una. Putem s-o ţinem aşa, dar el [Gore] n-a făcut acel lucru esenţial: nu a scris o carte de neuitat sau o carte care să fi reprezentat un punct de cotitură fie în viaţa lui, fie în a celorlalţi. Fără asta, nu contează cât de multe lucruri face sau ce anume face fiindcă va fi ca Joseph Hergesheimer. Îţi aminteşti de Joseph Hergesheimer? Acum cincizeci de ani, Joseph Hergesheimer era de cinci mii de ori mai celebru decât crede Gore Vidal că e, iar astăzi, în momentul acesta precis, tu nici măcar nu ştii cine e Joseph Hergesheimer’ (idem, pp. 178-179).
       – tragic: ‘Pare că aveţi o viziune tragică asupra vieţii. – Cine nu are, dacă e în toate minţile?’ (id., 197).
       – scrisul: ‘Sunt pentru foarfece. Cred mai mult în foarfece decât în creion’ (id., 205).
       – Breakfast at Tiffany’s: ‘Am fost dat în judecată de o fată pe care nici n-am întâlnit-o vreodată, nici n-am auzit de ea, care a pretins că ea e Holly Golightly. Mi s-a întâmplat asta, de-acum, total pe nedrept, de vreo trei ori’ (id., 206).
       – conştiinţa răului: ‘Aţi scris în „Mojave” că anumite persoane pot admite adevărul numai când sunt supuse unei pedepse extreme. – E-adevărat. Nu pot să dezvolt. Am spus clar acolo. Anumiţi oameni nu vor recunoaşte adevărul, despre ei înşişi sau despre ce au făcut, până când nu îi pui cu adevărat sub flacăra lămpii’ (id., 223).

       ● Ultima e cea mai interesantă remarcă a lui Capote. Ştia un pic ce spune, frecventase zeci de criminali în serie.
       În fond nu există 36 de tipuri de morală pe lume, ci două: să te răzbuni sau să nu te răzbuni. Monte-Cristo sau… Hamlet şi ezitarea infinită.
       Prima e, să zicem, cea veche, a evreilor, veterotestamentară (‘Noi nu credem în iertare, noi credem în răzbunare, prietene. Noi suntem ăia cu răzbunarea’, cum spune comic Fran Lebowitz), o tradiţie prezentă în toate culturile străvechi. Legea talionului te urmăreşte generaţii, copiii tăi îi omoară pe copiii celui care ţi-a greşit etc. Cealaltă, iertarea – noutate absolută – există doar în tradiţia creştină: la naştere un ins e curat, nu mai e apăsat de păcatele părinţilor săi; iar la săvârşirea răului i se ‘întoarce şi celălalt obraz’, asta producând în el, catartic, o comoţie a lucidităţii şi ruşinării.
       Freud observă că nu te recunoşti vinovat decât după ce ai primit o pedeapsă. Rolul retribuţiei ar fi fundamental. Trebuie sî existe pedeapsă. Fără ea, conştiinţa e somnolentă şi tinde să creadă că nu e în culpă, începând să-şi raţionalizeze vina: au fost împrejurările, soarta, întâmplarea, istoria etc. Rolul conştiinţei a fost mereu să ne scoată basma curată. Criminalii nu au o conştiinţă curată fiindcă ar fi monştri, ci inşi funcţionali. Conştiinţa nu e niciodată de partea adevărului, ci a supravieţuirii, un instrumentar utilitarist. Funcţionalist vorbind, nu ai ce face cu un ins zvârcolindu-se în remuşcare, el nu va fi de folos nici speciei, nici clanului sau tribului său. În supravieţuire, rolul conştiinţei ‘dezinfectant’ a fost să alunge morbul lucidităţii, parazitul remuşcării. Conştiinţa e ceea ce te aduce în starea sănătoasă de ne-ruşinare. (Lacan: cu cât sunt mai neruşinaţi, cu atât mai bine.)
       Prima morală, maximalistă, retributivă, se gândeşte la binele victimei şi la pedagogia disuasivă a exemplului. A doua morală, minimală, rousseauistă, kantiană etc. se gândeşte la binele general sau al celui mai mare număr.
       Tipii de dreapta sunt pentru morala veche, cei de stânga pentru cea nouă. Ţările cu pedeapsa capitală, de pildă, o perpetuează pe prima. Un tip obsedat de ‘pedeapsă’ şi morală în discursul său va fi cu necesitate de dreapta, cel care introduce ‘nuanţe’, naraţiunea explicaţiei şi contextualizării, cineva de stânga. Cele două, foarte uşor de distins în discurs. Morala veche pierde teren cam de 200 de ani, o mulţime de prevederi umaniste au ameliorat sau chiar anulat vechile normative ale răzbunării. Dar asta în Occident. Restul lumii e compact pentru răzbunare şi contele de Monte-Cristo.
       Capote era pentru pedeapsă, şi el, voia ca remuşcarea să se trezească în criminal, dar era împotriva pedepsei capitale. (Propunea – interviu cu William F. Buckley – un fel de detenţie pe viaţă în nişte spaţii soft, în care criminalii ar fi trataţi ca bolnavi mintal, ar primi asistenţă şi ar duce o viaţă aproape normală însă în izolare perpetuă.)

       ● Să trezeşti remuşcarea în cel aflat în culpă… Hm. Există o satisfacţie aici? Una reală, etic curată? Pare punctul nodal al contenciosului. La ce bun? De pildă, rudele celui ucis: ar prefera un ucigaş care se căieşte izbucnind în plâns sau unul în continuare sfidător? Pentru moralul lor, evident, e de o mie de ori mai bine să rămână sfidător: să fie în continuare un monstru. Nu au ce face cu semnele de ‘umanitate’, nu se vor duce să-l îmbrăţişeze şi să-l felicite; s-a produs tragicul, ireparabilul, părţile, ucigaş şi ucis, sunt în clivaj existenţial şi metafizic pentru totdeauna. Declaraţiile familiilor victimelor (‘Aş fi vrut să văd la proces măcar o urmă de remuşcare pe faţa lui, aş fi vrut să admită’) sunt derobadă falsă sau infantilă. Ceea ce vrem e să rămânem unde ne-a situat tragedia şi să nu amestecăm impur lucrurile.
       După ’89, în Est, toţi cei care au spus, în linia lui C. Coposu, ‘Nu vrem răzbunare’ asta au vrut, în cele din urmă: răzbunare. Totul, totul fusese fals, spre groaza noastră. S-a vădit prompt când lucrul a devenit tehnic posibil. Ei nu voiau fiindcă nu puteau; îndată ce au putut, au vrut. Nobleţea lor fusese circumstanţială, istorică. Decenii la rând au spus că nu voiau decât adevărul: cu prima ocazie ivită istoric, s-au răzbunat pe torţionari, afirmând că s-a făcut dreptate prin intrarea unor epave de 90 de ani, cu lacune mintale şi de identitate, în închisoare, şi că ar trebui să intre mult mai mulţi, sute, mii. Mii de oameni au spus că-şi cer dosarele de la Securitate nu pentru a se răzbuna: s-au răzbunat, au dat în vileag numele, au intentat procese. La fel pentru obscure santinele – simpli soldaţi – din lagăre de concentrare naziste, ruine aduse în sălile de judecată şi supuse răzbunării ca nişte noi Eichmann, fiindcă adevăraţii vinovaţi muriseră şi generaţiile actuale crescute în cultura maximalismului etic, dar lipsite de tragedie în timpul lor, trebuiau să se poată răzbuna măcar în efigie. Vreo zece ani s-a râs de cei care panicau lumea că ‘vin moşierii’. Apoi, surpriză, chiar au venit. Un deceniu maghiarii au declarat că nici vorbă să ceară reîmproprietărirea foştilor grofi: era o dezinformare ruşinoasă şi o sperietoare istorică. Apoi bunii grofi chiar au venit şi au luat înapoi tot. Ani de zile proprietari din exil au declarat că e o neruşinată propagandă neocomunistă, că nu vor nimic din biata şi sărăcita Românie: şi-au plasat apoi hârtiile către samsarii de drepturi de proprietate, primind 50% şi nemaitrecând vreodată prin ţara săracă. Totul, tot ce avertizaseră Cassandrele comuniste, rozându-ne urechile vreo zece ani, tot ce ne era dezgustător şi detestabil, totul, observam cu ruşine, avea să se adeverească punct cu punct, spre groaza noastră. Vreo două decenii regele Mihai a afirmat că nu vrea proprietăţi şi în niciun caz Peleşul (interviul-fluviu cu Mircea Ciobanu din anii ’90 etc.), sub niciun pretext, că numai comuniştii pot să creadă una ca asta sau să răspândească o asemenea calomnie, că palatul, deşi proprietatea familiei sale, e al poporului român şi trebuie să rămână etc., lucruri repetate de zeci de ori, în interviuri, identic. Imediat ce a fost istoric posibil: a luat palatul. Fără un cuvânt. A luat tot. Nimic din cele spuse nu a mai existat. – Acestea sunt, să nu ne înşelăm o clipă, exemplele de mentorat etic supreme, tot ce am avut, în aceşti ani, mai înalt între noi. Ne-au lăsat cu obrajii în flăcări. Fără s-o admitem vreodată, căci am prefera să ne batem decât să o admitem. Nimeni nu va contabiliza ce efect a avut automacularea tuturor exemplelor înalte, unul câte unul, fără supravieţuirea unuia măcar, pentru sufletul colectiv.
       Am avut morala maximalistă, în Est şi în Vest. Pretext, derobadă.
       E ceea ce am trăit. E ceea ce am fi preferat să nu trăim.
       Morala răzbunării e peste tot vizibilă, până în cele mai mărunte interdicţii societale, precum cea a fumatului în locuri publice etc. Cum îşi permite într-adevăr cineva să-şi rişte viaţa fumând, sfidându-ne direct, când noi trăim în igienism nazist numărându-ne zilele? Fără îndoială o interdicţie trebuie aplicată, să nu poată nici ei ceea ce nu vrem noi. În societăţile noastre occidentale, maximalismul pare câştigător. E mult mai simplu. Nu aplici răzbunarea cu mâna ta, ci totdeauna cu a altuia: statul etc., răzbunare a laşului, mereu prin intermediari. Tu vei rămâne cu mâinile curate şi cu conştiinţa victoriei satisfăcută. E morala galeriei.
       Vindicativul maculează tot. Te aduce în aporie etică, după ce ai rezolvat etica. Toată lumea gâfâie, priveşte în jur, ochii sunt injectaţi, în jur numai sânge.
       Totul, perfect fără legătură cu nimic.

 

 

~

•9 iunie 2019 • Lasă un comentariu

       ● În materie de morală, trebuie să procedezi ca Nietzsche, să iei genealogia şi să o opui moralinei.
       În loc să te indignezi infantil (moralină), să faci mai degrabă genealogia unui fenomen: de unde vine, ce l-a produs (niciodată acuzarea unor indivizi, asta e perdantă, ci totdeauna: cum a fost posibil un fenomen. Deci nu de ce a fost X în eroare – dacă indexul tău e îndreptat spre indivizi, e semnul sigur că eşti pe o cale greşită -, ci de ce relaţia de societate din jur l-a lăsat să fie X, totdeauna un pas mai departe).
       Moralina consistă în a spune: nu e bine. Lucrurile nu sunt bune: dictatura nu e bună etc., răul e rău şi binele pare mai degrabă bun, revelaţii emoţionante din această categorie. E universul pleonastic al non-raţiunii, fără idee, sclipire, ieşire posibilă, o flaşnetă trivială care-şi derivă continuitatea din urgenţa sentimentului.
       Genealogia spune în fond: de ce totuşi o să se repete. Ce e putred în adânc, nu la nivel de structuri şi persoane, şi cum ar trebui deranjat şi răscolit adâncul. Genealogia e radicală (acel sens vechi al lui radix: la rădăcină), lucidă şi un pic cinică, fiindcă a depăşit sentimentul şi privilegiază cu orice preţ conştiinţa raţională, adevărul, tragicul.
       Moralina e o invitaţie la a nu gândi. Ci a simţi, hipersimţi şi plânge, a fi în reacţie, un masochism de marionetă fericită care vorbind despre istorie face fişe de poliţie.
       Genealogia te aduce aproape de suspendarea judecăţii şi chiar de abandon. Nu e pentru omul de acţiune sau pentru comentator.
       Bret Easton Ellis remarca de curând, consecvent hotărârii lui de a nu vota până la sfârşitul vieţii, că e în felul ăsta în acord cu jumătate din populaţia Americii, care nu votează niciodată. Te gândeşti la numărul de scriitori şi gânditori din Occident care au luat aceeaşi hotărâre, respectând-o până la capăt. De ce sunt îndeobşte cei mari, Fitzgerald, Capote, Salinger, Hemingway etc. Ce e această piruetă şi retragere cu un surâs.

       ● De la antropocentrism la biocentrism. Animalul, vegetalul, ‘planeta’ sunt în centru, omul a devenit marginal. Nu chiar de mult, sunt doar câteva decenii de când se vorbea încă înălţător despre om.
       Vor fi deci centrali: veganul, antispecistul, ruralul, ecodelirantul, patologicul, criminalul.

       ● În toată Europa, votul la ‘europene’ a fost un vot de clasă. De altfel, ar fi surprinzător ca europenii să creadă atât de mult într-un vis american al Europei. Un fel de Statele Unite ale Europei cu ‘patriotism constituţional’ habermasian e ceva posibil, dar mai degrabă comic, îţi trebuie liant. Acolo a fost o reuşită fiindcă a existat aceeaşi limbă şi aceeaşi istorie. Când limba n-a mai fost comună – imperiul austro-ungar – visul s-a sfârşit. În vreme ce popoarele sunt încă sceptice – fie din inerţie istorică, fie din intuiţia că lipseşte liantul spiritual şi ontologic -, elitele au venit la vot. Toate elitele. Toate metropolele şi regiunile cosmopolite. Popoarele, situate în rural, periurban şi oraşele mici, au absentat masiv, fără să spună nu, într-un soi de expectativă obosită (de câte ori au spus nu – de vreo 15, de la Maastricht încoace, – veto-ul lor a fost ignorat). Nu erau înflăcărate de o Europă liberală a banilor, a unei super-pieţe ca un continent-puzzle cu bucăţi lipite de capital, realitate orgasmatică doar pentru elite. (Altminteri, cultural, şi Hugo a visat o Europă, dar şi Napoleon, şi Hitler etc., ca să nu coborâm mai adânc, visul european nu e în sine nimic.)
       Un vot care a tradus exact poziţia sociologică.
       E suficient să priveşti hărţile ‘electorale’ ca să înţelegi că votul a fost într-adevăr unul de clasă. Că Europa de azi e creaţia oraşelor mari şi a zonelor prospere, cele în care cosmopolitul se amestecă cu profitul. Zonele urbane favorizate economic, ale ‘globalizării fericite’ (Alain Minc). Privind de pildă harta Franţei, o fractură geografică e frapantă. Pe cea a Parisului, arondismentele cele mai burgheze, 7, 6, 5, 16, 4, ticsite de pensionari milionari şi tineri burghez-boemi, sunt primele care vin în pas de dans la urne. Ruralul şi semiurbanul s-au desprins. Urbanul pauper, desprins de asemenea. Zone întregi care au decroşat, s-au desfăcut de Franţa europeistă, ca nişte vagoane singuratice.
       Probabil e acelaşi lucru peste tot. Zone care nu-şi mai vorbesc, care nu se mai înţeleg, intrate în autism social şi istoric.
       Cei care ştiu să privească o hartă, în sensul cartografiei simbolice, au înţeles, şi în rândurile lor pesemne nu râde nimeni. Nu au plecat la studii europene, în anii aceştia, în Vest sau în Est, decât vlăstare de genitori cu măcar câteva buticuri sau unul-două salarii corporate în casă. E de-ajuns să auzi că cineva studiază în Occident ca să întrebi: cine are buticurile, tata sau mama? Cine a făcut creditele, a vândut pământuri, imobile sau lucrează în corporaţii? Ce facem, se vor întreba, şcolim numai elita burgheză în Erasmus-uri nesfârşite şi pe ceilalţi îi lăsăm să se adâncească în marginalitate, aproximaţie, marasm?
       Primul tip care-i va uni şi le va cere votul – unde ne vom ascunde atunci de el? Vom da iarăşi vina pe categoriile ‘răului’ în istorie, ca în submoralismul debil? Unde vom merge post-autism, după ce intrăm într-o bază factuală şi începe comprehensiunea faptului că nu mai suntem într-o democraţie ci o oligarhie a pus mâna pe putere, a dezvoltat o mecanică şi şi-a plasat oamenii pentru a construi, impenitent, liniile mari şi viitorul?
       Întrebările curg, poate. În cancelarii, în birouri sumbre.
       Dar să lăsăm birourile sumbre. Ai o ţigară de foi, un scaun pe trotuarul cafenelei; trece o femeie frumoasă.

 

 

~

•2 iunie 2019 • 4 comentarii

       ● Truman Capote, fişe, I.
       – abilităţile scriitorului: ‘…Trebuie să aibă o vedere 20/20 pentru detalii vizuale – în acest sens, e destul de adevărat că trebuie să fii un „fotograf literar”, deşi unul deosebit de selectiv. Dar, mai presus de toate…, să empatizeze cu personalităţi din afara ariei sale imaginative obişnuite, cu mentalităţi care nu sunt ale sale, cu tipuri de oameni despre care n-ar fi scris niciodată’ (Truman Capote: Conversations, University Press of Mississippi, 1987, p. 48).
       – scriitorii: ‘majoritatea romancierilor contemporani, mai ales americanii şi francezii, sunt prea subiectivi, hipnotizaţi de demonii lor personali, sunt fermecaţi de buricul lor şi limitaţi la o perspectivă care se încheie cu degetele lor de la picioare’ (idem, pp. 48-49).
       – naraţiunea: ‘Am crezut întotdeauna despre cărţi că sunt reduse la un fel de sămânţă. În loc să-i prezinţi cititorului planta întreagă, cu tot frunzişul, o sămânţă e plantată în solul minţii lui’ (id., p. 55)
       – pop art: ‘Urăsc de moarte pop art-ul. Am nouă [tablouri] Warhol la mine în dulap pe care mi le-a dat Andy. I-am spus asta în faţă’ (id., 83).
       – motivaţia scrisului: ‘Ambiţiile oamenilor în roman sunt mai mult sau mai puţin materiale, dar ambiţiile de tip artistic sunt spirituale. Fundamental, toate problemele artistice sunt probleme religioase, ştiţi, şi nu pot fi complet satisfăcute’ (id., 91).
       – rasismul american: ‘Acum aproape douăzeci de ani, în Alte glasuri, alte încăperi, păreaţi preocupat de injustiţia făcută negrilor. – Eram şi sunt. Personal, când eram copil, literalmente aproape toţi prietenii mei erau negri. Nu ştiu cum, am avut mereu mai multă empatie pentru ei decât pentru oricine altcineva. Singurele excepţii au fost verişoara mea, domnişoara Sook, şi Harper Lee. În majoritatea timpului, relaţiile dintre albi şi oamenii de culoare din Sud erau amabile. Dar apoi venea momentul când îi vedeai coborând de pe trotuar ca să trecem noi – pur şi simplu n-am putut accepta deloc asta. Aproape nu-mi venea să-mi cred ochilor./ Un mic circ poposea de obicei în oraş. Toţi copiii albi călăreau în căluşei, în timp ce copiii de culoare doar se uitau. Nu puteam suporta. N-am vrut niciodată să mă urc’ (id., 103).
       – moarte: ‘Am petrecut o viaţă complet diferită de tot ce-am trăit înainte şi am ajuns să înţeleg că moartea e factorul central al vieţii. Şi înţelegerea deplină a acestui fapt îţi modifică întreaga perspectivă. Destul de curios, ca urmare a acestei constante conştientizări a morţii iminente, dezvolţi un soi de umor ciudat – un umor de spânzurătoare, la propriu. (…) Această experienţă [documentarea pentru In cold blood] a dus la intensificarea sentimentelor mele cu privire la viziunea tragică asupra vieţii, pe care am avut-o întotdeauna şi care explică acea latură a mea care pare extrem de frivolă; acea parte din mine stă mereu într-un coridor întunecat, bătându-şi joc de tragedie şi de moarte. De aceea ador şampania şi stau la Ritz’ (id., 123-124).
       – criminali: ‘Nu sunt slab de înger în privinţa criminalilor; majoritatea dintre ei nu au niciun fel de conştiinţă şi singurul lor regret e că au fost prinşi. Îi cunosc şi sunt realist în privinţa lor’ (ibidem).
       – criminali, 2: ‘…Nu se gândesc la nimic când omoară un om în cursul unui jaf sau al unui viol. Îi pot tăia gâtul unui om de la o ureche la alta şi apoi să iasă şi să meargă la un film şi să nu se gândească niciodată la ceea ce tocmai au făcut’ (id., 128).
       – criminali, 3: ‘Am intervievat mai mult de 30 dintre ei [condamnaţi la moarte] din toate colţurile ţării. (…) Din secunda când începeam să vorbim, descopeream… la unii o totală lipsă de conştiinţă, la alţii o pătimaşă pornire distructivă. Dar am găsit un oarecare tipar. (…) Un… numitor comun este acela că criminalii aproape întotdeauna râd când discută despre crimele lor. Am întâlnit puţini ucigaşi care să nu înceapă să râdă când în sfârşit reuşeam să-i forţez să discute despre crimă – lucru uşor. (…) Perry Smith, de exemplu… mi-a spus: „Ştiu că nu e comic, dar nu mă pot abţine să râd în legătură cu asta”. Doar cu puţin timp în urmă, am intervievat un băiat de 21 de ani (…) extrem de inteligent, un băiat slab, subţirel, cu o figură şi o faţă delicată, student, şi care scrie poezie şi nuvele. Şi-a omorât mama şi tatăl când avea 18 ani; plănuia să o facă de când avea 10 ani. Şi când s-a apucat să-mi spună cum şi-a omorât părinţii, a început să râdă şi să facă mici glume, ca şi când mi-ar fi spus povestea cea mai amuzantă. Majoritatea sunt aşa; îţi vor spune cum i-au tăiat gâtul cuiva ca şi când s-ar uita la un clovn cum alunecă pe o coajă de banană’ (id., 131-132).
       – sadism: ‘Mentalitatea clasică a gloatei în linşaj [lynch-mob mentality] (…) e o componentă sadică a minţii umane, care se manifestă rareori în individ dar e cumva eliberată în colectiv; iei o mulţime care se uită la orice, de la un incendiu la o luptă cu pumnii, şi e uimitor cât de repede poate deveni o gloată. Când eram copil, în Alabama, aveau loc linşaje câteodată; şi am cunoscut sute de oameni perfect capabili să asiste la un linşaj. E uimitor cât de repede se poate depersonaliza un individ şi să fie antrenat în mentalitatea gloatei în linşaj; oamenii îţi vor declara cât de mult urăsc violenţa şi cum nu se pot niciodată imagina implicaţi într-un linşaj, şi apoi vezi fotografii în presă cu un linşaj şi iată-i, cu feţele lor strălucind de bucurie şi sadism. (…) Linşajul în gloată e, mă tem, un fenomen uman’ (id., 135).

       ● Truman Capote, Holly Golightly, II.
       – Breakfast at Tiffany’s: ‘Principalul motiv pentru care am scris despre Holly, în afară de acela că-mi plăcea foarte mult de ea, e faptul că era un simbol al tuturor acestor fete care sosesc în New York şi se rotesc în soare pentru o clipă ca gâzele de mai şi apoi dispar. Am vrut să salvez o fată din acel anonimat şi să o prezerv pentru posteritate (id., 141).
       – identitatea lui Holly Golightly (int. 1968): ‘Adevărata Holly Golightly era o fată exact ca fata din Breakfast at Tiffany’s, cu singura excepţie că în carte ea provine din Texas, în timp ce adevărata Holly era o refugiată germană care a sosit în New York la începutul războiului, când avea 17 ani. Foarte puţini oameni îşi dădeau seama de asta, însă, fiindcă vorbea engleza fără nicio urmă de accent. Avea un apartament în blocurile de cărămidă unde am locuit şi eu şi unde am devenit foarte buni prieteni. Tot ce am scris despre ea e literalmente adevărat – nu şi despre prietenia ei cu un gangster pe nume Sally Tomato şi toate astea, dar totul despre ea personal şi felul cum vedea viaţa, chiar şi cea mai neverosimilă parte din carte. De exemplu, vă amintiţi începutul, când un om intră într-un bar având o fotografie a unei statuete africane din lemn pe care a găsit-o în junglă, reprezentând capul unei fete, şi fata nu putea fi alta decât Holly? Ei bine, Holly a mea cea reală a dispărut cu adevărat în Africa portugheză şi nu s-a mai auzit niciodată de ea. Dar după război, un om pe nume John La Touche, un compozitor şi textier binecunoscut, a călătorit în Congo-ul belgian să facă un film documentar: şi într-un sat din junglă a descoperit această sculptură după Holly a unui cap din lemn. E singura urmă care rămâne din existenţa ei’ (id., 142).
       – filmul Breakfast at Tiffany’s: ‘De fapt cartea a fost una mai degrabă amară, şi Holly a fost un personal real, o personalitate robustă, deloc genul Audrey Hepburn. Filmul a devenit un sirop insipid de New York şi, drept rezultat, a fost superficial şi drăguţ, când ar fi trebuit să fie dens şi neplăcut. Era în el tot atâta asemănare cu textul meu cât între [grupul de dans] The Rockettes şi [balerina] Ulanova’ (id., 160).

       ● Tr. Capote, III:
       – eseul; Sartre: ‘Există anumiţi scriitori-intelectuali – cuvinte care de obicei nu convieţuiesc – a căror singură distincţie e felul cum tratează subiecte politice şi sociologice. De obicei, sunt oameni care pot percepe într-un mod strălucit abstracţiile – şi de obicei nu sunt artişti. Eseul e mediul lor natural, nu poezia sau proza narativă. Camus a reuşit să combine măiestria [artistică] cu conceptul de homme engagé, cu un anume succes; de asemenea Malraux. Dar nu Sartre. E un interesant teoretician filozofic, dar cu siguranţă nu e un artist. Romanele lui sunt pe acelaşi calapod cu cele ale Simonei de Beauvoir; împreună, [cei doi] alcătuiesc cea mai plicticoasă dintre perechile de vodevil intelectual’ (id., 144).
       – fericire: ‘Fericirea dvs. personală a fost pe măsura succesului profesional? – Ei bine, pot să zic doar că nu sunt o persoană nefericită. Nu ştiu pe nimeni despre care să pot onest spune că îl consider fericit. Oricine e total fericit trebuie să fie incredibil de stupid. Doar imbecilii şi idioţii candizi plimbându-se în soarele unei zile de primăvară sunt fericiţi’ (id., 163).
       – mister: ‘Aţi avut vreodată o experienţă extrasenzorială? – Doar cele pe care le are toată lumea. Te gândeşti la cineva la care nu te-ai mai gândit de luni de zile şi telefonul sună şi e el’ (id., 219).
       – sens: ‘Credeţi că există vreun scop în această viaţă? – Hai să spunem aşa: încep să mă întreb [dacă nu cumva există]’ (id., 221).
       – angajare: ‘Dacă aţi putea sta în faţa unor oameni care pot să schimbe ordinea lucrurilor, ce anume le-aţi cere să schimbe? De pildă, mă gândesc că poluarea v-ar putea preocupa. – Doar că nu mă preocupă, vezi tu. Chiar realmente, cu adevărat nu îmi pasă suficient despre toate subiectele astea cât să mă ridic şi să vorbesc despre ele’ (id., 231).
       – Hemingway: ‘Un ipocrit total. Şi era plin de răutate [mean]. (…) Mi-a displăcut intens Hemingway. Totdeauna a scris mici chestii despre mine, pe când eram foarte, foarte tânăr. Aveam optsprezece sau nouăsprezece ani şi mă gândeam, „Doamne, uite, omul ăsta are cincizeci de ani, omul acesta celebru. De ce naiba vrea mereu să mă lovească drept în dinţi?” – ştii. Şi apoi, când a apărut cartea lui Nelson Algren The man with the golden arm, Hemingway a oferit un citat pe care editorul l-a folosit [pe coperta a patra] şi citatul spunea: „Hei, fani ai lui Truman Capote, luaţi-vă pălăriile şi haina şi părăsiţi încăperea. Soseşte un scriitor adevărat”. Ei bine, mi s-a părut că una ca asta e, zău, prea mult. Când a apărut Breakfast at Tiffany’s mi-a scris un mic bilet spunându-mi cât de bună e cartea, sau cât de mult i-a plăcut. Şi m-am gândit: „Uite încă puţină ipocrizie, dacă mai aveai nevoie”‘ (id., 228).
       – actor: ‘Ca să fii actor, trebuie să n-ai niciun fel de mândrie. Vezi, toată lumea crede că a fi actor e o chestiune de… ei bine… talent şi de mare egoism. Teoria mea e că pentru a fi actor trebuie să nu ai niciun fel de ego. Trebuie să fii un lucru. Un obiect. Şi cu cât ai mai puţină inteligenţă, cu atât poţi fi un actor mai bun. Fiindcă inteligenţa interferează cu procesul creativ al actorului. (…) A fi un actor de-adevăratelea presupune o totală imaturitate şi pretinde o totală lipsă de respect de sine’ (id., 254).
       – stilul: ‘Vezi tu, cred într-un singur lucru, şi acela e Stilul Clasic. Singura întrebare pe care mi-o pun mereu despre un lucru e: „Este peren” [timeless]? Adică, fie şi numai ca temă. „E ceva peren?” Fiindcă altfel n-o să-i consacru niciun efort. Nu-mi pasă de ceea ce e la modă. Dacă ceva e bun, e peren, în orice caz’ (id., 289).
       – cruzime: ‘Ce poate fi mai crud decât să respingi pe cineva? Cred că unicul păcat de neiertat e cruzimea deliberată. Când stai jos şi te gândeşti la ceva deliberat crud, cred că asta e de neiertat’ (id., 306).
       – mediocritate: ‘Nimic nu mă deranjează cu-adevărat, cu excepţia unui anumit fel de înfumurare de clasă de mijloc. Totdeauna mi-am zis că pot călători cu clasa întâi sau cu clasa a treia. Dar cu clasa a doua n-aş putea să merg niciodată’ (id., 323).
       – bogaţi: ‘Sunt bogaţii altfel? – Sigur că sunt altfel. Au o extraordinară libertate. Trăiesc într-o dimensiune dincolo de cea a altor oameni. Au un fel straniu de a sta împreună tot timpul, dar nu se plac cu adevărat unii pe alţii. Ca şi cum le-ar fi frică să iasă din mica lor enclavă’ (id., 337). (…) Bogaţii sunt cei mai deplorabili, atât de înspăimântaţi, aşa de insulari. Un iaht şi cinci case e ceea ce au în comun. Nici măcar nu se plac’ (id., 333-334).
       – mimetismul opiniilor: ‘Opinia mea este că oamenii nu au opinii bune. Toată lumea îşi împrumută opiniile de la alţi oameni, care le-au împrumutat deja pe ale lor de la alţii. De aceea o conversaţie e ceva atât de dificil’ (id., 346).
       – raportul bărbaţi-femei: ‘…Nu cred că ceva se va schimba vreodată între bărbaţi şi femei. Adevărata diferenţă dintre bărbaţi şi femei e naturală. Există ceva în natura femeii care o face să vrea să fie dominată de un bărbat, cel puţin într-un sens sexual. Şi asta e ceva ce nu poate fi eradicat’ (ibid.)
       – epitaf: ‘Aşa că am început să mă gândesc ce mi-aş înscrie pe piatra de mormânt – doar că n-o să am unul, pentru că două ghicitoare foarte talentate… mi-au spus că o să mor pe mare, deşi nu ştiu dacă într-un accident sau din voinţa mea (comme ça, stil Hart Crane). În fine, inscripţia la care m-am gândit a fost: ÎN CIUDA VOINŢEI MELE [AGAINST MY BETTER JUDGMENT]. Apoi m-am gândit la ceva mai reprezentativ. O scuză, o frază pe care-o folosesc în legătură cu aproape orice fel de obligaţie: AM ÎNCERCAT SĂ SCAP, DAR NU MI-A IEŞIT [I TRIED TO GET OUT OF IT, BUT I COULDN’T] (id., 357).
       – notorietate: ‘Am un prieten cu care fac adesea plimbări lungi pe străzile oraşelor. Deseori, câte un plimbăreţ se întâmplă să ne depăşească, ezită puţin, se încruntă un pic gen o-fi-el-sau-n-o-fi, apoi se opreşte şi mă întreabă: „Sunteţi Truman Capote?”. Şi îi spun: „Da, sunt Truman Capote”. Şi prietenul acesta al meu se înfurie şi mă scutură de umeri şi strigă: „Pentru numele lui Dumnezeu, George, când ai de gând să te opreşti din chestia asta? Într-o zi o să dai de necaz serios!”‘ (id. 358).
       – sinuciderea: ‘V-aţi gândit vreodată la sinucidere? – Sigur. Şi toată lumea se gândeşte, poate cu excepţia idiotului satului. Îndată după sinuciderea unui respectabil poet japonez, Yukio Mishima, pe care l-am cunoscut bine, a ieşit o biografie despre el, şi spre marea mea spaimă autorul îl citează zicând: „O, da, mă gândesc mult la sinucidere. Şi cunosc un număr de oameni despre care sunt sigur că se vor sinucide. Truman Capote, de pildă”. Nu pot să-mi dau seama ce l-a putut face să tragă o asemenea concluzie. Întâlnirile mele cu Mishima au fost totdeauna vesele, foarte cordiale. (…) Dar în chestiunea asta cred că intuiţia l-a înşelat. N-aş putea avea niciodată curajul să fac ce-a făcut el (l-a pus pe un prieten să-l decapiteze cu o sabie). Oricum, aşa cum am mai spus undeva, majoritatea oamenilor care-şi iau viaţa o fac pentru că vor de fapt să omoare pe altcineva – un soţ afemeiat, o iubită necredincioasă, un prieten făţarnic – dar le lipseşte curajul s-o facă, aşa că se omoară ei înşişi în schimb. Eu, nu; oricine ar încerca să mă pună în situaţia asta s-ar pomeni uitându-se pe ţeava unei puşti’ (idem, p. 361).

 

conversations

 

 

~

•29 mai 2019 • Lasă un comentariu

       ● Răsfoit un op cu libelule desenate pe copertă. La început cu emoţie, cu uimire apoi, în fine cu o jenă tot mai disperată…
       Lucrurile astea sunt bătaie de câmpi cu graţie, nici n-ai răspuns la problemă, nici n-ai formulat ceva care o depăşeşte, o dislocă şi o mută în altceva. Nu e nici gândire, nici sclipire literară de roman, e comentariu, adică o chestie de ziarist. Cum poţi să scrii despre ceva pe lumea asta dacă n-ai adus fie ceva nou, fie o formulă stilistic frapant nouă despre ceea ce e vechi deja? De ce să te mai deranjezi scriind ‘despre’? Despre viaţă. ‘Despre’ iubire, ‘despre’ bine şi rău, ‘despre’ moarte?
       Adică un fel de discuţie în tren montaignescă şi micheldel’hospitaliardă, la 70+, pentru balcanici din sud-est pe dreapta? Pe bune?…
       Dacă poţi evita un sfârşit previzibil de has-been, însemnând în fine în lumea asta ceva, de pildă refuzând să scrii vreo 5 ani ‘gânduri’ în carneţele şi însăilându-le, un diamant de final ar putea veni. Nu ştiu de ce natură. Din tăcerea şi frustrarea asta chinuitoare, poate.
       Nu ştiu. No luck.

       ● Nu ştiam butada asta a lui M. Audiard, ‘Un idiot care merge ajunge mai departe decât doi înţelepţi care stau jos’.
       Hărnicia mediocrilor, temă vastă şi nulă, nu zboară dincolo de ironia oarecare. Ei şi. E mai bine să crezi că viaţa e un proces cantitativ, adiţional, al creşterilor prin adunare, ideea drumului cu obstacole – dificile dar satisfăcătoare – e o compensaţie existenţială de care mediocritatea are nevoie. Dacă nu li s-ar oferi un sistem de evoluţie socială pe puncte, în care bifezi aici, urci o treaptă dincolo, ar fi întunericul. Trebuie să crezi că există un drum. Că impostura e ceva detestabil şi meritocraţia o normă satisfăcătoare, că sertarele se umplu cu decoraţii meritorii şi viaţa e ceva tot mai luminos, tradus la sfârşit prin cumul fericit, recunoaştere şi tihnă. Mai mult decât un cod, trebuie să oferi furnicilor o raţiune subiectivă.
       Nu văd deloc ce sens, altfel decât jenant, ar avea ironia în privinţa asta.

       ● Definiţie a trădării: a trăda e a purta un război împotriva alor tăi, sau a adera la inamic, oferindu-i acestuia sprijin şi alinare (Const. Statelor Unite, art. III., sect. 3).
       Îmi place acest ‘alinare’ (comfort).