cum se răspunde la insulta ‘rasist’ etc.

       …Nu se răspunde niciodată ‘Nu sunt rasist’, în orice caz. Apărându-te, exemplificând, gesticulând panicat, ‘dovedind’. Aşa ceva e moartea, cel mai prost lucru pe care-l poţi face. Înainte de a deschide gura ai pierdut deja, adversarul are un rânjet interior şi, privindu-te cum te îneci singur sub valul de explicaţii, îşi savurează victoria. Se poate ridica de pe scaun, a terminat deja dezbaterea.
        (Acest text nu e desigur pentru rasişti veritabili. Ei sunt mândri de a fi astfel şi nu concep apărare, neputând fi acuzaţi pleonastic de a fi ceea ce deja sunt, şi în cea mai mare parte mândri că sunt. E strict pentru cei care se pomenesc, inocent, în acest tip de foc încrucişat de retorică.)
        Nu se răspunde, deci, niciodată cu ‘Nu sunt rasist/sexist/antisemit/macho/misogin’ etc. Lucrul te pune imediat în poziţie defensivă, şi e cea mai proastă cale pe care ai putea-o găsi.
        Întotdeauna se răspunde, simplu, prin ‘Vă rog să încetaţi insulta imediat‘.
        Enunţul e simplissim. În acelaşi timp, devastator. În jocul de şah, acest tip de mutare aparent banală şi minoră, dar cu consecinţe devastatoare pentru adversar imediat vizibile, se numeşte ‘mutare surprinzătoare’ şi apare în glosarul de notaţii algebrice cu semnele ‘?!’ (mutare îndoielnică) urmate de două semne ale exclamării (‘!!’, mutare surprinzător de bună).
        Preopinentul care a produs jignirea e acum vag destabilizat; căci e în poziţie de apărare, şi în faţa somaţiei de a depăşi el impasul. Fie să-ţi prezinte scuze, pentru a putea continua totuşi discuţia (pe care tu ai numit-o imposibilă sub atare auspicii). Fie să demonstreze hic et nunc că are dreptate (eşti într-adevăr rasist etc.), lucru dificil, retoric redus la o astuţie imposibilă. Căci, la continua ta apărare prin ‘Repet, stopaţi imediat insulta, sau nu se poate continua în aceste condiţii dezbaterea’, argumentaţia se opreşte într-un zid, până când retoricul (ad hominem) nu e evacuat din ea. De obicei urmarea se rezumă prompt la nişte scuze derutate prezentate cu jumătate de gură, sau la tăcerea intimidată a acuzatorului (scuză ea însăşi). Reluarea argumentaţiei sobre, ad rem, despre tematica propriu-zisă, te va găsi aşadar pe o platformă morală high ground, şi va evita pe viitor ispita unei insulte asemănătoare. Altfel spus, ceea ce se obţine moral e victoria.
        Dar – se va obiecta – nu e acesta un fel de a căuta victoria, iar nu adevărul? O figură retorică, o stratagemă, un truc de abil?
        E prea adevărat. Doar că, argumentând ad hominem, adversarul tău nu a căutat niciodată adevărul, ci el însuşi victoria, şi încă cea facilă. El e cel care a argumentat pentru galerie şi nu pentru adevăr, a ales terenul retoricii abile, al sofisticii casante, îndepărtându-se de cel al logos-ului, al argumentaţiei austere.

       Acest tip de apărare (mă grăbesc să adaug, oricare alta e o cale dezastruoasă) e însă valabilă numai pentru injuria morală. Diferenţa între injurie şi injuria morală (ideologică) trebuie corect sesizată.
        Rasist, sexist etc. – nu sunt, cum se crede, simple epitete adjectivale peiorative, întâmpinări maliţioase, injurii. Sunt condamnări morale deliberând asupra fiinţei, asupra caracterului, categorii antropologice care te abstrag din normă sau totalitate, din lotul umanului. E un lucru să-i spui cuiva, ca într-o calomnie banală, că e urât, gras, homo, negrotei (the ‘N’ word), pitic sau prea înalt, handicapat, imbecil. Va suporta, într-un fel sau altul, aceste insanităţi, e ceva ce ţine de identitatea ori de persoana lui fizică consubstanţială, coincizând cu totalitatea: dacă sunt adevărate nu contează, dacă nu nici atât. E cu totul altceva să-l numeşti rasist, sexist, antisemit, bigot, homofob, islamofob etc.: concepte stigmatizante cu adevărat, sunt determinări care desemnează în acel ins un pericol colectiv. E o coborâre în specie prin care circumscrii, desemnezi etic figura subumanităţii, Răul, inamicul sau ruşinea genului uman, cerând evacuarea din ea, epurarea sanitară, lustrarea, linşajul: semnalul implicit că această non-persoană ar putea fi ridicată în ştreang, asasinată mâine la colţ de stradă, fără ca umanitatea să piardă în definitiv ceva. Simpla insultă e obţinerea unei ştirbiri de demnitate individuală – o insultă morală e o evacuare din uman.
        Nu se glumeşte cu asemenea lucruri şi nu se poate lupta cu ele altfel decât ridicând un baraj prompt şi total.

        Insulta morală e peste tot, azi, în retorica agresivă, aruncată cu tot mai puţină timiditate. În mass media, la unele emisiuni CNN, de pildă, nu vei putea găsi ediţie fără articularea cuvântului ‘rasist’. Preopinentul se apără mereu, brusc intimidat – ca şi când ar exista apărare -, încercând să ‘demonstreze’ contrariul: Nu e vorba de o perspectivă rasistă, sau Nu sunt rasist, căci… – şi urmează o argumentaţie autodistructivă curentă. Sunt însă trucuri retorice cominatorii, care împing la autoincriminare imediat. Dezbaterile – sunt astfel de o mediocritate terminală. Cadrul general cuprinde un grup de timoraţi pe de o parte – şi un altul de etern îndreptăţiţi, pe de alta, distribuind brevete de respectabilitate, un cadru în care cei dintâi sunt lăsaţi să se spânzure cu propriile lor cuvinte. Sensul acestui teatru prost scapă. Aceste replici sunt doar cuvinte, iar nu realităţi sau fapte. Oricine iubeşte cât de puţin adevărul are, în faţa spectacolului, un sentiment irepresibil de deposesiune sau farsă. Totul s-ar termina repede, foarte repede, dacă blocarea insultei morale, ab initio, ar fi folosită sistematic, ca o figură retorică simplă şi austeră.
        Riscăm ca spaţiul public să fie dominat de un grup de ţaţe lirice, posedate mistic de virtuţi morale exorcizante în eternitate. Să fie tot mai trist pentru distingerea adevărului unei situaţii, a adecvării, realului, conştiinţei raţionale, a principiului realităţii. Un imens plictis etic.
        Încă o întunecare în tristeţea generală a lucrurilor.