~

•24 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Dezonoarea supremă: să-i numeşti pe migranţi ‘refugiaţi’.
       Nici în lunile inflamate ale războaielor tip Siria numărul refugiaţilor nu era mai mare de 10% din cel total al migranţilor. Dar azi, când sunt mult sub 1%, a-i numi ‘refugiaţi’ pe migranţii economici banali, cu mii de euro în buzunar, telefoane mobile şi haine sport, în căutarea unei vieţi mai prospere pe coasta europeană, care la vederea unei bărci occidentale îneacă motorul bărcii proprii pentru a fi salvaţi conform dreptului maritim şi legilor nescrise ale mării – e cu adevărat a-ţi bate joc de istoria cuvântului ‘refugiat’, de armeni, de evrei, de estici comunizaţi, de umanism şi umanitate. Un globalist cinic poate face asta, el produce amalgamul cu un surâs subţire – ştie ce spune, ştie că e fake şi îi ia ostatici pe migranţi în argumentul său.
       Popoarele? Amănuntul că popoarele nu au fost întrebate niciodată în Occident asupra problemei (încă din 1974, de la trucul ‘regrupării familiale’), de teamă că vor fi împotrivă? Democraţia? Well. Dacă la ‘Vreţi să primiţi migranţi?’ nu poate exista decât un singur chestionar, un singur răspuns şi o singură căsuţă de bifat în el, la ce bun într-adevăr să mai pui întrebarea.

       ● În semieşecul MeToo a fost o curioasă bătălie între două tipuri de stânga, stânga dură (progresistă şi câţiva radicali) şi cea soft (liberală). Stânga dură spunea, pe scurt, e în regulă dacă un număr de bărbaţi nevinovaţi sunt sacrificaţi, dacă asta trebuie pentru a îngenunchea în cele din urmă patriarhatul. Vezi violurile imaginare din campusuri. Stânga soft a obiectat, okay, vrem să vedem o schimbare în societate, dar dacă ţinem să introducem aşa ceva în mainstream, trebuie s-o facem clasic, prin prezumţia de nevinovăţie, diferenţe de grad (o mână pusă pe genunchi nu e acelaşi lucru cu violul lui Weinstein), probe, judecată rece.
       Semieşecul a venit din timorarea moderaţilor în a-i opri pe duri. O agendă radicală e atât de impresionantă, emoţional, încât nimeni din tabăra ta nu are curajul s-o tempereze fără a trece drept inamic. ‘Da, dar…’ – nu are ce căuta în câmpul ideilor pure. Eşti în toleranţă-zero. Asta îţi conferă un asemenea ascendent moral, încât tot restul păleşte prin comparaţie. Dar, cu timpul, vezi că eşti un exaltat, că se face gol în jurul tău şi că, din cercul de necondiţionali care ţi-au rămas aproape, există o asemenea calitate umană, încât n-ai putea selecta câţiva să-ţi ţină câinele de lesă până te întorci din parcare.

       ● Un tip, catolic: singurii oameni care-l iubesc pe actualul papă sunt necatolicii.
       Într-adevăr, e ciudat cât îl adoră cei care nu dau doi bani pe religie sau pe catolici. (Şi e comic, preia spăşit clişeele ideologiei dominante fără să ştie uneori ce spune. A declarat recent că populismul şi suveranismul sunt cele mai rele lucruri, la care trebuie să renunţăm. Adică după ‘vox populi vox Dei’. Şi un suveran pontif care e împotriva suveranismului, ce psihanaliză. Reuşite drăgălaşe din categoria asta.)

 

 

_

Reclame

~

•22 august 2019 • 4 comentarii

       ● Imterviu video cu Yann Moix. Stupefiat: ei bine, e credibil… Sub rezerva că e cel mai mare actor sau un tip cu severă patologie mitomană, ce spune e credibil. Povestind, mâinile se crispau pe braţele fotoliului, schimba picior peste picior, palid.
       Bătăile părinţilor – cuplu de nevrotici în complicitate fuzională, care îşi denunţau unul altuia copilul când celălalt absenta – i-au distrus viaţa. Totul, începând cu stima de sine: ‘O devaluare intelectuală perpetuă. Nu am nicio stimă de sine. Zero. De câte ori mă duc undeva, găsesc că sunt persoana, în acelaşi timp, cea mai urâtă, şi pe de altă parte cea mai puţin inteligentă de acolo’. Premiile literare, recunoaşterea? ‘Nu, asta nu prinde, nu se imprimă. (…) În timpul unor scene de menaj, mi s-a întâmplat să vreau s-o pălmuiesc pe femeia cu care eram. (…) La cea mai mică chestie în societate, mă ridic şi plec, provoc un scandal sau fac ceva aiurea. (…) Părinţii mi-au interzis întotdeauna să scriu, rupeau, mototoleau, ardeau toate manuscrisele mele, benzile mele desenate, piesele de teatru. Era o crimă. Să scriu era o crimă. Şi-i văd, în ziua când primesc Goncourt-ul pentru romane de debut, la Blois, pe părinţii mei râzând încântaţi în sală, primind ca nişte laureaţi premiul unui tip de care spun că sunt cum nu se poate mai mândri. Făcând un revizionism total. Considerând că am fost mereu, ca Sartre în Cuvintele, micul geniu încurajat de părinţi. Când de fapt romanul era rezultatul a tot ceea ce mă împiedicaseră să fac de când eram pe lume: să scriu. (…) Am încercat de mai multe ori să vorbesc cu ei despre asta. Denegare totală. E ca şi când căminul familial ar fi un soi de gaură neagră care aspiră toată lumina, toată inteligenţa, toată logica, toată educaţia, toată civilizaţia, şi aceleaşi persoane, odată ieşite din casă, asta însemnând deopotrivă copilul bătut şi persoanele care bat, ar relua o viaţă normală dar într-un soi de orbire. Ca şi când în interior ei nu văd ceea ce fac. (…) [Iertarea.] Nu, n-are niciun sens. Consider că ei nu mai există. Nu mă mai interesează deloc. Nu le doresc moartea, de vreme ce ei nu mai există. Trăiesc într-o carte, cu condiţia ca cititorul să fie lovit de ei. Pentru ca cititorul să fie acum cel lovit, şi să nu mai fiu eu. Le-o transmit lor. Nu e foarte simpatic. Dar cititorul poate închide cartea, se poate opri în orice moment. (…) Avem toţi o ierarhie a gravităţii. Pentru mine, lucrul cel mai grav pe pământ nu sunt războaiele. Sunt violenţele comise asupra copiilor. Sexuale, fizice, psihologice. Pentru mine lucrul cel mai grav pe pământ e când un adult dă vina pe un copil.’
       E drept, a avut nevoie de epoca noastră, azil cu spectacol public, ca să o spună; i-a fost exutoriu. Dar sunt simptome clasice de copil bătut. Un pic ‘complexul homarului’, al lui Dolto-fiica. Tipi plini de talente dar total distruşi, fără iniţiativă în social, temători, hiperreactivi la nimicuri şi apatici în momente de tensiune, perpetuu alergând înapoi spre cochilie. Dorinţă de a intra prematur în cripta propriului mormânt, cochilia supremă.
       Ezit, văzând imaginile. Recunosc un copil bătut, dintr-o mie.

       ● James Baldwin: îmi dispreţuiesc poporul [de culoare] pentru a nu fi produs un Rembrandt, un Shakespeare etc.
       N-ar mai spune-o probabil, astăzi. Sau nu aşa. Ştim un pic ce vrea să spună, venind din Est, popoare care n-au produs nimic pentru ‘universal’ şi doar s-au adăpat din recipientele altora.
       De altfel nu se recunoştea într-un Rembrandt. Se uita la un portret şi îşi dădea seama că e ceva străin acolo, că nu are nicio legătură de umanitate cu el.

       ● O cultură livrescă, plastică, muzicală etc. – trebuie să pricepi că aşa ceva n-o să mai existe, şi să nu te afolezi inutil.
       Un calm total. Nimănui nu-i va păsa în scurtă vreme.

 

 

~

•21 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Y. Moix, roman în care povesteşte cum a fost maltratat de părinţi, bătut cu cabluri electrice, alergat de mamă cu un cuţit în mână, pus de tată să-şi mănânce excrementele la masă, în faţa familiei.
       Tatăl, intervievat: nici vorbă de toate astea. A fost strict, dar n-a ridicat mâna la băiat decât în două ocazii de care şi-aduce aminte: când acesta era să-şi arunce fratele pe fereastră, şi când i-a împins capul aceluiaşi frate în closet şi a tras apa. Atunci i-a dat într-adevăr o pereche de palme. Era un copil violent şi dificil, dar strălucit, ‘a fost testat’. I-au plătit studiile, călătoriile în lume, un apartament la Paris şi întreţinerea până după 30 de ani. Poveştile lui cu bătaia cu cabluri electrice şi mâncatul excrementelor i-au stupefiat pe genitori şi li se pare că ‘relevă de la psihiatrie’. În urma unui incident obscur, fiul n-a vrut să-i mai vadă şi peste câţiva ani a început să-şi inventeze peste tot copilăria traumatică. Părinţii sunt sideraţi, dar spun că pentru copilul lor (51 de ani) uşa  e mereu deschisă…
       Moix e victima epocii; căci epoca e victima victimologiei. Pe vremuri, erai nimic dacă nu transmiteai un mesaj de stăpânire, forţă şi vitalitate. Literatura, filmul prezentau eroi cu platformă morală stoică şi triumfalistă. Azi eşti nimic dacă nu transmiţi fragilitate, suferinţă, ofensă dureroasă, frustrare sau traumă. Trebuie să şchiopătezi. E un triumfalism à l’envers.
       După ’70 şi conştiinţa ororilor de la Auschwitz reverberând cu adevărat, debutează în Occident, treptat, o concurenţă victimară subiacentă. Şi arabii vor Shoah-ul lor (Nakba), şi negrii, şi indienii americani; homosexualitate, feminisme urmează. Toate populaţiile, grupurile sau comunităţile civile încep să se proiecteze în exemplaritatea unei platforme victimare; ridică monumente, plăci comemorative în care înfrângerile sunt sanctificate, perdanţii sunt învingători şi există un singur soi de sfinţi, cei martiri. Fostele monumente ale victoriei devin insultătoare, perimate. Erai mare dacă proiectai imaginea puterii şi a stăpânirii calme a soartei; în contemporaneitate, devii mare dacă ai fost slab, umilit, martirizat. Etosul cultural al Occidentului e un imitatio Iudaeorum fără precedent, extins în chip impostor şi concurenţial – evreii n-au fost întrebaţi nimic – la toate societăţile noastre.
       Dacă platforma morală a secolului e victimară, Moix n-a făcut decât să pluseze puţin. Spera că în definitiv lucrul nu va fi cunoscut, la fel ca feministele de gen. III din campusuri care raportează violuri inexistente şi apoi surâd inocent. După trecuturi reale, vremea trecuturilor inventate, a criptomneziilor, mai exaltante decât adevărul.
       Ignor dacă fenomenul va dura sau asistăm la crepuscul.

       ● Muzica pop (fenomenul global, ‘rock’ etc.) nu e deloc pop, n-a venit niciodată ‘de jos’, din straturi profunde ale populaţiei. E o ritmică impusă de sus, care nu are nimic popular şi a fost totdeauna muzica burgheziei de mijloc.

       ● Francezul vorbeşte fără încetare, cu 20 de perifraze, ochi peste cap, gestică şi pufnituri, ca să spună perfect nimic – Ana are mere. Câteodată, foarte puţini, deschid gura mormăind ceva scurt, precis, pentru a o închide binefăcător la loc.

 

 

~

•20 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Taximetrist 1. A avut trei copii, unul i-a murit. Un copil, cu a doua soţie, e ‘cu sindromul Down, dacă ştiţi’. A făcut zece ani o şcoală specială, ‘dar el nu e nici de clasa întâi, nu ştie numerele, nu ştie banii, merge soţia peste tot cu el să semneze’. O fată care ‘la naştere a fost şi fată şi băiat. Am operat-o, am făcut-o fată. Greu. Când are menstruaţie o ţine câte o săptămână, numai sânge şi sânge. Nu e bine, nu e măritată. O îngrijim noi’. Un băiat mort la 42 de ani, ‘sâmbătă mergem la el la cimitir’. A stat la un azil de alienaţi toată viaţa. ‘L-a speriat porcul, dacă puteţi să credeţi. Avea 3 ani, era bine, vorbea, era vioi, prin toată curtea alerga. L-a speriat animalul şi de atunci n-a mai vorbit nimic şi nu ne-am mai înţeles cu el.’ Trei copii cu două femei, deci problema nu putea veni de la ele. Are vreo 70. Nu s-a sinucis. ‘Mergem înainte, ce să facem.’ Conduce bine.
       Taximetrist 2. Există penultimii oameni, apoi Yeti, Omul zăpezilor, şi în sfârşit ultimii oameni: căpşunarii români, cei din diasporă care se întorc în vacanţă, în ţară. ‘Când vin, e un festival al neamurilor proaste. Aruncă hârtii pe jos, scuipă, te înjură în trafic, nu contează ce vârstă ai. N-ar face asta afară, nu li se permite niciodată. Sunt maimuţe, ultimele gunoaie. Şi nici acolo nu sunt iubiţi, n-au prieteni, n-au nimica. În astea 2 luni când vin, e un coşmar al ţoapelor, iadul pe pământ.’
       (Ce e de neînţeles e absenţa unei sociologii a emigraţiei. Ar trebui făcut ceva serios, trimise acolo echipe gen Gusti, câte două pentru Spania, Italia, Anglia etc., cu chestionare-tip şi tot restul. Ar fi vorba de 2-3 luni de muncă. Noi nu ştim nimic despre aceşti oameni. Ce vor, dacă îi mai avem sau i-am pierdut de tot demografic, pe ce putem conta în privinţa lor, ce deziderate au, ce muzică ascultă, cum văd viaţa şi viitorul. Ne mulţumim să constatăm că există o emigraţie bună, de studiu, şi emigraţia proastă, de muncă, alcătuită din troglodiţi feroce şi suboameni care ne dezgustă când vin în ţară, în genere cam asta pare să fie tot. Ceaţă de nepătruns în privinţa lor.)

       ● Nebun inofensiv, cu delir mistic. Pe străzi, vorbeşte continuu, fluieră, cântă, spunând cui stă să-l asculte că a fost în iad şi că le poate povesti cu detalii cum e acolo. Şi, din senin:
       – Dacă piere Satana, piere şi Dumnezeu.
       Categoria pură Rozanov, Şestov, Berdiaev.

       ● Once upon a time in… Hollywood (2019).
       Nostalgic, lent, lung, puţin opresant, despre sfârşitul inocenţei la Hollywood. Ceva gravitate nouă – efectul vârstei? – la acest autor supraestimat. DiCaprio exasperant dar epatant, B. Pitt, surâzător, de o melancolie impresionantă pentru 55 (va îmbătrâni la fel de bine ca Redford).
       – prozelitism al deţinerii armelor la domiciliu, ca de obicei în filmele lui
       – femeile, fie isterice fie stupide, arătate cu tălpile murdare, sforăind, primind lovituri de pumn strivitoare în plină figură, un naturalism puţin căutat, reactiv la angelismul ideologic de acum
       – dansatorul Bruce Lee înfăţişat aşa cum pare să fi fost, un soi de cretin abisal.
       – scenografie de noapte inundată de reclame în neon
       – 3-4 linii narative bune, chiar şi cea cu Charles Manson, unghiurile închise
       – soi de omagiu perfid lui Polanski
       – fără eterna maşină de punch-line-uri, există chiar conversaţii, burţi, lungimi.
       Destul de încântat, faţă de catastrofa ultimului film, ‘western’. Publicul, la ieşire, împărţit. Cineva: ‘Cele mai rele 3 ore din viaţa mea’ – o replică Tarantino.
       Orele, agreabile însă.

 

 

~

•17 august 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ce e cu adevărat puterea, autonomia, libertatea, într-un cuvânt individualul? E posibilitatea de a spune Nu. Puterea negaţiei e singura probă că exerciţi putere. Te poţi opune? Exişti.
       Uită-te în jurul tău la ce nu te poţi opune şi vei şti că acolo se află nodul, puterea adevărată.
       A se vedea la câte lucruri putem să spunem astăzi nu.
       Putem să spunem că nu dorim imigraţie? Nu – rasist, fascist, nazist etc. Dar poate am înnebunit, poate sunt popoare care şi-au pierdut minţile şi aşa doresc ele: putem înnebuni, ca popoare, şi să spunem nu? Putem spune că ne opunem acum, dar vrem imigraţie poate mai târziu, să zicem un moratoriu de 100 de ani? Nu – fascist, nazist etc.
       Un popor, de pildă cel englez, poate să spună că nu vrea în U. Europeană? Nu – suveranist, rasist, fascist, nazist.
       Un altul, francez, că nu mai are autonomie, nu-şi mai controlează moneda, exporturile, nimic şi se gândeşte la Frexit? – Petainist, rasist, fascist, nazist.
       Putem să nu vrem globalismul (‘transnaţionalismul’, cum i se spune calin)? Nu – antiprogresist, fascist, nazist.
       Bine dar putem să spunem nu în genere – democratic, legitim, prin vot – la ceva din agenda globalistă? Orice? – Fascist, rasist, nazist…
       Falsul binom e un monom perpetuu, deghizat în libertate de alegere. Ori spui Da-ul agendei globale, ori eşti Nu-ul fascismului.
       Deplin agreabil.

       ● ‘Totul e permis, dar nimic nu e posibil.’
       Formula lui Clouscard e cea mai frapant nimerită pentru a descrie societatea actuală a falsei permisivităţi burgheze. E latura totalitară – cu un termen obosit – a ideologiei de azi. În abstract putem face totul şi trăim în societăţi libere, în realitate mai totul e interzis. Asta a înţeles-o şi Houellebecq şi în realitate scriitorii contemporani cu ceva greutate: dresajul antropologic, înşelătoria, aparenţa, fardul. Dincolo de care, realul – dezesperant.

       ● Cred că nu suntem de fapt democraţi şi că nu putem admite acest lucru în sinea noastră.

 

 

~

•11 august 2019 • Un comentariu

       ● Miliardarul E., atent sinucis în celulă.
       Bizarerie tipic americană? Mai degrabă globală şi globalistă, miliardarii neavând propriu-zis ‘ţări’. Partuzele lui efebofile, pe o insulă, erau cunoscute de peste un deceniu. Clientelă politică, bancheri etc. Interesat de inginerie genetică eugenică, inteligenţă artificială, transumanism – pe scurt, tot tacâmul.

       ● Ce faceţi? – Hm, la pensie, răspunde bătrânul, la care interlocutorul, clipind repede, ţine să-şi plaseze gluma: Există pensionare pentru psihiatri?
       Opinia lui, după incredibila decădere a psihiatriei în favoarea ‘psihologiei’ şi a terapiilor supravegherii:
       La noi, psihologii sunt noii paraziţi ai statului. Psihologia, persecutată de comunism, a fost o disciplină aureolată de martiraj, bucurându-se de o dispensă etică. Deşi peste 10-12% dintre oameni au boli mintale şi până la 5% sunt sigur bolnavi mintal grav, toată lumea primeşte în România aprobare pentru permise de conducere, de port-armă etc. Nivelul de respingere, mult sub 1%. Dacă nu te urci neapărat pe pereţi şi nu ai spume la gură în fotoliul de consult. Nu există violator, brută, ucigaş în serie care, la o sumară verificare, să nu fi primit evaluare pozitivă de angajare, pozitivă de discernământ sau aviz psihologic pentru permisul de conducere, de vânătoare, de armă de protecţie ş.a.m.d. Psihologii vorbesc deseori despre clienţii lor ca despre ‘pacienţi’, se imaginează medici. Sunt recurente articolele lor în presă în care profită de câte o dramă şi cerşesc poziţii de putere consolidate – mai multe responsabilităţi, o legare la banul public prin evaluare de instituţii juridice, onorabilitate -, în timp ce cabinetele de psihologie valahe, pline de amatori şi ciudaţi, superficial reglementate şi controlate, sunt un fel de săli de aşteptare de la gară: până la urmă toată lumea ia trenul. În timpul ăsta azilurile sunt uitate şi arată ca-n Cehov etc.
       Îşi frângea mâinile. Ca şi când toate astea ar avea vreun sens.

       ● După ce a căutat un medic care să-i eutanasieze prietena aflată în stadiul terminal, Onfray a trebuit să-şi ia rămas-bun.
       Rep.: Ce simţi când trebuie să părăseşti camera de spital şi prietena ta e în pat, şi o priveşti şi îi faci un mic semn în pragul uşii, şi ştii că a doua zi o vei găsi moartă?
       Onfray: Îţi doreşti să cumperi o armă, apoi să mergi să o ucizi şi să te omori după aceea. Iată.
       R.: Şi de ce nu aţi făcut-o?
       O.: Exista Dorothée [o prietenă] lângă mine, şi…
       R.: V-a ţinut în viaţă?
       O.: Da, şi apoi trebuie să faci tot felul de lucruri [pregătiri cu înmormântarea] care te fac să continui să trăieşti.
       Meremetiselile de înmormântare. Am ştiut mereu că aceste rituri absurde – mai ales în Est, unde sunt groteşti -, alergatul după 35 de lucruri, sunt făcute să te ţină în viaţă. Nu puteau avea niciun alt sens imaginabil. Îndatoririle năvălesc peste tine, amânând prăbuşirea. N-ai timp să te duci în camera alăturată şi să plângi, să scoţi un revolver din sertar etc., să-ţi suni cel mai bun prieten pentru a vă alcooliza amândoi două zile. Eşti complet prins într-o absurditate totală şi salvatoare.

 

 

~

•8 august 2019 • 4 comentarii

       ● Boala ‘eseiştilor’ – de toată mâna -, care cred că a scrie e a alinia adjective. – ‘Verbul de acţiune, verbul de acţiune’, ţipetele şefei lui Joan Didion, în redacţie. Lua textele şi le tăia scurt din pix, pasaje, alineate întregi, le făcea harcea-parcea. Dar aşa i-a învăţat să scrie (i.e., să nu trişeze).

 

       ● În grădina L., o porţiune de spaţiu umbros al jucătorilor ‘de Cişmigiu’. Sau poate că erau mai răsăriţi, ştiau teorie, aveau forţă de joc decentă, câţiva jucau blitz, la 5 şi chiar la 3 minute. Probabil foşti jucători de competiţie, refugiaţi la bătrâneţe în parc, după-amiezile. Nu jucau pe bani, sau n-am observat eu, palpitaţiile se păstrau moderate. Ajungea să-i observi. Într-un fel erau admirabili, în altul, imagine a dezolării… Linişte în jur; megafoane de la nu ştiu ce petrecere se auzeau mai departe.
echecs4       L-am văzut pe acest bătrân. Muta lent, juca de altfel la 15 minute, vizibil nu se grăbea nicăieri. Absorbit în gânduri (după Da4 şi Dd7, albul a reuşit să bată în f7 şi bătrânul a cedat cu un bombănit), am observat în mâna lui o pipă veche. Fermecat. Nu-mi amintesc să fi văzut mai mult de 3-4 fumători de pipă, pe străzi, nu-i întâlneşti pe nicăieri. E o artă pierdută.
       Am încercat să fumez de câteva ori, plăcerea mi s-a părut unică. Din păcate nu ţi se potriveşte neapărat, din cauza mutrei vag ‘tinereşti’, astfel că a rămas pentru boitemomente rare. Pentru pipă îţi trebuie tăietura aspră a obrazului, figură obosită, de marinar uitat la ţărm. Fotoliu sau hamac, valuri, ochi fixaţi pe orizont, veliere albe. Cred că ultima am fumat-o prin toamna trecută. M-am resemnat să trec la ţigările de foi, mult mai practice, dar cu o metafizică mai palidă. Am hotărât că voi fuma pipă undeva după 70. Atunci, totul e oricum pierdut. Le-am aşezat deoparte pe un raft; mă uit la ele şi ele la mine.
       Nu voi prinde probabil niciun 70 şi nu ştiu dacă voi vedea veliere.

       ● Făpturilor nespus de culturale: ignoranţa imunizează.
       (Nu aveţi nimic să le propuneţi oamenilor, saltimbancilor. Lăsaţi-i în pace.)