Noica, C.

        Retrospectiv, nu latura de ‘manoeuvrier’, de care vorbea C., rămâne întristătoare la N. Ci faptul că în cele din urmă tot demersul său a fost inutil; drept contribuţie universală, nici umbra unei conjecturi. Dintre cei care l-au urmat, apoi, nimeni n-avea să scrie ceva esenţial sub raportul creaţiei (un soi de blestem al sterilităţii). În sfârşit, la micii emuli de terţă generaţie, care scandează legenda, umbra ei cu totul palidă – vidul perfect. Nicio urmare fecundă după atâţia ani; eşec general, aiuritor şi inexplicabil al Şcolii visate. (Va rămâne numai cartea lui L., povestea, învăluitor spusă în ton clandestin, a unei himere circumscrise istoric.) De ce? Să fi fost latura orientală a operei? Croşetarea filologistă în ashram-uri pe verbiajul fără concept, pe tematica fără direcţie, reflecţia heideggerianistă învăluitor-opacă, ‘de grec’, înecată în metaforă şi raţiocinaţie, farmecul livresc fără praxis? Sau dimpotrivă, provincialismul operei, legat de cel, devastator, al limbii? – Nu ştiu: retrospectiv, eşecul uluieşte. O închidere care s-a închis.
        C., în discuţia cu Sanda S.: ‘Începem să bănuim că ecoul lui [Dinu Noica] nu va depăşi graniţele limbii române’. Când te gândeşti ce-a mai rămas în general din toate, după 30 de ani, god damn it…
        Să încheiem sau să uităm, e stupefiant.

Reclame