~

•15 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

serotonine

       ● Beigbeder pretinde că desfide pe oricine să citească ultimele două pagini fără să aibă ochii în lacrimi.

       ● Cine citează multe nume la rând are o confuzie în idei. Dacă înşirui mai mult de 3, ceva e deja în neregulă cu gândul tău, nu ai coerenţă. Creatorii nu intră în ‘liste’, nu sunt echipe, să-i mobilizezi în sprijinul tău. De partea asta tipi mirobolanţi, de partea cealaltă – Hitler. Ce vrei tu e un trib, un adăpost unde să te cuibăreşti în căldură şi solidaritate. Name-dropping-ul excesiv e semn de slăbiciune şi vid structural. Nu ai nicio nevoie de asta.

       ● Până şi Montaigne, acest monument de moderaţie şi toleranţă placidă, le-ar fi spus prietenilor – citat în monografia Arlettei Jouanna – despre masacrul Nopţii Sfântului Bartolomeu: ‘Trebuia făcut’.
       Protestanţii îl exasperau. Separatismul lor ostentativ. Refuzul de a da nume franţuzeşti copiilor, preferându-le pe cele din Vechiul testament (Ezechiel etc.). Aroganţa şi intoleranţa lor, dispreţul pentru cler, pentru poporul ignorant, iconoclasmul şi sarcasmele lor publice repetate îi deveniseră insuportabile.
       Niciun cuvânt despre analogia cu islamul de azi.
       Există mulţi care nu mai văd decât un clash final, un soi de Sfânt Bartolomeu ca soluţie, sub cuvânt că vom avea fie asta – evacuarea bizară într-un fel sau altul a musulmanilor, semi-război civil etc. -, fie supunerea definitivă a Franţei.
       …Elitele îşi abandonează totdeauna poporul în numele unui ideal superior.
       Azi, elitele globaliste au două opţiuni. Fie renunţă la democraţie, o declară un experiment modern, de 250 de ani, depăşit şi încheiat, după care e timpul să trecem la altceva. Sistemul ăsta un om-un vot nu e bun, instalăm acum oligarhia, vor hotărî doar cei îndreptăţiţi. Ssst, vorbesc adulţii acum.
       Fie pleacă urechea la ce se întâmplă şi la semnele că lumea s-a săturat.

 

 

Reclame

~

•12 ianuarie 2019 • Un comentariu

       ● Instituţia necesară a Sinecurii ar trebui trecută în constituţie, ea nu e elitară – elitele n-au nevoie de ajutor – ci populară. Mi-am dat seama de asta când mi-am amintit că toţi cei mari cu care defilăm prin Vest au fost bursieri ‘Carol II’ sau au primit premiul Fundaţiilor. Pe atunci premiile îţi permiteau să stai undeva un an ca să scrii liniştit următoarea carte, sumele care detectează un talent au sens. Altfel ce rost ar avea un premiu, să-ţi iei ţigări?
       (Don’t try it, o cutie de Cohiba reale, old school – anii ’60-70 -, cu 20 de ţigări, e cam 14.000 de dolari.)

       ● Aceşti ecologişti care iau avioane poluante pentru a ne spune că nu e bine să poluezi, şi precizează apoi că kerosenul nu poluează la fel ca motorul diesel. Eşti ecologist şi ai o conferinţă în Australia, dovedeşte-o: ia o căruţă până la ocean (nu automobil electric, toate componentele lui au poluat imens să poată fi realizate), de acolo o corabie cu pânze şi ajungi în 3 luni.
       Dacă nu, serios…

       ● Pe de o parte adepţii Luminilor elitare, servitorii Raţiunii (citeşte: Necesităţii), prietenii lui Voltaire, moştenitori liberali ai unei viziuni aristocratice asupra democraţiei, în care despotul luminat, alături de o sumă de reprezentanţi şi de o birocraţie bizantină, veghează din superstiţie de castă asupra bunei folosinţe a libertăţii de către mase.
       Pe de altă parte succesorii Luminilor populare, revoluţionare, adoratori ai Libertăţii şi ai romantismul, adepţi ai consultării populare prin referendum pe toate temele importante, continuatori ai lui Rousseau care afirma că ‘poporul supus legilor trebuie să fie autorul lor’.
       Ambele viziuni, elitară şi populară, globalistă şi antiglobalistă, sunt legitime. Şi azi, cu Trump vs. Obama-ism – sau invers -, le vezi la lucru. Nu se va termina curând.
       Să deprindem indiferenţa. Calmul.
       O brunetă trece strada şi se opreşte în faţa unei vitrine cu bijuterii.

~

•7 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Ura politică se justifică în două cazuri: contra ocupantului şi contra tiranului. Cineva îţi invadează cu armate ţara – sau cineva se instalează în vârf fără alegeri.
       Altfel, ura e aşa de absurdă şi jalnică în democraţie, încât ea nu are mai mult sens decât ura de pe stadioane pentru o echipă sau alta. Ura pentru şefii ‘politici’ e complet delirantă. Şi e omniprezentă. La origini o fandoseală recurentă a elitelor obosite, gata să treacă de la faza pedagogiei condescendente către mase la delirul psihotic despre reprezentanţi, a devenit tactica laşului gata să otrăvească nişte inimi acolo unde n-a putut cuceri minţi.
       Pentru insul politic detestabil – şi aproape toţi sunt – poţi avea silă sau şi mai nimerit, indiferenţă. Dar ura pentru cineva votat – i.e. legitimat – e întotdeauna ura pentru votanţii săi, e imposibil să scapi acestui raţionament onest. Ei sunt imbecili sau minori, le atribui o incompetenţă naturală sau contingentă. Se găseşte drapată aici ideea veche a unei selecţii aristocratice, prin ‘educaţie’ etc., în stare să dea o fantasmată axiologie publică.

       ● Dacă aţi putea să nu vă mai camuflaţi în ‘implicare civică’ semi-reuşita…
       Câteodată vreau să le spun, acestor oameni agăţaţi de geamandura Moralei, că se vede, chiar e vizibil. Că civismul lor e un bluff trist, nici măcar trist, consternant în regim minor…
       Nu pot, de fiecare dată mi se strânge inima. Ce am să le spun? Sunteţi doar asta, şi acum mergeţi la culcare, aţi ratat pe tărâmul creaţiei, aţi făcut în viaţă doar compilaţii din alţii, eseuri din croşete, nimeni nu vă va pomeni numele în 20 de ani, aţi fost un bluff şi muriţi fără măcar să ştiţi de asta?
       Ei şi. De parcă are importanţă cum te păcăleşti, atâta timp cât izbuteşti să o faci şi gata. Ce importanţă are ce se camuflează în revoltă, ce se camuflează în orice. Zilele izbutesc să treacă şi orizontul e dincolo.

       ● Nu ştiam că Sartre a urinat pe mormântul lui Chateaubriand. O aminteşte Beauvoir în memorii: ‘Îmi plăcea Saint-Malo, străzile lui provinciale strâmte de pe care, în freamătul mării, se ridicaseră odinioară corsari. Valuri de culoarea cafelei cu lapte se loveau de Grand Bé, era frumos; dar mormântul lui Chateaubriand ni se părea atât de ridicol de pompos în falsa lui simplitate încât, pentru a-şi marca dispreţul, Sartre urină pe el’ (Simone de Beauvoir, La force de l’âge, Le Livre de poche, Gallimard, Paris, 1960, p. 125).
       Ar trebui mers oare până în Montparnasse să urinăm pe mormântul lui Sartre, pentru a-l răzbuna pe Chateaubriand? Câteva alei mai încolo, Cioran ar urla de râs.
       Din păcate, Chateaubriand m-a plicitisit întotdeauna, cu frazele şi fandoseala lui abisală, şi am încă destulă stimă pentru Sartre într-un număr de privinţe. Iar mormântul este urât şi masiv, este de o simplitate afectată. Ce-i de făcut?
       Antecesorii ăştia care n-au habar ce moştenire dificilă ne lasă.

 

 

~

•4 ianuarie 2019 • 3 comentarii

       ● ‘Oamenii care sunt bogaţi, acum, sunt psihotic de bogaţi. Sunt cantităţi stupide de bani deţinute de oameni, şi nu plătesc nicio taxă! Şi li se permite să facă bani în modalităţi în care n-aveai voie să faci bani înainte. (…) Nu există niciun motiv pentru care oamenilor să li se permită să facă miliarde de dolari. E o cantitate stupidă de bani. E pur şi simplu stupidă. Şi nimeni nu câştigă un miliard de dolari. Câştigi doisprezece dolari pe oră. Astea sunt cantităţi stupide de bani. Nimeni nu ar trebui să le aibă. (…) Iar acum, când ai averi absolut incomparabile, averi care ar face averile din secolul nouăsprezece să pară un fleac, şi permiţi ca ele să fie moştenite pe mai departe aproape intacte, există zero şanse că vei avea în continuare o democraţie’ (Interviu cu Fran Lebowitz, The Believer, nr. 121, oct.-nov. 2018).

       ● X, care s-a încurcat o vreme cu o prostituată ‘de lux’ (‘escortă’). Sexul cu ea era ciudat, fiindcă fusese molestată în copilărie. Trebuia să o ia intens de la început, de pildă îi cerea să o umilească în public, să o pălmuiască într-un supermarket etc. Toată sfera intimă a fetei fusese distrusă de tatăl ei când a molestat-o. Nu avea ‘etape’ sau faze intermediare, îi trebuia saltul de la dorinţă direct la categoria grea, violenţă etc. Relatează jenat şi îşi fereşte privirea. A fost pentru el obositor şi n-a rămas cu o amintire bună din toate astea, deşi tipa era superbă şi inteligentă.
       Nu mai scapi niciodată. Lucruri din care nu-ţi mai revii, pentru care nu se mai poate face nimic. Există adjuvante de ‘terapie’: să nu ucizi, să funcţionezi normal într-o societate etc. Dar în rest eşti distrus, intim eşti marcat pentru totdeauna.
       …Audrey Hepburn, modelul tipei hiperslabe şi delicate, povestea că în copilăria ei, în Olanda, naziştii făcuseră o blocadă şi câteva luni olandezii au fost nevoiţi să mănânce bulbi de lalele de pe loturile cultivate ale statului, zeci de mii au murit atunci de foame etc. Ce a uimit-o a fost că rudele ei au avut, după război, toate, copii supraponderali, incredibil de graşi, fără un motiv aparent, nu existau antecedente în familie. Se întreba dacă nu există un fel de memorie genetică: creierul a fost atât de speriat de o experienţă, încât are grijă să transmită generaţiilor următoare soluţia la problemă.
       Dacă un soi de ‘memorie genetică’ negativă e prezentă şi la urmaşii celor molestaţi – şi devin astfel homosexuali, trans, abstinenţi, fetişişti bizari etc., în genere au o problemă cu zona? Dacă urmaşii evreilor supravieţuitori în Holocaust şi-au transferat – în memoria genetică nu doar în cea istorică – o groază faţă de germani, faţă de supunere etc., un fel de isterie războinică sau hipersensibilitate istorică? Negrii după abolirea sclaviei, indienii americani după împingerea în rezervaţii, protestanţii vs. catolici (egalitate vs. elită), născuţi cu o spaimă de autoritate? Poţi extinde oricât, dacă un astfel de corectiv genetic există, sau rudimente ale lui. Urmaşi de alcoolici care nu se ating de băutură, cu o inexplicabilă repulsie naturală etc. După ipoteza Hepburn, generaţii de tineri devin obeze, în Occident, nu din raţiuni de abundenţă ci fiindcă au, cu una-două generaţii în urmă, memoria unor momente de restricţie alimentară (se întâmplă mai ales la imigranţi – în America, cu mexicanii). Există deja şi în Europa Centrală obezi, îi zăreşti tot mai des pe stradă, după o perioadă de penurie şi privaţiuni în comunism cu doar o generaţie în urmă. Mi-ar plăcea ca ipoteza să nu fie o teorie pseudoştiinţifică, de tipul ‘memoriei apei’ etc.
       Dacă are un sens ca o celulă să ‘aibă’ o atare memorie – posibilitatea de a depozita informaţie în celule ar fi perfect explicabilă în procesul evolutiv -, e melancolic. Sechelele sunt compensatorii. Ai o posteritate morbidă, lucrurile nu se termină odată cu tine. Alterare de liber arbitru etc, dar mai ales – cum de unele culturi sunt mai avansate decât altele, nu eşti oare de stânga pentru că antecesorii tăi au fost prea de dreapta şi nu e un parcurs oedipian de tipul fetei molestate, de ce facem războaie etc. Trimite lucrurile în determinare radicală.
       Ar putea fi mult mai rău decât credem.

       ● Citit ceva poezie valahă recentă (nu ştiu ce tip, C.K.). Uluit. Nu credeam că dezastrul e atât de mare; un regres ciudat, asemănător poate doar perioadei bizare 1920-30 când idiomul se căuta. Nu poţi să cazi atât de vertiginos, să fii brusc în abis, există limite, secvenţial. Se petrec lucruri inexplicabile.
       …E la fel cu scriitorii. Au impresia sinceră că europenitatea e un fel de ideal de civilitate, însă ceva în genul edilitar – cu spitale, vitrine, morală publică, şosele europene etc.
       Aterizarea forţată în Europa e o schimbare generală de ideal şi de pragmatică: ce e local devine european. Dacă puteai, ca filozof, să forezi noician în idiomatic cu determinaţii fantasmate spre universal, dacă era posibil, ca romancier – stilul ‘Preda’ -, să-ţi propui ca ţel în viaţă scrierea marelui roman românesc, acum idealul local nu mai există; tocmai s-a lărgit pe măsură. Nu e vorba doar de ‘guvernări’ şi şosele şi ‘valori europene’ şi apă caldă, you creeps. Ei bine, sunteţi cuprinşi în problemă.
       Acum trebuie să scrieţi marele roman european.
       Succes cu asta.

 

 

~

•28 decembrie 2018 • Un comentariu

       ● Oribil cum trădează mâinile un bătrân. Chip, trup pot fi oricât de tinere. Dar e destul să întindă mâna după o cutie de chibrituri… Pe chipul interlocutorului, subit: şoc, dezgust, zâmbet care ascunde inabil dezgustul…

       ● Reporter: Pot să vă întreb de-a dreptul cât câştigaţi?
       Jordan Peterson: Câştig 80.000 de dolari pe lună din Patreon. Cartea mea se vinde în vreo 20.000 de copii pe săptămână, am drepturi de autor care urcă până la aproximativ 1,50 dolari pe fiecare exemplar. Turneele [de conferinţe] cumulează între 35.000 şi 50.000 de dolari pe seară. Am o afacere care generează, nu ştiu, ceva în jur de 200.000 de dolari pe lună către mine personal. Mai sunt alte câteva surse de venit mai mici decât acestea.
       Cea mai modestă estimare (calculând la o conferinţă pe săptămână, deşi face 3-4 etc.) e în jur de 600.000 pe lună, 7.200.000 pe an.
       Ei bine, nu e un moştenitor Rothschild. Pentru care 7 milioane pe an merg la întreţinerea casei şi peluzei a un sfert dintre reşedinţe. Dar considerând un scriitor, un tip care, pe lumea asta, indiferent de ce anume ar scrie, pune nişte cuvinte pe hârtie, leagă nişte fraze cu şir, ucide nopţi, îşi drenează sănătatea şi disperă în iluzia de a-şi câştiga viaţa cu condeiul, hm, nu e tocmai rău.
       Din toată In cold blood, Capote a câştigat cam 4 milioane. Minus 160.000 pentru Black and White Ball de la Plaza Hotel, pentru a sărbători succesul cărţii, dar plus câteva sute de mii pentru drepturi de difuzare la Hollywood. Şi era considerat un scriitor de succes, autor fanion la Random House etc. A muncit 6 ani la cartea asta care l-a îmbătrânit 20, în urma căreia nu şi-a mai revenit niciodată, stilistic sau existenţial, a plecat în vrie totală.
       E o problemă cu noi, nu cu aceşti Peterson-i. E în mod limpede o problemă cu noi şi ar însemna să nu fim oneşti dacă n-am viza cauza.

       ● Totul fiind de o mediocritate asfixiantă, sfatul, de peste tot în jur, e totuşi să mergem mai departe.

 

 

~

•28 decembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Se prezintă drept antirasism ceea ce e, de fapt, rasism inversat. (De ce inversat. Rasism.) Se afirmă ca antifascism – fascisme de semn contrar. (Vezi descendenţa Said, studii postcoloniale etc.)
       Ar fi noutatea.
       Se ia arma Moralei şi, rotind-o deasupra capului ca pe o bâtă (ea n-a fost niciodată altceva), se loveşte în creştet adversarul: albul pentru că e fost colonialist şi nu suficient de decolonialist, evreul pentru că nu e pro-palestinian etc. Dar în esenţă e aceeaşi tehnică de aneantizare, riguros aceeaşi armă. Mein Kampf, uităm prea des, nu a fost decât un manual de morală smintită, o logoree pseudo-etică. Toată cartea e un rezumat morbid la Contele de Monte-Cristo aplicat Germaniei: iată cum am fost umiliţi şi trădaţi, şi iată cum ne vom răzbuna pentru asta.

       ● Se crede că a fi moral e a avea, în lume, o noţiune clară despre inacceptabil. Deloc: e doar a fi etic, adică a ţine o grilă etică doar pentru tine şi a nu o predica sau aminti altora.
       Morala nu e un în-sine, vreo esenţă pură; există un evantai generos de morală vinovată, pedagogie etică patologică, normativ bovaric, isterie. Cel mai adesea murim în istorie de mâna celor care ne vor binele. Pentru a nu adăuga că poţi avea dreptate şi totuşi să probezi patologie pură având-o. (În psihologie, chiar dacă de pildă un soţ are dreptate să fie gelos şi este înşelat cu adevărat, gelozia lui tot e patologie. Dacă ai dreptate să insulţi, situaţia e teribilă şi victima ta ar merita pe deplin insulta morală, tot ai o problemă de gravă patologie personală insultând. Realul nu e niciodată o scuză pentru morbid, ci trebuie căutat mereu motivul intrinsec pentru care ai nevoie de insultă, problema ta cu tine.) În fine, nu înseamnă defel că dacă ai o vibraţie la câmpul moral şi observaţii morale eşti moral, prin contaminare fericită. Nu e destul să fii comisar al poporului etic. Calvinismul puritan e, intelectual, un camuflaj foarte slab.
       Sunt doar varietăţi ale bluff-ului.

       ● Tipele au distrus filmele de acţiune.
       Fetelor, nu puteţi bate 5 tipi. Niciodată. Nu e realist. Cea mai mare boxeriţă campioană mondială e învinsă de un boxer amator mediocru, de categorie medie, dintr-un orăşel de provincie. Un tenisman de pe locul 50 bate orice fată de pe 1, numai dacă măsori viteza mingilor la serviciu eşti edificat. Sporturile de competiţie – exceptându-le pe cele care nu solicitau predominant musculatura: golful, echitaţia – s-au segregat pe sexe, de la începuturi, cu o noimă. Nu, nu pentru că patriarhatul era rău. Ci fiindcă nicio femeie nu ajungea prin apropiere de vârf şi podium vreodată, devenea rapid jenant; a trebuit să se creeze o categorie pentru ele, unde competiţia avea sens. Vom găsi mereu una, două, cinci femei care intră în trupele speciale şi rezistă antrenamentelor de acolo, dar nu depăşesc niciodată numărul, orice ar face. Încearcă de peste 2 decenii. Raportul are sens. Vom găsi mereu o femeie care poate bate un tip sau mai mulţi tipi, dar există totdeauna un tip care poate bate toate femeile. Toate. Ştiţi, fatalitatea biologică? Peste 10 cm diferenţă medie în înălţime, până la 40% în masa musculară, amănunte din categoria asta?
       Nu merge să bateţi 5 tipi. Spectatorul pufneşte în râs. Nu simţiţi că producătorii şi regizorii bărbaţi v-au făcut-o, distribuindu-vă în ceea ce ştiau, Lara Croft-uri seriale, rizibile? Personajul femeii-testosteron nu merge, a apărut de vreo 10-15 ani şi e o creatură de science-fiction ratată. Asasinaţi filmele proaste imitând eroul-macho. De ce trebuie să existe copycat-ul lui, eroina-macho, făcându-le de două ori mai proaste? Nu înţeleg, e obligatoriu? E vreo compulsie specială, nu vă puteţi defini decât imitând ce detestaţi? Vă puteţi proiecta doar o identitate mimetică?
       Lăsaţi filmele proaste în pace. Ele conţin tipi stupizi care se bat absurd cap în cap, pe fond sonor de tobe şi urlete de junglă, spre un deznodământ improbabil. Lăsaţi-ne plăcerea interogativă a vidului.

 

 

~

•22 decembrie 2018 • 2 comentarii

       ● Aceşti ‘Harari’ & Co., incredibil de plictisitori. Banalitatea şi vidul ascunse, ca întotdeauna, sub jargonul tehnicist up-to-date, sub falsele mirări şi enigme bombastice despre vastitatea noului şi viitor etc. Pedagogiile mistagogice, cărţile-rebus de self-help universal, ce etapă curioasă. E clar că umplu un gol, dar care? Cum de am intrat în era răspunsurilor de bâlci, unde există o problemă şi o soluţie, pe două coloane, iar neantul, moartea, tragedia, insolubilul sunt – marcă indelebilă a gândirilor slabe – etape de depăşit, ca la grădiniţă.
       Vechile ‘medicine ale sufletului’, prea bine; aceşti mandolinişti erau inevitabili. Însă trebuie să mai fie ceva. Într-un anume sens, de la o vreme roata s-a oprit.

       ● Presa a ajuns la beţia de cuvinte maioresciană. Nimeni nu o mai crede. Totul e torent de adjective. Totul e dezastru, colosal, imens, accentele sunt cele mai tari, contondente, grobian de limpezi. Şi la urmă – vezi că nu s-a întâmplat nimic.
       Nu o mai crede nimeni.
       Şi articolele serioase au ajuns aici. Nu le mai crede nimeni.
       Un adamism, îţi trebuie un Sfânt Bartolomeu al cuvintelor. Ar trebui să o luăm de la capăt clar, cu frazele simple, tip ‘Ana are mere’. Să exilăm orice adjectiv – cel surprins că foloseşte unul, sub sancţiune. Să articulăm numai silogistic, logic limpede cristal. Mai ales nicio metaforă, niciun adjectiv – pe decenii. Damful exprimării de ţaţă, indignarea, ţipătul – exilate la mii de mile.
       Întoarcerea calmului, a nepăsării serene.
       Sau nimeni nu va mai crede nimic, şi vom invoca închipuitul ‘fake news’ ca să ne explicăm îngălat asta.

       ● ‘Politicienii’ fac unanimitate la ura imbecililor. E totuşi frapant. În sfârşit imbecilii au pe cineva să urască în comun. E consensual; în tren, într-un taxi, pe plajă, te înţelegi spontan cu orice om de pe lumea asta pe tema urii pentru insul politic. Deşi democrat, deşi singurul ins public controlabil de pe faţa pământului.
       Întâi că e ceva dubios, un sunet fals aici, în atâta virtute. Şi apoi – cât de scump vom plăti. Se va ridica la magistratura publică numai pegra.