~

•24 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

       ● Ruşii şi americanii ne-ar putea ierta cu ‘eliberarea’ Auschwitz-ului, cu eliberarea Buchenwald şi Dachau. Nu au eliberat nimic: au descoperit acele lagăre aflate în drumul lor. Habar nu aveau ce e acolo şi n-au tras un glonţ ca să elibereze ceva, fiindcă dinăuntru nu se opunea nimeni. Spre oricine îndreptau arma, era cu mâinile sus sau în condiţie de fantomă.
       Descoperirea Auschwitz-ului – sună mult mai just. Sigur, oamenii aceia au fost eliberaţi, din ziua aceea şi-au aflat libertatea, dar nu Auschwitz-ul. A elibera ceva presupune intenţionalitate. Au dat peste Auschwitz, li s-a ivit în faţă, s-au împiedicat de el. E stingheritor sentimentul ăsta, când vrei să dai o dimensiune eroică, hollywoodiană, unui moment sinistru. Lasă-l sinistru.
       Nu se decorează oribilul.

       ● E.: roman în care descrie pe pagini întregi mustaţa unui tip, declinând-o după categoriile kantiene. Minunat. Descrii orice pornind de la categorii, dar de ce să o faci, ca să nimic? Sterilitatea sofisticată, vidul cu sclipiri. Literatura goală, care trimite doar la ea însăşi, din care n-ai putea dramatiza sau ecraniza nici o scenă minusculă, pentru că nu e vorba despre nimic în ea în afară de inteligenţa autorului şi de ce-a visat aseară – credeam că am depăşit zona experimentului pretext cu cinci-şase decenii în urmă.

       ● Niciodată nu-i întreb pe oameni de ce n-au copii. Acea întrebare simplă, de compartiment de tren, când întâlneşti o pereche simpatică. Oamenii obişnuiţi o pun cu toată simpatia, vor sincer să ştie, nicio aluzie neplăcută. E mai degrabă un compliment, cum, un cuplu aşa de drăguţ ca voi, ce păcat, aţi avea un copil aşa de reuşit…
       N-aş fi în stare. Mai degrabă aş fi genul care i-ar întreba: De ce ai copii? Adică… eşti sigur? Zici tu că te-ai uitat la tine. Şi ai făcut toate analizele şi astea. Şi ai avut curaj. Şi ţi-a dat bine la testul IQ. Şi stai bine cu finanţele şi proprietăţile, dacă iese un copil anormal, să se poată întreţine mult după moartea ta. Şi vrei calviţia aia moştenită mai departe. Şi ochii aia în ape. Nasul. Şi tenul de bacon. Şi înălţimea de pitic la baschet. Genunchii strâmbi, duşmanii pantalonilor scurţi forever. Vederea 8/20. Urechea muzicală, dantura. Rezistenţa, imaginaţia, simţul artistic, talentul. Ţi-a dat ţie cu plus la toate astea.
       Aş întreba sincer, presupunând că mai ţin minte eschivele de la box, din adolescenţă, şi că se aplică la spaţii restrânse.

 

2newyorker-27ian2020

The New Yorker, 27 ian 2020

 

 

~

•23 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● O eroare convenabilă începe să-şi facă loc: Hitler ar fi fost ateu sau chiar anticreştin. Şi nici naziştii nu erau creştini, erau cu teozofia sectară Thule şi cu mitologiile nordice etc.
       E cam simplu – şi francamente fals, n-a fost niciodată anticreştin. În Mein Kampf îl admiră pe Isus (alungarea negustorilor din Templu era preferata lui), era chiar un bun catolic, nu-l auzeai niciodată blasfemiind etc. Un timp a vrut să devină preot etc., nu era păgân, nu era neopăgân, e factual neadevărat. Când a murit s-a ţinut un Te Deum la Berlin în onoarea lui. N-a fost absolut niciodată ateu, n-a fost niciodată un păgân obsedat de Wotan şi Siegfried-ul lui Wagner, sunt naivităţi incredibile, de documentar Discovery, nimic serios nu se poate valida aşa. Existau nazişti neopăgâni, Himmler etc., dar Hitler n-a fost dintre ei. Papa (Pius XII) n-a dat niciodată o enciclică împotriva nazismului (deşi predecesorul scrisese una prin ’37, citită pe ascuns), 13 ani şi niciun cuvânt. Mein Kampf nu se află nici acum la Index-ul Vaticanului printre cărţile interzise creştinilor. (În schimb îi găseşti şi azi pe Sartre, pe Beauvoir etc., nemaivorbind de Rousseau, Kant & Co.) În Mein Kampf explică clar care e creştinismul lui şi de ce crede, că doreşte să promoveze un ‘creştinism pozitiv’, adică naţional, că face lucrarea lui Dumnezeu, inspirat de el. Nu era un ins marcat de timiditate. Îi era atât de simplu să spună că e ateu, că e măcar agnostic sau sceptic sau laic sau mai ştiu eu ce, nicăieri nu face elogiul ateismului – dimpotrivă, îşi afirmă credinţa clar. Şi era tot timpul politicos cu Biserica etc. ‘Gott mit uns’ de pe centiroanele soldaţilor germani nu e despre ateism sau societatea comunistă, nici jurământul de loialitate către Führer ‘pe Dumnezeul atotputernic’, nici de alfel 50% dintre băieţii fini din SS şi Waffen SS, catolici fervenţi. Naziştii fugiţi prin America de Sud (cu sutele) cu paşapoarte emise de Vatican şi hălăduind mereu prin mănăstiri, la adăpostul secretului – nu sunt despre ateism. În acea perioadă, considerând global lucrurile, nu s-a auzit niciun zvon de ateism în Germania.

4-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

       Teza se colportează timid; pare să existe o acută dorinţă sufletească pentru asta. Mai ales a creştinilor, care vor să-l evacueze din curtea lor. E de înţeles, cu un asemenea pasiv. Cred că ideea revizionistă este să-l pună într-o mică dubletă Stalin-Hitler, pentru ca ‘relele’ ideologiei (ca în predici) să vină de la ‘ateism’, ceva oblic şi simplu. (De parcă fascismele, de orice tip, n-ar fi coincis totdeauna cu extrema dreaptă religioasă şi cu dreapta catolică sau ortodoxă etc.)
       În fine, de ce nu. Poţi să-i înţelegi foarte bine.

       ● Capote: ‘Oare trecerea de la inocenţă la înţelepciune se întâmplă în acel moment în care descoperim că nu toată lumea ne iubeşte?’ (Portraits…, op. cit., p 14).

       ● Meseria de arhitect.
       Ce faci? – Betonez lumea.

 

 

~

•22 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● Avem indignarea selectivă. Observăm că au existat lichele istorice şi le înaintăm un apel. Apoi, dacă afli că printre delatori ai Securităţii ar putea fi şi persoane ca poetul Augustin D., indignarea noastră nu mai e publică, o lungă suferinţă discretă şi tăcere perplexă îi iau locul. Suntem dezolaţi etern dar o spunem în şoaptă, în dormitorul sau baia personală. Te indignezi contra celor care cheamă minerii. Dar când Doina C. apare la televizor şi le spune, exaltată, aproape ţipând şi implorând, într-o scenă omeneşte bizară, să vină (inébranlablement, îi şoptea Simina M. de alături) pentru a răsturna Guvernul – cel mai oribil, mai smintit şi inexplicabil gest pe care l-a făcut această doamnă -, trecem din nou în modul tăcerii. Totale. Când afli de delatori ai Securităţii tip Mona M., produci texte devastatoare, care o scot cu totul din spaţiul public şi nu mai au mult până la a fisura catapeteasma lumii. Când delatorul e la tine, de pildă un istoric, chiar unul dintre autorii fanion ai editurii tale, şi o afli de puţină vreme, tăcerea e asurzitoare, indignarea se petrece intim, în livingul personal, cu oftaturi şi un pahar de vin alb. Dar problema nu era delaţiunea la pomenita Securitate? Nu era infamia? Problema nu era morală – chematul minerilor, batjocorirea ideii de democraţie occidentală, de guvern ales şi celelalte iluzii? Nu mai contează, dacă e în culpă unul dintre cei aflaţi ‘de partea bună’? Nu ce face un ins ci ce număr poartă pe tricou şi pentru ce echipă aleargă, nu mesajul ci mesagerul, ca în raţionamentele falacioase elementare, de logica de clasa a IX-a? Aşa s-au jucat pentru noi cei 30 de ani, cu barca înclinată într-o parte. Chiar şi fără a-şi reprezenta prea bine lucrurile, fără să le articuleze neapărat, oamenii le simt. E lipsit de sens să presupunem că sunt imbecili.
       Dintotdeauna a existat la noi echivocul acesta destul de urât – că nu poţi avea încredere nici în cei mai dragi oameni, în judecata şi justeţea lor ultimă. Că nu există busole pe bune, care să arate vreun Nord identificabil. Discret, acul se roteşte în derivă, privirile se întorc în altă parte, brusc preocupate de ceva, un fel de rânjet stingher – căci toţi ştiu – şi o atmosferă apăsătoare de fake se instalează. Morala e ciclotimică şi de fapt n-a fost nicio morală, v-am păcălit, nu vă potriviţi, nu asta voiam să vă spunem.
       Nu mai e limpede ce voiam să ne spunem.
       G.L. e totuşi ultimul moralist public, ceilalţi nu există, sunt secunzi, sunt preoţi, sunt half-wits, sunt glume. Nu avem 36 – exista el, acest tip.

       ● Muzica mai veche, din anii ’40-60. E la fel de minunată, tehnic sună la fel de bine. Dar de ce nu mai e senzaţia dinainte?… Durează prea mult, filmele au scene care durează prea mult, refrenele, capitolele de carte, regia e mai flască, dialogurile, aproape totul pare neobişnuit şi aiurea.
       Şi iubeşti acele filme, acele cărţi… Dar – senzaţia că le dai jos dintr-o cutie din pod, cu un fel de milă. Pui discul…

1newyorker-13ian2020

The New Yorker, 13 ian. 2020

       ● Orice truc al ‘comunicării’ e batjocură.
       Când un şef politic spune că trebuie ‘explicată mai bine’ o măsură nepopulară, presupoziţia implicită e că oamenii sunt nemulţumiţi fiindcă ar exista undeva un defect de pedagogie – nu li s-a explicat îndeajuns. E a-i lua pe oameni drept imbecili, ceva de o suficienţă incredibilă. Or, poporul a înţeles foarte bine, exact de aceea se opune. Se opune pentru că a înţeles. Iar a le vorbi de sus de ‘comunicare’ şi a-i pierde în dezbateri tehnice e a-i insulta direct. Li se aruncă sec asta cu neruşinare, mereu: vom explica lucrurile mai bine.
       Refrenul tipic al elitei în decadenţă. Nu-şi dau seama; sincer miraţi ce ai cu ei. Lucrul consolator: când elita îşi pierde minţile, şi le pierde de tot.

 

 

~

•18 ianuarie 2020 • Un comentariu

       ● Pagina 56 şi încă niciun zâmbet, nicio frază de remarcat…
       Ce nu reuşeşte B. e obţinerea unui ton. Care e cheia. Inflexiunea intimă, personală care te poartă cu ea, cum i-ai vorbi unui tip în şoaptă: Uite, în viaţa asta qui-pleure-de-riream păţit asta şi asta. Plonjeul în adâncime al unei naraţiuni, când doi oameni stau faţă în faţă şi îşi spun chestii neaşteptate, producând o fisură, deschizând un univers. Aici ai impresia că citeşti o gazetă de perete; înşiruire goală: ‘dreptate’ şi-atât, ca în eseu. Obţinuse parţial acel ton, de pildă în Un roman français sau în Oona & Salinger.
       B. e tipul din seria cât-pe-ce. Scriitorul care se apropie de o capodoperă. O va scrie sau nu până la urmă, la 60, la 80 de ani – e hazardul.
       Teza lui: începând prin a fi nebunul, bufonul regelui – poziţie salubră -, Umoristul a ajuns astăzi regele însuşi.
       – comicul Coluche: candidează la preşedinţia Franţei în 1981. Un sondaj îi dă 16%, şi după o vreme 38%. Giscard îl roagă, prin Attali, să-şi retragă candidatura.
       – clovnul Titirica, în Brazilia: ales deputat în 2010.
       – Beppe Grillo: cu sloganul Vaffanculo ajunge în fruntea Mişcării 5 Stelle.
       – Jimmy Morales, umorist tv, ajunge preşedintele Guatemalei în 2015.
       – Donald Trump; de la animator tv la Casa Albă, 2016.
       (Aici B. îl adaugă în înşiruire şi pe Boris Johnson, ‘clovnul BoJo’. Nu e de-ajuns ca un ameţit să te numească clovn, şi să fii o natură melancolic-jovială, pentru a fi tu însuţi unul. Pentru cineva care recită zeci de versuri din Iliada în elină şi-l are drept totem pe Churchill, un bemol e rapid necesar. Deja la Trump comparaţia era forţată, el n-a câştigat nici pentru umor, nici pentru audienţa tv. Era deja figură pop ultracunoscută înainte de acel show etc., şi a câştigat pentru cantitatea de adevăr vărsată brutal în capul tuturor, într-o societate a elitelor penumbrei şi culiselor, fiindcă ceilalţi nu îndrăzneau să-l spună; e rezultatul pur al laşităţii generale.)
       – Marjan Sarec, comic tv, devine prim-ministrul Sloveniei în 2018.
       – Volodimir Zelenski, clovn tv, devine preşedintele Ucrainei în 2019.
       – deja, în 1965, umoristul Pierre Dac îşi anunţa candidatura la preşedinţia Franţei. De Gaulle îl roagă să renunţe…
       ‘Chuck Palahniuk, autorul Fight Club, a scris că cea mai mare parte a râsetelor pe care le auzim la televizor în timpul comediilor americane au fost înregistrate în anii 1950 şi că, în consecinţă, aproape toţi spectatorii pe care-i auzim urlând de râs sunt morţi’ (Frédéric Beigbeder, L’homme qui pleure de rire, Grasset, Paris, 2020, pp. 65-66).
       ‘Ştiu bine că ar fi trebuit să mor în anii 2010… (…) N-ar fi trebuit să îmbătrânesc niciodată, nu eram pregătit deloc pentru o chestie atât de murdară. Vi-l imaginaţi pe unul ca mine la pensie? La ţară? Octave la cârciuma din sat? Octave pe tobogan duminica, cu copiii? Fucking hell, lucrurile nu se puteau termina astfel’ (idem, p. 72.).

       ● Glumă cam tulburătoare citită de A. Finkielkraut: ‘Am găsit o glumă extraordinară la sfârşitul cărţii [lui Philippe Val] Tu finiras clochard comme ton Zola. Citesc gluma. Doi evrei, morţi la Auschwitz, îşi evocă în linişte amintirile într-un colţ al Paradisului. „Îţi aminteşti când Leon a vrut să scape şi s-a electrocutat în gardul de sârmă?” „Da, da”, îi răspunde prietenul lui, între două hohote de râs. „Şi când am ieşit, dimineaţa, din barăci şi i-am descoperit pe acei 12 spânzuraţi care se legănau în vânt, în curte?” Şi cei doi râdeau din toată inima. Atras de atmosfera veselă, Dumnezeu s-a apropiat pentru a asculta. A fost scandalizat. „Dar v-aţi pierdut minţile? Ceea ce povestiţi nu e vesel deloc! Ce găsiţi de râs în asta?” Cei doi prieteni ridică capul spre Dumnezeu şi îl privesc în tăcere câteva secunde, înainte de a-i răspunde: ‘Tu nu poţi înţelege, nu ai fost acolo”.

       ● Roudinesco: oriunde dă de Jung, îl denunţă. Iese o biografie, un volum nou de corespondenţă – R. e prezentă prompt cu un articol vigilent: în psihanaliză Jung a fost antisemit, Freud şi Lacan sunt ‘buni’, spre diferenţă de el care e ‘rău’ etc.
       Aşa e; a fost antisemit; ba chiar vag simpatizant al regimului nazist. Cred că nu mai există nimeni pe lume pentru care lucrul să vină ca o noutate.
       Ce meserie.

 

3-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

 

~

•17 ianuarie 2020 • 2 comentarii

       ● A început, timid, şi în Valahia şarlatania grobă a patronilor: să aducem imigranţi, în deficitul forţei de muncă, sunt slujbe neocupate unde autohtonii nu vor să muncească etc.
       La indigo aventura Occidentului din anii ’70.
       Evident că ei vor să muncească. Că tu nu le oferi destul. Niciodată destul. Ceea ce vrei tu este să aduci o trupă umană – din China, India, Africa etc. – dispusă să o facă pe o plată mizerabilă sau cel mult mediocră, pentru a-ţi rămâne un profit cât mai gras cu putinţă. Că sacrifici viitorul mediu provocând o colosală tulburare demografică, sociologică, religioasă, culturală etc. în ţările acelea importând sute de mii de oameni de aiurea – e irelevant pentru tine, în 50 de ani vei fi mort.
       Iată liberalismul pur.
       Există de pildă în Paris ţigani români care folosesc într-adevăr înşelătoria, cum sunt mereu acuzaţi – în special cu turiştii. Sunt cei care-i opresc pe stradă, cu un pix şi o hârtie în mână, prefăcându-se cu o mină foarte mirată, şi cu un ‘Do you speak english?’, că nu înţeleg ceva pe o hartă – dacă te opreşti se prefac că vor să schimbe şi nişte bani, şi în sfârşit îl lasă scurt fără bani pe turist. Sunt, să spunem, cam 100 la număr. Există însă alţi ţigani români, tot dintre cei acuzaţi că nu muncesc în România. Şi care la Paris muncesc colosal, epuizant, cu o plăcere imensă. Sunt cei care conduc ricşe, bicicletele cu două mici locuri în spate, pentru turişti. Se adună cam pe la turnul Eiffel, vizavi. O tipă mi-a spus că ea cere pentru o tură până la Notre-Dame de pildă – să zicem, vreo patru kilometri, pe lângă cheiuri – între 25 şi 50 de euro. Turiştii dau – în special americani, perechi tinere venite la Paris cu mitul comic al oraşului iubirii etc. şi care se ghemuiesc pe locurile din spate, fermecaţi de peisaj. În faţă, bieţii oameni pedalează până la epuizare, e aproape un supliciu, şi totuşi sunt mereu fericiţi. La sfârşitul zilei au undeva între 400 şi 600 de euro. Nu poţi munci zilnic. Dar dacă eşti curios într-o lună şi munceşti zilnic pentru a vedea cum e, poţi ieşi cu 15.000 de euro. E un venit pe care corporatişti bătrâni l-ar considera important (francezul mediu e la 2.500). Cu weekend-uri normale şi muncind lejer, eşti undeva pe la 11.000 de euro pe lună.
       Sunt oameni ultrasimpatici, dacă le-ai vorbit o dată te salută mereu, îţi fac cu mâna zâmbind în cursele lor, îşi pun deseori muzică, vorbesc tare între ei şi sunt totdeauna veseli. Cred că mai toată afacerea cu ricşe e a ţiganilor români. Între timp s-au motorizat, au acum vehicule scumpe şi mai mari, fără pedale, cu care pot circula pe vreme rea…
       E ceea ce face un venit decent sau foarte bun – schimbă sociologia persoanei, etica muncii, moralul în faţa vieţii, curajul, tot.
       Dar în România începe să se audă vechea muzică. Un cor suspect – primării, patroni, administraţii, jurnale de ştiri în simultaneitate – începe brusc să cânte aria românilor – leneşi – care refuză locuri de muncă, de pildă în construcţii, şi a necesităţii muncitorilor străini… Prea bine: dar încearcă să nu le mai oferi românilor 3.000 de lei pe lună. Oferă-le 6.000. Opt. Nu le oferi un salariu decent sau mare, ci unul într-adevăr foarte mare, din acela unde te întrebi dacă ai citit bine cifrele. Fă-o de curiozitate, şi pune anunţul în ziare. Vei avea o surpriză la ghişeu în dimineaţa următoare. Iar către sfârşit, calculând, vei fi şi mai surprins de cât de puţin ai dat, în fond, pe acele salarii şi că ai terminat lucrarea unui pod în 8 luni în loc de un an şi jumătate, şi cu un profit colosal.
       Dar patronul valah – liberal – preferă şarlatania.
       Patronul francez a făcut-o şi el – prin anii ’70. A urmat o imigraţie masivă de muncă, apoi, la presiune, o lege a reîntregirii familiei (adică un muncitor din Senegal îşi putea aduce toată familia de 25 de persoane din Senegal). În 30 de ani, o bătrână imigraţie minoră devine colosală – basculare demografică, atentate la metrou, cartiere bunkerizate, muncitori care fug din ele spre periurban (fuseseră cartierele lor din anii ’50-60, sunt foştii votanţi ai Partidului comunist francez, foarte puternic pe vremuri, proletari industriali măturaţi total de acolo de imigraţia musulmană), evrei care fug cu miile pe an în Israel deşi au vrut să evite asta toată viaţa şi iubesc enorm Franţa, recrudescenţă de antisemitism, Charlie Hebdo, islamism, rasism, o tulburare cumplită în societatea franceză etc.
       Vinovatul surâzător, şarlatanul absolut al timpurilor: patronul liberal francez.
       Plecând urechea, la valahi începe să se audă, din depărtare, o veche muzică.

       ● Nu mai suportăm frumuseţea generală a lumii, cea obiectuală. Splendidul, sublimul – concepte, realităţi realmente pretenţioase şi agasante, evacuate şi din galerii.
       Admitem însă, în continuare admitem fără probleme, frumuseţea unui ins sau altuia, frumuseţea fizică. Se afirmă încă, timidă. Nu e totul de o mediocritate terminală. Dar presimţi, după o respiraţie, numărătoarea inversă.

       ● ‘Numai succesul, şi şi acela pe o culme ameţitoare, îţi poate oferi uşurare. Însă pentru artiştii fără artă există întotdeauna o tensiune fără uşurare, iritarea firului de nisip care nu rezultă într-o perlă. (…) Ei se simt obligaţi să dovedească ceva…’ (Capote, op. cit., p. 11).

2-newyorker-30dec2019

The New Yorker, 30 dec. 2019

 

 

 

 

~

•14 ianuarie 2020 • Un comentariu

       ● Capote era tânăr, se plimba prin Europa. Diverse voiaje cu 15 valize, câine, pisică, noian de obiecte, haine, manuscrise. Pe atunci, cu câteva sute de dolari, cât o chirie în New York, puteai rămâne trei-patru luni pe an într-un sat din Italia, la malul mării, iar scriitorii profitau. Dacă mai primeai între timp ceva din America, pe o nuvelă, puteai prelungi câte un an. Nu e cazul să le căutăm, aceste sate de pescari. Toate sunt azi staţiuni mai mult sau mai puţin turistice.
       Prin 1960, invitat, în miezul verii, de nişte prieteni italieni pe iahtul lor să facă turul unor insule greceşti, Capote a fost anunţat în ultima clipă că nu pot veni, din cauza unei morţi în familie. Dar asta, au insistat ei, nu trebuia în niciun caz să îl oprească. Putea continua croaziera singur pe circuitul stabilit, urmând să se regăsească eventual toţi curând, de-a lungul traseului. Cine refuză să fie unicul pasager al unui iaht, cu întreg personalul la dispoziţie, aştepându-l aliniat la ţărm, în uniforme albe? Capote n-a ezitat o secundă. Căpitanul echipajului – format în majoritate din italieni, iugoslavi şi greci -, cu care Capote lua masa pe vas, era un italian părând încă neobişnuit de tânăr şi vorbind o engleză foarte bună.
       ‘Oricum, în dimineaţa aceea am trecut de Delos, şi… sclipirea unor ruine de marmură în ceaţa de culoarea lavandei i-a amintit de o poveste. La prânz, mi-a spus-o. A jurat că era adevărată.
       „Asta s-a întâmplat când eram un băiat de şaptesprezece ani, în echipajul iahtului unui englez, lordul Sickle. Acum, lordul Sickle închiria des iahtul, şi în luna august din anul acela i l-a închiriat unei englezoaice frumoase: o văduvă, aş spune de vreo patruzeci de ani, foarte înaltă, o talie subţire, atât de elegantă. Avea un fiu, un flăcău de vreo şaisprezece, şi tot foarte frumos şi elegant. Însă schilod: un picior slăbit pus într-o proteză, şi umbla cu două bastoane. Dar un geniu, băiatul ăsta. Un învăţat. De dragul lui a pornit maică-sa într-o croazieră prin Grecia; el a vrut să vadă locurile pe care le ştia aşa de bine din ce învăţase.
       Au urcat la bord însoţiţi de o servitoare şi un majordom; în rest erau singuri, şi de multe ori m-am gândit cât de păcat a fost lucrul ăsta. Poate că nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut prieteni cu ei.
       Era o insulă ciudată pe care băiatul voia s-o viziteze. La nord de Delos. Da, la nord. Nu-mi pot aminti precis. Era o insulă de numai câţiva acri şi aproape necunoscută; totuşi, el ştia despre ea şi vorbea despre un templu bine păstrat care se afla acolo.
       Am sosit après midi şi, din cauza adâncimii mici, a trebuit să ancorăm la peste o milă de ţărm. Băiatul era foarte nerăbdător. Îşi pusese în gând să împacheteze cina şi să petreacă toată noaptea singur cu mama lui pe insulă; voia să vadă templul la apusul soarelui şi să doarmă pe mal. Mama îl iubea foarte mult. Prea mult. A râs şi a pus să li se pregătească un picnic.
       Eu sunt cel care i-a dus vâslind până acolo, i-am depus la ţărm: şi eu sunt acela care s-a dus după ei înapoi, în zori. Băiatul era mort; curăţat de carne până la schelet; iar mama, pe care am găsit-o în apă înotând cu greu, era de nerecunoscut – înspăimântător mutilată, pe jumătate nebună.
       Numai după luni de zile, luni petrecute într-un spital din Atena, a putut să spună unei echipe de investigatori ce se întâmplase. A zis: ‘La început era foarte linişte şi minunat. Am hoinărit prin jurul templului până la apusul soarelui, apoi ne-am întins mâncarea pe un şir de trepte; fiul meu Eric a spus, o, uite, o să fie Lună plină. Puteam vedea luminile de pe iaht deasupra valurilor, departe – ce bine ar fi fost să-l fi ţinut cu noi pe acel marinar. Fiindcă, după ce Luna a început să lumineze mai puternic, să strălucească, nu ştiu cum am început să am o neîncredere în peisajul acela. Şi treptat am început să percep un sunet. Gheare. Ceva ca alergând pe gheaţă. Şi un uriaş şobolan maroniu, şi altul şi altul, au sărit înfigându-şi dinţii în mâncarea de la picnicul nostru. O hoardă de şobolani care se revărsau afară din templu, sute, împleticindu-se în lumina Lunii. Eric a ţipat; a încercat să fugă şi a căzut, şi a trebuit să-l târâi de braţe, dar şobolanii erau urcaţi pe noi, peste tot, au înotat chiar după noi în apă, l-au tras pe Eric înapoi pe plajă, şi nu m-a auzit nimeni toată noaptea când am sângerat şi am ţipat şi am plâns acolo în apa mării’.
       Căpitanul şi-a aprins o ţigară de foi. „Femeia asta e încă în viaţă. Trăieşte la Nisa. Am văzut-o – stând într-un scaun pe aleea de promenadă. Poartă un văl care o acoperă de tot. Mi s-a spus că nu vorbeşte niciodată cu nimeni.”‘
       („A terrible tale”, Portraits and observations. The essays of Truman Capote, Modern Library, Random House, New York, 2008, pp. 277-278.)

       ● ‘[Ezra Pound] între 1909 şi 1920, în timp ce trăia mai întâi la Londra, apoi la Paris, a susţinut constant carierele altora (lui Pound i-a dedicat Eliot The wasteland; Pound a strâns banii care i-au permis lui Joyce să termine Ulysses). Generozitatea lui în această sferă e un lucru despre care chiar şi Hemingway, care nu glorifică deseori bunătatea altora, a dat mărturie: „Aşa încât, până azi” a scris el în 1925, „iată-l pe Pound marele poet dedicând, să zicem, o cincime din timp poeziei sale. Cu restul timpului a încercat să sporească agoniseala, deopotrivă materială şi artistică, a prietenilor săi. Îi apără când sunt atacaţi, îi introduce în reviste şi îi scoate din închisoare. Le împrumută bani. Le valorifică tablourile. Aranjează pentru ei concerte. Scrie articole despre ei. Le face cunoştinţă cu femei bogate. Găseşte editori să le accepte cărţile. Stă treaz alături de ei toată noaptea când spun că sunt pe moarte şi le e martor la redactarea testamentelor. Le plăteşte cheltuieli de spitalizare şi îi descurajează de la sinucidere. Şi la sfârşit puţini dintre ei se abţin să-i împlânte cuţitul cu prima ocazie”‘ (idem, pp. 227-228).

       ● ‘O profesoară de aici [Hollywood] a dat recent un test de vocabular în care le-a cerut elevilor ei să găsească un antonim pentru tinereţe. Peste jumătate din clasă a răspuns moarte‘ (id., p. 28).

 

 

~

•12 ianuarie 2020 • 18 comentarii

       ● Zizek: postmoderniştii supremi sunt azi conservatorii înşişi. Trump e preşedintele postmodern suprem, Sanders un moralist de modă veche.
       E adevărat. Suntem în inversiune de multă vreme. Transgresiunea e la conservatori, autoritatea la noi etc. – ceva de neimaginat.
       Groaza supremă: noi, stânga, avem acelaşi discurs cu al elitei, pe toate planurile: imigraţionism, multiculturalism, eco-catastrofism, libertate limitativă a cuvântului etc., realmente toată ideologia dominantă de azi. E înspăimântător. Fie noi nu mai suntem stânga – cea reală, socială – fie ele, elitele, au devenit de stânga, ceea ce e sociologic şi antropologic imposibil. Mai plauzibil: imediat ce părăsim socialul alunecând precumpănitor spre societal – civisme etc. -, noi nu mai suntem stânga reală şi aşternem patul elitei.
       E ciudat că stânga nu redevine socială. Fără a uita desigur multiculturalul şi minoritarismul civic, dar cu un sănătos raport de 70-30% pentru social.
       (Mai întâi văd ce am pe masă, dacă am o slujbă, şi abia apoi mă uit ce culoare a pielii am, ce sex, vârstă, gender şi celelalte discriminări. Cea dintâi discriminare e socială, ea e supremul gen proxim, fiindcă duce la dezumanizare şi dincolo de ea nu mai e nimic. După ce ai de toate începi să observi diferenţa specifică: a, tu eşti homosexual etc. Cele două lupte nu pot merge în paralel cu aceeaşi intensitate. Trebuie ca socialul să domine sau să fi fost deja întrucâtva rezolvat. – Stânga multiculturală, de tip ONG şi universitate americană, nu va funcţiona în Est ca prioritate. Nu trebuie să-i uiţi pe homosexual, pe feministă, pe postcolonialist, pe ecologist, desigur, altfel se vor repezi forţele etno-troglodite, ciclic în latenţă. Dar te ocupi de ei 30%, şi totuşi 70 de economicul fundamental. Mai întâi condiţia socială şi apoi cea societală; mai întâi discriminarea de clasă care atrage sau distruge totul – şi apoi rasa, sexul etc. Occidentul are un ciclu de 50 de ani de dezvoltare socială înaintea noastră; victimologia din universităţi şi ONG-uri e rezultatul unei fundaţii sociale solide, în care economicul era vag rezolvat şi minoritarismul era pasul firesc mai departe în dialectica luptei pentru egalitate. Aici, stânga nici n-a apucat să fie socială şi 45% din populaţie are canalizare improvizată în case, mănâncă rodul câmpului şi se orientează după stele. Stânga trebuie să revină la un social curat multe decenii de acum înainte, altminteri, mai ales în Est, vor câştiga numai partide conservator naţionaliste. Cealaltă stângă, multicultural-societală, de avangardă şi cafenea intello, va avea mereu fanta ei persistentă, dar realist marginală.)
       Sau stânga va muri. Dacă eşti o muncitoare feministă şi patroana ta e femeie, la ce-ţi foloseşte asta dacă pentru a-şi creşte profitul te trimite în şomaj, dacă eşti un muncitor homosexual şi patronul tău e homosexual, dacă eşti un negru şi şeful tău e negru, la fel, nu există solidaritate de gen etc. Zbori de acolo cât ai clipi. Trebuie să înţelegi realitatea politicului. Realitatea politicului sunt raporturile economice. Deja masele nu ne mai aparţin, deja când te uiţi la Gilets jaunes, sau la toate adunările publice, rallies, în favoarea lui Trump îngheţi, privind figurile oamenilor: acolo e tot publicul nostru. Şi l-am pierdut. Cu sclifoseala noastră teoretică şi animaţia culturală, la braţ cu elita, mergem întins spre moarte.

       ● Beigbeder despre Murakami: ‘Face parte dintre acei oameni care au modestia foarte pretenţioasă’.

       ● Pentru cei probabil cinci cititori care nimeresc din greşeală acest jurnal, două întrebări.
       1. Dacă ar fi să scrii ceva într-o capsulă a timpului care va fi deschisă peste 100 de ani, ce ai scrie acolo.
       2. Şi mai concret încă: care ar fi primul rând din necrologul tău.