~

       În fond, aştepţi tot mai mult ca epoca noastră să moară. Tot, toate servituţile, tiparele. Chiar şi rutinele bune. Să se nască altceva.
       Istoria asta are de gând să ne arate ceva nou?…
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cu ani în urmă, am putut vedea în cimitirul evreiesc din oraşul meu mersul istoriei. Era plin de bălării. Ce zi sinistră, cu nori vineţi şi ploaie măruntă, când l-am vizitat prima dată. Alei sparte, piatră mâncată de timp, puzderie de lespezi şi stele negre, înghesuite, îţi imaginai un demon ascuns după fiecare dintre ele, aplecate sau căzute de-a binelea.
       De pe micul deal, dispuse în pantă, am putut vedea foarte limpede desenându-se patru straturi. În spate, pietrele cele mai vechi, scrise în ivrit. Nu înţelegeai nimic citind de pe lespezi. Dar erau cele mai elaborate, artistic vorbind, cu arabescuri şi chenare. Mai în faţă al doilea strat istoric, cam post-1800, unde apăreau câteva litere latine, de obicei numele celor îngropaţi. În cel de-al treilea strat majoritatea inscripţiilor erau în germană şi română, cu numai câteva cuvinte, pe alocuri, rămase în ebraică. Şi în fine era al patrulea strat, întins până la gardul cu poarta de la intrare, cu morminte pe care totul era scris în română.
       Nu exista al cincilea strat. Fie au fost împuţinaţi de nazism, fie alungaţi, fie i-am încurajat insidios să o şteargă în noua patrie, cert e că o comunitate întreagă dispăruse şi în oraş mai existau atunci mai puţin de zece evrei. Or, erai acolo martorul unei lumi dispărute. O comunitate de mii de oameni care cândva pulsa de viaţă, în mod clar densă şi prosperă. Şi apoi – populaţia întreagă, evaporată.
       Asimilarea din ultimul strat – limbă, cultură -, încercarea de a semăna cu autohtonii coincidea în mod necesar cu dispariţia, căci stadiul asimilaţionist era şi ultimul. Sunt convins că a fost la fel în toată Europa.
       Poate că au dreptate musulmanii agresivi să nu se asimileze nicăieri. Chinezii – docili – să păstreze totuşi comunităţi închise, cartiere, lumi autarhice. E poate o idee bună să eviţi ajungerea la ultimul strat. Există o morfologie sedimentară a imigraţiei. O comunitate care vrea să reziste nu aderă total, se păstrează în straturile doi şi trei, de bilingvism prudent şi semi-pactizare cu locul.
       Când le repetăm ‘Când eşti la Roma, poartă-te ca romanii’ şi predicăm ‘integrarea’, o facem, inconştient, cu viclenie şi rea-credinţă.
       (Valahii ajunşi în Occident: sar direct în stratul patru. În fond au dreptate.)
 
 
 
 
 
 
–

~

        Îţi trebuie curaj să te înscrii în Waffen SS, şi îţi trebuie curaj să te înscrii în Rezistenţa franceză. Virtutea curajului nu li se poate retrage niciunuia dintre cei doi, şi asta te pune pe gânduri. Uneori, cu îndoielnicul melodramei, sunt fraţi, unul pleacă să lupte spre Est până la Stalingrad, apoi e relocat în Vest, într-o divizie care opreşte înaintarea americanilor, celălalt organizează sabotaje, merge prin munţi cu grupe de comando, asigură comunicaţiile cu Londra. Ce poţi să le spui celor doi tipi, care încarnează curajul. Cu aceleaşi amintiri, aceeaşi istorie, aceeaşi viaţă.
       Postumitatea nu e probabil o categorie etică. Aş fi vrut să interoghez în treacăt un tiran veritabil, cu privire la asta. Cineva ca Stalin, de pildă, pentru a lua pe unul mai apropiat de noi: o oră de conversaţie. ‘Cum se face că nu-ţi pasă de faptul că posteritatea te va considera un ticălos? Ştii doar că nu poţi scăpa de verdict. De ce nu-ţi pasă? Nici nu s-ar putea spune că postumitatea în sine ţi-e indiferentă – în adolescenţă ai publicat câteva versuri, voiai să-ţi vezi numele într-o revistă prestigioasă. Explică-mi de ce postura de ticălos, perpetuă, până la sfârşitul istoriei, te lasă indiferent.’ – Probabil, cea mai acută dintre conversaţii.
       Avem câteva manuale de virtuoşi, Marc Aureliu etc. Lipsesc grav memoriile sincere de tirani veritabili.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cam toată lumea e conştientă că trebuie scoasă Europa de sub America. Altfel va fi mereu de mâna a doua. Dar cum să o faci. Fiindcă nu vrei să fim nici ingraţi. Cum nici la nesfârşit minori, sub tutelă etc. Conştiinţa că trebuie o delicateţe nemaipomenită, şi nişte şefi politici care nu s-au născut.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Colegii lui anunţă pe site ‘Dispariţia lui H.’ (un prof de la Collège de France). Pentru două secunde am crezut în mod serios că a dispărut undeva, că a fost dat în căutare, a plecat într-o pădure sau într-o excursie şi n-a revenit etc., căci faptul divers loveşte oriunde.
       Bietul om, bineînţeles, murise. Dar camarazii de muncă au făcut un anunţ din acela mare, ca în Wanted sau Missing…
       Eufemismul e aproape întotdeauna mai rău decât situaţia pe care o ‘atenuează’. Dispărem, ne stingem, ‘plecăm puţin’, ne pierdem (l-am pierdut pe X), plecăm ‘spre stele’ (în mediul mahalalei, unde morţii par o sumă de astronauţi nerăbdători să plece în explorare spre nişte stele. Regres evident spre precreştinism şi păgânismele asocierii ‘astrologice’ cu destinul).
       Murim. Asta e tot.
       Înţeleg că înmormântările-procesiune au dispărut din raţiuni obiective de pe străzi: nu mai poţi merge ticăit în spatele unui cortegiu funerar cu dric şi fanfară. Dar expedierea – cam din 2000 încoace – a celui decedat spre o capelă mortuară, urmată de înmormântare la 50 de metri (acele înmormântări ‘protestante’ care-mi plăceau atât de mult în filme, fiindcă expeditivul îţi cruţă emoţiile şi arată, orice s-ar spune, un pic de ţinută, faţă de ritualismul francez sau de bocetele şi ţipetele sinistre, orientale, de la noi), au avut şi acest efect: dispariţia faptului morţii din social. De unde contradicţia delicată. E foarte vizibil în societăţile noastre că oamenii se nasc: în restaurante vei găsi botezuri, petreceri etc. Nu e limpede deloc că mor, în ritul social. Oamenii din societăţile occidentale nu mor niciodată; discreţi, decedaţii nu mai apar nicăieri vizibil, au un unghi social închis ca şi bolnavii – expediaţi într-un perimetru ciudat, îngrădit, la adăpost de priviri, numit spital. Până şi familiile îţi vor ascunde ‘plecările’ lor. Pe lume se vine, dar de obicei nu se mai pleacă deloc.
       Se va obiecta că află oricum cine trebuie să afle: cunoscuţii. Or, tocmai asta e: ritualul funebru le arăta celorlalţi, celor perfect necunoscuţi, că a murit un ins, un concitadin, un semen, prin acea procesiune care trecea, săptămânal aproape, pe străzi, atunci când moartea era o prezenţă. Esenţial era că decedatul e un necunoscut. Moartea era hazardul, lovind indiscriminat şi ‘în afară’, ceea ce inducea un sentiment al relativului, al resemnării calme, şi conferea o altă valoare şi intensitate ataşamentului, erotic, social, cultural. Toate falsele probleme se diminuau rapid prin comparaţie, o bruscă modestie se aşeza peste proiecte şi lucruri, peste raporturi de statut (moartea e egalitarismul ultim). Recenta ‘americanizare’, alungarea ‘ştirii proaste’ din existenţial şi din procesul cunoaşterii a fost poate puţin cam rapidă. De unde deruta.
       Dacă moartea e o prezenţă, pentru acea societate relativul există.
       Surâsul.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu ştiu ce-o să se aleagă după toate războaiele şi agitaţiile. Dar cum aş prefera să se schimbe ‘mentalitatea’, minţile, oamenii, să vină altă epocă. Suntem delatori, suntem temători, n-avem curajul să trăim. Toţi slăbănogii poartă cruciade şi se visează justiţiari dictatori, nu democraţi. Bucuria de a interzice e cea mai mare care-a existat vreodată, şi vine de la cei mai plăpânzi şi mai jalnici. Niciodată n-o să-i mai credem blânzi sau moral superiori pe estropiaţi. Nu vor decât să se răzbune pentru situaţia lor în lume. Epoca le mănâncă din palmă, niciodată în toată istoria cei mai ciudaţi, mai slabi, mai umiliţi şi călcaţi în picioare n-au fost mai puternici. Ce păcăleală am luat, noi şi lumea, de la ei şi de la teoriile care-i înălţau. De fapt oamenii sunt aceiaşi.
       Multe surse de informare, dar un suivism jalnic. Ştim foarte multe, şi cădem în toate capcanele în care cădeam când ştiam puţin. Multiplicităţi goale.
       Poate vine o altă lume. Ar fi atât de bun un vânt al schimbării. Să se ducă-n orice direcţie, numai să vină.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Lipsa de umor a americanilor.
       Documentar Arte: CIA ar fi utilizat arta abstractă ca armă de propagandă în timpul Războiului rece, subvenţionând-o în anii ’50-60… Reviste plătite, critici care scriu pozitiv, galerii plătite, expoziţii internaţionale, totul fiindcă în Uniunea Sovietică nu aveai decât arta figurativă. I-a ajutat un tip subţire şi smart, Nelson Rockefeller, care, comandându-i într-o zi o frescă lui Diego Rivera prin ’34, s-a trezit cu un mesaj socialist. A ras fresca de pe perete, dar a realizat atunci că figurativul e foarte uşor de conotat politic şi de ţinut în frâu, pe câtă vreme abstractul nu reprezintă nimic, nu-ţi poate da un mesaj politic: sunt forme şi culori. Poate fi promovat doar ca avatar al libertăţii, ceva ce artiştii sovietici nu puteau experimenta plenar. N.R. s-a apucat de atunci să colecţioneze numai artă abstractă… Serviciile de informaţii americane au invadat Europa cu expoziţii-mamut tip ‘The new american painting’. ‘Modern art in the US’, ‘Masterpieces of the Twentieth Century’ etc. care s-au plimbat câţiva ani prin toată Europa cu triada Pollock-Kooning-Rothko. CIA-ul a recunoscut doar prin ’90 că a finanţat masiv (aveau o divizie nouă, Propaganda Assets Inventory, cu 800 de reviste şi ziare pe statul de plată, prin care puteau auzi ce melodie voiau în Europa, birouri în 35 de ţări, peste 20 de reviste înfiinţate de la zero etc.), dar nu cred că artiştii au ştiut vreodată cum au fost instrumentalizaţi. (Erau de altfel tipi de stânga în general, n-ar fi acceptat niciodată jocul guvernului, au scăpat de sărăcie dar mă îndoiesc că au ştiut sau simţit ceva. În scurtă vreme apăreau, oricum, Warhol şi pop art-ul, figurativul revenea.)
       Curentul sprijinit: expresionismul abstract, de negăsit în Rusia. Ideea era să transmiţi mesajul unei Americi libere şi sofisticate, situată în avangardă, mutarea centrului artei de la Paris la New York după război etc., proces în raport cu care Rusia vădea o artă rigidă şi claustrată, estetic depăşită.

       Uluit cât a luat Brâncuşi din arta primitivă africană. Crezusem că doar din ancestralul valah, tropii ştiuţi, motive cosmologice, stâlpii funerari etc. Or, se pare că era fascinat alături de Modigliani, pe care-l târa prin expoziţii ca să-l familiarizeze cu ea, de arta africană, prin anii 1910-20. Mergeau la expoziţiile de artă primitivă pe care le deschideau burghezii care strânseseră colecţii etno între două safari etc., şi rezultatul a fost o cotitură de la naturalism.
       Épater le bourgeois era în continuare marele joc, singurul. Ştim doar de Picasso etc., dar influenţa artei tribale africane – ce-i drept, splendidă, de o modernitate asfixiantă – a fost mai mare decât credem. Cum voia cineva să fie original, să inoveze în figurativ, copia de acolo. Avea liniile, siluetele, proporţiile, imageria, elementele formale, toate ‘îndrăznelile’ fuseseră îndrăznite deja acolo: capetele diforme, gâturile lungi (Modigliani), îmbrăţişările-‘sărut’, trunchiurile tubulare, feţele asimetrice, disproporţia de două treimi cap-torso faţă de picioare, digitaţia egală şi aplatizată, siluetele insectiforme, capetele ovoide, tot vocabularul, toate trucurile care provocau acea malaise a privirii, de oglindă deformată, fecundă. Pentru burghez, desigur noutatea. (Cioran a mers de vreo două ori să-l viziteze în atelier, dar în general surâdea, a spus mereu că trucul lui era să epateze burghezi şi că B. e un abil. Preţuia însă abilitatea asta, într-o lume a francezilor filistini şi a artei oficiale, în care numai cei din marea burghezie îşi puteau permite să colecţioneze. Îi plăceau doar Giacometti şi Klee, liniile simple.)
       Africa în arta tribală a fost incredibil de puternic plagiată, e cam uluitor. (Poate singura avangardă ‘curată’ de la noi, originală, e cea din imperiul austro-ungar, cu sensibilitatea evreiască deconstrucţie-exil, în care totul e spart, fragmentat, deformat pentru a realcătui imaginea lumii: Dada, surrealism, Bauhaus etc., creaţie endemică, a unei suferinţe venite de aici, din centrul melancoliei continentului.)

       Serie interminabilă de morţi, aproape nu există săptămână.
       Cea mai neagră primăvară de când mă ştiu.
       (Unde eram, când în copilărie se murea, pe stradă erau cortegii care opreau la răscruci, prapuri, muzici, femei în doliu, moartea era o prezenţă, şi priveam toate astea ridicând din umeri.)
 
 
 
 
 
 
–

~

       Când un argument merge spre shaming, ştiu de la început că e specios. Unghiul moralist mă stupefiază; îi consider nişte vicleni bine situaţi, nişte şnapani ai verităţilor de lapalisadă – Binele e bun şi Răul, mai degrabă rău etc., ceva inenarabil. Nu suport terenurile pe care câştigi sigur, unde îţi aşezi fotoliul. Văd imediat lesa, lanţurile, trucul, bucuriile meschine. Şi ratarea gravă a adevărului.
       E non-literatura, non-viaţa.

       Baudelaire precizează – într-o prefaţă la Poe – că există două drepturi ale omului care au fost uitate: dreptul de a te contrazice şi dreptul de a pleca. Le voia figurând în Declaraţia universală, la egalitate cu celelalte…

       Doi nebuni ai oraşului, îi ştiu încă de când eram mic, cred. Vorbesc singuri, gesticulează, uneori strigă la oameni dar sunt în genere inofensivi.
       Nu au telefoane mobile – probabil nu li se poate face contract, nu pot semna acte etc. Altminteri s-ar uita în ele tot timpul şi ar fi poate absorbiţi în acea lume. Drept care oraşul arată straniu. Toată lumea normală se uită în nişte telefoane mobile, doi nebuni privesc trecătorii în ochi, vorbesc singuri şi strigă în neant.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Puterea politică dominantă se justifică prin ‘expertiză’. Întotdeauna. Poporul e chemat să-şi exprime periodic doar opinia asupra expertizei stabilite. Problema e că aproape orice se poate justifica expert: război, teorii rasiale, foamete, cam orice direcţie e validabilă ştiinţific pe perioada deţinerii puterii. Teoreticienii şi halatele albe sunt mereu la post. (Nu în schimbul unei solde, ci al plăcerii de a participa la putere şi spiritul timpului.)
       Complotismele şi teoriile conspiraţiei s-ar putea să fie de asemenea – în afara validării psihologice evidente, plăcerea misterului minor – o reacţie de societate la înţelegerea acestui determinism al puterii care-şi anexează ştiinţa. În orice fenomen de societate aparent rizibil sunt decelabile straturile subsidiare. În general e un bun ghidaj să nu ‘râzi’ de popor, care are raporturi intuitive corecte. (Filmele care vor să denunţe – categoria Idiocracy, Don’t look up – ignoranţa poporului-gloată sunt întotdeauna un erzaţ de spirit critic, satisfacţii frapant filistine.) Prin definiţie inexpert, poporul ascultă până la un moment anume, când se petrece ruperea contractului de încredere/credinţă.
       Structura ierarhică are nevoie atunci de o comoţie colectivă care sparge îngrădirea imaginarului, de un moment-şoc: război sau o nouă Teorie. Să-şi reaproprieze un adevăr.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Occidentalizarea lumii s-a terminat. Cinci secole – şi s-a terminat.
       Câţi au rămas de partea noastră, a creştinismului plus Iluminismul, atâţia avem şi alţii nu vom mai putea converti la universalism, drepturile omului, abolirea sclaviei, egalitate, civilitate etc. Societăţile barbariei simple şi eficiente se ridică din nou. Nu ne mai invidiază nimeni, nu mai suntem complex de inferioritate şi dorinţă mimetică. Cu tot felul de teorii – ‘postcoloniale’ etc. -, teluricul, particularul, natura câştigă din nou asupra ideii.
       Trebuie să întoarcem această pagină, fiindcă restul lumii a întors-o. Şansa noastră a fost să avem mai multe arme, altminteri ne-ar fi făcut de mult să o simţim.
       Încă putem pluti o sută-două într-o derivă fericită; cine ştie.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Mirajul democraţiei în societăţile noastre.
       Am votat noi marile teme de societate? Am votat oare multiculturalismul? Ecologismul ideologic? A admis vreodată prin vot un rural să-i apară turbine ‘eoliene’ pe culmea dealului?
       Am votat noi îngrădirea libertăţii de exprimare? Am votat imigraţia masivă, ‘armata de rezervă a capitalului’, cu vorba lui Marx, importată violent de elite pentru a distruge achiziţiile sociale şi a plăti mai puţin munca? (Imigraţia masivă, nu cea umanitară şi de azil indispensabil pentru refugiaţi. Cea masivă în care toţi migranţii sunt băieţi, adolescenţi sau tineri cu blugi, adidaşi, ceasuri, gumă de mestecat, telefoane mobile, şi sunt clasa de mijloc din ţările lor.)
       Regimul în care cele mai înalte probleme ale societăţii sunt ţinute în afara ariei rezoluţiei populare, în care decizia e a elitelor, e oare unul democratic. Regimul în care eşti convocat în hipnoticul cabinei de vot să decizi asupra unor persoane, nu asupra unor probleme. În care votezi portrete, niciodată teme.
       Ce înseamnă o societate? Să tipăreşti monedă, să deţii armată, graniţe şi posibilitatea de a face schimburi diplomatice şi comerciale etc. Când am votat ultima oară pe una dintre determinările acestea, când a fost interogată dimensiunea suveranităţii?
       Voinţa generală – votul majoritar – a fost ţinută sistematic în afara problemelor reale. În toate cele de mai sus, voinţa a fost a elitei, nu a poporului. Houellebecq o deplângea recent, Castoriadis de decenii bune. Se întâmplă mai apăsat, să zicem rapid, cam de la sfârşitul Războiului rece. De atunci democraţia intră în simulacru, în societăţile noastre occidentale, exerciţiul democratic devine mirajul democratic şi societăţile trăiesc din nostalgie. Suntem nevoiţi doar să constatăm realitatea oligarhiei de facto: tot ce e mai important (i.e., afectează pe cei mai mulţi) este decis de cei puţini. Poporul e insultat constant (poţi identifica un elitar imediat prin operarea echivalării prompte între democraţie şi ‘populism’, cu un rânjet frapant de Vechiul Regim), insul nu mai e întrebat nimic. Realmente lipsesc doar perucile. Elitele, intrate în faza istorică inevitabilă a hybris-ului, au preluat dimensiunea democratică a solidarităţii şi au redus-o la schemă.
       Ţi-e atât de milă când vezi un om mergând la ‘vot’, că-ţi vine să-l îmbrăţişezi fără să-i reproşezi nimic, fără să-i spui un cuvânt, şi să mergi mai departe.
       Ideea că cineva se poate preocupa serios de asta – lumea ‘politică’ etc. – te lasă fără glas.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Pus o lumânare (o lumină, cu vorba bunicii mele) pentru N.M., A.Ş. şi incredibilul şir de fantome. Moartea primului m-a năucit puţin fiindcă nu o anunţa nimic (dar acest constat e ridicol). Morţile din ultima vreme. (Începând cu cea a lui I.C. de acum un an. – Caramitru. Dacă ar fi după dreptate, florile n-ar trebui să se usuce niciodată la mormântul lui. Dar etc.)
       Sentiment curios de derută şi… amorţeală, irealitate.

       România a avut o singură tranziţie: de la centralitate la mahala. 35 de ani, toate celelalte, a capitalului, a suprastructurii politice, au fost nimic pe lângă cea socială, îmi vine să spun antropologică.

       În faţa calculatorului. Cauţi într-o doară, derulezi site-uri, timpul trece şi la un moment dat te frapează: nu ai unde să te uiţi. Nu contează cu adevărat nimic. Şi nu se întâmplă nimic. Ai în faţă toată lumea…
       Prostraţie.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Moralismul le dă laşilor şi fricoşilor iluzia că trăiesc la rândul lor eticul. Asta nu le-o poţi ierta acestor oameni: opereta distanţei. Nu există distanţă în etic. Unii cu glontele în craniu, alţii cu principii pe hârtie şi strigând în tribune. Nu, fricoşii n-ar trebui să se pronunţe, e unghiul lor mort. Afonii nu vin la concerte şi se pronunţă despre partitură, necum să ţină rubrica de critică muzicală.
       Morala există numai în praxis, e chiar sinonimul lui, e pentru condiţiile obiective de existenţă. Rămâi în etic. Nu trăi eticul în afară, în perimetrul moral. Se vede, e vizibil din Lună. Nu fi un ticălos, un caraghios. Nu-ţi stă, nu e pentru tine.
       (Chiar dacă mi-e aşa de drag de aceşti oameni şi-i înţeleg, au un fel de fineţe structurală care-mi place mult, şi omeneşte îi prefer multor altora…)
 
 
 
 
 
 
–

~

       Cei anulaţi social, ‘canceled’, nu mai apar în altă parte mai puternic. Cad în secund, îşi deschid lucruri dar nu fac mare lucru, nu mai reuşesc să strălucească.
       Ca şi când operaţiunea oribilă ‘canceling’, MeToo şi celelalte ar reprezenta un subtil ecarisaj social, sub drapaj ideologic, nu ar reuşi să înlăture decât prestigii ofilite, animale deja bolnave. Ultima tristeţe a lucrului.
 
 
 
 
 
 
–

~

       America are 5.428 de rachete nucleare, 1.770 funcţionale şi aşezate în dispozitiv.
       Rusia are 5.580 de rachete, 1710 fixate în dispozitiv (rampe, avion, submarin).
       Până la restul de 12.500 de focoase, alte naţiuni – la ‘şi alţii’, ‘în alte roluri’.
       După o lansare, ai celebra fereastră de 6 minute pentru răspuns (mai întâi e detectată amprenta rachetei termonucleare din satelit, apoi aştepţi confirmarea radarului de la sol) numită Launch on warning – adică lansezi şi tu înainte să aştepţi să-ţi atingă teritoriul. Mă gândeam că în aceste 6 minute justiţia imanentă acţionează: un general american îi face piedică lui Biden-Trump văzându-l îndreptându-se spre butonul nuclear, lui Putin-Medvedev îi dă vreun ghiont un general rus, altul tuşeşte, altul îi spune să se mai gândească, există un conclav, un semicerc cu epoleţi, după ce se ridică mai trebuie să întrebe câteva persoane prin jur, vreun general poate, Biden vreun Pentagon sau NORAD sau FEMA, vreun Secretar al Apărării, vreun şef pe Joint Chiefs of Staff, vreun national security advisor, vreun Congres, că poate unul refuză ordinul, altul cântă, altul spune o poezie, că sunt două chei într-un panou ca-n filme şi ele trebuie rotite simultan, că mai există pe scurt cineva şi umanitatea e salvată – de fapt nu are nevoie de aprobarea nimănui, se numeşte Presidential Sole Authority şi la americani înseamnă că preşedintele, ‘comandantul suprem’, are unica autoritate de a apăsa şi nu trebuie să consulte pe absolut nimeni, şi ceilalţi sunt în ascultare nu în lanţ de deliberare, şi nu i se poate opune riguros nimeni fiindcă altfel s-ar compromite necesitatea. La ruşi nu se numeşte nicicum, doar Şef.
       În primele 70 de minute, câteva sute de milioane de oameni. Imediat, atunci. Ei nu ştiu nimic, sunt doar pulverizaţi, ca şi cum ar fi făcuţi din făină şi ar veni peste ei un vânt. Se instalează iarna nucleară, mor de foame şi boli până la 5 miliarde. Rămân 3 miliarde, dacă totul merge bine. Nu mai au ţări, poate nici nu mai vor să aibă. Pe cer nu e soare cel puţin câteva luni până la 2-3 ani (sunt estimări de până la 8-9 ani), nu creşte nimic. La sfârşit nimeni nu mai ştie câţi sunt.
       Cifre cu care îţi poţi începe ziua. Afară e cald, e un pic soare, au înflorit câţiva copaci în apropiere. Lumina aurie a după-amiezii, de la ora 5, pe care o caută fotografii pentru fotografia perfectă.
       Totul are sens.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Dustin Hoffman către ‘terapeutul’ său, izbucnind în lacrimi: ‘Singura dată când simt că sunt în pielea mea e atunci când joc pe altcineva. Ştiu cine sunt [doar atunci] când joc pe altul’.

       Disjuncţiile simple – trebuie să fugi cât poţi de ele. De pildă legenda cu binomul moral Sartre-Aron, Sartre care s-a înşelat în istorie şi Aron care a avut dreptate.
       Amândoi s-au înşelat. Sartre negând – parţial şi scurtă vreme (’52-56) – nenorocirea din Est. Aron negând – permanent – nenorocirea colonizării. S-au înşelat amândoi, bâjbâind în acelaşi principiu al ceţii care guvernează istoria. Dacă butada ‘Mai degrabă te înşeli alături de Sartre decât să ai dreptate cu Aron’ a părut cinică, nu înseamnă că inversul e adevărat. Împărţirea îngeri-demoni, în care iei întunericul de la unul şi atribui lumină celuilalt trebuie lăsată în urmă după vârsta de 8 ani. Ideea că unii au avut erori şi alţii iluminaţii e comică.
       Sartre s-a ‘înşelat’, dar în războiul din Algeria a văzut just. Nu şi Aron. Sartre a fost atins de principiul graţiei. Aron e şi el pentru independenţa Algeriei, dar pentru că Franţa nu-şi mai poate permite economic acea colonie. Nu am nimic contra colonialismului, trebuie să ne păstrăm imperiul, dar nu mai avem mijloacele să ţinem regiunea aceea deoarece costă prea mult etc. Sartre spune imediat: să le dăm independenţa, e un popor acolo, nu o populaţie colonizată. El e cel care vede just. Tortura e insuportabilă: noi torturăm acolo. Noi, iar nu ‘armata’. Aron nu suflă un cuvânt despre tortură, era obsedat de ideea ca Franţa să-şi menţină imperiul cu orice preţ. Sartre denunţa ‘contiguitatea pasivă’ a intelectualilor din cele două tabere, coexistenţa inertă în lipsă de dialog în faţa unei realităţi. E minunată angajarea lui Camus contra comunismului, dar cum poţi explica opacităţile lui cu privire la Algeria, în nenumărate rânduri – el, un algerian. Cine s-a aflat în principiul ceţii şi cine a fost în cel al graţiei, când transgresiunea e vizibilă?
       Cum de a fost Sartre de partea comunismului din Est? El explica târziu asta prin ‘gustul epocii’: Europa fusese eliberată de sovietici (nimănui nu i-ar fi trecut prin cap vreodată să spună că a fost eliberată de americani, cum s-a încetăţenit mai târziu, după ’80, ideea în cultura pop, ruşii avuseseră 27 de milioane de morţi, americanii 400.000 pe toate fronturile etc.), întoarcerea frontului la Stalingrad a fost percepută ca o şansă de a scăpa de nazişti, oamenii resimţeau totuşi un sentiment de recunoştinţă, francezii suferiseră enorm patru ani, în privaţiuni şi umilinţe, cu graniţele şterse, Parisul minat dintr-o parte în alta pentru a fi aruncat în aer la nevoie, sufleteşte era mai complicat.
       Apoi, nu e un interval prea mare între ‘Comuniştii şi pacea’, din ’52, şi articolul ‘Fantoma lui Stalin’, din ’56, după care comuniştii l-au tratat de ‘câine’ (el pe comunişti drept ‘hiene dactilografe’, care-şi iau instrucţiunile de la Moscova). Patru ani de orbire – când alţii s-au înşelat decenii. Se desprindea de comunişti, care de altfel îi detestau dintotdeauna filozofia, lua act de realitate, ajuta disidenţa din Est, semnând liste de protest când i se păreau juste, publicând articole în Les Temps modernes etc. (nu pare nimeni să-şi amintească semnătura lui şi a lui Beauvoir, de pildă, pe un protest de eliberare a lui Goma etc.). Confundăm azi fireşte totul, într-un tango duios al simplismului.

       În mijlocul filmărilor la Cat on a hot tin roof, soţul lui Elizabeth Taylor moare; accident de avion. E complet zdrobită, revine cu greu pe platouri. Cealaltă jumătate de film în care o vedem e văduvă. Nu se poate deosebi o jumătate de cealaltă etc.

       Susan Sontag s-a dus, adolescentă, să-l viziteze pe Thomas Mann în California, la sfârşitul lui ’47, întrevederea în urma căreia se hotărăşte să fie scriitoare etc.
       Merge cam prost (aşteptări prea înalte): Mann ‘vorbea ca o revistă literară.’

       Ce e cu valul de ‘decese’ din ultima vreme. (Mai ieri, fiul lui de Gaulle, recent Frédéric Mitterrand… La noi, legiune, Alex Şt. – mi-e dor de acel tip grozav cu care am vorbit doar o dată, atât de cumsecade…)
       Mutrele noastre. În jur, parcă numai chipuri care îmbătrânesc – un rid, un obraz lăsat, umflături, fante – tot mai drastic, până la desfigurare şi irecognoscibil.

       O bătrână vorbea cu un tip de vreo 20, entuziasmată de memoriile Barbrei Streisand. – Cum să nu ştii cine e? O cântăreaţă celebră, una dintre emblemele Hollywoodului, una dintre reginele muzicii. – A, scuze. În ce trupă e?
       Nu ştim cât de înaltă e căderea, cât de repede vine, şi asta e în regulă.

       Îmi place ideea de corespondenţă. Te aflai într-un loc şi primeai plicuri din varii puncte cardinale…
       Nu cred că a existat o formă mai profundă de dialog decât cel prin corespondenţă, aplecat asupra unei foi, despărţit de zile, săptămâni şi sute de kilometri, în care fiecare epistolă pe care o trimiteai ţi se adresa ţie însuţi. Şi toţi se dezvăluiau până la schelet, ca într-o radiografie, un nivel al adevărului incomparabil. Nu vom inventa ceva mai bun.

       În Feud: Capote…, multe lucruri colosal de emoţionante, totuşi. Scena de la mormânt, în episodul ultim.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Două mituri societale recente, false până la comic, exploatate als ob:
       – morala (etica transferată în public) e o virtute selectivă, aparţinând puţinora, în mod misterios nu tuturor, şi una care trebuie menţinută aprinsă asemeni unui foc, iar cei care o menţin, preţuiţi ca un areopag de înţelepţi cu acces la fundamente. Ei scriu din când în când editoriale, în care ‘atrag atenţia’. Asupra a orice, nu importă. Oftează des.
       – o chestie ca ‘claritatea morală’ (un fel de Berkeley altoit pe Arendt etc.) există nu ca virtute universală, în absolut fiecare ins pe lume, ci selectivă, aparţinând puţinora. Se întâmplă rele în istorie (Auschwitz, Ginghis Han) pentru că oamenii nu văd răul. Dacă l-ar fi văzut, el nu s-ar fi întâmplat. Dacă cineva, nişte conştiinţe morale, faruri de ceaţă în veghe, nişte oameni-semafor, le-ar deschide la timp ochii…
       Teoria morală e pur comică, îţi vine să-i îmbrăţişezi pe aceşti oameni, nu poţi dezvolta, te pufneşte râsul. Sunt minunaţi.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Slăbiciunea literară valahă, trădând un retard de categorie estetică: avem, încă, o gândire şi o literatură de adjectiv. În care sensul, denominaţia, ţi se serveşte în pagină, în loc să o obţii prin seducţie de construct general, inedit de viziune şi farmec estetic. Literaturile de adjectiv obţin ce pot. De unde senzaţia de esprit simple livrându-ţi, nu fără însufleţire, o poveste, vizibilă la copiii care povestesc ceva şi pentru care monştrii sunt ‘groaznici’ şi salvatorii ‘grozavi’, pentru a marca vizibil liniile galbene şi roşii, căci toate poveştile copiilor deraiază din estetic în etic. Curios simptom (‘postcolonial’, marcând mereu unde e adversarul, primejdia, hoarda tătară ivindu-se pe culmea dealului, la un popor care toată viaţa lui a tremurat?) de literatură tânără, de gândire improvizată, de infantilism etic localist în reprezentarea lumii. O literatură edificatoare, de crez şi de primejdie, de instinct, din copilăria analitică.
       În toate suntem tineri.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Ar trebui scris un ‘ghid al impasurilor’, manual al resemnării. Împotriva inflaţiei de răspunsuri, a ‘soluţionismului’ ambiant.
       Dragi afolaţi, iată de ce vă zbateţi degeaba. (Evident, nu l-ar cumpăra nimeni.)
 
 
 
 
 
 
–

~

        Ştiinţa şi credinţa sunt antinomice nu pentru că oamenii de ştiinţă nu pot fi credincioşi, şi invers. Sunt antinomice fiindcă, dacă existenţa zeului ar putea fi demonstrată ştiinţific, credinţa instituţională ar dispărea – temple, cler, mase. Nu am nevoie să cred în ceva ce ştiu. Nu-mi trebuie să cred că doi plus doi fac patru, fiindcă ştiu, am certitudinea, pot proba. Nu trebuie să cred că scriu nişte cuvinte, văd că le scriu acum pe o tastatură. Cred, în schimb, tocmai pentru că nu ştiu. Pe zeu nu-l pot deduce nici prin raţionament logic – cum se credea în Evul mediu -, nici prin simţuri, nici prin ştiinţă, ar fi moartea religiilor. Credinţa e antinomică cunoaşterii, certitudinii. E o investiţie sufletească formidabilă, o speranţă adâncă, aruncată în necunoscut. E infinit superior, fiindcă nu e cunoaştere despre ceea ce este, ce pot sesiza sensibil sub simţuri, sau raţional prin experiment sau raţionament, ci despre ce ar putea fi. Ceea ce e fermecător. Poezie, mister, ideal, chestii pentru care realul e irelevant. E ca şi cum ai avea o proprietate pe pământ, un perimetru de aici până la dealul acela şi pădurea aceea, dar ai adăuga spunând că mai ai două hectare în cer. Nu ai. Dar e sublim. Literatura există demonstrabil? Există un Hamlet, nişte fraţi Karamazov, un Gatsby?
       Un agnostic poate să te invidieze pentru pământul acela în plus.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Înclinaţia spre plagiat e extraordinară la adolescenţi. Nicio urmă de remuşcare, regret sau conştiinţa de a fi comis ceva dezagreabil. Sunt flamboaiant plagiatori, nici nu înţeleg ce vrei să zici, cum adică să citeze ceva ce e public, ce sunt acelea ghilimele, cum adică cineva a spus un lucru pentru prima oară şi îi aparţine lui. Preiau pe TikTok şi Instagram tot ce are succes, reinterpretează cu strict aceleaşi cuvinte ca şi când ar veni dintr-o înţelepciune proprie, aceleaşi butade şi mot-uri, sunt gravi sau râd, şi nici urmă de conştiinţă a vreunei vinovăţii, problema nici măcar nu se pune. Cred chiar că citarea li se pare ceva rânced, din trecut, în orice caz ceva ce i-ar interesa pe nişte bătrâni. Nu suntem toţi pe net, nu avem toţi de învăţat din asta, într-un ocean ‘open source’ în care ne împărtăşim spre bucuria generală? Ce e cu pretenţia asta paternalistă de autor?…
       Ştiam că era digitalului nu poate fi la fel ca epoca ‘analogică’, greoi letrată. Avalanşa de plagiate în toate ţările şi la niveluri neaşteptate era evidentă, în ultimele două decenii. Dar nimeni nu părea să vadă, şi indignarea moralistă continua să-şi joace mica gesticulaţie. (Când vrei să ratezi o problemă sau un fenomen chemi un moralist: te duce razant în acelaşi câmp cu legume.)
       La fel ca înaintea cuvântului scris, când poveştile aparţineau tuturor şi ‘proverbele’ erau fără autor cunnoscut, va fi o idee mai greu să pronunţi ‘al meu’, ‘al lui’ şi celelalte posesive.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Luciditatea e singurul progres al spiritului.
        Prea bine. Dar speranţa? Înşelarea de sine plăcută, caldă, salvatoare?
 
 
 
 
 
 
–

~

        Hemingway credea că există o cruzime fără margini a învingătorului. Faptul că voiau să-l ‘vindece’ pe Goering de droguri, de morfină, înainte de a-l spânzura, i s-a părut surprinzător de crud. Că pe Ribbentrop, care adora şampania, îl vor vindeca de ea, înainte să-l spânzure. Că vor să spânzure ‘sănătoşi’. Chiar şi pe cei care urăsc evrei, sunt rasişti, xenofobi sau au alte viziuni jalnice: ‘Chiar trebuie să-l vindecăm pe Streicher de ura lui contra evreilor înainte să-l spânzurăm?… Am omorât 60.000 de civili cu o bombă; am spânzurat o femeie de şaizeci de ani pentru că a condus la moartea unor aviatori… Înţeleg şi nu vreau să particip la asta… Războiul e complet şi total barbar, o crimă împotriva omului şi a umanităţii, şi aşa ar trebui luptat în el şi oamenii să n-o facă pe modeştii sau să fie ipocriţi în privinţa lui’ (scrisoare din ’45 către Mary H.).
       Umilinţa supremă: să-i ‘vindeci’ pe oameni, să-i cureţi sanitar şi etic, de credinţe greşite şi de vicii, înainte să-i spânzuri. Îngenuncherea asta totală. Morala ca tortură diabolică, rânjet final.
       Perversiunea igienistă a moralei. Cred că noi putem rareori cădea mai jos de atât.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Aşteptat ultimul episod de ieri din Feud: Capote vs. The Swans (2023). Oare ai vreo şansă. Poţi să influenţezi în vreun fel, pe lumea asta, amintirea pe care o laşi.
       Regie morbidă, după o carte care n-are mai nimic de-a face cu ce e în scenariu. Un Capote distrus, cinic până la caricatură, căruia i-au dispărut bunătatea, vulnerabilitatea, graţia, calităţile lui prime în scriitură şi viaţă. După două ecranizări biografice la Hollywood, era normal să pornim, în seriale, în explorarea marginalului şi morbidului. Un eveniment important dar restrâns din viaţa lui, prietenia cu nişte femei din marea burghezie care altfel ne-ar fi rămas necunoscute, e hipertrofiat într-o melodramă veninoasă acoperindu-i jumătate din viaţă, cu viraje groteşti, fleacuri făcute esenţe, citate sistematic false, de la copilărie până la ultimele cuvinte dinaintea sfârşitului. Dacă nu cunoşti nimic din viaţa lui, îţi va fi denaturată ca printr-un binoclu ţinut invers. Lene mintală şi falsitate dramatică; sunt pur şi simplu atâtea lucruri lăsate în afară, încât nu mai e nimic recognoscibil înăuntru.
       E lucru rar să ratezi şi adevărul, şi ficţiunea. Literatura n-are de-a face cu nimic, ‘biopic’, monografie, istorie, adevăr, realitate. Ciudat. E cu adevărat viziunea unui singur bolnav din pavilionul spitalului.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Parcă au mai scăzut volumele de autoficţiune din categoria cărţilor-plângere. Cu scriitorul-victimă, care-şi povesteşte trauma din copilărie (viol, agresiune etc.), în ieremiadă sau elegie. De altfel fără să rezolve nimic. (O tipă şi-a povestit de vreo 10 ori incestul, a intrat de atunci şi în juriul academiei Goncourt. Acelaşi rezultat…) Recunosc, nu mă omor după scriitura terapeutică.
       Nu vreau ca autorul să se vindece pe cheltuiala mea, pentru a spune astfel. E aici o disimetrie etică. Sunt cititor, am cumpărat o carte de ficţiune, nu-mi canibaliza timpul. Angajează-ţi un terapeut. Nu-ţi rezolva problemele scriind ceva pe care eu, un tip din exterior, trebuie să ţi-l plătesc cu atenţia pecuniară şi cu timpul meu, nemaivorbind de validarea empatiei prin şantaj. E ca o rupere de contract, ca o înşelăciune etichetă-conţinut, ca o trădare a încrederii. Şi nu am neapărat dorinţa de a fi mereu martor al curei, al terapiei cuiva…
       Nu vrem să fim jucăria cuiva nici măcar în pozitiv.
 
        Nefericirea nu-ţi conferă talent. Nici starea de victimă, nici tragedia personală. Nici aşezarea de partea bună a moralei şi istoriei. Trebuie să ai mai întâi talent, după aceea o tragedie; niciodată invers…
       Divorţul între artă şi morală e o problemă insolubilă.
       În veac oamenii îi vor citi pe scriitorii care scriu bine, chiar de-ar fi monştri. Niciodată nu-i vor citi pe cei care scriu mediocru, de-ar fi îngeri.
       Ideea că mai există ‘tema’ e aiuritoare.
 
        Tradiţia evreiască a dialecticii (talmudice etc.): puţin îi pasă de răspunsuri, o interesează întrebările. Cele care dau spre alte întrebări, la nesfârşit. Răspunsul e subaltern, degradant şi nu va conţine ceva divin (înseamnă că ai găsit. Or, prin definiţie divinul e mister deplin, te afli sigur pe un drum greşit dacă ajungi la un răspuns).
       Şi o artă de a nu fi de acord.
 
 
 
 
 

~

        Mergem subtil, ca nişte somnambuli, către război în Vest. Toţi ne împing acolo, inamicii ca şi prietenii. Deschid în fiecare dimineaţă Times-ul, curios să dau peste vreun articol despre firescul păcii. Am ajuns să pun ‘peace’ în motorul de căutare, care sistematic nu-mi dă nimic decât despre Orientul apropiat – şi acolo cu sensuri în doi peri. Epoca a obosit. Nu găsesc un protest al intelectualilor, tip Bertrand Russell, Camus şi Sartre, în care sute de semnături ale scriitorilor lumii să ne avertizeze că lucrurile escaladează, că împingem poate umanitatea pe marginea prăpastiei. Un areopag al câtorva inşi cu luciditate istorică minimală. Găsesc doar articole care spun că ‘porumbelul păcii’ e o invenţie a comunistului Picasso, şi pacea o laşitate tip München.
       (Când un ins vrea pacea, îţi trânteşte premisele războiului din ’14, când s-au refuzat negocierile şi am avut un carnagiu. Dacă e pro-război, îţi aruncă în faţă argumentul cu al Doilea război şi laşitatea păcii. Mă întreb dacă analogia istorică de tip culpabilizant n-ar trebui declarată ticăloşie pură şi pedepsită cu lovituri de bici în piaţa publică.)
       Lunile trec. Anii. Noi, stânga, nu facem nimic, deşi aveam o tradiţie, dreapta şi neo-conii nici atât. Ca şi când nu s-ar putea câştiga şi prin pace, ca şi prin război, ca şi când n-ar exista păci abile, rezonabile, de succes redutabil. Suntem la un nivel incredibil.
       Marşul somnambulic înaintează; cât de interesant. Sunt momente în care vezi că istoria nu mai e împinsă înainte de indivizi, ci de o forţă perfect necunoscută.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Onfray admite că a vrut să-şi pună capăt zilelor, după moartea partenerei. S-a gândit, am trăit 35 de ani admirabili împreună, asta e, pun capăt. Avea 60, era cunoscut, publicase ce era de publicat etc. Bun, şi ce fac. N-am armă. Nu mă pot arunca sub un tren. Nici nu vreau să le las celor care rămân imagini dezagreabile, amintiri, să-i fur oare arma de vânătoare fratelui meu? Am făcut destule voiaje în străinătate, aş putea lua medicamentul cutare, o folie îmi ajunge, nu e complicat, şi s-a terminat. A ruminat posibilităţile. Admite şi acum: dacă aş fi avut un revolver în mână, poate aş fi făcut gestul. Îl salvează o a doua femeie, care nu îl judecă sau contrazice, cu ea zilele trec una câte una etc., a început să trăiască. ‘Dar, după aceea, trăieşti o semi-viaţă.’ Nu ştie să spună nici acum, într-un singur cuvânt, ce l-a ţinut în viaţă. ‘Poate, laşitatea.’
       Dar figura lui – e greu să vezi un războinic şi un atrabilar marcat deodată de jenă şi timiditate – arăta aceeaşi tristeţe cu care a spus cuvintele: ‘Apoi, trăieşti. Dar o semi-viaţă’.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Celor care au o dezolare mai mare decât exigenţa adevărului: se întrevede treptat în Valahia un mic fals istoric în legătură cu profilul ‘Românului’.
       – românul – valahul banal, generic – n-a fost, în majoritate, nici mahalagiul onest cu peşte de sticlă pe televizor, nici vreo figură de sclifosit din cartiere exclusive, cu televizor color, video player şi abonamente la presa străină. Sociologic, în România 45% dintre oameni erau ţărani, cam 40% orăşeni – şi în rest 10-15% mahala, populaţie de periferie urbană. Mahalaua nu era nici ţară nici oraş (cartiere de la centura oraşelor, unde oamenii nu erau nici ţărani, nici orăşeni încă, veniţi la prima generaţie, fără să apuce să încline spre o parte sau alta, trăind un provizorat de habitus). Erau oameni care, poate într-un an de zile, nu vedeau niciodată centrul propriului lor oraş, trăind într-un microunivers închis. Or, mahalaua de 10% de atunci, care a urcat azi demografic spre 50% şi peste, pare să impună în cultura pop ideea că ţara întreagă era ca ea, oraşul întreg şi satele. Că ea reprezenta, cu peştii pe televizor şi carpetele orientale pe care le vedem în ‘muzeele comunismului ‘, o efigie a vieţii şi traiului românului generic înainte de ’89 – lucru nu doar complet fals (erau o minoritate de care cel mai adesea se râdea), dar un fals aproape comic. Ştiu că încercăm să devalorizăm comunismul. Dar să n-o facem împreună cu populaţiile din el.
       – urbanul. Românul de dinainte de ’89, ins foarte oarecare, majoritar şi banal, nu e ilustrat în niciun ‘muzeu al comunismului’. Era un ins care deschidea o carte pe lună, mergea la cinema, la teatru o dată sau de 2 ori pe an, la meciuri, la restaurant, la mare, în drumeţii, se imbrăca simplu spre cenuşiu, avea cluburi de şah şi de bridge, de dans şi de tenis şi de canastă (aşa arăta insul generic, în cluburile de şah intra muncitorul generic, funcţionarul generic…), asculta radio, îşi pierdea destulă vreme pe la cozi, n-avea bani, râdea, avea copii care mergeau la cluburi ale copiilor şi la ştrand, băteau mingea, formau haite între blocuri care se distingeau prin hărmălaie asurzitoare, era un ins care se distra, o distracţie de om trist şi încolţit, şi era pur şi simplu un om obişnuit. Nu un om de la mahala – aceia erau semi-urbanizaţi de care el râdea, fiindcă nu-şi găseau locul, mahalagiii erau ‘ţărăşeni’, nici ţărani, nici orăşeni încă. Dar fără să râdă cu superioritate, fiindcă se simţea solidar cu ei, toţi suportau jugul şi aveau un reper comun de care trebuia să te fereşti: autorităţile. Să nu confundăm majoritatea cu minoritatea socială, întregul cu partea, regula cu excepţia, când alcătuim onest profilul cetăţeanului generic. Românul obişnuit – majoritar, oarecare – nu era deloc dintre cei ‘subţiri’ şi pretenţioşi – aceea era o clasă aparte şi ciudată, căreia nu i s-a făcut încă sociologia -, nu trebuie confundat totul.
       – ruralul. Nici măcar ţăranul nu e cel de azi de la televizor, unde e prezentat numai satul din Sud, un amestec oltenesco-bulgar de vulgaritate crudă şi râs batjocoritor. Ţara e foarte diferită, sunt multe feluri de etos rural, zone, ţinuturi. (Deja Morometele lui Preda era foarte, radical diferit, şi parcă vorbeai de un ţăran din Bulgaria sau din Patagonia, cu cinismul acela sinistru, cu plăcerea batjocurii.) Astăzi se confundă vesel totul. Sudul – o minoritate de vreo 30% – a câştigat fiindcă are Capitala şi de acolo se dă la-ul mediatic. A impus un etos generic al ‘românului’, care ar fi doar cel care rânjeşte şi te fură. Or, 70% din ţară e o lume un pic diferită. E o confuzie totală, nu suntem toţi în Turcia.
       E de înţeles nevoia de caricatură, o tuşă groasă e vizibilă de departe. Doar că, pentru simplificare, se impune treptat în cultura pop un fals istoric. Ruralul generic are azi un profil falsificat. Urbanul generic are un profil falsificat – dar acela, total. Ambele par subţiate într-o sinteză a Mahalalei, periferie care nu deţinea pe vremuri nici 15%. E un fals de antropologie culturală, un fals sociologic şi istoric care începe să se impună lin, consecvent şi amuzant. Nu că profiling-ul e mai bun sau mai rău – e pur şi simplu fals, încalcă criteriul de exigenţă al adevărului.
       Mahalaua a câştigat azi, demografic. Va câştiga epistemic, va sugruma subtil adevărul, nu e îngăduită nicio iluzie. Prea bine.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cred că mahalaua, care are deja, demografic, majoritatea absolută în Valahia, va rescrie istoria ‘în jos’ destul de curând. În manualele viitorului va rezulta că, în comunism, toţi aveam peşti de sticlă pe televizor şi carpete orientale pe perete. Nu se va mai spune nicăieri că aceştia erau oameni cu totul minoritari, o familie-două într-o scară de bloc de 20, şi că se râdea de ei mereu, fiindcă nu înţelegea nimeni de ce ar schimba cineva carpetele acelea ţărăneşti minunate, ţinute pe pereţi, cu chestia aia. Aceşti oameni erau absolut minoritari şi trataţi în regim comic. Dacă se mai fac multe ‘muzee ale comunismului’ moraliste – aglomerând fatal excepţia -, va rezulta destul de curând că aşa arăta ţara. Or, oamenii aceştia (cu mituri subculturale specifice prin care se credea că oamenii ‘fini’ beau cafeaua cu degetul ridicat, sorb zgomotos din supă, l-au auzit ei, personal, pe lingvistul Graur spunând la radio că e normal să pronunţi ‘cur’, iar nu ‘fund’, deoarece acela desemnează fundul de mămăligă, că toată lumea ascultă în secret lăutărisme, care sunt adevărata muzică, dar se ruşinează s-o admită, că există ‘cacofonii’ – evitabile -, că ‘din cauza’ e ceva peiorativ şi ‘datorită’ meliorativ), aceşti oameni care speră în secret că norma majorităţii e, în esenţa ei, la fel de a-normală, de murdară şi de vulnerabilă ca ei dar o disimulează abil, vor avea în cele din urmă viitorul. Rescrierea istoriei în-jos e parte din acest revizionism.
       Orice minoritate – culturală etc. – se răzbună sinistru.

 
 
 
 
 
 
–

~

        Detest ‘indignarea’: nu mă interesează decât revolta. Revolta e sentimentul devenit act: e 1936, urăsc fascismul, mă înscriu voluntar şi plec în Spania. Prea bătrân pentru asta, îmi acompaniez fiul sau nepotul la aeroport, îi fixez în spate un rucsac şi îl trimit pe front. Când bătrânul Freud îşi însoţeşte la tren cei doi fii în uniformă, mândru că se înrolaseră voluntari, merge mai întâi la fotograf, neştiind dacă-i mai vede vreodată. Risc ceva esenţial, am un preţ al sângelui când spun ‘Jos x lucru’, ‘Sus cutare altul’, ceva ireparabil de pierdut, ‘a skin in that game’.
       Indignarea – psihologie, dezolare interioară, scâncet privat – e lacrimă pe hârtie. În procesul relei-credinţe, indignarea, oftat legitim ca notaţie de jurnal, trece din spaţiul privat în cel public, se ia drept Revoltă şi cu timpul începe să vâneze în jur chiar indignări ‘nealiniate’. Figură a relei-credinţe, a inautenticităţii, indignarea îşi uită ridicolul posturii în praxis. Hitler n-a căzut fiindcă Aliaţii au citit vreun editorial înflăcărat şi au ajuns la Berlin: cineva chiar trebuie să facă fizic ceva în sfera realului. Ce anume ceri când, neizbutind să devină Revoltă, mica ta indignare devine publică? Nimic altceva decât ca altul să moară în locul tău: războiul prin terţi, sângele altora, al unor tineri îndeobşte, dorinţa de a fi căldicel şi rece, ruşinat şi mândru, deopotrivă înăuntru şi în afară.
       Confuzia stranie dintre indignare şi revoltă, vorbă şi act, privat şi public a făcut să apară în Europa Centrală ambiguităţi conceptuale de tipul ‘rezistenţei prin cultură’. Puteai crede că rezişti dacă, nefiind de acord cu comunismul, oftai dezolat la tine, în bucătăria proprie. Doar că aceea nu era rezistenţă, ci supravieţuire. Oamenii ‘supravieţuiau prin cultură’, nu rezistau, nefăcând rezistenţă la riguros nimic. Era escapismul prin care îţi faci viaţa suportabilă într-un mediu ostil: lecturi, artă etc. Amalgamul între supravieţuire şi rezistenţă, între indignare privată şi revoltă – la început nevinovat, apoi straniu – a fost operat de tipi din spaţiul livresc. Doar ei puteau crede în cuvânt ca într-un substitut al actului, rezolvând totul cu piruete verbale, cu un flatus vocis.
       Rezultatul, unul dintre cele mai stranii şi mai dureroase după 1989, a fost acela că aveau să se instituie în procurori morali nu veritabilii actori ai disidenţei, rezistenţei sau opoziţiei, efigiile Revoltei camusiene sau sartriene – Havel, Michnik ai acestei lumi, inşi destul de surâzători, iertători şi detaşaţi -, ci acomodanţii Indignării. Ai micului scâncet privat care n-a izbutit să devină act când era nevoie de el. Ţi-e greu să o admiţi, fiindcă la mijloc au fost mai mereu oameni minunaţi care-şi înşelau conştiinţa. Fenomenul a constituit un fel de lege în Est. Condamni ferm şi ceri represalii? – înseamnă sistematic că n-ai făcut nimic înainte de ’89 în ţară, furios pe tine însuţi că indignarea ta n-a devenit revoltă. Însă compensarea aceasta e biată proiecţie, răfuială uleioasă a ta cu tine, rezolvabilă într-un cabinet de psiholog, într-un confesional ori în pagina jurnalului intim, conversiune pentru care spaţiul public nu are vreo vină…
       Or, nu există din păcate eroi ai lacrimii, ai condeiului privat, niciun revoltat în bucătăria sau baia proprie. Istoria nu e judecată de către psihologie.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Aşa e de trist aerul ăsta de secunzi, de copii de pripas recunoscători. De două secole, aici se suspină.
       Ce curios: când oare îşi vor ocupa Centrul şi Estul rolul în noul Occident? Când vom fi ‘ca ei’, şi literatura noastră la fel ca a lor, şi oamenii de stat şi ideile şi arta şi etosul, şi amprenta şi fierberea culturală, şi premiile şi reuşitele la fel de consistente, şi naraţiunea de Est şi Centrală impusă eclatant în lume ca parte din întregul continentului, la magnitudine egală, ca şi când am fi fost despărţiţi din greşeală?…
 
 
 
 
 
 
–

~

        Dacă un enunţ media începe cu:
       – Studiile arată…
       – Experţii spun…
       – Conform cercetărilor, sondajelor, statisticilor…
       …eşti nevoit să înţelegi că la mijloc e ideologie. Întotdeauna, ideologia dominantă a momentului. Nu că ştiinţa e slugarnică sau subordonată spiritului timpului, dar subvenţiile se măresc cu respectarea modei ideilor şi se subţiază cu contrarierea ei, şi deci vei sfârşi prin a descoperi fatal ce iei în ţintă. Niciodată, în vreo revistă, nu se va ‘descoperi’ ceva împotriva ideologiei dominante a timpului.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Ultima şi cea mai de jos postură a moraliştilor e denunţarea celor care nu se indignează asemenea lor. Vânarea indignării – acolo e sfârşitul.
       Până acum îţi desenai singur o aureolă deasupra craniului, postura morală. Acum, o cauţi în ceilalţi. De la morală justă la ispita linşajului: iată-te asemeni inamicilor tăi care făceau liste. Bănuiam că moralismul îţi corupe până la urmă sufletul, că reprezintă un pas prea departe. Ajuns o epavă, ai pornit onest şi cu cele mai frumoase intenţii.
       Probabil că e un loc în care trebuie să te opreşti, pentru a rezista instinctului josnic al subestimării celuilalt, care pesemne că survine sub forma plăcerii.
 
 
 
 
 
 
–

~

       ‘Jurnalist’. Să-ţi petreci viaţa povestind ce fac alţii.
       Ori eşti om de acţiune, activist, revoluţionar, om politic, şi schimbi concret lumea. Ori inventezi lumi, şi eşti scriitor.
       Să povesteşti ce fac alţii, care pot greşi, dar fac ceva…
 
 
 
 
 
 
–

~

        Atât de mult detest casele memoriale, cu lucrativul lor morbid. Asta e însă altceva. E tristă pentru că, după ce a fost părăsită, Papa a mai trăit doar un an. E tristă pentru că aici a fost ultima oară fericit. Ţara, cu veselia şi samba ei, e vesel-tristă, scoasă din istorie. Pe pereţi un Klee, doi Juan Gris, copii probabil. Mary a luat cu ea, în înţelegere cu Fidel, ceva Picasso, doi Braque, un Miro parcă – prietenii lui în Parisul anilor ’20, când mâncau la G. Stein, dar în genere mureau fratern de foame. Casa nu e restaurată în întregime. Pereţi netencuiţi din loc în loc. Câteva camere nefinisate, mobilier fixat provizoriu pe terasă – lipsesc fotoliile lui, cele două mari. Echipa americană de muzeografi a plecat, au rămas localnicii şi lucrurile nu merg chiar repede. Trofeele de vânat mare, cam sinistre. Vreo trei birouri. Cărţile, numai autori americani. Două ziare deschise pe necrologurile lui false, după accident. Sticlele înşirate, negolite încă. Pilar e acolo, cu schela de deasupra montată şi mica timonă de sus. Restaurată, cu ultima vopsea jupită puţin, în starea în care era. Ai câteva bătăi iregulate de inimă.
 

 
 
 
 
 
 
–

~

        Abordarea moralistă a realului are acest păcat de esenţă: nu vrea să înţeleagă, ci să se înduioşeze. Să se ataşeze, să plângă. Vrea să împartă lumea în răi-buni şi să ‘ţină’ cu cineva: la asta se reduce toată lectura lui. Fără dualism, fără disjuncţia exclusivă e mort. El nu se uită la un meci: vrea să ţină cu Dinamo sau cu Rapiduleţul, să strige ceva din tribună. E o încercare de a croi un sens subiectiv din datele reci ale realului. Lumea pare să aibă un sens atunci când există răi în ea.
       Păcat epistemic evident, metodologic şi, din păcate, psihologic deopotrivă. Moralistul se schimbă, coboară în vârstă ca un Benjamin Button, devine un copil, cineva cu care nu mai poţi discuta. Regresează şi se petrifică în copilărie, coborând ca într-o alienare epistemică cu eroi şi ticăloşi, cu liste de ‘noi’ şi ‘ei’, cu cowboys şi indieni. Poate fi un om minunat… (Sunt aproape în exclusivitate tipi grozavi, omeneşte vorbind, resorturi umane intacte.) Şi aici e tragicul. Nu-ţi vei putea reprima senzaţia că ai în faţă în permanenţă un copil, că nu vei afla niciodată adevărul ci binele. Pierduţi pentru literatură, pentru creaţie, aceşti tipi subţiri ar fi putut să existe. Rumoare de tribună, de iarmaroc, strigăte…; nu vrei să deranjezi, să contrariezi o evidentă plăcere a simplismului binar. La naiba cu adevărul. Îmbrăţişare, retragere în vârful picioarelor.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Farida Khelfa vorbeşte, în Une enfance française, despre ‘dezumanizarea colonizatului’. Tristeţea colonizatului, vizibilă pentru ea mai ales în privirea bărbaţilor – algerienii veniţi în Franţa etc. O dezumanizare resimţită zilnic şi pe care ei o replicau prin violenţă în familie, bătăi, abuz al copiilor, incest etc. Pe stradă erau dezumanizaţi de privirea autohtonului, acasă repetau – ‘compulsie la repetiţie’ – dezumanizarea asupra familiilor proprii. Tatăl ei alcoolic, mama bătută zilnic şi trăind cu pastile, copiii bătuţi şi fetele mai mari violate în fiecare seară etc.
       E interesant să priveşti istoria noastră sub lectura asta. 400 de ani sub turci, asta nu e o bagatelă. Dar e o colonizare de care nu vom putea vorbi, fiindcă a fost exercitată de musulmani – care trec acum, în secvenţa istorică prezentă, drept victime universale. Pasivul lor istoric în epopeea colonizării e puternic trecut sub tăcere, armenii au încercat ceva dar e realmente o şapă de plumb. Musulmanul student în America strigă în fiecare zi că e colonizat şi victimă, dar nu are niciun habar că e urmaş de coloni, că strămoşii lui au chinuit şi distrus sute de ani o parte imensă de Europă, cu cea mai dezumanizantă amprentă de civilizaţie: sclavie etc.
       Dacă însă ne-am întoarce privirea asupra noastră înşine, indiferent de sincronizarea externă, am putea înţelege psihologic câteva raporturi care ne interesează azi. Colonizarea a atins deopotrivă satele şi urbanul. Femeile cu batic, mergând la doi metri în spatele ţăranului. Abuzate, bătute, copiii bătuţi disciplinar, autorităţile temute, umilirea în faţa celui puternic, Biserica supusă stăpânirii şi predicând supunere, anatemizarea răzvrătitului, nicio contestare a autorităţii. Toate astea vin atât de forte din Orient. Toate acele mituri ale renunţării, ale sacrificialului inutil – Mioriţa, Manole et Co. -, fatalismul, sunt clar produsele unui imaginar colonizat, provenite dintr-o traumă fundamentală pe care noi am ignorat-o, de ruşine, multă vreme în istoriografie. Ţara toată era dezumanizată mai întâi existenţial, prin faptul însuşi că nu-şi aparţinea, că nu avea o existenţă autonomă, şi apoi prin moravurile colonizatorului, impuse şi imitate. Noi nu puteam avea alt mit fundamental decât Mioriţa, de-am fi trăit o sută de vieţi istorice. Era imposibil. Ş.a.m.d. Tristeţea colonizatului – e etosul nostru de azi: timiditatea istorică, sentimentul de inferioritate, melancolia noastră fundamentală. Despre toate acestea – tăcere jenată.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Finalmente istoria merge la gunoi. (Istoriile, la fel.) Calm, a nu uita asta.
        Celui care vrea să scrie la o operă, să creeze sau, simplu, să ‘trăiască’. Orice atitudine e egal de absurdă, deci de legitimă. Şi în plus ai creat ceva, o unicitate indeniabilă, ai tras mica ta palmă realităţii lucrurilor.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Iuliu Maniu: ‘Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt… căi politice, el a ales o cale superioară, şi anume, a realiza mai întâi caractere, educând un tineret…’.
       Şi tot astfel. Înnebuniseră toţi. (Şi asta prin ’43, când ‘legionarii’ fuseseră compromişi total.) Noi nu vom înţelege nimic din epocă dacă nu pricepem că înnebuniseră toţi. Au scăpat cei care erau minoritari – etnic, sexual, cultural – şi care s-au prins primii că sunt vizaţi de crimă, şi cei care erau prin convingeri de stânga şi erau preveniţi teoretic. În rest a fost debaclu. Găsim raportări admirative şi la Coposu, şi la rege şi la atâţia alţii, cât de buni erau legionarii şi cum se comportau în închisoare, ce caractere erau etc. Un vânt de nebunie. Istoria unui popor tânăr se judecă cu categorii psihiatrice, nu istorice.

       Ce-a reuşit capitalul, de aproximativ 20 de ani de când a accelerat, la valahi: o ţară în care acum abrutizaţii formează majoritatea. Unde te bucuri dacă cineva ştie să citească, să numere, să facă o frază care nu e traducere din americană. Un Zoo antreprenorial cu ţaţe, semi-smintiţi şi psihologi de dezvoltare.
       Ştiam că suntem un popor mimetic. Maimuţe în civilizaţie, strânsură de Europă, americani azi aşa cum eram ruşi în ’50 (avalanşa de onomastică slavă în maternităţi), francezi în XIX, greco-turci cu fes în XVIII, ce nu ştim e ce destin vom avea în cele din urmă.
       Poate că aşa arătau şi începuturile Vestului sălbatic, şi totul e bine în Centru şi Est. Poate că devenim înfloritori, acum că Vestul slăbeşte, e confuz şi se clatină. Maimuţe în frac.
       De unde abstragerea din secol. Fă ce crezi că trebuie să faci.
       Scuipă pe istorie, preocupă-te de timp.

       Etica e o monedă uşor de falsificat. Talentul, geniul – imposibil.
       Moraliştii. În ciuda a ceea ce sperau iluminiştii, inteligenţa şi cultura n-au împiedicat niciodată barbaria. E o teză complet imbecilă, şi chiar aproape de nerozie. Când s-a pornit nazismul Germania era cea mai mare cultură a lumii. Utilitatea socială a moralismului e zero. Scribi de raftul al treilea, arătând că scriu deoarece comentariile pot fi încopciate în cotoare de cărţi şi stilourile lor lasă o dâră pe hârtie, asemeni stiloului lui Hemingway, parazitează noţiunea şi practică impostura scriitorului. Ştiu ei înşişi că se mint, suferă, sunt hipersensibili şi în impas permanent.
       Ignor de ce e nevoie de farsă în cele din urmă.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Prezentul are acest inconvenient: principiul ceţii. Judecăm întotdeauna o epocă în claritate, după ce am ieşit din ea. Uităm că am trăit-o ca pe o ceaţă, înăuntrul secvenţei noastre, bâjbâind într-un abur confuz care e al vieţii tale şi a celorlalţi, neştiind decât aparent ce se întâmplă, cum se vor înlănţui evenimentele, cui va da dreptate timpul sau ‘istoria’. Suntem fiinţe de ceaţă, din principiu, şi ni se cere să vorbim ca îngeri sub lumină.
       Sunt desigur şi tipi care, printr-un soi de instinct sau loviţi de graţie, reuşesc să vadă clar în ceaţa prezentului, dar aceştia nu sunt niciodată cei pe care-i credem – moraliştii, micii procurori ai moralinei etc. (Cum ei se află în ambele tabere, e sigur că una va câştiga.) Ci tipi abstraşi, cu o luciditate încercând să vadă prin opacitatea prezentului dar nu pentru că ar interesa-o viitorul. Principiul graţiei e atemporal.
       Că prezentul e un principiu al ceţii o dovedeşte constantul regret pentru alegerile ‘politice’, istorice şi existenţiale, adesea la infim de puţină vreme după ce le-am făcut. Nu suntem cu siguranţă sub lumină.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Castro, interviul cu Ramonet: ‘Che suferea de astm. Lângă Mexico City este un vulcan, Popocatepetl, şi în fiecare weekend Che tot încerca să ajungă sus pe Popocatepetl. Îşi punea echipamentul în ordine – muntele e înalt, peste 5.000 de metri, aproape 18.000 de picioare, cu zăpadă tot timpul anului – şi începea să urce. Făcea un efort teribil, dar nu ajungea niciodată în vârf. Nu-i dădea voie astmul. În următorul weekend încerca iarăşi să escaladeze Popo, cum îi spunea el, dar nu reuşea. N-a ajuns niciodată până în vârf, n-a atins niciodată vârful Popocatepetl. Dar a continuat să încerce să escaladeze muntele, şi şi-ar fi petrecut toată viaţa încercând să se urce pe Popocatepetl. A făcut un efort eroic, deşi n-a reuşit niciodată să atingă vârful ăla. Aşa că vedeţi tăria lui de caracter. Asta vă dă o idee despre tăria lui spirituală, despre constanţă, una dintre trăsăturile lui’.
       Sunt 5 ore cu avionul din Havana până în Mexico City. Se ducea în fiecare weekend, 5 ore dus, 5 întors, într-o ţară străină, nu stătea cu familia, cu Fidel, cu vânzoleala puterii. Totul pentru a încerca să urce pe muntele acela stupid, iarăşi şi iarăşi. Ca medic, ştia că nu-şi poate ţine astmul sub control, cu toate medicamentele cele mai bune. În luptele din munţi – nu era ‘comandante’ încă ci doar medicul trupei, nu primise încă nicio misiune de luptă – a avut o criză atât de mare de astm, încât la un moment dat au trebuit să-l care după ei. Mai erau vreo 15 cu totul, înconjuraţi de trupele lui Batista care aveau şi sprijinul aviaţiei, şi singura scăpare era spre munte. L-au târât de mâini, la propriu, pe burtă, cum târăşti un covor, la deal, în pantă, până au reuşit să se ascundă. Au plătit un localnic să-i cumpere dintr-un oraş îndepărtat medicamente. Astmul lui era teribil. Totuşi mai târziu nu renunţă niciodată să urce pe acel nenorocit de munte. Mă întreb ce-ar fi spus Camus de asta, dacă ar mai fi trăit, cu Sisiful lui. Beckett, cu ‘Try again. Fail again. Fail better’. Muntele acela stupid, un con cu o pălărie albă, care nu însemna nimic – dacă nu totul.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Englezii au făcut Brexit-ul lor din pur orgoliu; niciun raţionament, niciun calcul. Nu credeau o iotă din poveştile cu creşterea economică, ştiau că vor pierde o vreme. Dar nu acceptau deciziile din afară: să conduci o insulă de pe un continent alăturat. (Acelaşi puseu la toate fostele imperii: austrieci şi unguri, ruşi, şi în curând francezi, unde numai dacă moare la propriu nu va ieşi Le Pen.) Imperiile se revoltă primele în faţa unei Europe americane. Ar fi inventat orice pretext să o şteargă, să respire din nou. Visul e să fragmenteze Europa la fel ca imperiul roman: de Răsărit, de Apus şi în plus de Centru – cum foarte probabil Uniunea va fi în curând -, simţind că pierd prerogativele, primatul istoric.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Am văzut primul produs de ‘realitate mixtă’ (virtual-real) scos pe piaţă, un fel de pereche de ochelari pe care-i poţi purta pe stradă. Sunt mari şi grobieni, seamănă cu o caschetă de schi. Mâine vor fi subţiri şi uşori, ca nişte ochelari de soare. Poimâine – un cip implantat benevol să interacţioneze cu creierul. Toate astea sunt tehnologie pentru orizontul 10-20 de ani. Poate mai mult, poate mai puţin.
       Se spune că simţi un ‘declic’ şi creierul se conectează la el fără să mai percepi că eşti într-o realitate dublă: virtual şi real devin una.
       Ai toate ecranele la dispoziţie. Telefonul mobil devine inutil: răspunzi din dispozitiv, vezi lumea din dispozitiv, te aşezi pe o bancă dintr-un parc şi poţi vedea un film, pe alt ecran ştirile, pe altul o tastatură, o planşetă grafică şi tot ce mai vrei – în acelaşi timp realitatea fiind prezentă: vezi oamenii trecând, băncile, parcul.
       Prin urmare, se întâmplă deja.
       Am ştiut toţi, de la o vreme, că suntem la o cotitură. Totul ne-o anunţa. Doar că nu ştiam vectorul – o va lua spre realitate augmentată, spre genetică, spre AI, spre transuman, care dintre ele va răzbate şi ţâşni primul. Totul se va schimba, instrucţie (unui elev care rezolvă orice ecuaţie şi ştie dinainte toată istoria şi tot ce-l înveţi, nu-i poţi preda prin definiţie nimic în afară de scris şi citit elementar, din 15-20 de discipline nu rămâne niciuna, la fel de bine aduci un baton de dinamită la catedră şi o arunci în aer), relaţii intersubiective, profesii, societate, realmente tot. Poate că alte dimensiuni vor veni să se adauge. În cele din urmă, vom fi mai anturaţi? mai singuri?
       În acest timp, nişte ruşi şi nişte ucraineni se bat în nişte şanţuri umplute de ploaie, ca în Primul război. Ţărani trag nişte brazde cu un tractor şi aruncă în ele seminţe. Prostituate, la colţul străzii, oferă servicii cât se poate de reale şi tactile. Patru-cinci secvenţe istorice, patru-cinci timpuri, recesiv şi prezent şi real şi virtual, şi viitor şi Ev mediu, înaintează împreună: în simultaneitate istorică. Până când unul va domina tot, va modifica tot.
       Cărţile…
       Literatura. Ceva probabil va rămâne. Ce?
       Realmente nu ştiu. Ne-am resemnat să fim oneşti cu noi înşine.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu e deloc limpede ideea de ‘fericire’. Cred mai degrabă în secvenţial: momente de plăcere sau satisfacţie, momente de bucurie, uneori plaje destul de lungi de serenitate, un calm existenţial în continuitate pe care-l obţinem câteodată şi se întinde chiar pe ani – ceva destul de norocos şi de greu de obţinut. Dar fericirea e ceva imposibil fiindcă e un paroxism plenar şi sistematic. Or, ea e doar un fel de virtualitate, un posibil, o cale către, un vestibul: spaţiul pe unde ajung spre plenar.
       Ideea de fericire pe care ne-o vând azi vânzătorii de fericire – psihologia pozitivă şi instructajele de ‘dezvoltare personală’ – e o fericire definitivă şi completă, un sistem de fericire, care ar depinde doar de noi (un tip explica recent, cu nişte panseuri stoice, că putem fi fericiţi la Auschwitz, depinde de noi). De aceea se vând atât de bine acele manuale de shaming moralist. Or, fericirea depinde enorm de ceilalţi, de mediu, dacă mediul e nefericit fericirea mea e praf, şi n-am crezut niciodată în bogatul care e jubilatoriu în limuzina lui, intrând cu roţile în noroiul satului natal şi privindu-şi semenii lihniţi şi trişti. Fericirea e mai degrabă un posibil: mă trezesc şi îmi spun: pot fi fericit azi, parcă nimic nu mă împiedică, nu s-a întâmplat nimic rău, nu mă doare ceva, pot să-mi iau cafeaua, ziua mea ar putea fi eventual fericită. E o noţiune restrânsă şi circumstanţială de fericire, dar mai onestă.
       Cele mai mari vânzări de carte din Occident, considerând Statele Unite şi Europa, sunt la psihologie pozitivă, primele 2-3 titluri sunt întotdeauna acolo la clasamentul de tiraj. Or, genul ăsta de fericire iluzorie, cu tehnică de manual în 15 lecţii, îi face pe oameni, paradoxal, nefericiţi, fiindcă e culpabilizantă şi conduce la impas. A inventat-o Carnegie acum un secol, e acelaşi individualism narcisic, deveniţi învingători şi ticăloşi, şi nu aduce nimic decât prelungirea iluziei. E un val fabulatoriu resuscitat de vreo 20 de ani, provocat de descurajarea noastră istorică, după ce ideologiile s-au prăbuşit urmând debaclul marilor religii cu salvarea lor terestră şi celestă, simţim o falie în civilizaţie. Mica psihologie s-a instalat pe locul gol al speranţei; dar în genere e limitat şi trece cum a venit.
       Fericirea e ceva fie modest, fie tulburător de complicat şi profund, despre care nu se pot scrie cărţi.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Ce nu pot să înţeleg: tipii care vorbesc ca să spună nimic. Tipii care, instalaţi în deja-ştiut, scriu ca să spună nimic, ca pedagogii. Nu înţeleg. Tu nu ştii că n-ai nimic de spus? Atunci, ce faci acolo, onest. Ce e cu tine.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Gândirea europeistă – e acum federalistă şi numai federal-oligarhică. Nu găseşti un alt proiect, ori sprijin pentru gândirea unui alt proiect de Europă: lăsaţi lucrurile serioase de partea dreptei, liberalismul economic în care Piaţa face legea şi tot restul lumii e invitat să moară etc. Federalism liberal tip Maastricht, şi nimic altceva în orizont. Nu li se poate da popoarelor mai mult amestec în decizie. Ca şi când ar putea fi o singură Europă şi un singur tip de guvernământ democratic, ceva incredibil.
       Fiindcă negaţia ne iese mai bine. Ştim ce e rău (naţionalismul, extremele etc., repetarea tâmpă a sperietorilor goth), dar habar nu avem să propunem ceva de ordinul opţiunii alternative şi al pozitivului. Specialişti în negare. Nuli în propunere, sterili, emasculaţi în orice altceva decât critica infantilă a negativului, repetarea evidenţei.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Tinerii nu vor să vadă cărţi în faţa ochilor. Digitalul absoarbe, şi ăsta e adevărul lumii. Va merge mult mai departe, cititorii de cărţi din plăcere vor fi o sub-minoritate sau o sectă. Şi acesta va fi, de asemenea, adevărul lumii. Nu suntem atât de buni la chestiile astea, dar ne vom aduce aminte cine suntem şi ce am lăsat în urmă.
       Căutat prin rafturi pentru a ‘dona’ câteva cărţi. Praf şi o curioasă tristeţe, crescândă. Chestiile alea ridicole numite biblioteci nu vor mai exista în locuinţe de tineri. Doar în regimul excepţiei ridicole – colecţionari de timbre, de fluturi. Câte locuinţe vor avea telefoane cu disc şi galenă, atâtea vor avea biblioteci. Asta mi-a apărut ca o evidenţă un pic comică, dar cu o limpezime devastatoare, care e de obicei semnul ‘adevărului’.
       (Cartea electronică? Nu ştiu. No idea.)
 
 
 
 
 
 
–

~

        Pentru oameni nu există adversar legitim, şi asta e păcat. Nu există adversar care să aibă dreptate. Pentru insul comun, adversarul e ceva cu lipsuri în morală, inteligenţă sau fizic (trage un picior), şi la bătrâneţe oamenii se trezesc numai cu adversari inferiori şi cu prieteni egali. Simplismul de judecată compromite singura parte de autonomie, luciditatea, care are o valoare în ei.
 
 
 
 
 
 
–

~

        N-am izbutit nici acum să lămuresc misterul: de unde o cunoştea Cioran pe Sylvia Beach. E doar notaţia simplă din ’62, în Caiete, ‘În dimineaţa asta, la cimitir, incinerarea Sylviei Beach. Timp de o oră, Bach’. Prea bine, împrumuta poate cărţile în engleză, pasiunea lui, de la ea pe când era o figură inconturnabilă a cartierului, dar a închis librăria în dec. ’41 şi n-a mai putut s-o redeschidă (nici financiar, dar cât au ţinut-o naziştii în lagărul de la Vittel sănătatea ei s-a deteriorat). E limpede că se ştiau, dar de unde. Vecini, la 20 de metri pe aceeaşi stradă, însă asta nu înseamnă nimic. Prietenia lor comună cu Michaux, pe care ea l-a tradus? Cu Beckett? Nimic, în afara acestor flate presupuneri.
 
 
 
 
 
 
–

~

        De ce oare scriitorii intră în acea eclipsă totală imediat după moarte, vreo două decenii, până să fie ‘redescoperiţi’, iar de cele mai multe ori nici nu mai sunt. E ca şi când contemporanii ar celebra dispariţia ta, revanşându-se pentru anonimat. Dorinţa de a te uita e oricum stranie.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Oare violenţa psihologică nu e la fel de rea ca violenţa fizică? Uneori te baţi cu un tip şi sfârşiţi prin a bea un pahar şi a deveni prieteni, şi asta e foarte des. Şi dacă nu, deveniţi perfect apatici, v-aţi descărcat şi într-un anume sens aţi lăsat problema în urmă. Violenţa laşilor, a fricoşilor, a delicaţilor şi feminizaţilor, violenţa celor slabi e infinit mai insidioasă şi mai vicioasă. Poate să ţină decenii şi toată viaţa şi nu se stinge, instrumentalizează persoanele şi situaţiile, e periculoasă şi profundă, trăieşte din denunţ şi intrigă şi ură deghizate în critică sau spirit critic. Vorba lui F., când ipostaziezi falusul pe care nu-l ai, puterea, asta poate fi de o violenţă mult mai isterică decât atunci când posezi unul (putere, curaj, calm, firesc etc.).
       Violenţa slăbănogilor e cumplită şi nu se vindecă niciodată.
 
 
 
 
 
 
–

~

       De Gaulle, cochetând dintotdeauna cu literatura.
       1905, la 15 ani: scrie o povestire, ‘Campagne de France’, în care se imaginează ca fiind ‘generalul de Gaulle’ şi salvând Franţa de la un dezastru în faţa Germaniei.
       (Jean-Luc Barré, De Gaulle, une vie: L’homme de personne, 1890-1944, Grasset, Paris, 2023, vol. 1, e-book, cap. 2, ‘Le choix des armes’.)
 
 
 
 
 
 
–

~

        Ar trebui salvat pământul, nu planeta – A. Finkielkraut are izbitor dreptate să remarce asta. Nimeni nu locuieşte planeta – în afară de E. Musk. Planeta e o realitate astrofizică, ceva privit din cosmos. Locuim un pământ, un teritoriu, o lume. Frumuseţea acestei lumi e singura cauză ‘eco’ imaginabilă. De pildă: schimbarea climatică pare rea (e ciclică, banală geofizic, naturală istoric, dar să trecem). În schimb, dacă crezi că eolienele sunt bune, e şi mai rău (dacă locuieşti acolo în huruitul lor sinistru, sau dacă le vezi de departe mutilând peisajul ca nişte foarfeci mobile). Ca să salvezi nu ‘planeta’, un ovoid care se învârte tâmp în univers, ci lumea, pământul concret, un teritoriu – nu pui eoliene; găseşti altceva, produci un soi nou de idei şi soluţii.
       Între a salva planeta – Terra, Mutter Erde, Gaia et Co – şi a salva loturi de lume concretă, distincţie frapantă, limpede.
 
 
 
 
 
 
–

~

        M. povesteşte că a aruncat dezgustat o carte a lui M. Polac la coşul de gunoi. N-aş putea arunca la gunoi o carte, nu ştiu de ce. Când eram mici puteam duce la anticariat tot ce era carte mai proastă prin casă, cel puţin rămâneam cu ceva bani, şi cărţile ştiam că le foloseşte cineva. De câte ori am făcut curăţenii mai recente, am strâns cărţile dispensabile într-o lădiţă, care s-a dovedit de peste 10 kilograme, pe care am scris cât toate zilele ‘CĂRŢI’ şi am aşezat-o pe partea curată a pubelei centrale, afară, cu cotoarele la vedere, spre a-şi putea alege fiecare ce vrea: carte tehnică, roman de aventuri, un eseu. După vreo oră-două am trecut pe lângă: lădiţa dispăruse. Dacă deteşti o carte o poţi dona pe vreun raft din acela de schimburi gratuite. O poţi lăsa pe o bancă. Ideea de a vedea cartea aterizând într-un coş de gunoi în bucătărie, printre cutii de iaurt, coji şi resturi, şi capacul căzut deasupra, îmi dă, nu ştiu de ce, un inconfort straniu.
 
 
 
 
 
 
–

~

       În literatură, în scris în general, aglomerarea e întotdeauna semn prost. Nu contează de ce, de adjective, de enumerări, de tablouri sau descrieri, de efecte. Semn (trist) de căznit şi de inferior.

       Două leme.
       Oamenii nu se pot schimba. (Foarte puţini oameni…)
       Nu poţi convinge pe nimeni. (…pe aproape nimeni.)
       Dacă le interiorizezi, înţelegi singurătatea în care eşti scriind, nu cauţi solidarităţi imposibile.

       Cum crezuserăm noi că gândirea e un depozit de răspunsuri al umanităţii… Pentru a afla, la maturitate, că totul se reduce la asta, ce baliverne să-ţi spui pentru a rezista încă o zi.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Y. Moix. Un tip, vorba lui Camil P., nu doar care ‘vede idei’, dar la care m-a intrigat curajul grafomaniei. 1200 de pagini pentru un jurnal ţinut pe un singur an… În timpuri ca astea.
       Sentimente amestecate. E, la el, ceva care ‘nu merge’. Are toate tarele şi calităţile pentru a fi un scriitor superior. Totuşi, încă nu e unul. Încremenit în detentă. Seamănă cu înotătorii care stau pe marginea bazinului în poziţie, cu palmele împreunate, şi nu sar. Ştie structură, are dialog, suflu, profuziune psihologică în portrete, gând original. Ceea ce lipseşte puţin e tonul, nu suficient de personal: nu te prinde, aşa cum tonul lui Houellebecq sau Beigbeder e intimist şi imediat fratern, fuzional.
       Puţine lucruri sunt mai grele decât să fii simplu. Să spui ceva cald, intens şi simplu, ca şi când nu l-ai spune, în metonimie. Nu ştiu, pe un scriitor trebuie să-l iubeşti, să-ţi provoace un ataşament fratern prin vulnerabilitate, ceva inexplicabil. Iar dacă e un scriitor mare: o rană.

       Apartamentul pe care şi-l ia în Paris dar în care nu se poate muta, din cauza unor ţevi sparte şi inundaţii repetate, catastrofale. Echipe de experţi şi contra-experţi se perindă.
       ‘Nu vom spune niciodată destul în ce măsură problemele cotidiene de acest gen minează sănătatea, abolesc energia: nu poţi face nimic în tot acest timp. Rataţi, vecini răi, muncitori uneori oribili ciugulesc necuvenit din munca noastră, din existenţa noastră; or, eu nu sunt nemuritor.’ (Yann Moix, Hors de moi. Journal, Grasset, Paris, 2023, p. 68.)

       Strania figură a lui Jean-Edern Halier: ‘Fiindcă posed câteva dintre cărţile din biblioteca lui, pot să confirm că ştia să citească: sunt subliniate, mai ales în exemplare de Cioran sau de Bloy, cele mai bune fraze (nu ezita de altfel să le folosească fără ghilimele în scrierile lui); fiindcă a fost un mare cititor, de aceea a fost un scriitor mic. Căci sunt scriitori pe care geniul altora îi striveşte, şi scriitori pe care geniul altora îi neagă’ (id., p. 22).
       Joseph Roth îi spunea lui St. Zweig că trebuie să te opreşti din a-i mai citi pe scriitori. Din cititul compulsiv, altfel te poluează şi ucizi scriitorul din tine. Doar lecturi aleatorii: să ai timp să se precizeze în tine un stil, o alonjă, să crească o flamă proprie.

       ‘Când un roman de Dostoievski începe, e deja prea târziu. Intriga a început fără noi. Ai mereu impresia, chiar când există doar un volum, că începi cu volumul al doilea’ (pp. 40-41).

       ‘Nici măcar un cer pur nu e pur. Nici măcar o apă pură nu e pură. Nici măcar matematicile pure nu sunt pure. Unicul lucru care e pur e moartea’ (p. 68).

       ‘O zi trăită trebuie să fie o zi scrisă, altfel ea nu e doar o zi pentru nimic, e o zi pentru nimeni, o non-zi’ (p. 27).
 
 
 
 
 
 
–

~

       Dreptatea reacţionarilor: era mai bine înainte etc.
       Poate – pentru 20% dintre cazuri. Înşelător e că o cincime (pentru a preciza…) dintre lucruri stăteau evident mai bine în societate – şi stau în toate epocile, e o trenă luminoasă a trecutului – dar asta nu le face nici compensatorii, nici preferabile. Or, ei continuă să ignore celelalte patru cincimi, repetându-ne cât de corect vorbeau oamenii într-o limbă bogată, ce politicoşi erau, cum planeta nu era poluată, animalele erau crescute în ferme nu ucise industrial, delincvenţa şi terorismul erau minime, arhitectura, moda, pictura, arta erau colosale, imigraţia nu era agresivă şi plină de ură, turismul era neînsemnat, maşinile mai puţine, viaţa mai calmă şi nu se auzea sinistra muzică obligatorie în cafenele.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Scriitorul trebuie să se abţină să facă reflecţii prea strânse.
       Moix se lansează într-un soi de delir pseudo-reflexiv, pe pagini întregi. Are ideatică bună, vie. Nu are logos însă, structura şi acumularea specifică, ceea ce face ca numai din extensii literare aplicate la raţionament să nu iasă nimic decât o supă lungă. Cei care, în conversaţii, tot vor să spună ceva şi nu reuşesc, lungind la infinit vorba. De obicei M. sfârşeşte în piruetă: o insultă interesantă, un mic paradox, un truvai. Gânditorul confuz sfârşeşte polemist, fiindcă simte nevoia să compenseze printr-un accent tare. (Asta din pricina proximităţii cu B.-H. Lévy, care l-a luat generos la Grasset, la revistă, l-a pus să ţină seminarii despre Kafka, Heidegger etc., fără să vadă că sclifoseala filozofică e o degradare pentru un scriitor, o coborâre în rang.) Or, când eşti scriitor nu are niciun sens să curtezi silogismul, cu care nu ai ce face. E sub demnitatea ta: tu eşti o lume deja. Fitzgerald nu se lansa în sistematisme. Dar, cum M. se crede dator la fiecare pagină să vorbească despre tot şi simte că nu are mijloacele, lungeşte şi pare un esprit faux, când el e un tip cu pasiunea reală a scriiturii.

       Anii ’70, începutul anilor 80: ani de hiper-teoretizare a orice. Structuralismul, poststructuralismul, lacanismul, o anumită psihanaliză transformaseră proza teoretică într-un fel de producţie indigestă de pseudo-concept la care zâmbim azi. Totul era fals în ea, dar întreaga epocă era atât de stranie. Ca şi când, după prăbuşirea ultimelor ideologii şi speranţe teoretice, raţiunea şi-ar fi luat adio de la ea însăşi într-o explozie de aparenţe, terminând cu un foc de artificii în vid. După, nu mai există teoretician, noutate, nu mai există nimic important de gândit: începe era reciclărilor.
       Pe fondul ăsta teoretic au venit prăbuşirile istorice din ’89. Pe sfârşitul teoriei. Pe non-speranţă.

       Nu există sfat posibil. Nu numai pentru că, orice le-ai comunica, oamenii cad mereu în aceeaşi groapă etc. Dar nu există în sine sfat absolut.
       Oamenii care vorbesc cu nimb de expertiză despre tot, la care nu poţi să nu detectezi bunătate de asemenea. Bunătatea naivităţii există. Pleacă într-un delir complet fiindcă vrea să salveze ceva. Să liniştească, să repare ceva din lume, lumea însăşi. Care trebuie că nu e prea grozavă, dacă are nevoie de atâta glisaj retoric şi taumaturgie. Faptul că imaginezi mereu soluţii probează existenţa problemei în sine, perfect insolubilă.

       Alain Delon, sub tratament medical foarte greu. În ciuda unor naturopaţi care voiau să-l trateze cu suc de fructe etc., elveţienii au elaborat un protocol medical serios. D. s-a declarat de acord cu tratamentul, vrea să-l facă până la capăt dacă există o şansă.
       Acest tip.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Antisemitismul e un soi de ură care trebuie că vindecă în sine ceva. Nu ştiu ce anume vindecă. Poate o ratare, o poticnire de destin, o nefericire cromozomială, o aspiraţie spre un absolut oarecare, nu ştiu. Dar nu ar fi resuscitat cu atâta frenezie, modă după modă şi epocă după epocă, dacă n-ar oferi satisfacţii inavuabile şi un soi de vindecare stranie a sufletului, a unei boli necunoscute.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu e simplu declin ce trăim, e schimbare, răsturnare, salt nu se ştie către ce. Dacă e declin, căderea e doar prima parte, e dialectică, e Aufhebung, abrogare cu salt, transformare, e ‘văduva însărcinată’, cu vorba lui Martin Amis: tatăl a murit, dar ceva din el, complet nou, care e el însuşi şi nu e el însuşi, e pe cale să se nască în pântecul văduvei.
       E ceva stupid şi totodată colosal ce trăim, fără să putem spune când va deveni aparent pentru fiecare. Dar sentimentul iminenţei, conştiinţa că vine – e pretutindeni.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Românii în istorie, parcurs eolian: ne dăm după vânt. De unde bate vântul mai tare (‘mari puteri’ etc.), românii sunt cu el. Când vântul nu mai suflă sau se întoarce, suntem cu următorul. Istoria valahă are simplitatea tristă a schemei conjuncturii. Suntem morişcă, suntem vântul care bate în ea.
       Am auzit toate explicaţiile, în esenţă reduse la una: popor ‘sub vremi’. N-ar fi putut face altfel. Prea bine.
       Asta nu înseamnă oare că n-avem destin.
       (Ontologie istorică, interogarea simplă a fundamentelor existenţei istorice. Dacă n-avem destin, ce căutăm aici. Ce suntem noi.)
 
 
 
 
 
 
–

~

       De patru zile încerc să văd Oppenheimer (2023), prezentat ca un mare film etc. Nu reuşesc nici în fragmente. Am zis că trebuie să-l văd dacă mă leg de fotoliu.
       Prost scris, bombastic american, dialoguri tip Marvel, numai înalte, ţepi şi dâmburi. Regie cuminte, imagine academistă, cai pe câmpii, muzică pretenţioasă şi interminabil nevrotică 3 ore, alternanţe de tablouri color alb-negru fără niciun sens, eroul e urât de toţi şi nu înţelegi de ce, niciun paroxism sau crescendo, totul se dezumflă lent. Critica e ditirambică – ce-i drept, cea americană. Aşa arată deci cel mai bun film.

      Grupaj despre A.F. şi nevasta lui, într-o revistă ‘glossy’. El are 74 de ani, ea 70… Când F. a trecut printr-o boală grea, ea s-a speriat, era mai conştientă decât el. I s-a părut că timpul e numărat; deci, merg în aproape fiecare seară la cinema, la teatru, la o expoziţie, ca să evite ‘riscurile claustrării’ după o vârstă. Ea propune, el acceptă fără tragere de inimă, dar de fiecare dată.
       (Trebuie să găseşti şi un fotograf cu geniu.)
       Oare bătrâneţea e disperare întotdeauna. Numărătoare inversă, ca la lansarea unei rachete.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cum ‘albii’ sunt singurii de care mai poţi râde nepedepsit, cam toate glumele sunt acolo. Dar după o vreme sunt aşa de strepezite… Cam cum se râdea înainte de evrei, erau singurul grup etnic pe care-l putea batjocori oricine – un pigmeu dacă sosea din Africa, li se simţea în înălţime superior. Dar în câţiva ani oamenii cu oarecare detaşare au început să obosească sau să se enerveze.
       Primul New Yorker în care n-am găsit o singură caricatură sau desen satiric bun, în tot numărul, de la o copertă la alta.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cum ştii dacă ai în faţă propagandă sau informaţie. Aristotel lăsa regula de trei a retoricului: etos, patos, logos. Etos: emiţătorul textului e de încredere, în sensul neutralităţii, e obiectiv, nu ţine cu cineva? Patos: simţi că discursul e intenţional persuasiv, că eşti condus subtil să crezi un anumit lucru, cu un text implicat şi care vibrează, prin delicate manevre stilistice de interpretare (în genere, şir de adjective) care observi că te conduc spre concluzie? Logos: informaţia pe care o auzi are dimensiune logică, coerenţă internă, e demonstrativă, şi are o sursă în spatele textului, poţi să te duci să o verifici?
       E ca şi când un ins ar asista la un meci de fotbal şi, aşezat în mijlocul tribunei, la egală distanţă de galerii, n-ar ţine cu nimeni, nu l-ar pasiona cele două echipe sau în general fotbalul, ci ar relata rece jocul. Godard pretinde că e imposibil sau foarte greu, căci obiectivitatea ar însemna ‘5 minute pentru evrei, 5 minute pentru Hitler’ şi nu poţi fi atât de imparţial, fiindcă una dintre echipele de pe teren vrea s-o ucidă pe cealaltă – unii atacă alţii se apără, unul e călăul celălalt victima. Ei bine, trebuie să închizi ochii la cele două galerii, să nu uiţi de ce eşti acolo şi să relatezi calm jocul.
       Problema e că, la criteriile date, 80% din ce auzim şi citim e propagandă (intenţională sau sentimentală), în majoritate sinceră, însufleţită, livrată de naivi care cred onest că informează. Fiindcă în timp de război singurul lucru cert e că cele două părţi îşi pierd în chip legitim minţile. Abandonează raţionalul pentru sentimental, numindu-l pe fiecare cu numele celuilalt.
       Când eşti jurnalist, eşti în chip natural educat să minţi, să trădezi publicul şi să nu livrezi adevărul către el, deoarece acesta trebuie influenţat în direcţia binelui. Departamentele de comunicare te învaţă cum să ascunzi comunicarea. Relatările devin editorial. Nu e mult de când lucrurile au devenit negativul a ceea ce spun în titulatură: câteva decenii. Atunci media a fost flatată că e parte a elitei şi misiunea ei este o pedagogie. Acela e momentul când abandonezi adevărul şi treci de partea Binelui.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Trăim totuşi în nişte societăţi în care elita şi suprabogaţii au reuşit să convingă clasa de mijloc că problema sunt clasele de jos. Şi aceştia din urmă nu se revoltă, nu deranjează pe nimeni, nu fac revoluţii, de 200 de ani sunt cuminţi ca mieii. Majoritatea nu reuşesc să păstreze o sumă minusculă de bani de la o lună la alta.
       O remarcabilă putere de convingere.
 
 
 
 
 
 
–

~

        A avut tactica sardinei, ascunzându-se toată viaţa în grupul bun, unde erau mai multe inatacabile. A avut mereu opiniile ideologiei dominante a timpului, pe toate subiectele. A simţit ce trebuie să simţi, ce percepi că e de cuviinţă să gândeşti, pentru a fi bun şi comme il faut şi elită subtilă şi avangardă, depozit al gândirii bune a umanului, înfricoşat de univers şi de sine însuşi.
       Decât aşa, de ce să mai trăieşti.
       …Well. Numai dacă ţi-e indiferentă supravieţuirea. Sardina ascunsă în banc şi înotând în toate direcţiile sincron cu el are desigur cele mai bune şanse. Dar el a făcut-o pentru a fi lăsat în pace. Nu pentru favoruri, nu pentru a străluci. Fricoşii oneşti sunt sarea pământului, i-am admirat şi iubit întotdeauna. Sunt mai întâi seismografele noastre cele mai fine, dar mai apoi, uman, strict uman, admirabili. O întreagă categorie umană care n-a fost celebrată, nici de istorie, nici de literatură, manifestând totuşi ceva profund ataşant şi fratern.
 
 
 
 
 
 
–

~

        O observaţie interesantă pentru epoca noastră, a plagiatului inconştient, din Talmud (găsită de Levinas): ‘A spune adevărul fără a ascunde numele celui care l-a anunţat primul înseamnă să grăbeşti venirea lui Mesia’.
       Era inevitabil ca o epocă a informaţiei să fie una a plagiatului. Nu cred că se puteau evita lucrurile. Psihologic, citezi o dată, a doua oară uiţi să numeşti autorul real, a treia o spui ca şi când ar veni de la tine – iar ceilalţi te preiau ca autor, la a treia citare devenind ei înşişi autorii, într-un carusel vesel-ignorant pe care epoca digitală l-a facilitat. Am mai fost acolo, în lumea ‘proverbelor’ din sapienţial. Când se va studia real avalanşa plagiatelor ca intenţionalitate, în spaţiul public etc., vom ajunge la concluzii mai puţin moraliste decât se crede. Există un inconştient al Plagiatului, care pluteşte peste epocă, cam de 20 de ani. Ideea – un potlatch foarte post-Google – că informaţia, ideile şi în general gândirea nu mai aparţin legitim unor indivizi, ci umanităţii. Ca un câmp din care culege oricine, a apărut un drept patrimonial al umanităţii şi în domeniul ideilor şi, curând, al creaţiei originale; conspectul colectivist – open source – surclasează ideea de proprietate personală tip copyright, tot mai suspectă sau absurdă.
       Lucrurile nu sunt surprize imorale, la care cădem dezolaţi. Ele apar totuşi fiindcă vin dintr-o banală necesitate internă etc.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Ce e aiurea în ‘extrema dreaptă’ – nu ştiu cum s-o numesc – e că are un miros de moarte. Miroase a moarte, a tot ce e putred sau dejecţie, eliminare de excremenţial. Freud echivala excrementul cu banii – stadiul anal etc. – şi e ceva adevărat în asta: extrema dreaptă e dorinţa de a reţine, de a păstra arghirofil în tine, de a nu elimina sau risipi valoarea lumii, a nu renunţa la ceea ce este. Fie e dorinţă conservatoare, poate perfect legitimă, fie reacţionară, de a ne întoarce într-un timp al Vârstei de aur etc., e ceva care miroase a moarte, dacă ieşi toamna târziu în anumite parcuri şi vezi adunate în grămezi frunzele căzute. E celebrarea a ceva care nu mai e viu, şi nu mai e viu nu din pricina răutăţii oamenilor. Ci fiindcă timpul, nenorocitul de timp a trecut peste el.
       Aceşti domni rafinaţi au doar parfumul morţii şi al – în ambele sensuri – dejecţiei. Nu contează că ei pot fi tipi minunaţi, şi adesea sunt. Dar au un fel de imaturitate pentru timpul ca trecere, un refuz al timpului, al istoricităţii etc. Or, ce mai e un timp care nu trece, care nu înlănţuie secvenţe? E absurd, timpul oprit e putreziciune, drum de la viaţă la cadavru. Drept care gânditori de dreapta tot vorbesc de spaţialitate, refuzând în fond timpul, se lansează în explicaţii fastidioase, timpul e o iluzie, există doar problema timpului, temporalitatea e o abstracţie. Şi într-o zi aceşti respectabili tipi care au spus că timpul nu există îşi fac de lucru prin casă şi îşi întâlnesc în oglindă propria mutră.
       Desigur, liber oricine să creadă că nu suntem existenţe în timp ci în idee etc.
       Constaţi doar tristeţea olfactivă.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Există ani în care ai vrea să te opreşti. Câte un an din viaţă pe care, fără să ştim prea bine de ce, l-am vrea retrăit. Are o textură, o lumină, o naivitate, ceva care opreşte lumea în loc. Chiar dacă îl trăim altfel, dar să simţim acea lumină a după-amiezii, să ne întâlnim cu acei prieteni, acea muzică, să credem despre viitor ce am crezut. – Pentru mine, acel an e… Şi fiecare găseşte un an, care e ultimul al naivităţii.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Pentru un scriitor, publicul nu există.
       Când faci un film, o piesă de teatru, un concert, există. Publicul ca masă reunită şi ca grup mimetic: când râd trei, mai râd şase alături, contagiunea se produce şi râde o jumătate de sală. Eşti câteodată emoţionat fiindcă e emoţionat celălalt, Gombrowitz povesteşte că nu era deloc mişcat de muzică la un concert dar a fost cuprins de o emoţie ciudată fiindcă sala era cuprinsă de emoţie etc. Asta e un public.
       Un scriitor nu scrie niciodată pentru un public, ci pentru cititori aflaţi în faţa paginii sale unul câte unul. Niciun fenomen de contagiune, zero aplauze. Sunteţi faţă în faţă: două conştiinţe, ca într-un duel. Sau îmbrăţişare, sau înfruntare tip Iacob-înger, sau plimbare pe faleză cu mâinile la spate, nu importă. O întâlnire a doi tipi, doar. Cartea e un obiect care vorbeşte câte unei persoane pe rând, nu contează că prima, care scrie, e moartă sau vie încă: ea îi vorbeşte în chipul cel mai real celeilalte, care ascultă intrigată. E ceva intim – nu public. Un scris e public doar în sensul că nu e privat, ţinut pentru tine. Dar nu aparţine unui public, unui număr de persoane care se pot numi grup. Nu există public, mulţime, există un lung şir de unu plus unu; întâlnirea intimă, unică, între doi inşi numai.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Numai excepţia, numai şi numai notele înalte, numai extraordinarul plictisesc până la urmă. Şi în scris. Nu poţi să faci proză numai din divorţuri, din crime, din lovituri de teatru. Trebuie, în măsura în care poţi, să sublimezi banalul, nu să înlănţui excepţionalul, care va sfârşi prin a plictisi. Excepţionalul e – ziaristică. Nu literatură. Pentru că acel banal şi repetitiv e excepţionalul adevărat, clădit din straturi pe care tu nu le vezi. Virginia Woolf descrie un tip care merge până la malul apei, face o piruetă şi revine: pe câteva pagini, e o întreagă lume.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nostalgie uitându-mă la un clip cu Christopher Hitchens. Nu prea grozav, câteva naivităţi însufleţite, dar încă destule lucruri precumpănitor sclipitoare. Mă gândeam că Martin Amis a fost, în acest răstimp, martorul său. Încă din tinereţe îşi citeau cărţile, aveau cele mai fecunde conversaţii, amândoi au plecat din Londra debutând în peisajul american, se consultau în legătură cu tot, articole, întâlniri; vacanţe comune, telefoane în miez de noapte, libaţii, erau siamezi. Era ‘martorul lui Hitchens’. Hitchens s-a dus şi, de curând, martorul lui s-a dus.
       Mai întâi dispari tu; în etapă secundă, rapidă şi ea, dispar martorii.
 
 

 
 
 
 
 
 
–

~

       Am închis Nevertheless, a lui Alec Baldwin, înainte de a o deschide. Titluri ‘smart’, falsă reflecţie, proză New Yorker căznită.
       Un actor nu trebuie să încerce să fie scriitor, ci să povestească precis, cald şi simplu. Fără mantie şi piruetă, să nu joace scriitorul ca şi când acesta ar fi un rol şi actoria, un automatism: Şi acum, vei juca un scriitor. Vei scrie bine după toate aparenţele. Cartea ta va semăna cu a unui eseist postmodern, trei critici din zece o vor ridica în stimă.
       Uf.
       The extraordinary life…, memoriile lui Paul Newman: mi-e frică s-o deschid din cauza asta.

       Jim Carrey, această replică uluitoare: ‘Aş vrea ca fiecare să-şi împlinească visurile, să fie toţi ce şi-au dorit, bogaţi şi celebri, pentru ca să-şi poată da seama că nu ăsta era răspunsul’.
       Încă mă gândesc la remarca asta. Pff, nici afirmarea de sine? Dar atunci ce.
       Ce. El fără îndoială pare să aibă un răspuns.
       Un actor frivol, cu un umor stupid şi antipatic, care nu mi-a plăcut niciodată, cu tipul ăsta fecund de consternare.

       Austria e o ţară care, ni se spune, trebuie luxata 20 de ani de acum înainte, pe unde o întâlnim, cu politeţe surâzătoare, dar consistent ca un tanc. Cea mai usturătoare e lovirea la portofel, cum spun francezii, monotonă, repetitivă, continuă – cinci cenţi dacă sunt, i-i luăm cu o reverenţă, un singur austriac dacă e în orizont, îl plonjăm în stupoare -, în timp ce pretindem surâzător că nu avem niciun amestec şi nu înţelegem. Nimic în scris, totul în empiric etc. Nu ştiu dacă funcţionează.
       Pare o datorie nu ‘patriotică’, ci de istorie elementară. Aceşti epigoni, care fac de ruşine umbra lui Franz Joseph şi fostul imperiu ‘imaterialist’, tolerant şi calin, trebuie cumva ajutaţi să-şi amintească cine au fost.

       Distincţia lui K. între Schulphilosophie şi Lebensphilosophie – prima, gândire de aparat în care înveţi concepte minunate, metode, inferenţe demonstrativ-deductive, dar care nu te aplică la praxis fiindcă nu ăsta e scopul ei ci transmiterea unei cunoaşteri. Cealaltă, gândirea aplicată la real, ieşită din el, reflecţie a ‘vieţii interioare’, în care nu eşti interesat să inventezi şiruri de cuvinte ci să găseşti naibii soluţii la viaţă sau o idee, aşa-zicând, de a scăpa din ea.

       Întristat că X va fi văzut desigur că ansamblul statuar e un kitsch moral, dar i-a fost frică să o spună când vizita atelierul. Poate, să nu i se respingă comanda. Ar fi trebuit să-şi ia curaj să forţeze puţin o injoncţiune de comanditar, ori măcar de estet. Cei doi sunt okay, dar ‘demonii’ semiridicoli şi mai ales gestica ‘staţi departe de aici’ şi relaţia între cele două planuri, praf, un moralism infantil. Vizitabil de către grupuri de copii de grădiniţă, cu educatoare în chip de ghid. (Altfel, am ajuns în realismul socialist, arta sovietică: frumosul e dat de criteriul binelui. Criteriul ideologic al binelui dintr-o secvenţă ideologică dată – azi, woke, să zicem. Neapărat că e frumos, de vreme ce e bun. Şi arta sovietică a sfârşit într-un kitsch integral.) Un artist e mereu tentat de kitsch în arta monumentală, de mesajul de gradul întâi: evidenţă, edificator, in your face. Dar trebuie să-l temperezi, să-l aduci spre raţionalitate intensă, de orizont, grad secund, contemplaţie. (Şi A.P., lăudând din prietenie o chestie ca asta…)
       Generozitatea lui a rămas extraordinară. (Nu va fi recunoscută, desigur.) Totuşi, trebuia făcut un gest. Şi l-a făcut doar el.

       Avalanşa contemporană de self-help, în cultura pop.
       A da sfaturi trebuie să fie o plăcere nemaipomenită.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu ştiu unde am aflat că E. Presley nu a compus niciunul dintre cântecele sale. Toate sunt scrise pentru el, sau cover-uri diverse. Să fie oare adevărat. Nu avea nimic al lui…
       Eşti un star mondial, ai în repertoriu 250 de melodii faimoase, stai toată ziua cu chitara în mână, încă din copilărie, şi zdrăngăni la ea, şi nici măcar un cântec, o notă care să-ţi aparţină. Atâta aplicaţie şi exerciţii, îţi vine un vers, un refren, o întorsătură de frază muzicală; ceva.
       Nu cred că am citit ceva mai dramatic. Nu numai pentru diferenţa dintre interpret şi creator sau artist – interpreţii nu sunt artişti, actorii nu sunt artişti, cineva a scris ce cânţi sau joci tu acolo, un ochelarist tuberculos mort de foame într-o mansardă (‘arta actorului’ e o improprietate filistină care a fost posibilă doar după ’89, e meşteşugul actorului, artă şi artizanat cu talent sunt lucruri la ani-lumină, arta nu se poate învăţa, ci doar tehnici de reproducere), pianiştii, A. Rubinstein şi C. Haskil şi G. Gould ai acestei lumi nu sunt nicidecum artişti, creatori, sunt asemeni maimuţelor savante, care erau îmbrăcate în frac şi aşezate la pian fiindcă puteau să reproducă o melodie. Pot să o facă mai bine, pot să o facă mai rău, dar nu pot să facă altceva decât e scris în partitură. Nu ai scris nimic, tu nu ai creat nimic…
       Nu numai pentru diferenţa numită. Dar pentru destin. Partitura pe care o ai în faţă: e a ta sau a altuia, în speţă a lumii? Şi majoritatea oamenilor răspund…
       E ceva cam groaznic.
 
 
 
 
 
 
–

~

       ‘Totul se leagă’, îl pune Don DeLillo să spună pe J. Edgar Hoover (Underworld).
       Exact genul de gândire care anulează reflecţia. De acolo subsidiarul ‘nimic nu e întâmplător’ şi restul delirului utilitar şi sapienţial care sufocă tot de la o vreme.
       Aşa de puţine se leagă… Să accepţi realitatea nonsensului a tot rămâne, se pare, cel mai greu lucru. Că lucrurile, tocmai, nu se leagă cu nimic, nu se leagă deloc.
       (Literatura dezarticulează, lent, pretenţia unei coerenţe.)

       E important pentru un infant să experimenteze plictiseala. Lungă, dărâmătoare. Momentele de pierdere din care înfloresc imaginaţia şi stimulii cognitivi. Tot negativul plictiselii şi al singurătăţii e un pozitiv neştiut, pe care-l conjurăm imediat punând mâna pe telefon etc., fiindcă după două minute vedem negru în faţa ochilor.
       Izolarea e cea care face un artist. Şi inaderenţa la lume. Stridia creând perla în întuneric. Nu ştiu ce transformă o suferinţă într-un artist nevrozat şi genial. Dar mulţumirea de sine şi satisfacţia vieţii nu sunt pe acolo.

       Dineul cu fantome al lui Ardisson, rue de Rivoli.

       De ce sentimentul acesta al iminenţei. Începe să devină supărător şi chiar ridicol.
       Cel puţin Kissinger a prins 100 de ani, mă gândeam zilele trecute, de când am aflat că a murit. Ceea ce nu ştiu dacă putem spune despre lumea care va veni.
       Suntem ca nişte copii pe plajă, cu câteva secunde înaintea unui tsunami. Facem castele de nisip, cu spatele la ocean, ne preocupăm de războaie, de criza climatică, de identităţi de gen, şi din larg se apropie în tăcere un val de 25 de metri înălţime.
 
 
 
 
 
 
–

~

       În America, numai faptul că sintagma ‘oameni albi’, ‘white people’, există e suprema nevroză a timpului. Nu mai trebuie să ştii nimic, dacă eşti o făptură care vine din Sirius.
       Oamenilor care au făcut America li se spune acum ‘white people’. Asta e tot. 
 
 
 
 
 
–

~

        Am mai ştiut să întâmpinăm un fanatism, cel japonez. Fiindcă am înţeles că e o problemă existenţială. Unde intrau – Cambodgia, Indonezia, Filipine etc. -, spintecau cu sabia lor de samurai rafinaţi femei însărcinate. Între două ceremonii ale ceaiului şi poezii despre sublimul florii de cireş. Nu se mai putea discuta, faza discuţiilor trecuse. Nu, nu e totul contractualism şi comunicativism habermasian şi civilizaţie a discuţiei. Vine un moment, acut, când discuţiile sunt depăşite.
       Am ştiut cândva să întâmpinăm un fanatism.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu ştiu să existe ceva mai dezgustător, în ordine livrescă, decât prefeţele. Dacă depăşesc trei pagini, aceste chinuri de parazit pretenţios te umplu de cea mai legitimă silă. Totdeauna le-am evitat, încă din copilărie, exceptându-le pe cele foarte rare ale autorilor înşişi. (Postfaţa e ceva infinit mai cinstit. N-o citeşte nimeni, poate avea şi 100 de pagini şi nu e acolo să-ţi scoată ochii, îndreptând de la început barca în direcţia pe care o vrea un secund.) Fă două pagini de prefaţă, obligat de spaţiul restrâns să spui ceva despre autor şi nu despre tine, străduie-te să fii sclipitor, şi dispari de acolo. Ai bunătatea să nu se vadă că ai trecut prin preajmă de la bun început.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Arhitectura brutalistă din comunism – alta decât brutalismul englez de după război. Betoanele monocrome şi intenţionat urâte, cu scop strict funcţional, sunt acoperite azi de polistiren şi cromatică ‘veselă’, cum ai îmbrăca un mort într-o rochie de ţigancă. Avea un sens social, îngăduindu-ţi să construieşti repede, şi a fost o soluţie acum 50 de ani.
       Când un ins locuieşte într-un interior urât, se enervează şi-l îneacă în ornamentică, încărcându-l cu artă şi obiecte până când îi dă o formă vivabilă, respirabilă. Dar de faţada clădirilor nu te poţi atinge, exteriorul e al oraşului. Ferestrele n-au frontoane, ele nu erau numai pentru a proteja de ploaie. Uşile de afară n-au mici pilaştri de o parte şi de alta, nu sunt încadrate cu vreo aparenţă de coloană. Ferestrele n-au cornişe sub ele, acelea aveau un sens, nu doar să sprijine vase cu flori. Şi ferestrele par nişte caverne dreptunghiulare. Privirea nu se plimbă, nu ondulează pe nimic, ochiul se zgârie, priveşte o faţadă ternă care îi apare rece ca o lespede. Oraşele au dat peste comunism un var vesel. Da, am estompat ceva din brutalism, monocromia. Dar rămâne restul, pe această femeie urâtă intens machiată.
       Când vrei să bagi în depresie un om sau o epocă, ia-le iluzia frumosului şi a noului îndrăzneţ, şi lasă-i acolo. Privindu-i cum se abrutizează, se bat între ei şi îşi urăsc pe bună dreptate mutrele, vieţile.
 
 
 
 
 
 
–

~

        O iluzie care ne vine de la americani e aceea că e suficient să fii căznit şi astuţios pentru a excela.
       Rezultat, turmă de veleitari şi impostori dezamăgiţi care nu înţeleg ce li se întâmplă şi de ce reuşita nu a venit, şi în ciuda unui munte de efort onest îşi încheie viaţa în mediocritate. E o suferinţă despre care credem că nu există fiindcă nu se poate exprima fără să-ţi învingi ruşinea.
       Sunt oameni care pur şi simplu nu înţeleg că nu vor deveni înalţi şi cu ochi albaştri, Baudelaire şi Hemingway. Aş face cursuri obligatorii, încă din copilărie, intitulate Ce nu veţi deveni niciodată. Există îmbunătăţiri de la 6 la 6,50, dar nu există salturi de la 6 la 9, există efort de merit dar nu de geniu. Nu se poate inventa o vocaţie, pune pe cer o stea. Cum să nu mergeţi unde nu sunteţi chemaţi. Profesori de descurajare lucidă.
       Ce societate ar rezulta oare din asta.
 
 
 
 
 
 
–

~

        J.-L. Barré, care a scris o biografie recentă a lui de Gaulle, nu i-a găsit prieteni, nici măcar în copilărie. A avut companioni, însoţitori care-l admirau, confidenţi, dar nu prieteni.
       Singur dintotdeauna.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Peste 600 de atentate la viaţa lui Castro, cel puţin jumătate admise şi documentate de CIA.
       42 de atentate contra lui Hitler.
       În schimb, Kennedy… etc.
       Când te dai câţiva paşi în spate şi priveşti istoria, regret, ceva nu merge.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Houellebecq: ‘M-am așteptat la o mare mișcare de simpatie și solidaritate față de evrei, s-a întâmplat invers, actele antisemite s-au înmulţit. Au trecut peste două luni și încă nu-mi vine să cred. (…) Îi susțin pe evrei din motive morale. (…) Dacă te gândești bine, ar trebui folosit un cuvânt mai puternic decât „supunere”. Poate, „sinucidere”? Cred că asistăm la avansarea unui fel de nihilism, care este – și chiar detest să recunosc asta, pentru că am fost mereu critic la adresa lui Nietzsche – o dezvoltare a nihilismului european definit de Nietzsche. Am putea de asemenea, și e probabil mai potrivit, să vorbim despre creșterea pulsiunii de moarte evocate de Freud, despre triumful final al lui Thanatos asupra lui Eros. Într-un cuvânt, Occidentul este într-o formă proastă. Dar Israelul poate supraviețui. (…) Printre altele, mă întreb dacă aș fi admis, ca excepție, dacă într-o zi aș cere să emigrez în Israel. – Cetăţean de onoare, cred. – Acest lucru mă liniștește – și partea cea mai proastă este că nici măcar nu glumesc’ (interviul din Corriere della sera).
       7 octombrie a dispărut într-adevăr, viteza cu care s-a evaporat e consternantă.
       La nivelul structurilor statului, nu există antisemitism sau ceva asemănător. Lucrurile stau mai bine decât în America, unde universităţile tremură, media tremură (nu s-a putut arăta coperta Charlie Hebdo etc.), politicul tremură şi, cu teoriile orientaliste şi postcoloniale, s-a reuşit ceva imposibil încă în Europa, echivalarea aiuritoare între ‘musulman’ şi ‘victimă’, ca inversiune legitimă a realităţii.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Există oare o concepţie – şi o mişcare – ecologică în favoarea ţinerii indivizilor în case, în unităţile lor locative individuale, a retragerii lor de pe ‘străzi’ şi din ritualul comunitar? Toate aceste tele-slujbe, livrările la domiciliu a orice, proscrierea maşinilor, prezentarea fenomenelor de climă banală ca apocalips, a aglomeraţiei umane ca mediu patogen, a naturii ca rezervaţie, descrierea viitorului ca un paradis modular în care nu mai trebuie să-ţi părăseşti casa şi tot ce e dorinţă şi nevoie se regăseşte în perimetrul domiciliar.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cel puţin aici, pe un şezlong, cu o havană şi un ulcior de vin, pare fericit.

 
 
 
 
 
 
–

~

        Angajarea politică… nu că e vană. Dar conduce la impas. Pierdere de timp, de tinereţe şi idealuri, de tot. Ajungi la o făptură falsă, cineva care nu mai e tu însuţi.
       Impasul e definitiv.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Când primeşti o invitaţie, la americani masa propriu-zisă, consistentă, festivă, durează să zicem 20 de minute, dacă nu înţelegi în curând nu mai e nimic pe masă. Vorbeşti ceva, te ridici şi pleci, lucrul s-a sfârşit într-o oră.
       La francezi ai invitaţia la cină la 8 seara şi ieşi de acolo pe la 2-3 sau 4 dimineaţa, gazda conducându-te, râzând şi spunând anecdote pe străzi. Sunt 5, 7, 12 feluri mici, în farfurii mici, în afară de cel principal cu care gazda se mândreşte; se discută şi se mănâncă, iar masa pare un fel de ingredient al discuţiei, aproape un accesoriu secundar şi enervant al ei. Te duci să râzi, să asculţi 3 mici fragmente de muzică, să iei utimele ştiri – excluzând fireşte cele 3 teme tabu, religie, sex, politică partinică, nu de tot tabu, dar neavenite -, te plângi de univers, recomanzi 2 concerte şi 3 expoziţii noi şi un târg de vechituri şi un meci de hochei, paharul de vin e plin mereu, aşa că dacă nu bei e mai bine să-l duci la buze ca şi când, anecdota primează ca la Junimea, se retrag grupuri, se fumează, şi havană şi pipă şi orice, se pune la cale universul de care te-ai plâns, la sfârşit eşti epuizat şi melancolic şi fericit.
       Cum să conciliezi cele două.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Bieţi români care cred că înfigerea unui lemn în inimă, după moarte, participa la nu ştiu ce credinţă ancestrală despre ‘vampiri’. De fapt, era ceva curent să ceri cu limbă de moarte să ţi se bată o bucată de lemn în inimă, pentru a fi sigur că eşti mort. Se întâmplaseră cazuri când oamenii au fost îngropaţi de vii şi s-au trezit în sicriu, povestirile despre deshumaţi găsiţi contorsionaţi şi cu părul albit de groază circulând, în XIX şi mult după primul război, nenumărate. Cred că şi Brecht cere să i se înfigă după moarte o pană de lemn în inimă. Istrati precizează în testament că vrea ca doctorii să verifice foarte bine dacă a murit etc. Era o spaimă curentă a epocii.
       Întorşi acasă după îngropăciune, ţăranii fantaşti scorneau în câteva luni o poveste despre mortul care a fost viu şi a revenit înspăimântându-şi familia etc., răspândite ca focul de prerie în misticismul negru al ruralului. Inversând cauzalitatea şi lumile, familiile se duceau la miezul nopţii să bată ţăruşi etc. Mediul rural e minunat, şi una dintre cele mai mari plăceri umane, cum înţelesese Hitchcock, rămâne înspăimântarea, groaza fericită.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Mistere recente în materie de literatură.
       Panait Istrati rămâne şi acum cel mai vândut scriitor român în lume. (S-a apropiat Ionesco de gloria lui mondială, s-a estompat, vine din urmă Cioran dar la publicul rafinat. În materie de tiraj, de carte populară citită de publicul mare, nu e încă nimeni acolo. P.I. mi se pare că e de altfel şi singurul scriitor valah al cărui nume era cunoscut de Hemingway, care-l aprecia.) Succesul lui Istrati, colosal – explozie de traduceri în peste 30 de limbi etc. – începe prin 1924. E curând un secol de la moartea lui. După 100 de ani, ar fi trebuit să avem, să zicem rapid, măcar 20 de scriitori români de anvergura globală a lui Istrati. Nu e absolut niciunul.
       35 de ani după Revoluţie, mai apoi, în libertate creativă absolută, nicio apariţie de scriitor nou, nu doar de geniu global, dar cel puţin cu călcătură internă grea, dintre idiomatici etern netraductibili – categoria M. Preda, P. Dumitriu etc. (În materie de filozofie nu vom putea scruta, începem să plângem.) Trebuie să înţelegem că e un semn? Începe să fie cu totul straniu.
       Ce-o fi asta.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Există o neînţelegere destul de stranie.
       Noi nu am înţeles că dispariţia URSS a fost o umilire pentru naţiunea rusă. Nu ştiu de ce nu am înţeles, în acel 1991. Ni se părea că sunt chiar bucuroşi, la ştiri se dădeau interviuri stradale cu ruşi care păreau uşuraţi, printre americani a urmat un val de simpatie pentru foştii lor adversari, Hollywoodul a făcut câteva melodrame ale înfrăţirii (categoria A. Schwarzenegger, S. Stalone). Şi ne-a plăcut să întreţinem iluzia aceasta că, dacă toate ţările din Est s-au bucurat de căderea Zidului Berlinului, desigur înseamnă că şi ruşii. N-am înţeles, şi această neînţelegere a mărit ecartul.
       A venit apoi ceva straniu, căderea demografică, degringoladă, valul de alcoolism, ruşii care mureau în masă la 50 de ani, milioane, o hecatombă, dar n-am priceput.
       A urmat alegerea repetată a unui naţionalist sentimentaloid, V. Putin, dar n-am priceput.
       Au urmar războaie, dar n-am priceput.
       Rusia fericită. Nu ştiu de ce am avut naraţiunea asta. E, în Occident, unul dintre cele mai stranii lucruri. Am încercat să înţeleg – era oare prelungirea naraţiunii ‘sovietologilor’, personajele cele mai ridicole din Occident, care nu prevăzuseră nimic din căderea comunismului şi încercau să-şi refacă o reputaţie construind, în reviste de analiză şi în Departamentul de stat, naraţiuni roz? Era satisfacţia noastră meschină, de învingători care nu vor să audă mai departe de deznodământ, epilogul? Nu ştiu. Rusul era un cerşetor în zdrenţe, plângând pe o grămadă enormă de arme nucleare. Noi arătam spre el şi spuneam: iată cât e de fericit.
       Spre deosebire de Germania, despre care la sfârşitul războiului, în ’45, înfrântă şi umilită, am ştiut că e înfrântă, am ştiut că e umilită şi că se simte astfel, putând-o prelua de acolo, de sub nivelul mării.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Nostalgia moralismului vibrant al anilor ’90, când totul era moral şi bombastic moral.
       Poate. Dar eticul oboseşte. Îl poţi ţine pe un ins în remuşcare sau recunoştinţă cât îl poţi ţine, apoi te roagă să îl laşi puţin în pace. Are de plecat la o petrecere, unde vrea să fie rău şi meschin şi promiscuu, să se întoarcă în el. Remuşcarea va fi iarăşi proaspătă numai cu generaţia următoare. Cu cea de acum s-a sfârşit, n-o mai poţi ţine în lesa remuşcării, ai epuizat-o. Eticul, curios, expiră.

       De Gaule, despre ‘infirmitatea morală a capitalismului’.
       Cine dintre şefii politici ar mai pronunţa asta.

       Europa Liberă n-a vorbit prea bine despre saşi. 40 de ani, i-a consolat vag – ceva despre literatura din Banat etc. -, dar nu i-a încurajat. Rămăseseră acea minoritate cu amprentă etică dublă, victime în comunism – deportaţi în Siberia etc. – dar ‘alături de Hitler’ în nazism, un grup etnic faţă de care atitudinea noastră şi a radiourilor democratice din Vest a fost ambiguă. N-au simţit de acolo solidaritate. Nici acum nu ştim clar ce să spunem.
       (De ce M.L. şi V.I. nu au fost laureaţi sub patronaj.)

       Ani buni, mi se pare, de când n-am văzut vreme mai urâtă. Mâzgă, ceţuri, cer fără… cer. Ieri era vară şi pierdeam timpul pe malul mării, al unui lac oarecare. Iulie-august au fost alaltăieri.

       La cimitir, săptămâna trecută. Frig, zăpadă, a trebuit să mătur cu mănuşile deasupra ca să aprind ‘o lumină’. Ceţuri scandinave şi nu ştiu ce alburiu sinistru, oameni care se priveau unii pe alţii cu neîncredere. Câţiva câini. Te aşteptai să ridice botul în vânt şi să urle, şi nu-ţi venea decât să urli împreună cu ei.

       Întâlnesc undeva precizarea: avea un ‘umor binevoitor’.
       Cât de rar, într-adevăr. Cum suntem complexaţi istoric, aici râdem de oameni, umorul e în general agresiv (batjocura de Sud). O boală valahă post-’89 a fost acreala. Cine ştie ce ne durea, ce aveam de recuperat. Zece ani a oscilat puţin, şi următorii 20 s-a impus numai umorul mahalalei: batjocura complexatului în suferinţă. (Şi tot ce e al mahalalei, ea are acum demografic şi cultural conducerea, deplin.) Dar un acrit e aşa de greu şi trist de suportat în conversaţie. Poate să fie un om fermecător, îl distruge complet.

       Ştiu cine e demonul, în variantă mundană, azi: cel care vrea să-ţi inducă vinovăţia în suflet. Moralistul, autorul de shaming (patologia hipercriticii). Îţi ia sufletul şi îl învârte încet la rotisor, bucurându-se de zvârcolirile lui. Uneori chiar trăieşte din asta, parazit al Memoriei etc.
       Acela, chiar acela e demonul.
       (Ce e ideologia, vorba lui Arendt: e logica unei idei. Tragi de o idee şi o faci raţiune, raţionament. Cu el, dai în cap altora. Care sunt de acum iraţionali, situaţi în afara raţiunii, în tabăra cealaltă, arvuniţi răului, împăciuitorismului relativist. Iau o idee şi o fac structură. Ghioagă. Moralismul – instrumentalizarea eticului, Poliţia lui – e ideologia demonului, poate lovi în toate epocile, e superior natural (justiţie) şi încremeneşte în postură. Infinită nefericire, obsesional minor, perspectivă zero, un fel de bucurie absurdă. A feel-bad show. Ieşi în vârful picioarelor.)

       Va veni revoluţia analfabeţilor, ni se strigă.
       Spaimele filistine. Abia o aştept, această revoltă a iletraţilor literari şi artistici (perfect letraţi digital). Sper să nu ardă cărţile, în rest totul e fair game. Morţii vor fi reduşi la tăcere etc.

       În Sud, în jur de 3.700 de negri americani deţineau în total 10.000 de… sclavi negri.

       Te întrebi ce se întâmplă după momentul istoric al hegemoniei americane. A doua zi după. Ştiu că vom pierde democraţia, cade în 10 ani. Politic, însă. Vor fi războaie civile? Între imigranţi şi autohtoni, în oraşe? Ne vom retrage iar în localisme şi alveole mici, republici de cinci mii de oameni, cum le vedea P.?
       Optimismul, în mase, pare încă destul de puternic, insul generic e stenic. Dar cu cât întâlneşti tipi mai preveniţi şi mai subţiri, sau plasaţi în sfere care au contingenţă cu tehnologia, cunoaşterea ori reflecţia, cu atât clatină din cap şi sunt siguri că dispărem în secolul ăsta.
       (Exact contrariul tradiţiei, în care masele credeau că timpurile din urmă sunt aproape, iar enciclopediştii surâdeau subţire.)

       Fitzgerald, care îi spune într-o zi lui Hermingway: Tu vorbeşti cu autoritatea succesului, eu vorbesc cu autoritatea eşecului.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Descrierea ultimelor zile ale lui Malraux (Langenieux-Villard). Nu se poate citi. Când ştii că acolo sunt efemeridele, ultimele luni, cu iminenţa insuportabilă. Şi după aia tot decorul acela, conacul, pisicile, vizitatorii…

       J. Mearsheimer la podcast-ul lui Lex Fridman. Seminar slab în prima oră, în celelalte două a trebuit să joc şah ca să fiu într-o atenţie secundă. Vechiul cinism securitar american – pe care el îl numeşte ‘realism ofensiv’ împotriva idealismelor etc. (Crede că un imperiu american nu există, deoarece nu stăpâneşte teritorii, ca în definiţia din timpul romanilor. Or, imperiu e ceea ce domină alte teritorii.)
       (Ce e straniu cu netul e că creează standarde globale în cultură, dar ele vin dintr-o singură direcţie; ideologia dominantă, de la puterea dominantă. Sunt globale ca răspândire, nu ca sursă. Nu e acolo graţia Franţei, seriozitatea greoaie a Germaniei, libertatea Americii, melancolia slavă sau portugheză ori colectivismul chinez etc., vreo sinteză globală, sau un mozaic. Sursa e imperiul şi atât. TikTok nu e global – necum chinez -, e american răspândit global. Netflix, idem. Lingua franca şi Leitkultur sunt americane. Nu e cosmopolitism. Credeai că eşti într-o horă, dar pe scenă e un singur dansator şi, jos în public, un ansamblu de maimuţe corect îmbrăcate încercând să-i reproducă mişcările. Ai fi putut crede că standarde globale înseamnă sinteză globală. Pe câtă vreme, e răspândirea globală a unuia. Drept care, la şcoli din Est sau din Africa, educatori care au văzut clipuri şi filme vorbesc de-acum de bullying, gender dysphoria, postcolonial şi schimbare climatică, creând panotaje cu desene ale copiilor despre încălzirea globală… Ieri erau despre învăţământul ideologic comunist şi despre rezistenţa materialelor. Un singur ton, un diapazon dă la-ul, urmează un cor unic. Cosmopolitismul, nicăieri.)

       A. Comte-Sponville: ‘Una dintre primele scrisori pe care le-am primit, după apariţia primului volum… îmi fusese scrisă de un psihanalist… care adăuga: „În calitate de clinician, constat că speranţa e principala cauză a sinuciderii: nu te sinucizi decât din decepţie”. Lucrul m-a frapat suficient pentru a reţine pentru totdeauna formula’. (André Comte-Sponville, La clé des champs et autres impromptus.)

       La ştiri, trei secunde. Neo-barbarizarea înaintează.

       Pe o bancă, un adolescent citind, total absorbit, Sex şi caracter.
       Îl simţeai promis unei frumoase cariere.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Când aud vreun ecologist vorbind despre natură, perfecţiune şi regatul paradisiac al animalelor…
       Natura e crima colectivă. Nu există animal care să nu fie mâncat sau să nu mănânce alte animale sau vegetale. Ni se pare o horă a păcii bucolice, cu creaturi în armonie. Or, pe orice regn, natura e crimă şi crimă şi crimă, un flux continuu de asasinat, moarte în toate direcţiile, goană şi horcăit, obscenitate pură şi continuă de la începutul la sfârşitul timpului. Armonie? Singurul lucru bun pe care l-am făcut a fost să stăpânim provizoriu natura, cu baraje, o turbină, arme care ţin fiarele departe, nişte chestii numite oraşe fiindcă avem de gând să murim de bătrâneţe în ele citind o carte.
       Armonie, ce idee. Nu avem absolut deloc idee ce e lumea sau ideea de lume.
 
 
 
 
 
 
–

~

       Alec Baldwin, rezultatul grevei. Ideea lui ca să scape de AI: filmele AI să nu fie eligibile pentru Oscar. Arta nu e eligibilă pentru premii dacă nu e antropogenă, viscerală, creată de oameni, produsă de oameni, cu oameni. Vrei să faci filme AI, foarte bine, dar nu vor apărea la Oscar. Vrei o simfonie cu orchestră de 105 membri, minunat, dar niciun premiu muzical la Oscar. Dacă vrei să fii în artă, cinema sau tv, fă artă, dacă vrei să fii în business-ul AI mergi în AI.
       Şi A.B., care e inteligent, părea să-şi dea seama pe măsură ce vorbea că e un provizorat. Respira tot mai lent şi începea să privească oblic pe măsura rostirii frazelor.
       ‘Un morto che camina.’ S-ar părea că mafia italiană numeşte aşa un tip care are un contract de asasinat pe numele lui. E ‘un mort care merge’.

       Trei sferturi dintre textele literaţilor valahi, despre orice, nu tratează o temă, de 100 de ani încoace spun doar: ‘Sunt superior, atât de evident superior’, vă rog priviţi-mă.
       Complet distruşi de provincialism şi sentimentul de inferioritate.

       G.L. trebuie să ţină jurnal.
       Îl pierdem. 20 de ani după moarte: A, era un tip care a fost într-o rezervaţie filozofică la Păltiniş, cu alţii, prin deceniul 8, din care chestie n-a ieşit nimic, dar a fost o experienţă interesantă fiindcă era comunism. Interesantă de ce? Cui îi pasă? 20 de ani – şi întuneric. Serios vorbind, nimeni nu va mai citi sensuri în patologii istorice de spaţiu închis. Şi stilul. Vorbeşte mereu o voce de deasupra: uitaţi, voi cei din prima bancă, să vă spun despre ce e vorba: Hamlet e deci un băiat trist… – Se ratează tot. Didacticul, cu superioritatea lui, îi mănâncă scrisul, chiar cele mai intime fragmente, şi ce e mai grav îi compromite emoţia, părând a cuiva care vorbeşte mereu pe nas, chiar atunci când e ataşant şi confesiv. E îngrozitor ca şi vulnerabilitatea ta să pară jucată. Nici 10 ani n-o să se mai ştie ceva după moartea lui. (Va fi vreun ‘Paler’, genul figurilor aproximative autoare de panseuri prin Balcan.) În jurnal eşti tu însuţi, şi oricât eu auctorial ar supravieţui acolo, eşti ‘prietenul’ celui care te citeşte, care te simte un frate, un egal. Jurnalul e, alături de roman, veriga lipsă din tot ce a făcut. Însemnarea intimă taie suficienţa, pretenţia, insertul eului, sau desfăşoară un sine fără ego. Prin constrângerea formei, nu ştiu, prin fragment, ori prin elementul incontrolabil al psihologiei te arată aşa cum niciun text editat nu te poate dezvălui, şi e de obicei partea ta cea mai simpatică. (Nu neapărat ‘bună’ – simpatică.) Şi acest vulnerabil mântuie stilul. În jurnal te prefaci că descrii evenimente, în fapt eşti singur ‘pe o insulă pustie’, nu există nicio ţară România (‘alegeri’ şi plânsete şi stupidităţi care în 50 de ani sunt neant), şi te doare capul. O hipertrofiere a fleacului – capătă înălţime. Din jurnalul lui Cioran nu ştim cine e preşedinte şi habar nu ai care sunt paginile în care am trecut de la de Gaulle la Pompidou. E grotesc, cui îi pasă. Mai bine vorbeşti despre o libelulă care aterizează pe o păpădie. – Bret Easton Ellis, de pildă, pentru a lua un autor american, trebuie să ştie cine e G.L., un autor de undeva de prin Europa pe dreapta, deschizând o carte. Şi nu poate şti. Cărţile sunt marcate istoric, au amprentă şi miasmă de local, adormi la pagina doi, simţi o patologie istorică acolo, nişte pacienţi care-şi descriu sanatoriul, şi închizi. Nu ieşim din Insulă. Or, se poate şti cine e, prin roman sau prin jurnal. Prin notaţia simplă, gând epurat sau emoţie simplă. Deja e pe jumătate acolo: îi stă bine fragmentul. Cele mai ataşante şi mai sclipitoare dintre rândurile lui acolo sunt. În ‘eseuri’ precumpăneşte binele asupra adevărului, de obicei vrei să demonstrezi ceva. Jurnalul are mai mult adevăr decât bine. – Okay, autorul a murit: în sertar s-a găsit însă un jurnal pe zece ani..
       ‘Azi nu s-a întâmplat nimic.’ Dar acest nimic e totul.

 
 
 
 
 
 
–

~

        Un inconvenient real atunci când te conduc gerontocraţi: bătrânii nu cred cu adevărat în viitor pentru că ei nu au unul. Restul e age-ism de circumstanţă, neinteresant. Dar ipoteza ‘anarhistă’ a non-viitorului e reală: nu reuşesc să se proiecteze în urmaşi, copii, nepoţi, nu le iese cu adevărat. Nu-ţi poţi reprezenta viitorul atunci când lipseşti din el, până şi 2050 e inimaginabil. E o banală condiţionare psihologică. (Aproape orice bătrân devine conservator, va vorbi de sfârşitul lumii, despre prezentul care repetă ceva şi are de fapt o fermă analogie în trecut etc.; nu doar din orgoliu diminuează din prestigiul prezentului şi viitorului: pur şi simplu de la o vreme putem admite greu noutatea reală şi o lume de după noi.)
       Nepotul lui Kennedy povesteşte că în casa lor, unde se jucau de copii, era în sufragerie un telefon ciudat roşu, şi unchiul lor le-a spus zâmbind, Nu ridicaţi receptorul la chestia aia, că vă răspunde Hruşciov. Era telefonul scurt cu Moscova. (Un sistem telegrafic militar în care intrai ridicând receptorul etc.) Montase două, nu doar la Casa Albă, ci şi în Hyannis Port unde-şi făcea weekendul, să fie în permanentă legătură dacă apare vreo neînţelegere sau vreo escaladare nucleară, să prevină o nenorocire.
       Nu spun că şefii politici nu pot fi bătrâni şi abili, că trebuie să fie toţi de vârsta lui Kennedy pentru a fi mai atenţi la evoluţia lumii. Dar există, precumpănitor, o ceaţă stranie. Nu vezi dincolo de moartea ta, ci numai te prefaci foarte bine. Te uiţi în ultima vreme la vârsta şefilor politici, a celor din foruri globale, a şefilor de bănci mondiale care contează etc. Parcă nu ar strica, o perioadă, să n-ai pe scenă numai pariori all-in.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cum de comedia nu trece bine proba timpului. 30 de ani şi deja scârţâie, 50 şi e de neprivit. Discursul în care e învelită poanta e cleios, mai învechit decât hainele de pe comedianţi, şi vezi îngrozit lucruri de ieri care sună deja ca la 1800.
       Drama, tragedia rezistă parcă mai bine. Au nevoie de mici editări, pentru contextul repezit şi ‘telegrafic’ de azi, dar poţi vedea Tennessee Williams.
       Au evoluat destul de ciudat straturile exterioare ale epicului. Înainte conta cât de bine te învârţi, livresc, în jurul cozii pentru a spune – cu descrieri de natură, cu metafore, cu oftaturi – ceea ce azi livrezi fără perifrază, direct. Conta mai mult cum spui, decât ce ai de spus. Sau aproape. Înaintai cu pedala de frână, amânai impactul, şi epicul era o artă a amânării. Drama a supravieţuit mai bine, în vreme ce comedia – forma ei vetustă – e de neprivit fără o apăsătoare senzaţie de inadecvare sau chiar jenă. Un comediant trece testul, cinci îl cad, aspiraţi repede în vid.
       (Romanele se poartă oare mai bine, dacă jumătate dintre ele se pot citi? Consideraţii inutile. Poate că epicul în sine va constitui o problemă.)
 
 
 
 
 
 
–

~

        Stalin lui Gheorghiu-Dej, stenograma discuţiei din 1946: ‘În ceea ce priveşte naţionalităţile conlocuitoare, voi [în programul electoral al FND] preconizaţi egalitatea lor. Egalitatea naţionalităţilor este o utopie. Nu se poate vorbi de egalitate între naţiuni. De exemplu, Belgia este un stat independent, dar nu se poate vorbi de egalitatea Belgiei cu Statele Unite ale Americii. Nu are nici puterea lor şi nici mijloacele lor. Dacă iei doi oameni, nici aceia nu sunt egali, unul este mai deştept, mai capabil, mai voinic etc. Cu atât mai mult două naţiuni. Se poate însă vorbi de „drepturi egale pentru naţionalităţi conlocuitoare”. „Egalitate” şi „drepturi egale” nu sunt unul şi acelaşi lucru’.
       Wow.
       Râdea încontinuu. Trei fraze şi apare mereu precizarea din off: ‘Râde’.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Cel mai dificil e să-ţi păstrezi o suficienţă… suplă, degradată. Să ai 80 şi, încă, îndoieli, nu cu privire la lume, ci la tine însuţi, surâsuri interioare. Să-ţi afirmi convingerile şi după aceea să le retragi, una câte una, pe toate.
       Ce vezi în jur sunt progresii înnămolite. Tipi convinşi şi tot mai convinşi – deja de la 30-40, iar apoi totul pare că-i confirmă, pentru ca la 80 să îi găseşti statui. Cum ştii că un tip e bătrân: vorbeşte tot mai asertotic – are şi rictusul ştiutorului etc. Ca şi când asta ar trebui să obţină gândirea: să tragă la malul final al ‘convingerii’, în regatul suficienţei. De câte ori aud ‘Nu mi-am schimbat părerea în privinţa…’, întreb doar unde e ieşirea, pe unde trebuie să fug.
       Plin de tipi morţi. E cam descurajant că populaţia lumii e infimă.
 
 
 
 
 
 
–

~

        N-am avut comunism, în real. Nici vorbă de el pe undeva. Doar comunismul ideal, doctrina teoretică, urmată ‘pe caiet’, mai entuziast sau mai silit. Foarte puţini oameni care să creadă. ‘Comunismul pe caiet’ a însemnat asta: în real, nu a trecut mult şi oamenii s-au orientat în chip natural spre elitarism: şi-au făcut vile discrete, cartiere retrase, o burghezie specifică. Ceilalţi rămâneau în blocuri. Acolo se păstrase un fel de regulă egalitară a diseminării: la parter locuia un director, la etajul unu un maior de miliţie, la doi sau trei un profesor şi un tâmplar, la patru un lucrător la salubritate. Mixtul social din blocuri era perpetuat pentru a păstra ţesătura socială. Dar în mod ciudat blocurile erau tot mai la marginea oraşelor – cei importanţi locuiau tot mai spre centru, încet-încet blocurile îl eliminau pe tâmplar, pe macaragiu, rămâneau profi şi bătrâni liniştiţi şi directori, se schimba uşa de la intrare, uneori era supravegheată sau încuiată. Stratificarea a înaintat. Nu se mai condamnau oameni pentru ‘occidentalism’, nu mai erai oprit pe stradă pentru ‘păr lung’. Cea mai importantă întrebare pentru profi era, deschizând catalogul, ‘Ce sunt părinţii’. Când vedeai acel rânjet de umilinţă în faţa unui răspuns impresionant, acea gudurare de câine pe care bieţii de ei nu şi-o puteau reprima, te dezgustai pentru totdeauna de lumea adulţilor. Era şi un fel de milă. Pricepeai că nu te afli unde trebuie, că eşti în ex-centricitate, în aberaţie, şi ceva nu e în regulă cu miezul lucrurilor. Dacă n-ai prins vremurile, îţi erau povestite. Oamenii, lăsaţi în pace, aglutinau firesc spre elitarism. Nu-i învăţase nimeni: doar i-au lăsat să fie. Au sedimentat natural, ca apa, pietrele jos, nisipul deasupra. Absolut nimeni nu le-a indus această gravitaţie.
       Comunismul pe caiet, ‘on paper’ – fără credinţă, fără investiţie emoţională – a început cam prin anii ’60 şi e de mirare că a durat 30 de ani. A durat pesemne pentru că a existat Rusia, cu ameninţarea ei. Noi eram pregătiţi din ’60 să o ştergem. Când te gândeşti că mai erau oameni în închisori, suferind pentru o societate care de fapt nu se făcea. 30 de ani de pierdere de timp, istoric, pentru nimic.
 
 
 
 
 
 
–

~

        Nu ştiu de ce elita urăşte atât de mult poporul. Un deceniu-două de linişte, şi îl infantilizează iar: aceleaşi structuri oligarhice se ridică, teorie elitară, acelaşi limbaj mefient-dispreţuitor în presă, oraşe gentrificate, structuri care tind să devină impermeabile, stratificate etc. În ultimele două secole, acelaşi refren. Cam un deceniu-două poporul e văzut ca stimabil sau chiar elogiat timid, alte patru coboară vertiginos până la insulta permanentă. (Avalanşa de insulte directe la ruptura Brexit: săraci, bătrâni, neinstruiți, stupizi…) O ciclicitate sistematică, obositoare. De parcă, cedându-i prerogativele, lăsându-l să fie adult, ea nu şi-ar mai afla locul pe lume, sensul.
       Vrea atât de mult să fugă pe o planetă îndepărtată.
 
 
 
 
 
 
–