admiraţie suspectă

       Am observat că admiraţia e periculos de aproape de ură, în care se şi răstoarnă uneori, la cel mai mic obstacol.
        Cei care-şi pot ţine admiraţia sub control, continuând să admire pe cineva întreaga viaţă, au de acum motivaţii raţionale. Nu mai sunt atraşi de un sentiment, deci nu mai au admiraţie.

       Cantitatea de elogii perfide şi apostazii radicale care încep prin evocarea unei foste admiraţii… – Şi apoi, vorba lui Sartre: admiraţia, ce sentiment mai e şi ăsta? Exceptând prietenia sau iubirea, stima e singurul sentiment pe care un om îl poate resimţi pentru un altul, ‘adevărata deschidere a unui om faţă de celălalt’.
        Mereu mi s-a părut un pic stingheritor elogiul admiraţiei, din cauza perfidiei şi harassment-ului pe care virtual le conţine. Şi e peste tot, a fost litania propedeuticii formative, tot refrenul dresajului umanist maestru-discipol etc. Simţeam acolo un subton nefericit şi fals. Am putut vedea – din portretistica epigonilor, măcar – că urmarea admiraţiei poate fi delimitarea rapidă, perfidă, cruzimea, când nu direct ura. Dacă admiri, fă-o onest, pentru că aderi raţional la ce este celălalt, la armătura lui ideatică sau raţională, fără umbra celui mai mic sentiment de adoraţie şi discipolat. Fă-o pentru că simţi că tipul ăla are dreptate, esenţial dreptate, în viziunea asupra lucrurilor. Nu pentru că priveşti în sus către el. Pentru ce e, nu pentru ce ştie ori pentru autoritatea cumulativă sau stilistică. Asta sfârşeşte mereu prost.
        Şi după aceea, elogiul admiraţiei are ceva iremediabil oriental… Spiritele evită, în Occident, să fie mai întâi ancilare pentru a fi spirite, să plece de la mersul în genunchi pentru a se îndrepta de spate apoi, toată acea absurdă aşezare temporară în descendenţă. Sunt radical dialectice, confruntă de la început, într-o pedagogie euristică, pun probleme, fac dispute, în cinci minute creează o schismă; spiritul înaintează acolo prin negaţie, nu printr-o ‘ascultare’ ca la mănăstire. Acel model al supunerii mute, pitagoreice, mistic oligofrene, câţiva ani, urmată de uciderea tatălui e plicticos de oriental. Începi ca un fanatic sectar, ca un ‘fan’; nu e clar şi analizabil ce admiri acolo; şi poţi sfârşi oriunde. Îmi place tot ce începe prin încăierare, pentru a deveni prietenie la cataramă şi respect infinit. Tot pattern-ul umanist a prins aici ca un altoi strâmb, contorsionat, şi n-a dat nimic. Individual, admiraţia e în fond calea cea mai puţin onestă, în raport cu sine, prin care poţi să te apropii de celălalt. Şi cea mai sigură să nu înţelegi ceva din rest.
        Cei care rămân în admiraţie până la bătrâneţe sunt spectacolul uman cel mai sfâşietor, par corpuri de 10 ani în haine de 60. Pe de altă parte, ‘uciderea’ maestrului e la fel de stupidă, o nedelicateţe gratuită, fiindcă în fond în tine nu s-a copt ceva, ci s-a stins flama admiraţiei.

       Pot să admir, uneori cu pasiune, nu prea-mi plac cei care nu admiră, mi se par suspecţi spiritual. Dar nu poţi să nu simţi enorma perversitate şi falsitatea acestui viciu.

 
 
 
 
 
–