democraţie

        E dramatic că n-am întâlnit niciun tip inteligent, vreodată, care să creadă în democraţie. Nici măcar unul. Toţi erau democraţi, bineînţeles. Dar niciunul care să creadă cu adevărat că demos-ul are puterea, că a avut-o vreodată sau că e verosimil s-o aibă cândva. Erau democraţi în sensul că preferau oricând o formă de guvernământ democratică. Dar o făceau cam în maniera unor atei care ar milita pentru propăşirea bisericilor, din motivul frumoasei lor alcătuiri arhitecturale.
        Nu le scăpa caracterul piramidal al puterii: decizia se îngustează către vârf pe măsură ce e mai importantă. Hotărârile cele mai importante – cele afectându-i pe cei mai mulţi – sunt luate de cel mai mic număr. Un conclav de câţiva oameni în jurul unei mese, douăzeci, zece, doi, adesea unul singur. La baza piramidei, acţiunea, la vârf – decizia. Undeva pe linia mediană, structura extrem de subţire a reflecţiei, care nu aparţine deciziei şi deci e o parte ficţională, virtuală, nereuşită a acţiunii.
        Limpede, pentru toţi, că baza piramidei nu va conduce niciodată. Povestea democraţiei participative e respinsă ca iluzorie, pentru motivul – redutabil – că nu e viabilă nici măcar la nivelul unei întreprinderi, ori al unei familii, o decizie fluctuantă, la care poţi reveni. Ea trebuie să rămână neschimbată un timp suficient pentru a se verifica în real, validându-se sau căzând; reprezentativitatea, cu timpii ei lungi, e de neevitat.
        Trăim admirabil. Democraţi doar cu numele, preferăm regimul ăsta doar pentru cele două virtuţi vizibile, cuvântul şi circulaţia neîngrădite. De fapt, suntem anti-autocraţi. Preferăm ca mâinile puterii să se schimbe periodic şi asta e tot. Dar nu democraţi. În acelaşi timp, îi dăm poporului iluzia că într-adevăr conduce. Nu încetăm să i-o spunem. Îl chemăm la ‘vot’, cu o neruşinare nedezminţită. O dată nu i-am mărturisi adevărul. Nominalism pur peste tot.
        Toată chestia asta rămâne un mic scandal de civilizaţie, şi nu e de mirare că trei sferturi din popor a înţeles.

*

       Democraţia – e azi democraţia opiniei. Care e formată de media mainstream, deţinută integral de bogaţi. Drept care democraţia liberală de acum trebuie înţeleasă, prin definiţie, ca puterea celor mai bogaţi. Căci pe piaţă domină opiniile lor, gândurile lor, proiectele lor de societate. Conceptele lor. Aceste lucruri trebuie înţelese cu o luciditate ultimă. Dinspre popor – nu vine, nu urcă nimic. Democraţia reprezentativă – minciună integrală – e sistemul care le aparţine.
        De altfel, democraţia reprezentativă e contrariul democraţiei, o contradicţie în termeni: cineva pe care îl alegi să te reprezinte, adică să nu mai alegi. Cineva pe care-l alegi pentru ca tu însuţi să nu mai alegi 4 ani e un concept absurd, un petitio principii. Imediat ce-l alegi, de altfel, el poate face contrariul a ceea ce i-ai spus, iar 4 ani nu poţi nimic împotriva lui. Nici când votezi explicit într-o direcţie, care lor întâmplător le e inconvenabilă, nu vei putea nimic.
        Francezii au votat 54 la sută împotriva Constituţiei europene propuse, politicienii au zis, prea bine, vom vota noi acest tratat de la Lisabona cu 92 la sută, în conclav închis. Trădând integral electorii, luându-i literalmente drept debili mintal. (Cineva propunea de altfel de curând, în candoare totală, să se revoteze Brexit-ul până în clipa când în urnele engleze iese ceva convenabil.)
        Desigur, ‘elita’ – abhor acest concept, pe care îl menţin de dragul argumentului -, bogaţii – ţin sistemul democraţiei reprezentative pe loc, postbelic, de 70 de ani. Nici nu clintesc, nici nu vor să audă de altceva. Primul protest – şi sar 25 de ONG-uri, 35 de universitari şi integralitatea mass-media, în cor omogen, înaintând ca un tanc al descurajării până când poporul e adus, printr-un formataj al categoriilor politice, amestec de insultă şi pedagogie condescendentă, la supunere şi în punctul convenabil al opiniei. Lucrul se repetă continuu, acţionând, ca la jocul ruletei, de atâtea ori roata până când bila cade liniştitor pe numărul dorit. – În America subzistă vagi reziduuri ale democraţiei directe, statul nu e încă în întregime elitar – dar dacă ai spune undeva în Europa că oamenii pot fi aleşi în jurii de tribunal, să decidă asupra vieţii oamenilor, ţi s-ar răspunde că plebea nu e capabilă de maturitate de gândire – poate intra cineva cu 4 clase şi sărac în sala de tribunal şi să mă judece cu criteriile bunului simţ şi ale evidenţei? etc. Formulat abil, dar ideea e mereu aceeaşi, de la Platon: popor egal imaturitate, infantilitate, subiect în minorat beneficiar de tutelă, iar tutela trebuie exercitată de cei care ştiu. Avem mereu acelaşi refren. Democraţia reprezentativă, contradicţie în termeni şi minciună dintr-un capăt în celălalt, e un sistem din care nu se poate ieşi orice am face. Iar la 4 ani, bieţi candizi îndeamnă la ‘vot’… – nici nu ai ce să le spui fiindcă te cuprinde o milă imensă. Îţi spui atât, că cineva ar trebui să plătească într-o zi pentru ce s-a făcut din oameni.
        Democraţia reprezentativă e antidemocratică. Nu e vorba să alegem, ca soluţie alternativă, doar democraţia directă. Se pot găsi formule hibride de diverse tipuri – poporul, consultat numai pe direcţiile mai importante, să voteze – cum propunea Houellebecq – mai degrabă probleme decât ‘nume’ de persoane; diverse formule aleatorii. Dar blocajul e total. Politicienii ar trebui să aibă, ca fotbaliştii, sponsorul trecut obligatoriu pe tricou, pentru a şti exact cine pentru cine joacă, de ce trece cineva o lege mai degrabă decât alta, de ce se opune schimbării structurale etc. Ar trebui să fie obligatoriu să-ţi afişezi sponsorul cu litere de-o şchioapă. Am citi, când ar urca la tribuna opiniei, pe piepturile lor liberale: ‘Regia petrolului şi a tuturor resurselor solului’, ‘Banca bunăstării universale’, ‘Bursa liberei circulaţii a Orice: capitaluri, mărfuri, persoane’, ‘Creditul agricol mutual inexistent’, ‘Agenţia Pământuri, Vânzări şi Imobiliare’, ‘Mondialişti Incorporated’ (aici intră trei sferturi, chiar şi cei care nu ştiu), ‘Bogaţi, prosperi, înfloritori & Company’, ‘Corporaţia Elită Benevolentă’ şi ‘Ariviştii Visători şi Anonimi’.
        Democraţia reprezentativă e un oximoron care, simplificat la esenţa sa, arată astfel:
        Piaţa cumpără opinia, care face alegerile.
        E limpede şi în chip sistematic, în cont final, puterea celor mai bogaţi, lucru pe care orice tip minim onest îl constată lărgind matricea, ţesutul conjunctiv al lucrurilor şi punându-le în perspectivă.

       Literatura? Deci un tip mărunt, oricât de vag onest, ar trebui, în timpurile de acum, să fie interesat de altceva decât de literatură, să nu se abstragă din secol?… E limpede că nu se mai înţelege azi, cu adevărat, care e terenul ficţiunii.

*

       În democraţie, poţi schimba conducătorii, dar nu popoarele. (Popoarele sunt schimbate de tragedii, războaie, molime etc., scurtcircuitele mari.) Te întrebi la ce bun, în fond, să faci ‘alegeri’, dacă nu poţi schimba poporul însuşi.
        Un sistem în care schimbăm periodic conducătorii, dar noi rămânem aceiaşi, nu are ceva de farsă pe care ne-o jucăm nouă înşine?
        E o întrebare simplă.

 
 
 
 
 
–