stupizii sunt naţionalişti religioşi


      Le auzi rostite de oameni hiperinteligenţi, în diverse împrejurări, pe amândouă: ‘Oamenii cei mai inteligenţi au fost atei sau agnostici’, precum şi ‘Oamenii cei mai inteligenţi (cu nuanţa: printre cei mai inteligenţi din lume) au fost religioşi’ – ex.: Einstein etc.. Abstrăgând de la amalgam şi absurditatea argumentaţiei, se pot totuşi face rapid două observaţii.


 

       Prima observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt cu necesitate naţionalişti. A doua observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt cu necesitate religioşi.
        Ele nu implică evident contrariul, anume că toţi oamenii naţionaliştii sau religioşi ar fi stupizi; ci doar, strict, că toţi stupizii, stupizii patologic, sunt naţionalişti şi religioşi. E bine uneori să faci precizările simple. Pentru a fi naţionalist sau religios nu ţi se pretinde vreun efort de judecată, ci aderenţă emoţională.
        Sunt constatări la îndemână. Ţi le poate furniza oricând o statistică sau un prieten psihiatru, privind cazurile de debilitate sau retard mintal întâlnite într-o viaţă, proporţia e de fiecare dată aceeaşi, stupefiantă – stupizii şi nebunii vor fi sută la sută mistici. Am mai puţin în vedere prin stupiditate condiţia patologică, nefericită, a debilităţii de judecată. Poate fi şi prelungirea abrutizării mediului, pot fi amândouă. Ce e sigur: dacă vei găsi totdeauna printre credincioşi şi naţionalişti spirite cu totul strălucite şi delicate, inversul e îngrozitor: printre stupizi găseşti mereu şi cu necesitate doar naţionalişti şi credincioşi.
        Lucrul are explicaţii dezolant de simple: dorinţa de a nu ieşi din primul cerc identitar, cel care cuprinde: mama, familia, limba, teritoriul, credinţa – în sfârşit, ‘travail, famille, patrie’. Un fel de a nu ieşi de sub streaşina casei. Valori de siguranţă strictă, pre-reflexive, pe care le-ai moştenit pentru că ai venit pe lume, valori de aderenţă emoţională primă, sentimentele din cercul identitar sunt un fel de copilărie prelungită întreaga viaţă. Pentru ateism sau cosmopolitism, dimpotrivă, îţi trebuie raporturi bizare cu realul şi ideile, e nevoie de un pas mai departe.
        E frapant că îţi va fi imposibil să găseşti un ateu complet stupid – în sensul patologiei, cineva pur incapabil să adune doi şi cu doi. Pentru zonă, pare să fie nevoie de o minimă reflecţie, de o gândire a întregului, de o punere în oglindă, de interogaţii de ordin general, inevitabil corozive, rezonabile. A gândi pe cont propriu problema religiosului e un mod de a-ţi tăia craca de sub picioare, pe care abrutizaţii au deosebita abilitate instinctuală de a-l evita.
        Trebuie admis că e pur şi simplu mai confortabil să locuieşti sub streaşină.
        Balanţa nu e deci dreaptă, măsura nu e echivalentă. Nefericirea masivă a ateilor, scepticilor, agnosticilor, pe care încearcă să şi-o ascundă cu eforturi supraomeneşti inventând structuri de sens – se datorează împrejurării că nu auzim des spunându-se că scopul existenţei ar fi cunoaşterea sau înţelegerea lumii, dar auzim constant că scopul vieţii e fericirea.
        Da, inşii stupizi vor fi cu necesitate naţionalişti şi religioşi. Ei şi? Lucrul nu înseamnă că nu pot avea eventual dreptate, pur şi simplu dreptate, fiindcă e nevoie să precizăm. – Atunci, de ce ai ţinut să precizezi asta? N-o puteai spune direct? Ei bine, nu ştiu. Nu ştiu dacă în explicaţie am fost în întregime onest, sau dacă am vrut să defăimez, cu insidie, o categorie amintind că i se poate atribui necesar masa stupizilor. Cred că voiam să spun că proba ‘inteligenţei’ (invocată de obicei de credincioşi, care produc mereu bombastic nume din ştiinţă, complexul lor, aterizate în tabăra proprie), în materia credinţă-necredinţă, e complet irelevantă şi argumentaţia pe ea, oricine ar invoca-o, nulă. Chiar dacă stupizii sunt doar într-o parte (din motive ţinând de afect – teamă), cei inteligenţi sunt perfect reprezentaţi în ambele părţi. Nu suntem în logică ci în psihologie, fiind vorba de structuri psihice elementare, sentimente, ataşamente, afecte, iar nu de lucruri reflectate. Nu cădem de acord, după o îndelungă reflecţie şi cântărirea argumentelor, să ne iubim mama; mai întâi o iubim pentru că vrem să fim în siguranţă în leagăn, şi vedem după aceea. Deci Einstein credincios, dar fiindcă prefera să nu iasă de sub streaşină, deoarece ideea nu era cunoaşterea ci fericirea.

Reclame