~

•30 august 2016 • Lasă un comentariu

IMG_20160714_171633       Cutia poştală, obiect integral simpatic, cândva. În mare plină cu scrisori, felicitări şi ziare; rareori veşti proaste. Acum, numai cu facturi şi reclame, a devenit cel mai nesuferit obiect de pe pământ, container integral al veştilor rele, pe care de fiecare dată te duci să-l deschizi cu silă. În materie de cutii, şi sicriele sunt mai simpatice.
       Am apucat doar sfârşitul perioadei scrisorilor, internetul a venit repede. Era ceva tulburător la ele. Plicurile. Scrisul. Cele 100 de formule de debut şi de încheiere, după nuanţa apropierii. Scrisorile nu începeau cu ‘Bună ziua!// Mă numesc…’, această formulă care parcă latră la tine şi dă azi în vileag un tip sub 30 de ani. Relativ răspândiţi geografic, în familie scrisorile erau, de mic, o bucurie. La strigătul ‘O scrisoare!” şi alergatul de la poartă cu dreptunghiul de hârtie fluturând triumfător, în verandă te întâmpinau numai zâmbete. Vopseai în fiecare an cutia poştală, în crem sau alb, pictând atent numărul adresei. Poştaşul nu trebuia să se înşele.
       Dacă voiai să fii politicos scriai cu cerneală. Ceea ce înseamnă: minim efort de caligrafie (pixul fugea, îţi strica scrisul). Era vizibilă dispoziţia, poate chiar caracterul, ca să nu spun sufletul expeditorului. Petele de cerneală însemnau ceva. Ştersăturile. Schimbarea bruscă de înclinaţie a literei. Tremurul, ezitările, nervozitatea pe o temă anume. Vedeai de unde scrisoarea a fost reluată, nuanţa cernelii era mai închisă. (Uneori expeditorul îţi explica de ce: s-a dus până la uşă, a sunat telefonul, a primit o veste. Alteori o relua a doua zi sau după zile întregi, ca o pagină de jurnal.) Ştiai: aici, a ezitat să pună adjectivul ăsta; îl vedeai aşteptând, cu peniţa în aer. După schimbările aproape imperceptibile, paginaţie, lentoare, neglijenţă, ştiai că cineva e bolnav sau i s-a întâmplat ceva, puneai mâna prompt pe telefon. Scrisul bătrânilor era colţuros, chinuit; literele, rotunde altădată, primeau acum unghiuri ciudate şi păreau smulse prin tortură.
       Eram adolescent când am dat prin podul casei, un bricabrac cu cele mai ciudate şi eterogene lucruri, peste o cutie îngustă şi lungă de carton unde erau îndesate vreo 50 de scrisori, cronologic, din anii ’50 şi ’60; mai mult generaţia bunicilor. Îmi amintesc mirarea conspirativă, excursul prin genealogie, încercam să descifrez, rulam ipoteze. Aveam impresia că asist la o lume, cum te uiţi printr-un geam aburit înăuntrul unei săli de bal. Căldura chinuitoare din pod, irespirabilă. Scrisorile deschise, răspândite peste tot în jur, plicurile desperecheate. Le-am arătat mai târziu părinţilor, n-au fost încântaţi de indiscreţia mea şi cutia a dispărut.
       Scrisorile ţineau loc de confesional, cred, sau de lungi şedinţe de analiză. N-am întâlnit, de atunci, ceva care să le ia locul. (Eram incredibil de apropiaţi, mi se pare. Dar eram oare, cu adevărat. Mă tem să nu dau, uitându-mă prea atent, peste încă o iluzie. Impresia generală pare să fie asta: a unei lumi mai calde, mai apropiate. Şi atât.) Ştiu că acum nu mai rămâne în urmă nicio cutie îngustă.

~

•29 august 2016 • Lasă un comentariu

       Cât ţinea Sartre la Butor. Sau Boulez. Permanentul lui complex de burghez în faţa ‘noului’?
       Lucruri, onest, inexplicabile.

       Patti Smith, Horses.

~

•28 august 2016 • Lasă un comentariu

       În acele blocuri de proletari, din anii ’50, niciodată reparate. Pe care mai există antene ‘de radio’. Totul delabrat. Oamenii încearcă însă să pună ceva, nişte flori, să sugereze o umanitate. Fac un efort.
       Nu ştiu de ce mă tulbură aceste lucruri. Ce văd în ele. Istoria etc.?

IMG_20160827_144743

~

•28 august 2016 • Lasă un comentariu

       Roth la 45 de ani, arătând de 65 sau 75, câteva luni înainte de moarte.

roth

       Zweig, plimbându-se prin lume, celebrat, bogat, laureat. Înlănţuind cauze, discursuri umaniste, abisuri psihologice în proză. La 2-3 ani de sinucidere.

       Ce rămâne.
       Zweig, semi-citit, un lectorat de adolescente întârziate. Văzut ca un scriitor, până la urmă, mediocru, fără umbră. Considerat în definitiv de mâna a doua, ‘umanist’ etc., şi chiar a treia; perceput vag şi neconvingător în spaţiul german, deloc în rest. Până şi Roth e mai interesant: are întunecări.

zweig-roth

       Mai întâi, nu rămâne nimic din ceea ce crezi. Apoi, e posibil să nu rămână nimic. În sfârşit, devine aproape limpede că nu rămâne nimic. Nu mai ştie nimeni ce mare a fost acest tip, în acele timpuri era Scriitorul. Dintre vedetele epocii, ‘Romain Rolland’ etc., alegem azi neant; nu-i mai citeşte nimeni afară de profi şi istorici literari. Spiritul unei epoci nu poate citi spiritul celorlalte. Îl poate studia, dar nu citi. Interesante în minor. Cum se face că i-am înţeles atât de bine pe greci, pe romani, pe ruşii din XIX. Claritatea? Intensitatea? Modalitatea de a fi mers, în toate, până la capăt?
       Nu avem încredere în rotunjimi, completitudine. Ne trebuie destinele fără actul trei.

~

•28 august 2016 • Lasă un comentariu

       Neînţelegerile.
       – ideea că Marx avea ceva cu religia. ‘Religia e opiul poporului’ se citează mereu. Fără continuarea: ‘suspin al creaturii oprimate’. Bietul om avea compasiune, îi înţelegea perfect pe cei tentaţi de religie, rolul ei mângâietor. Opiaceele erau singurele anestezice pe atunci, folosite în operaţii, contra durerillor violente… L-au făcut un monstru ateu care se răsteşte sardonic la naivitatea religioasă a poporului. (Conservatorii ştiu, dar tac contemplativ.)
       – alegerea lui T. la preşedinţie ar fi semnul că americanii nu mai au un imperiu. Că ar vrea să-l aibă încă, desigur – de unde zbaterea periodică de orgoliu -, dar că s-a terminat; e consfinţirea unui sfârşit: e căderea lor, la un sfert de veac după căderea ruşilor. Ok. Agonia poate dura însă 200 de ani, ar fi imprudent să joci pe mormânt. (Un Hollywood agonizând 200 de ani: picture that.)
       – ideea că romanul trebuie să surprindă clipa, aerul timpului. Rushdie: ‘E dificil să scrii o carte care să dureze, despre o lume care se schimbă’.
       – cel mai simplu am auzit-o formulată de Cohn-Bendit: ‘Trebuie să încetăm odată să mai spunem că poporul are întotdeauna dreptate. Când un popor votează pentru extrema dreaptă, când un popor votează pentru nazism, nu are dreptate. Chiar dacă el este poporul’ (France Inter, 05.07.16). Sunt atât de simpatice paralogismele elitei, blablatoare campioană în materie. Dacă ar putea pune pe lume o democraţie fără popor, acest minunat cerc pătrat, simţi că aceşti oameni ar fi cei mai fericiţi din lume.
       IMG_20160827_143505– iluzia că gratuitatea e mereu populară. Nişte pui de căţel erau abandonaţi pe trotuar. Am trecut din nou, după câteva ore: erau tot acolo. Nu erau frumoşi, şi promiteau transformarea într-o aparenţă de adult nu prea prizabilă. Toată lumea se apleca asupra lor. Copiii îi mângâiau, femeile lansau alinturi – şi îi lăsau acolo.
       – ideea legato-ului, a sensului necesar, drumul care trebuie să ducă prin continuitate undeva. Toată ideologia obligatorie a vieţii, optimismul mito-poetic (muncă, familie, transmisie patrimonială), camuflarea morţii, condamnarea sinuciderii în aproape toate societăţile, biologismul idilic, structurile transcendente… Urmarea acestui imens, unic complex psihologic al umanului. Suntem în stare să ne spunem orice pentru asta, la nevoie să ucidem. Şi respingerea violentă a hazardului. Beckett: ‘Try again. Fail again. Fail better’.
       – ideea că trebuie să iei credit ca să… orice. Îndatorarea la bănci ca funcţie disciplinară – credits, bonds, stocks, savings, insurance, annuities, mutual funds. Pipăind buzunarul, în clipa următoare trebuie să produci un card de plastic.
       –  mandarinatul balcanic. Dacă nu ai o reţea, nu exişti. Proba dacă eşti sau nu cineva e câte semnături poţi să strângi pe o listă în 24 de ore.
       – eseul filo. Să fie din imbrogliouri, raţiocinaţii, broderii în vid. Nu expui clar şi în lumină nicio idee.
       – umanitarismul ca plonjare în subiecte universale ‘mari’: genocid, sclavie, piraterie, tortură, copii-bătrâni-femei, discriminare rasială.
       – arabo-musulmanii sunt colonizaţi, trişti şi asupriţi. Nu sunt colonişti de 500 de ani, în toată Europa, şi încă 500 în Africa (imperiul abbasid), cu cele mai sinistre metode. Nu sunt singurul imperiu colonialist care n-a cunoscut până azi o decolonizare măcar în spirit, scuze istorice, conştientizare de sine etc. Producem ‘orientalismul’ lui Said continuu, cu dubletul ‘occidentalist’. În general, trăim din glose French Theory impenitent, de 50 de ani.
       – cultura ca intimidare. Ea e făcută de ‘personalităţi’, de nume. În general mari. Care ar trebui să se ‘strângă’ într-un conclav la răstimpuri şi să facă ceva pentru noi, sau ‘pentru ţară’. Când oamenii se uitau la ‘domnul Iorga’ vorbind, trebuia să-i treacă apele. Camuflată în admiraţie, servitutea. Vrei să fii pătruns, violat de obiectul admiraţiei tale. Cultura ca viol.
       – patologia simili-americană a Contribuabilului-rege. Cei care cred (şi reproşează prompt funcţionarilor publici, vânzători, poliţişti, pompieri) că ceilalţi lucrează din impozitele lor. Când auzi ‘pe banii noştri’ ştii sigur că te afli în faţa unui imbecil. Ideea că statul nu e suprastructura principiului solidarităţii, în care toţi ‘stau pe banii’ riguros tuturor celorlalţi. Pare un fel de emblemă a stupidităţii generale, sunt lucruri din filme, dar nu cred că are mai mult de zece ani.
       – cei care vor înlocuirea şefilor politici cu ‘judecători’, cu exponenţi morali, ‘curăţenii’ create cu asta. ‘Guvernarea judecătorilor’ (gouvernement des juges, É. Lambert, sau judicial activism) e o formă de guvernământ oligarhică. Dacă eşti democrat, limitezi puterea asta. Ce fac judecătorii e să producă pe bandă rulantă drept constituţional – şi să ruleze succesive vânători de vrăjitoare care împing lucrurile în vrie crizistă. Vreau să spun, ei nu ştiu altceva, nu pot altceva. Dacă le dai hârtie şi creion şi-i rogi să fie scriitori, scriu numai romane poliţiste. Interpretează principii constituţionale şi orice interpretare e în sine abuzivă, un act de imaginaţie nu de suveranitate, se îndepărtează de la validarea poporului. Controlul constituţionalităţii trebuie limitat când ai o democraţie; fiindcă e vorba de contradicţia între principiul suveranităţii poporului (fac ce vreau şi schimb oricând ce texte de lege vreau, eu sunt demos-ul) şi principiul majorităţii (plafonul de sticlă al curţilor supreme, al consiliilor constituţionale etc. care frânează orice schimbare reală, blocabilă prin votul unei minorităţi), sesizată de Tocqueville. Guvernarea judecătorilor depinde de ideea pe care ţi-o faci despre popor. Dacă chiar crezi în chestia numită democraţie, nu o admiţi, fugi la mii de mile de asta.
       – mizerabilismul – exploatarea estetică a nefericirii psihosociale – devine marcă estetică plictisitoare a filmului valah. ‘A, iar au venit ăştia…’ Am văzut ‘critici’ care oftează deja vag agasaţi. E o tentaţie permanentă pentru Est şi Orientul lărgit (‘şcoala iraniană’ etc.). Dar totul rămâne în emoţional, ocolind raţiunea, ceea ce nu trimite la soluţie ci la sentiment. Ieşirile sunt mereu prin implorare şi compasiune, tautologice, spiritual nule. Oamenii se scutură de silă şi te lasă în balta ta interesantă. Fiindcă e o insistenţă care frizează complezenţa.
       Lucruri la nimereală, cum îmi aduc aminte. Mulţimi vide, mulţimi de lucruri care aparţin doar ordinii limbajului, nu ordinii realului. Niciun telos nicăieri, e pură ordine lingvistică. Idei din copilăria lumii, nu le poţi  discuta, nu fără să te ascunzi în pământ cu proiectul de a nu mai ieşi de acolo, în nicio ţară vag limpede din lume. În nicio lume din lume.
       Sau poate că poţi. Well. Who cares.

~

•27 august 2016 • Lasă un comentariu

       Zweig către Felix Braun: ‘Oare nu ar fi bine, dacă ai avea timp, să scrii poate un portret al Vienei şi al tinereţii noastre, şi dacă tot trăim din amintiri, să le resuscităm într-un mod intens, adică productiv? Intenţionez eu însumi să scriu acest gen de text care să nu fie o autobiografie ci un ecou al acestei culturi austro-iudeo-burgheze care a culminat cu Mahler, Hofmannsthal, Schnitzler, Freud… Căci această Vienă şi această Austrie nu vor mai exista niciodată şi nu vor reveni niciodată. Noi suntem ultimii lor martori’ (20 iunie 1939).
       
       ‘Carnavalul de la Rio’ – încarnare violentă a deriziunii, devenit item turistic celebrat, cinematografic, aproape literar şi filozofic, o stupiditate care nu mai poate fi criticată, delimitată de viaţă. Toţi acei oameni care înaintează pe străzi ţipând şi agitându-şi corpurile cât mai haotic pe ritmuri exaltante, comparaţi cu o operă de artă, cu o reuşită existenţială, cu un torent irepresibil al vieţii, reluaţi în jurnalele de ştiri ca momente ale unei tradiţii a fericirii, când nu există nimic mai sumbru decât veselia decerebrată compulsivă şi continuă, de azil psihiatric, a unor pacienţi fantomă înaintând rânjind spre vid. Acele feţe desfigurate de euforie crispată şi obligatorie, cât de bine explică epoca. An după an; ce lungă noapte anunţă.

~

•26 august 2016 • Lasă un comentariu

       Recentă biografie Robespierre: era de fapt un legitimist strict, tip deloc excepţional, care devine un monstru, pentru istorie, la o lună de la execuţia sa… Deloc responsabil de Teroare, nu-l găsim nici la masacre, nici la linşaje, nici la intrigi şi manifestaţii isterice tip Danton etc.
       Fără el Revoluţia e o glumă. Îl scoţi de acolo, pe el şi pe Saint-Just – şi ea nu mai înseamnă nimic, e o ceartă de băcani. Şi pentru că Robespierre, tip angajat total contra sclaviei, pentru libertate şi egalitate, pentru dreptul de vot al evreilor etc., are nefericirea să ajungă mai târziu în admiraţia lui Lenin & Co., are azi  5 (cinci) nume de stradele în toată Franţa, în 2 oraşe medii şi 3 orăşele obscure; niciunul la Paris.
       Revoluţia fără de care Franţa e riguros nimic în Modernitate, iar lumea ar fi cu jumătate de mileniu arierată.
       Băcanii recuperează en douceur istoria; sunt cei care îi scriu comentariul.