animal

        Trebuie să fi avut vreo zece ani când mi-am dat seama – ajunsesem în nu ştiu ce gospodărie montană – că într-o curte de ţăran niciun animal nu moare vreodată de bătrâneţe. La vârsta aceea, revelaţia a fost frapantă… Pe de altă parte, refuzam să concep ideea; reprezentările noastre erau radical diferite. Pentru un ţăran nu există noţiunea de animal de companie, iubit pentru ceea ce e; animalele sunt obiect utilitar, ceva pentru povară, carne sau prăsilă. Să ari atâta vreme pământul cu un cal, de pildă, să te apropii de el, să-l speli, să-l hrăneşti, să-l mângâi şi să-i vorbeşti zilnic, într-un efort comun, prin vânt, ploaie şi arşiţă, vreme de ani şi ani în care sudoarea ta s-a amestecat cu a lui – şi apoi să nu-l mai poţi hrăni într-un grajd, un an-doi, până îşi dă sufletul, pentru că nu mai este deodată productiv, livrându-l unui abator cu ceva bani pe deasupra – sunt raporturi de cruzime existente numai în comunităţile primitive de tradiţie şi structură neolitică, dispărute în Europa. Îţi imaginezi uşor psihologia traumatizată a unui copil care se ataşează de un animal şi află apoi, prima oară, că acesta a fost măcelărit sau că a umplut aseară oala cu supă. Cruzimea se extinde şi la animalele a căror carne nu e valorificabilă – pisicile sunt ucise sau alungate dacă nu vânează sau dacă îmbătrânesc, iar câinii, când îşi pierd vigoarea de a păzi, sunt legaţi cu frânghia de un arbore, în pădure, unde mor de foame sau sfâşiaţi de fiare. (Mai există oare practica sinistră?) Utilitarismul rural structural, primitiv, care afirmă, în sumă, că nu merită să existe decât ceea ce este util, e devastator. Gradul de bestialitate pe care trebuie să-l mobilizezi pentru a face să treacă aşa ceva în conştiinţa unui copil, genul de sofistică pe care-o dezvolţi ca să asumi interior asta, sunt lucruri care-ţi marchează psyche-ul pentru totdeauna şi care sunt foarte uşor decelabile în comportamentul ulterior. Sălbăticia crimelor în rural, absenţa uluitoare a conştiinţei vinovăţiei (necesitatea unui raport religios punitiv pentru a declanşa regretul), bestialitatea raporturilor sociale – nebunul satului, femeia văduvă, handicapatul, bătrânul sufocat sub o pernă la o agonie prea lungă etc. – sunt diferenţe specifice care frapează pe oricine a asistat la un proces pe o astfel de speţă. Între un urban şi un rural, raportul practic asupra unei fiinţe vii e diferit.
        Ecologismul nu va fi niciodată serios ocupându-se de nu ştiu ce balenă sau marmotă de munte, când are zilnic un masacru la nivelul comunităţilor tradiţionale şi în industria specifică; rămân nişte clovni.

 
 
 
 
 
 
–