sărac

       De ce sunteţi sărac? Întrebarea cade tăios, metalic.
        Destul de mult succes pentru un american, William T. Vollmann, şi cartea lui Poor People. Volumul e o mini-anchetă sociologică pretext, în care câtorva sute de oameni li s-a pus această întrebare. (E de altfel titlul ediţiei franceze.)
        Evident, răspunsurile nu pot fi decât două:
        1. Pentru că societatea e nedreaptă;
        2. Pentru că nu am avut voinţa, dexterităţile private necesare îmbogăţirii.
        De fapt e însă unul singur, căci al doilea revine la primul – şi dacă ai avea aceste calităţi, ai fi bogat tot într-o societate plină de săraci etc., cu raportul 70 la 30 în care se aşază, piramidal, toate societăţile. Chiar dacă tu te sustragi sărăciei, îţi ia altul locul în cei 70%, păstrând raportul intact. E a-i spune insectei de ce nu scapă din hârtia de muşte. Cartea e genul de pseudo-anchetă sau anchetă tautologică în care răspunsul, dinainte ştiut, e chestionat de amorul artei ori pentru a sublinia o idee (sărăcia există etc.).

       Ancheta, deci. Trebuie să alegi, mai întâi, un mediu specific celui mai mare număr, bar, piaţă, aglomerare oarecare. Apoi, să adresezi întrebarea cu destulă precauţie. Rişti să te pomeneşti cu glume, replici acre sau un ochi vânăt. Dar şi în ipoteza că ai scăpa cu bine, tot nu poţi şti ce-ai declanşat în oamenii aceia.
        Întors acasă, un asemenea subiect repondent îi povesteşte nevestei întâlnirea din ajun, în care un tip necunoscut, aflat la bar, s-a apucat din senin să-l întrebe de ce e sărac. Amândoi se indignează. Apoi râd. Apoi se lasă tăcerea…
        Întrebarea îl tulbură. Seara, cu mâinile sub cap şi fixând un punct din perete, omul îşi pune întrebarea pentru sine, pentru prima oară cu adevărat. De ce? De ce a trebuit totuşi să fie sărac? E ciudat. A trebuit să îndure umilinţe, să aibă situaţia asta în viaţă… Unde ar fi fost azi, dacă ar fi avut bani? Iubita lui, făptura minunată de alături, pe care neîndoielnic o iubeşte încă, ar mai fi fost aceeaşi sau de fapt o alta, mult mai frumoasă? Dar copiii? Dar el, în fond? Toate aceste repere pe care le credea esenţiale, pentru că nu avusese altele – casă, nevastă, copii – nu există oare pentru că el e relativ sărac şi şi-a restrâns baza alegerii la mediul, oraşul, chiar cartierul unde a trăit? Uitându-se la această femeie, nu se poate împiedica să-şi amintească: erau amândoi din acelaşi loc, munceau în acelaşi mediu; e cam ciudat să-ţi nimereşti ‘jumătatea’, din toată lumea asta mare, tocmai aici… Totul nu e oare decât imensă înşelătorie? Tot ce-şi imaginase el ca destine şi sentimente autentice? Viaţa lui, constrângere, farsă elaborată?
        Deducţii apăsătoare, corozive îl sufocă. Interogaţii care stingheresc şi care, poate, îl vor determina să ia în zilele următoare hotărâri disperate sau catastrofale. Să facă un plasament riscant, să joace la ruletă, să fure, să bea, să ucidă sau să se sinucidă, să-şi părăsească familia, oraşul, ţara, orice în afară de a prelungi situaţia care începe să-i devină insuportabilă. Sau prelungind-o – dar perfect conştient de data asta, regretând totul din acea zi, când orizontul se întunecă puţin.
        Nicio somaţie morală nu e inocentă. Îţi iei o răspundere imensă adresând-o cuiva, plasând cu inocenţă viermele în fruct.
        Cartea a avut tiraj remarcabil. Nu fiindcă au cumpărat-o proprietari de iahturi.

*

        În Franţa provincială a anilor 1870, recrutarea pentru război se făcea prin tragere la sorţi. Extragerea unui număr bun îţi asigura rămânerea în satul tău; ghinioniştii erau mobilizaţi. Săracii care trăseseră numere bune le vindeau bogaţilor din sat, plecând în locul lor pe front. Bursa numerelor, fenomen generalizat, se păstra tacit şi nu era interzisă, pentru posibilitatea oferită bogaţilor de a scăpa. Drept care tranşeele erau pline de pătura cea mai umilă, ţărani săraci şi analfabeţi, citindu-şi scrisorile de acasă cu rândul.