~

•25 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Sartre, cele două realităţi în care trăia, violenţa şi geniul. Era sigur că avea geniu, că va naşte ceva, dar nu prea sigur că e inteligent (evident, cele două nu coincid neapărat. Picasso avea geniu, e tot ce se poate spune despre inteligenţa sa).
       Violenţa sau reacţia la ea, mai degrabă, e o probă semnificativă. Îmi aduc aminte că în faţa violenţei erau cei care fugeau şi cei care rămâneau. Eram copii, apoi abia adolescenţi, aflai că o bandă din cartier vine să se încaiere cu noi din nu ştiu ce motiv sau pretext. Erau cei care fugeau, fără s-o spună sau mărturisind-o jenaţi; erau apoi cei îmbătaţi de anticiparea confruntării şi capetele ei sparte, euforizaţi şi ţipând de bucurie, şi erau cei care aşteptau, resemnaţi, să vină. Mă număram printre ei. Urmau să vină. Ce mai puteam să facem era să-i aşteptăm. Nu puteam să rămânem. Dar nu puteam nici să plecăm. Nimic altceva nu mai era de făcut decât croirea unei scurtături groase din copacul cel mai apropiat. Şi aşteptarea. Cel mai mult, dintre cele trei categorii, îi înţeleg pe laşi. Compătimesc cu ei. Îmi place umanitatea lor subtilă, tremurândă. Atitudinea în faţa violenţei seamănă, cred, cu cea în faţa morţii. Sunt cei care imploră medicul pentru încă o zi; cei care bravează sfârşitul sau chiar îl grăbesc, aruncându-se pe fereastră la auzul unui diagnostic fără ieşire; şi cei, probabil, care aşteaptă, pe jumătate înfricoşaţi, pe jumătate împietriţi de un sentiment de absurd şi neverosimil că se va termina totul. Cum o să aşteptăm ultimul act. (De parcă s-ar putea şti ceva.)
       Făcusem mai serios doar două sporturi, boxul şi hocheiul, în ambele violenţa era prezentă (pentru a nu-l pomeni pe al treilea, şahul, pe care nu ştiu ce glumeţ l-a clasat la ‘sporturi’ şi care e evident cel mai violent dintre ele, măcel absolut şi continuu). Resemnarea mea în faţa violenţei avea experienţă. Cu ce am rămas? Cu un fel de inconştienţă sau nonşalanţă obosită cu care treci de pildă, noaptea, printre patru siluete negre pe o stradă întunecoasă şi îngustă. Primind orice va urma. Şi, fie pentru că îndrăzneala e respectată, fie din noroc, treci, eşti lăsat să treci mai departe, chiar dacă conversaţia siluetelor se întrerupe şi privirile lor sunt mai negre decât noaptea. Am rămas cu resemnarea asta, uimit că un lucru e posibil să se întâmple, că se va întâmpla.
       Sartre, un ochelarist slăbuţ dar curajos şi gregar, un fel de lider în grup, era înconjurat de violenţă în vremea copilăriei: era războiul, se vorbea numai de arme şi răni şi mutilaţi. A rămas convins până la capăt că atitudinea în faţa violenţei era crucială în viaţa cuiva.

~

•25 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Acum aflăm că numai noi, în Est, am fost entuziaşti în privinţa acestei Uniuni Europene. În Vest, nu au vrut-o – nu dincolo de alianţe ale ‘oţelului şi cărbunelui’ şi alte determinări economiste. În orice caz, că nu ne-au vrut. E un sentiment… tulburător. După ce ne vor lăsa din mână, va trebui să facem o Uniune de Est aici, pe urmele fostului imperiu austro-ungar sau ale imperiului roman de Răsărit? Se va vedea. După ce le-am slujit de piaţă de desfacere – uriaşă, am cumpărat tot, de la automobile la toastere, redresând industrii muribunde şi proiectându-le bogaţii în clasamente Forbes -, iată-ne în aer. Din nou singuri. Din nou, priviţi cruciş când ajungem acolo. Un intello francez îşi reprimă greu o nesfârşită silă, germanul răceala, amândoi enormul regret pentru 2007. Nu ne-au vrut. Ne-au vrut elitele lor, nu însă popoarele, referendumurile au fost conturnate; acum, nici elitele, proiectul e epuizat. După entuziasmul post-1989 şi remuşcarea (de altfel foarte vagă) că nu ne-au ajutat 45 de ani, îmbrăţişarea a devenit repede calculată, apoi rece, disimetria căldurii ei, întristătoare. Suntem iarăşi vizaţi pentru o poziţie secundă, obligaţi să ne regrupăm improvizat, în nu se ştie ce. Să căutăm iar ‘planul B’ în istorie. – Şi scăpaserăm de naţionalism, de suveranisme, nu eram Ungaria, chiar ne angajam în noua îmbrăţişare candidă.
       Epuizare a ideologiilor revoluţionare, după 1970. Epuizarea remuşcării faţă de Est, post-89. Epuizare a entuziasmului europeist, post-2010. (A creştinismului tare, de un secol; a încrederii în sine, în primatul civilizaţiei de aici etc.) Cu ce să construieşti acum un suflet, un elan colectiv. Nu ştim unde suntem şi trăim în post-Orice. Crezuserăm că am luat un tren, fie şi ultimul, pe ultimul vagon. Acum aflăm că garnitura va fi splitată şi trasă pe linie secundă, în timp ce trenurile altora sunt în mişcare. Îi vezi. Îi vezi că vor să ne lase din braţe şi nu ştiu cum să ne spună asta, cu cât reafirmă mai mult unitatea şi ‘dau asigurări’ stinse.
       Din nou fără o ‘home’ (Arendt), fără o comunitate în care eşti recunoscut ca o fiinţă semnificativă, fără o tramă socială comună. Trăim din nou, în Est, un moment care deschide un câmp de perplexitate.

       Trăim mai ales un straniu război ideologic. S-ar putea să fie mai mult decât atât, un război filozofic. Poate chiar unul metafizic, teologic, cosmologic, un război pentru arhetipuri, pentru noţiunile tari, pentru cauzele prime şi ultime şi tot restul. Pretind chiar că e mai tare decât 1917. O bătălie între două feluri de a fi în lume.
       La suprafaţă, Brexit, Trump, imigranţi, populism, elitisme leşinate, nerozii. În adânc, o nouă realitate care-şi iţeşte capul în lume, o nouă lume care vrea să intre în realitate, coliziunea unui Titanic cu promisiunea unui gheţar. Chiar zdrobindu-l, rămâne totuşi promisiunea noului, faţă de vaporul plin cu certitudini şi bibelouri. Titanicul: siguranţă plicticoasă, masivă. Naufragiaţii ţipând după ajutor din bărci şi plute improvizate, două ore mai târziu: viitorul, promisiunea, noua situaţie incitantă, posibilul.
       Toţi cei cu care discuţi îţi repetă, pe diferite registre, în esenţă acelaşi lucru. O anumită lume plesneşte la toate încheieturile. Ideologic, ştiinţific, transumanism, noile tehnologii etc. Tot ce am cunoscut şi iubit stă pe un Titanic. Nu întreprindeţi analogii cu revoluţia din 1917, nu va semăna nici în magnitudine, nici în natură, e necunoscutul. Asta, cu tot calmul şi detaşarea şi glume de Woody Allen.

       Când te hotărăşti să nu te mai interesezi de universul ‘politic’ în registrul minor etc., de mersul general al lucrurilor, îţi spui că nu merită până nu se schimbă cu adevărat ceva. Tot restul, ceaţă, perete de vată, frânturi de glasuri incoerente. Când va veni ceva semnificativ, cotitură radicală şi clear cut, devii atent. Până atunci… Şi cu această morişcă minoră, şi fără, peste 20 de ani vom constata că vieţile noastre au trecut. (Dacă pricepi ceva ar fi acest lucru, unde e zgomot nu se află nimic.)

~

•19 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Duras: ‘Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.
       – De pildă?
       – Sartre.
       – Sartre? Cum aşa?
       – Nu a scris.
       – Cum adică nu a scris?
       – Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.
       – ?…
       – A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu m-aş gândi la asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar’.
       (Int. Bernard Pivot, ‘Apostrophes’, 1986.)

       Dacă pui criteriul ăsta pe literele valahe, ce rămâne, ce mai transmiţi pedagogic în continuitatea dresajului memorial. Distincţia între literatură şi eseu e totuşi ceva esenţial, bazic, pentru orice structură de limbă matură. Între creatorul de lumi şi comentator, între cineva care se torturează şi cineva care comentează tortura lumii existente, pusă pe masă deja… Între scriitor şi varietăţi sofisticate ale ziaristului. Un spirit onest face imediat diferenţa asta. Şi semnul cel mai elocvent e că eseiştii vor să se menţioneze în dreptul lor ‘scriitor’; ca şi când nu ar fi nicio clipă înşelaţi în privinţa a ceea ce se întâmplă. Sau dubletul ‘eseist şi scriitor’, ‘filozof şi scriitor’, ca şi când ar fi scris 10 eseuri şi cam 5 romane sau plachete de versuri. Nu pentru că ‘eseiştii’ ar fi complexaţi de critici corozive tip Bourdieu – care i-a numit spirite de mâna a doua apărute în sec. XIX, paraziţi însăilători, împletitori, plagiatori, aranjori ai ideilor altora etc. E vorba de un instinct de autentic, de un simţ infailibil al posturii în amestecul genurilor: dacă nu sunt scriitor, eu nu sunt cu adevărat ceva în litere, în creaţie. Nu e ceva care aparţine domeniului. Acel ‘scriitor’ aşezat în coadă e garanţia că am băgat vârful piciorului, o mână, un umăr pe uşa întredeschisă. Chiar dacă, din păcate, în realitate nu se vede niciun umăr, şi nici vorbă de uşă pe undeva.

~

•19 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Cele câteva secunde de film din 1904, descoperite cu vreo 3 ani în urmă, în care apare Proust coborând în mulţime scările unei biserici. E invitat la un mariaj, alături de ducii şi contesele lui (nunta ducelui de Guiche, amic apropiat, apare undeva şi contesa Greffulhe, personajul Oriane de Guermantes, sunt scările bisericii de la Madeleine)… E încă tânăr, 33. Sunt ceva inimaginabil. Cu pardesiu şi melon, într-o mare de jobenuri, uitându-se puţin în jos pentru a cântări echilibrul, umerii se leagănă puţin, coatele ridicate imprimă o graţie alertă, silueta alunecă, dispare… După 100 de ani, să rămână nemijlocit chestia asta din tine; 4 secunde de film coborând nişte scări.
       Emoţie reală. Lucrul are ceva… Presupun, apoi, că filmul nu s-ar fi descoperit niciodată şi ezit, gândindu-mă în ce-ar fi constat pentru noi, concret, pierderea. Vreau să spun, în afară de proiecţia noastră narcisică flatantă (iată unul asemeni nouă, biped, în mişcare, poate am putea scrie şi noi Timpul regăsit), un reductio biologic, o liniştitoare înseriere a excepţiei.
       Ok, civilizaţia imaginii, celelalte clişee de evlavie tech. Să admitem însă, umil, anacronic, că nu s-ar fi descoperit niciodată. Oricine se încumetă e rugat să ne explice în ce consta pierderea. Dacă se citeşte altfel opera, cu cele 4 secunde de coborâre pe scări. Dacă nu se citeşte altfel, pentru cine există diferenţa. (Dacă are vreun sens ca autorul să aibă corp – v. Pynchon, Salinger etc.)

~

•12 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Urâţenia oricărui automobil ieftin, sub, să zicem, 30.000, pe lume. Ca o nouă pedepsire a săracilor – pe lângă casele lor fără grădini, interioarele şi hainele lor, pe lângă copiii lor, pe care-i cred frumoşi pentru că nu au alţii, aşa după cum maşinile li se par… De parcă cineva ar fi hotărât că merită să acceadă din când în când la prosperitate, uneori la lux, dar niciodată la design, la realitatea noţiunii de frumos, în vieţile lor: Veţi conduce cutii de iaurt şi ascuţitoare, toate la fel, pentru voi e destul.
       Conştiinţa că nu vor fi niciodată parte din ceea ce Fitzgerald numea ‘the beautiful people’.

~

•10 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Eroare stranie comisă îndeobşte când se vorbeşte despre cele ´trei puteri în stat’: aceea de a confunda puterea şi autoritatea. Există un singur deţinător al puterii, într-o democraţie: poporul. El o deleagă prin alegeri unor reprezentanţi, care devin temporar puterea (purtându-i mandatul): aceştia sunt legislativul şi executivul. Cealaltă, justiţia, nu este o putere în stat, ci o autoritate. E cum nu se poate mai important. Ea nu a fost învestită cu votul nimănui, intenţionat nu are delegarea poporului – singurul deţinător al suveranităţii într-un stat democratic -, pentru a nu avea drept rezultat un ‘guvernământ al judecătorilor’. Când magistraţii spun că sunt ‘a treia putere în stat’ e cel mult o neînţelegere sau o figură de stil, iar această forţare a unei identităţi între ‘autoritate’ şi ‘putere’, preluată, e problematică democratic. Autoritatea e cea care aplică, dispune, pune în act, puterea e cea care hotărăşte ce se pune în act. Justiţia există pentru a aplica ceva ce a fost decis de către putere: normă, cod, lege. Ea nu aplică nimic emanând de la ea însăşi, ci prin ea însăşi. Distincţia, pentru cititorii pe diagonală ai lui Montesquieu & Co., e la fel de importantă azi cum a fost mereu în toată epoca modernă.
       Revoluţia franceză, de pildă, s-a făcut şi împotriva judecătorilor. Mai precis, împotriva puciului pe care autoritatea judiciară are tendinţa să-l organizeze, recurent, împotriva poporului, pentru a-i uzurpa mereu – pe motiv de incompetenţă, minorat moral etc. – câte o parte din suveranitate. Revoluţionarii au respins dogma primatului legii care a descalificat complet puterea judiciară în Vechiul Regim; Constituţia celei de a V-a Republici consacră şi acum în Franţa ‘autoritatea judiciară’ ca o noţiune restrictivă: judecătorii decid ‘în numele poporului francez’, iar nu ca reprezentanţi ai lui, care ar constitui deci o putere proprie.
       Pe scurt, are putere cel care reprezintă poporul şi e învestit de el. Are autoritate cel care aplică, de strictă observanţă, ceea ce a hotărât puterea învestită de popor. Sunt două concepte, două universuri diferite, două lumi pe care amatorii de filozofie a dreptului se feresc uneori să le pună în evidenţă, amalgamând Putere şi Autoritate pentru a naşte confuzii problematice în statul democratic sau o zonă de ambiguitate.
       Pentru a percepe diferenţa de esenţă între cele două: ne putem imagina prin reducere la absurd un stat în care poporul, din capriciu sau cu titlu de experiment, ar legifera pentru o vreme hoţia ca un lucru bun. În acel moment, judecătorii ar trebui să elibereze magnanim hoţii. Purtătorii de robă nu sunt niciodată purtătorii unor valori, ci simpli executanţi ai aplicării normei, chiar dacă aceasta ar fi ignobilă sau absurdă. Robele au prosperat în toate epocile ca instrumente ale puterii; conducerea nu se exercită doar cu aparatul represiv – cum ni se pare astăzi, căutând îndeobşte responsabili în Gestapo, Stasi, Securitate etc. – ci prin funcţionariatul juridic, cel care tranşează litigiile la nivelul individului comun. De aceea magistraţii au fost aliaţii dintotdeauna ai regimurilor tiranice sau dictatoriale, în care milioanele de  condamnări liberticide au curs nestingherit. Ei nu sunt nici ‘izvor de drept’, nici deţinători ai comandamentelor morale într-o societate, ci funcţionari docili ai normei neînvestiţi de nimeni, prin delegare de suveranitate, cu un singur atom de putere.
       Primele două puteri din aparatul de guvernare, în sens larg, legislativă şi executivă, sunt totodată şi singurele. Autoritatea desemnată ipotetic ca fiind a treia nu poate fi putere decât propunându-şi să uzurpe deţinătorul suveranităţii.

~

•10 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Toţi cei cu care discut: se adună nori negri. Cinci ani, zece ani. Fă ce ai de făcut acum.