când scrii

        Scrii când ţi-e silă de citit. O acută, ultimativă silă de citit. Există o perioadă când te opreşti din citit – din cititul acela compulsiv, parte din viaţa ta. În jurul vârstei de treizeci, te dai un pas înapoi. Sfârşitul acumulării, începutul selecţiei. Nu mai citeşti ce trebuie citit. Vrei doar ceea ce te confirmă, coincide cu tine. Te vei citi pe tine însuţi, căutându-te în toate cărţile, autoreferenţial, pleonastic.
        Şi apoi, vremea când nu mai poţi citi, pur şi simplu. O saturaţie, o sfârşeală, un entuziasm inert, când simţi nelămurit că ai fost victima unei farse. Viaţa se va termina la fel; totul se va termina la fel; nu era niciun adevăr de aflat. Nu în paginile unei cărţi. Nu în paginile vreuneia care s-ar scrie de acum înainte, pe ani şi decenii înainte. Zilele vibrează în gol. Şi atunci scrii tu însuţi, scrii pentru că ţi-e silă să citeşti.
        E fenomen cunoscut, scriitorii nu se citesc între ei; foarte rar. Nimănui nu-i pasă. Nu sunt naivi, nu mai pot fi păcăliţi. Există desigur criticii, editorii etc., crusta de paraziţi benigni. Şi în sfârşit, masa cititorilor. Lectoratul obsesional, încă netrezit, angoasat, crud, pe scurt cei care n-au priceput încă.
        Toţi trec în general de primele două stadii. În acest carusel lent în care-ţi stăpâneşti voma şi unde se joacă mai mult decât speranţa, mai mult decât iluzia, mai mult decât viaţa, îţi aminteşti că trebuie să fi existat ceva, ceva care semăna cu un început, cu un suflet.

 
 
 
 
 
–