calomnia necesară

        Ce e fascinant la calomnie e forţa ei nimicitoare. Loveşti devastator şi o singură dată. După o calomnie reuşită nu există reparaţie posibilă. Ca după lansarea unei bombe nucleare, a doua lovitură e inutilă.
        Vrem din toată inima să auzim tot răul din lume despre cel care e mai bun decât noi, e instinctul atavic de subminare a şefului de grup. Se reuşea astfel o reglare eficientă a comunităţii. Însăşi supravieţuirea lor depindea de înlocuirea, la timp, a căpeteniei care a slăbit. Ceea ce nouă ni se pare neruşinare, absurd, morbid, psihodramă, grotesc în raporturile intersubiective are resorturi dezarmant de simple în gregarismul elementar. Orice ins care constituie excepţia superioară într-un grup (posedă un talent, o dexteritate, vreo viziune care-l distinge) este imediat provocat, forţa lui e subminată, deoarece e văzut, chiar dacă nu deţine nimic, drept şef simbolic, drept superior.
        Nu e adevărat, cum se repetă, că grupul vrea să-l coboare la nivelul său, trăgându-l spre mediocritate şi indistincţie, aplatizând diferenţa ofensatoare. Suntem în faţa vechii viziuni moraliste. El şi-ar dori, dimpotrivă, să se dovedească destul de puternic pentru a replica, grupul ar vrea să fie îngenuncheat de cel superior, să fie biciuit, strivit de forţa sa. În adâncul sufletului celui mai înverşunat duşman licăre şi speranţa că vei reuşi să-l striveşti. Testarea constantă a celui-mai-bun prin calomnie rămâne un vechi, simplu şi infailibil automatism psihologic de reglare a comunităţii.
        Morala comună, convertind totul în dualităţi simple, inventează fireşte o natură a binelui şi o alta care i se opune, încurajând pletora de tratate pioase despre virtute şi ură, şi ilustrările ei în cultura populară. ‘Morala comună’ e un ghid înşelător aproape întotdeauna.

 
 
 
 
 
–