~

•17 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Obiecţie timidă a reporterului: ‘Dar Mao înseamnă totuşi 45 de milioane de morţi în timpul revoluţiei culturale şi mai încolo…’.
        Badiou: ‘E o cifră inexactă. Chiar cineva într-atât de anticomunist ca Marcel Gauchet a fost de acord cu mine asupra cifrei de 700.000 cel mult, cel foarte mult. (…) Cineva pe care nu-l voi numi îmi spunea, într-o emisiune: „Bine-bine, dar cele 200 de milioane de morţi din Rusia?”. E o cifră absurdă. Nici n-ar mai fi existat ruşi, dacă ar fi fost 200 de milioane de morţi’.
        Pff, here we go again.
        E ceva slab, precar în istoriografia contemporană. Mai întâi, după emoţia căderii comunismului, au acceptat repede bilanţuri din burtă, furnizate de moralişti. Primele cifre erau scoase din eseuri de istorie (categoria Courtois, Furet, Wolton), a căror materie era impactul emoţional nu exactitatea. Un fel de jurnalism al emoţiei a dat tonul în toate, transformând tragedia în melodramă sub cuvânt că numai aşa poporul putea înţelege. Ulterior nu au mai verificat mare lucru în arhive, nici în cele ruse cât au fost disponibile (perioada Elţân), nici în cele chineze etc. Circulă cifre aiuritoare în doxa. – Nu că 700.000 nu ar fi prea destul, dumnezeule. Dar nu e absurdă exigenţa de a avea o imagine exactă, când se fac postere de propagandă cu Mao cel mai mare ucigaş în masă al omenirii, peste Timur Lenk etc., pendulând între 78 şi… 45 de milioane, pentru a afla că e posibil să fie ‘doar’ sute de mii. De ce trebuie să presupui că istoria e materie de desen animat. Mai întâi ne-am spus că a verifica cifrele e în sine indecent (cine ar face-o cu bilanţul Shoah-ului?), ca şi când asta ar avea vreun sens iar nu catastrofa. Apoi, din teama, justificată, de negaţionism am abandonat exigenţa exactităţii cu totul, în favoarea ideii generale de tragic. Mâine vom afla despre clanul Kim din Coreea de Nord că a omorât cu totul 14 oameni, cifrele devenind gumilastic.
        Disciplina s-a complăcut. A îngăduit ravagiile moralismului în materia ştiinţifică, şi decenii întregi a favorizat asta – predicatori de colţ de stradă, editorialişti manqués, funcţionari construind panotaje tip ‘aşa da-aşa nu’ de pedagogie infantilă.
        Ai 4000 de ani de istorie politică în care insul mărunt e tăbăcit în fiecare zi de cezarisme şi oligarhii smintite, din tot spectrul dar în general cel al dreptei conservatoare, în esenţă sclav absolut. Stivele cu cadavrele mărunţilor s-au ridicat până în stratosferă. Poate măcar asupra câtorva decenii de comunism n-ar fi absurd să ne putem pune vag de acord, fără intromisiunile emoţiei colective.

       ● Marxismul a fost ultima teorie care i-a făcut pe bogaţi, autentic şi până în adânc, să se simtă ruşinaţi. Cred că ultima.
        S-a dus şi ea; creştinismul gâfâie. Câmp liber.

       ● Când auzi în societate vorba ‘om serios’, ‘un tip serios’, sensul ei e totdeauna, fără greş: un tip terminat, un idiot, material uman de duzină, nimeni.

Reclame

~

•14 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Ideea că ierţi numai dacă în prealabil ţi se cere iertare, dacă există căinţă din partea cealaltă. De scris odată despre această imbecilitate uimitoare. (Politic, cred că clişeul ăsta mental vine de la Monica L., pe linia Levinas-Jankélévitch, dar ea o folosea pentru a forţa un rezultat empiric într-un context specific.)
        E una dintre cele mai găunoase pretenţii sufleteşti. Nu, trebuie să ierţi înainte de a ţi se cere iertare, şi chiar dacă persecutorul te urăşte, şi chiar dacă ar fi mort, şi chiar dacă nu s-ar fi născut încă. Ce idee, să fii bun, dar condiţionat, dacă celălalt e cocoşat, face genuflexiuni şi poartă haine cernite. Oamenii ăştia ar face şi la poarta paradisului un târg cu mercurial, cu o condică pe două coloane. Ideea că impulsul etic e un interruptus.
        (Nu-mi place nici falsa iertare a lui N. pentru ‘fratele Alexandru’, e condescendentă, tulburător-onctuoasă, o superficialitate de semn contrar.)
        În realitate, trebuie să te porţi de parcă ai fi singur în lume, să explorezi cine eşti. Să nu ierţi, dacă nu poţi; să ierţi, dacă poţi. Problema e a ta cu tine, god damnit.

       ● ‘Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale’ (sau: ‘spune-i că ai planuri’).
        Păcat că vorba asta americană nu e atribuibilă cuiva… solid, ca să zic aşa (e a lui Woody Allen), şi a ajuns produsul unei culturi pop anonime. Rar a fost spus într-un mod mai simplu ceva mai genial.
        Când te gândeşti că sunt scriitori cu operă întinsă din care nu rămâne una bucată frază citabilă, nici măcar un punch-line din categoria asta.

       ● Îmi place aşa de mult să citesc din când în când texte prost scrise, vii, buruienoase. Ca şi când te-ar prinde o ploaie pe câmp şi te-ar uda până la piele. Exaltare.

~

•13 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Voltaire.
        – partuzard, vag pedofil, pedoman
        – elitist morbid, totdeauna orientat după bogaţii şi puternicii zilei
        – nebun de orgoliu şi după glorie.
        – umil fiu de notar, alerga după false onoruri (a semnat ani buni Voltaire, conte de Tournay, deşi nu fusese înnobilat de nimeni şi ştia că oamenii cărora le scria puteau afla asta).
        – cu reputaţia de a fi murit sărac, a avut până la sfârşit una dintre cele mai mari averi din Franţa: domenii, seniorii, rente. Împrumuta imens cu dobândă – debitorii îi plăteau în rente viagere – şi trafica în furnituri de război (se îmbogăţea din toate conflictele din Europa, cum începea unul cumpăra stofe şi făcea uniforme). I-a lăsat nepoatei sale – devenită amantă -, unica lui legatară, o avere colosală.
        – era de o zgârcenie cu totul spectaculoasă, monstruoasă, când datora bani cuiva, sume infime (mici obiecte achiziţionate, lemne de foc etc.), se deroba, refuza să plătească, amâna, implora, insulta, ameninţa, trimitea scrisori de calomniere – s-au găsit zeci -, se plângea peste tot. Iar când în cele din urmă tribunalul dădea dreptate creditorului, făcea scene sinistre de suferinţă şi boală înainte de a plăti, apoi îl persecuta toată viaţa pe preşedintele de instanţă care luase hotărârea (unuia care trebuia să intre la Academie i-a oprit accesul, şantajând cu propria plecare dacă nefericitul avea să fie acceptat vreodată).
        – deşi cu reputaţie de antirasist şi apostol exemplar al toleranţei, era unul dintre cei mai mari rasişti din epocă. Rasism anti-negri (fizic îi repugnau, moral erau inferiori, îi socotea animale plonjate în stupiditate), justifica exploatarea populaţiilor colonizate prin faptul inferiorităţii lor intrinseci, socotind că vinovaţi pentru starea de sclavie sunt negrii înşişi, care îşi vând către albi propriii copii etc.
        – antisemitismul său e relativ cunoscut, dar numai prin varianta antiiudaismului (religia), şi fără proporţia şi virulenţa specifice. Evreul nu e din nicio ţară, cu excepţia aceleia unde face bani. Poporul ‘dintre toate cel mai grosier, cel mai feroce, cel mai fanatic şi cel mai absurd’, naţiunea ‘cea mai detestabilă care a mânjit vreodată faţa pământului’, popor zoofil – mamele evreilor s-au culcat cu ţapi şi capre, în ceremonii şi ritualuri luate de la egipteni -, şi posibil antropofag. Ei nu văd nimic în afara corpului – etc., etc., cineva a scos o carte de 250 de pagini numai din citatele lui antisemite, dispărute tacit din circuitul librarilor după 1800, când construiau figura unui gânditor aseptizat.
        – homofob: homosexualitatea e un ‘atentat înfam contra naturii’, o ‘abominaţiune dezgustătoare’, ‘o turpitudine’. Nemaivorbind de intrările ‘femeie’ şi ‘evreu’, care sunt şi acum cenzurate din Dicţionarul filozofic în Franţa, considerate insuportabile pentru urechile unui contemporan (!).
        – a vrut să suprime… ziua de duminică, ideea că gloata se poate odihni îi repugna. Că mergeau la biserica era bine – poporului îi trebuia o religie să-l stăpânească -, altminteri, dacă servitorul meu nu se va gândi la plata păcatelor, va veni să-mi fure proprietatea şi bunurile. Dar după ce, duminică, merge la liturghie – trebuie trimis rapid la lucru, altfel se vor duce la bistrou şi se vor certa. Timpul liber ramoleşte.
        – ura totul, avea un dispreţ total pentru toţi şi toate, cu excepţia unui respect îndrăgostit, solar, pentru oamenii care fac bani.
        – la momentul morţii, a fost între jalnic şi înfiorător: insulte faţă de cei care-l înconjurau pe patul de suferinţă, refuzul confesiunii ultime, refuzul morţii, o groază fără margini, ţipete ‘Nu, nu!’, ochii ieşiţi din orbite, panică şi urlete guturale, insultarea doctorului, proteste, ore de agonie, o ieşire din scenă înspăimântătoare.
voltaire.jpg large        Dar toate astea sunt zero, nişte aparenţe aproape indiferente. Dimpotrivă, îl fac mai uman, vezi în fine că era viu, nu o fantoşă. Revizionismul istoric (în varianta de acum, ‘anti-mitologică’, post-’70) are acest merit: înnegreşte aşa de mult fostele personaje adulate până la mumificare, încât le pune sânge în obraji şi le reînvie aproape. Zilele trecute, nişte musulmani, cel mai probabil, au mânjit cu graffiti statuia lui Voltaire, izolată într-un scuar mic. E într-o grădiniţă minusculă, semicirculară, înconjurată de un gard şi neînsemnată, aproape pipernicită, de pe trotuar – dacă nu vezi surâsul – nici nu-ţi dai seama a cui e. Discursul lui despre libertatea de expresie încă răsuceşte cuţite în carne, de la Mediterana spre sud. Deci tipul, în continuare pentru ei, exista.

       ● Dispariţia cuvântului ‘eufemism’ la valahi. Semeni care spun: ‘ca să mă exprim elegant’. – Spun ei înşişi despre ei că sunt eleganţi!… Când a mai existat oare ţăţismul ăsta? E ceva peste Caragiale, e Salonul nr. 6.
        Ce stil de decădere interesant. Ne-am dus în jos multe trepte şi nu înţeleg de ce. Şi-au inventat acum un etos al ‘hoţiei’ congenitale etc., sunt pe cale să-l teoretizeze, un fel de culpă etică fondatoare, de păcat originar. Sunt dezolaţi dacă află că şi alţii sunt la fel de declasaţi, ba chiar în proporţii cu mult mai mari. Te contrazic: Nu, noi suntem neîntrecuţi. De ce se torturează? Ruşii o mai făceau aşa, în sec. XIX. Partea noastră scitică?…
        Aveam, după 30 de ani, toate condiţiile să strălucim – libertate, vagă înstărire, nu ştiu ce. Am aterizat în stupoare.

       ● ‘Ultima oară când l-am văzut [pe Jean d’Ormesson], mi-a spus că ar fi fericit dacă ar avea un cititor, unul singur, la treizeci de ani după moarte’ (Fr. Beigbeder, 8 dec. 2017).
        Deci 30 e marginea hăului.

~

•11 iunie 2018 • Un comentariu

       ● Monarhia engleză vrea şi untul şi banii de unt. Vrea monarhie, dar fără constrângerile monarhiei. Se afişează ca oameni normali, discută, râd, sunt fireşti, dar în acelaşi timp ar vrea să rămână în continuare monarhi. Contradicţie comic absurdă. Ori sunt normali, şi renunţă prompt la monarhie, ori sunt monarhi, castă aristocrată, şi atunci se poartă după constrângerile stupide ale monarhiei, ale superiorităţii implicite…
        Am văzut acelaşi lucru cu vedetele ‘rock’. Au jucat decenii jocul ‘satanist’ pentru infantili, pentru a deveni la bătrâneţe respectuoase cu religia, scriind memorii în care trec bătrânele strada. Acest fel de a fi un lucru şi contrariul său, înscriind pe ambele tabele – bani şi morală, putere şi morală – e obscenul clasic. Şi e viu de decenii. Am văzut prostituate – profesie simpatică şi autentică, să nu ne înşelăm – care vor să fie respectate (piesa lui Sartre, Târfa cu respect, nu e departe) şi dau în judecată cu seriozitate. Comici care vor să fie recunoscuţi ca reflexivi. Circari care nu mai vor să audă pusă în context peiorativ vocabula ‘circ’ etc. Dorinţa disperată de a fi simultan un lucru şi contrariul său, rău şi bun, bolnav şi sănătos, cald şi rece, ulei şi apă, înăuntru şi în afară.
        Oamenii nu au aerul că mai văd contradicţii, prin dunga timpului. Spun, extatic-caragialesc, privind monarhi amestecându-se în mulţime ‘Uite-i ce drăguţi sunt’ şi par flataţi că aparenţele le seamănă. Că susul e jos, rămânând sus. Că publicul e privat şi privatul e public, că puterea e a elitei şi a tuturor, într-un mod de o simultaneitate misterioasă pe care urmează să şi-l lămurească ulterior. Monarhie şi republică, elită şi popor, uzurpator-legitim, sărac-bogat, autentic-fals şi celelalte, totul adunat şi împărţit la doi, ca un gulaş livrat pe farfurie. Da. Însă nu. Şi apoi, poate.
        Un refren de confuzie a genurilor e semn de ce anume?
        Am mers odată într-un tramvai bucureştean şi am auzit spunându-se: ‘Vine ăla mare’. Vehiculul nu era aglomerat, plutea o torpoare intimă înăuntru. Toată lumea, aşezată pe scaune, a răspuns aprobând din cap cu resemnare, şi s-a lăsat tăcere. Mi-a trebuit timp să-mi dau seama despre ce vorbeau: despre cutremur. Trăiseră trauma din 1977 şi de atunci ‘Ăla Mare’ era cutremurul care vine ciclic şi, în Bucureşti, e aşteptat. Vorba obţinuse un întreg tramvai în asentiment general.
        Contradicţia nu mai e acceptată, văzută, în ‘morfologia culturii’. Dacă ai o derivă pe lucruri de claritate şi evidenţă, ceva anunţă poate ciocnire, scurtcircuit, clear cut.
        Călugării mai caută semne drăgălaşe în aerul timpului.

       ● Ce e frumos la A.P. e ‘scepticismul antropologic’, dispreţuirea egoului, neîncrederea profundă în om. Umilitatea… surâzătoare, vulnerabilul, de acolo farmecul fiinţei lui şi latura religioasă. Fiindcă persoana e fermecătoare – dar prin tristeţi, prin jumătăţi de surâsuri. Când nu e falstaffian, îţi vine să-l îmbrăţişezi. Uite un tip, îţi spui, care nu bate câmpii, care ‘a înţeles’ – ce a înţeles? Că temeliile sunt şubrede. Nimic din ce face public nu e mai presus de asta. Şi imediat ce arată că ştie ceva te adoarme. Fiindcă nu asta e partea lui autentică. L-am văzut făcând lucruri atât de groaznice, executând dezolat-acru oameni în texte scurte, foşti prieteni, dând rapid detalii infamante, purtându-se urât la despărţiri, ca absolut oricare ins de la colţ de stradă, şi ştiu că nu acolo e virtutea lui esenţială.
        A.P., insul lui ‘Pe de altă parte…’; ‘intervalul’ l-a distrus pe omul ăsta, l-a coborât în regula comună, e nicăieri. Exact ce-i plăcea lui R.C. îl distruge: neant cu poante.
        (Macron cu ‘En même temps’, de care râde Finkielkraut. Cineva l-a văzut vorbind trei ore fără să spună absolut nimic, cu un talent se pare impresionant. Nu ştiai la sfârşit să spui despre ce, dar erai fermecat.)

       ● Descarci înfrigurat o revistă în format pdf pe ecranul calculatorului. Te interesează în cel mai înalt grad, e colosal de important ce e acolo. N-o citeşti imediat, ceva s-a ivit şi ţi-a abătut interesul, orele trec. Zilele. O regăseşti după câteva săptămâni. Deschizi, citeşti sumarul, derulezi… Zero. Nici cel mai mic interes. Cu un oftat, închizi şi o ştergi din arhivă. E aceeaşi revistă, tu, acelaşi ins. Ce se întâmplă?
        Se întâmplă nu vreun lucru mare, s-a strecurat între ele timpul. Pe cer trece o pasăre; aceste detalii.

~

•11 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● E ceva suspect în dorinţa lui Amis de a cerceta răul radical – Auschwitz etc. – în romane. Nu merge ca demers artistic. E masochist, nemaivorbind că impudic, a deschide porţile iadului şi a studia exact cu ce caracter de literă e scris ‘Arbeit macht frei’, imaginând aici o naraţiune, dincolo doi îndrăgostiţi, un meci de fotbal. Ceva nu e în regulă, nu e un act artistic, e mai puţin sau mai mult, dar altceva. Ce doreşti e moralist, deci masochist: vrei să te sperii de monstruozitatea umană. Asta e ceea ce-ţi doreşti în adânc. Dar ştii asta înainte de a începe romanul – aşa cum cineva ştie că se sperie la un film horror încă de când e afară, la casa de bilete. Nu e o cercetare, un demers de aprofundare. Trişezi cu propria-ţi surpriză, încercând să te sperii şi apoi având surpriza că ţi se întâmplă, în demers circular. Nu e artă.
        Tu ce vrei să fii, thought-provoking? Asta nu e literatură, ci filozofie proastă, de seminar. De ce te învârteşti obsesiv în jurul aceleiaşi teme? Fără îndoială fiindcă trişezi artistic, constrâns la litania moralistă clasică, tautologică a naturii umane: e monstrul monstruos cu adevărat? Teologiile au făcut asta, dar nu merge în scriitură. E un demers dubios, îţi dă impresia de progresie, când de fapt îţi sufli singur în pânze declarând că înaintezi. E ceva necinstit aici, iar apoi literatura nu e nimic dacă nu e adâncire a lucrurilor.
        Dacă literele ar înceta să-şi atribuie roluri. Ştiu că un interviu e inept când reporterul, de bună credinţă de cele mai multe ori, ajunge la întrebarea catastrofală Care e rolul scriitorului. (Philip Roth era comic aici: Să scrie bine.) Oriunde apare moralismul, în literatură, pictură, orice – distruge tot. Pânzele cu mesaj ‘moral’ – ce însăilare sinistră. E uimitor de greu să scoţi şrapnelul ăsta din capetele oamenilor.
        (Ai simplificând trei probleme bazale: i) ce faci cu tragicul vieţii, ii) ce faci cu existenţa Răului, iii) ce faci prin lume după ce ai formulat un răspuns la primele două. ‘Ierarhia’ lor e o subdiviziune necesară: gândire, politică, psihologie. Absolut niciodată literatura, arta nu se ocupă cu punctul 2, nu se coboară la o filozofie pentru moaşe comunale. Te poţi ocupa cu Răul, dar ca pretext, ca materie narativă pentru a le pune în relief pe celelalte, nu contează decât 1 şi 3, tensiunea colosală, interminabilă dintre ele. Ce ai putea să scrii despre Hiroshima? ‘Omul e rău’?)

       ● Filmam cu telefonul alinierea geometrică a arborilor din grădina L., când l-am văzut trecând prin faţă pe Modiano.
        Mersul lui nesigur, părând să o ia în dreapta, apoi puţin spre stânga, iarăşi înapoi, înaintând totuşi, la fel ca oralitatea lui, care începe 20 de fraze fără să termine niciuna. Aerul lui rătăcit, inactual.

       ● Bucuria că nu ştiu ce monarh din Nord a fost văzut deplasându-se pe bicicletă.
        Acest rege biciclist ar fi totuşi altceva decât cei care călătoreau în caleşti cu blazoane, stropind trecători şi zdrobind oase în galop.

~

•9 iunie 2018 • 3 comentarii

       ● Tip divorţat care trebuie să-şi plătească nevasta o viaţă. O viaţă.
        După divorţ ea are un prieten sau amant sau whatever, care locuieşte la ea, dar banii curg de la primul, ex-ul ei. Care e recăsătorit acum şi are doi copii, dar trebuie să o plătească în continuare pe ea. Când vine câte un avocat să verifice, tipul nou îşi face bagajul, scoate maşina din garaj şi merge până după colţ, unde aşteaptă până pleacă echipa, şi reintră în casă.
        Pentru unsprezece ani de căsnicie, o plăteşte pentru totdeauna. S-ar putea opri plăţile dacă ea s-ar mărita cu cel nou, cu cineva. Dar ea n-o să se mărite fiindcă astfel nu mai vin banii. Aşa că situaţia actuală a vieţii lui e aceea că plăteşte un tip nou să i-o tragă neveste-sii. Pentru restul vieţii.
        Da, poate trebuia să faci un prenupţial, ai greşit. Dar să-ţi vină să te-arunci în fiecare zi de pe un pod, să accelerezi un pic mai mult peste parapet, sau să ucizi pe cineva, pentru că ai dus candid o tipă la Starea civilă?
        Mariajele vor fi distruse de judecători, nu de moravurile societăţii; cu atât mai bine. Nu am impresia că pe termen lung femeile vor avea de câştigat din business-ul divorţului. Mariajul a fost inventat pentru ele, de catolici (înainte era o glumă), ca protecţie socială în epocile când nu exista contracepţie şi femeia era redusă la maternitate ca o matcă depunând ouăle compulsiv, nemaivăzând nimic altceva în viaţă. Bărbaţii n-aveau nevoie de protecţie, îşi abandonau senin femeile şi copiii, şi reîncepeau cu următoarea, într-o promiscuitate ideală. Nu ei au avut nevoie de ‘căsătorie’ vreodată, să nu ne înşelăm. Acum, divorţul lucrativ e inventat tot pentru femei, şi mariajul un fel de jaf legalizat juridic. Cu cât un tip are mai mult succes, e ‘bogat’ etc., cu atât e ţintă. Oriunde apare drăgălaş capitalul – băncile şi avocaţii -, făcând breşe în legislaţie, distruge tot. Vor fi luate de săraci şi respinse de restul lumii. Atrase de tipii cu Rolls şi aeronave jet, le va lua, tremurând de emoţie şi aşteptând în costum cu papion, grăjdarul. Adio ascensor social şi alianţe dincolo de clasa ta. Bogaţi cu bogaţi, aranjând mariajul ca în societăţile pe care le numeam primitive. Dincolo, alianţe sufleteşti ale orbilor cu şchiopii, băiatul de grăjdar întâlneşte o fată de paznic, sporind masa proletarilor de tip nou: urât, necunoscut, sărac. Adio romane cu boy meets girl they happy.

       ● Discutam despre cărţile lui M.C.; cădem de acord că sunt, în stil şi în toate, destul de nule, în fine, desuete. Înţeleg exasperarea în faţa unei scriituri care n-are ceva de spus, a unei sintaxe aglomerate de metafore şi ‘oniric’, a decalajului faţă de temele, aerul şi scriitorii din Vest pe care-i frecventezi etc. Dar nu trebuie uitat că tipul acesta chiar ştie să scrie – ceilalţi par dramatic cârpaci sau ‘ziarişti’ -, nemaivorbind de calităţile lui umane.
        Aşa arată, acum, cel mai înalt fir de iarbă din câmpie.
        Să ne ocupăm de câmpie.

       ● Sclifoseala de a spune ‘cea mai recentă carte’ pentru a evita să zici ‘ultima’. O văd la destui scriitori, şi chiar am impresia că o iau în serios.
        Dimpotrivă. Trebuie spus ‘ultima’ cu speranţă.

~

•8 iunie 2018 • 3 comentarii

       ● Văzut un mic documentar, ‘Writers of Europe’. Sentiment de dezgust, fără cauză precisă. După o vreme, ştiu de ce. Mizerabilismul nu e, cum crezusem, subcurentul acela estetic oriental de dezvrăjire onestă, de dezvăluire a realităţii brutale. E corelativul triumfalismului ceauşist, echivalent al său, n-ar fi trăit fără el. Ceauşismul masca: făcea bulevarde mari în spatele cărora erau magherniţe, monta potemkinian panouri care ascundeau străzi neterminate cu oameni gri etc.
        Azi avem contrariul. Dar, prin ‘rivalitate mimetică’, a fi contra nu e uneori decât un fel de a fi pro: eşti halucinat de un lucru oribil, nu te mai poţi desprinde şi astfel îl ţii în viaţă. Dacă filmezi pe o stradă şi cauţi intens faţade cu stucaturile sărite, gropi, un trecător bătrân fără dinţi şi cu zdrenţe pitoreşti, ignorându-i pe toţi ceilalţi, masa, numitorul comun, realitatea medie şi plictisitor normală – problema ta de român e cu tine însuţi. Ai rămas fără să vrei în ceauşism şi încă dai replici la el, din el. Au trecut 30 de ani şi nu-ţi mai reuşeşte un alt raport estetic cu realul.
        Avem atâţia morţi în comunism care suspină printre noi fiindcă au lăsat nişte replici nedate, nişte fraze nespuse.
        Mizerabilismul a fost bon pour l’Occident, ani de zile. De înţeles, le plăcea să ne vadă astfel. Întâi fiindcă nu prea ştiau cine suntem şi le trebuia o etichetă clară; apoi pentru că au un mic gust colonial pentru tribalul grotesc, cu subton libidinal. Rusia era specialistă în asta, livra în secolul XIX numai mujici alcoolici şi aristocraţi în blazarea decadenţei. Dar după o vreme… Pur şi simplu ceva, ca procedeu, are un aer depăşit. Nu e realul. Şi îngroşi, trişezi, eşti nevoit. Ştii tu însuţi că faci asta şi că nu mai are haz.
        Cea mai tristă e stoarcerea ultimei picături din fruct, acel absurd al gestului.
        Şi spectatorii: a, iarăşi tipii ăia…

       ● Poetul Nikolai Gumiliov, primul soţ al Ahmatovei, citat într-o zi de Osip Mandelstam: ‘Oamenii sunt sau cărţi, sau ziare’.
        Avea în vedere suprafaţa, anvergura, cât de alambicaţi pot fi?… Ca toate butadele simple, are forţa de atac a adevărurilor frapante dar şi ceva de prost-gust.
        Însă poţi transla asupra ţărilor, a istoriei în general. Se potriveşte mănuşă. Există ţări aşa de evident ‘cărţi’ (Franţa etc.). Altele, vădit ‘ziare’ – fără continuitate narativă, zbătându-se în cerc o singură zi, 32 de pagini tragice de fapt divers (‘groaznica sinucidere din strada F.’) în 24 de ore.

       ● La un moment dat, prin 1913-14, la Viena îşi încrucişau paşii pe stradă: Hitler, Tito, Buharin, Trotsky, Stalin. Ultimii, sub nume de împrumut, refugiaţi de Ohrana ţaristă.
        Pe aceleaşi străzi, prin aceleaşi cafenele (Trotsky şi Hitler, la ‘Café Central’), au trecut senin unii pe lângă ceilalţi.
        Îţi vine în gând: bomba atomică. Apoi: nu, nu… Nimic altceva.
        Viena imperială a murit. Au rămas ei: viitorul.