O ţară este un hotel? (Ce e România.)

       O ţară este un hotel. E un hotel. Franţa e un hotel.
       M. Houellebecq, int. radio France Inter, 2012

        Când primele formaţiuni statale – Cetatea, oraşul – îţi ofereau cetăţenia, resimţeai un privilegiu. Pentru protecţia oferită de ziduri, pentru solidaritatea sferei de limbă şi de interese, ceea ce ţi se cerea era să plăteşti cu viaţa. Viaţa ta era la dispoziţia teritoriului pe care-l ocupai, şi fiecare ins era deopotrivă un soldat şi un supus.
        În modernitate ţara nu ne-a mai cerut decât fiii. Înrolate cu forţa în formaţiuni armate, generaţii succesive îşi lăsau oasele în măceluri redutabile, o dată la cincizeci de ani cel puţin, ca un fel de îndatorire supremă, pentru simboluri impresionante şi obscure. Lipsa de liant patriotic de esenţă, butade precum ‘ubi bene ibi patria’, cosmopolitismul, apatridia, indiferenţa sau ideea de cetăţenie universală erau violent şi patetic dispreţuite.
       Ni se spune astăzi că suntem parte a unei lumi globale de care ne folosim în fiecare zi, pe care o locuim în fiecare zi (telefonul mobil, internetul, media, slujba, vacanţele, uzajul limbilor şi devizelor, filmele, literatura, toate lucruri care ţin de universal). Solidaritatea noastră nu se mai îndreaptă spre un teritoriu anume. Simţim că asemenea lucruri nu mai au, că ele nu mai pot avea acelaşi sens. Nu mai e absurd să spui că o ţară poate fi o reşedinţă. Fiecare ins se poate ataşa de ce teritorii doreşte, de niciunul anume. Nu i se vor mai cere sângele sau fiii. Ultimele îndatoriri, meschine, sunt cele legalist-financiare: ceva impozite, din când în când un vot pentru aceiaşi, pentru în definitiv nimeni… La fel ca pentru plata unei camere de hotel – stabiliment în care nu te ataşezi de director sau de oamenii de la recepţie, nici de vechimea şi frumuseţea zidurilor, de fantomele care le bântuie nopţile. Hotelul nu are cetăţeni, triburi, culturi, lecturi, trecuturi, ci doar ‘contribuabili’, clienţi. Ţi se cere doar ‘patriotism constituţional’, cu vocabula inventată de Habermas: să respecţi regulamentul de ordine interioară al hotelului.

       Altfel spus nu mai există etos, tradiţie specifică, cutumă, moştenire culturală, un anumit fel de a fi în lume al acelui spaţiu, un ideal propriu, istorie sau proiecţie de viitor – există numai ‘valori’ comune, ‘de OGN’ (egalitate, diversitate, antirasism, ecologie etc.). Cu alte cuvinte, nu există locus şi istorie a hotelului, ci numai regulamentul de ordine interioară şi plăcerea clientului, care nu trebuie să se adapteze la nimic. Nu clientul ‘ia forma’ hotelului în care vine (pe lume) ci hotelul, agregat instituţional de plastilină, se pliază pe primul sosit oferind doar valorile liniştii, siguranţei, curăţeniei. Asta poate funcţiona în câmpul turistic, şi funcţionează ideal. Dar devine problematic în privinţa teritoriilor politico-administrative numite ţări, care sunt entităţi fluide, vii, organice, vin de undeva, sunt, unele, o propunere de lume şi de civilizaţie, au iluzia prezervării de sine şi vor să se impună ca un model celorlalte, iar nu doar să fie mângâiate pe creştet la convenţia internaţională anuală a hotelierilor.

        Simţim, în aerul timpului, apropierea unui misterios punct zero în care cele două teze se vor înfrunta. Se va hotărî destul de curând dacă vom avea un nou tip de lume, construită pe valorile clasei dominante şi ale elitei hoteliere, sau va prevala principiul autodeterminării, democraţia, într-un cuvânt bietul şi improbabilul demos.

Reclame