cuvântul

       Revoluţia franceză e inimitabilă fiindcă a introdus Cuvântul în politică. Azi nu se mai ştie ce însemna asta. Îţi jucai viaţa. Urcai la tribună, dacă rumoarea din sală se mai potolea – mai ales cea a iacobinilor, vag efervescenţi -, vorbeai şi la sfârşit nu ştiai ce se va întâmpla cu tine, dacă ajungi acasă sau în altă parte. Încercai să fii la înălţime, discursul lua sfârşit, Robespierre citea din nou discursul şi erai ghilotinat în acea seară sau a doua zi dimineaţa. Cuvântul nu era o joacă, stăpânirea cuvântului nu era o joacă fiindcă se ridica la nivelul morţii. Cine lua cuvântul avea un curaj nebun – şi aproape toţi îl luau. În Pléiade sunt volume întregi, oamenii ăia vorbeau tot timpul, riscându-şi frontal viaţa. Până când cuvântul a învins ghilotina. Cuvânt înseamnă un simgur lucru: opinie contrară. Cuvântul care merge cu opinia comună sau generală nu e cuvânt, nu e logos, nu creează şi nu înseamnă nimic.
       Final al agitaţiei americane. Habar n-am dacă alegerile lor au avut ceva măsluit sau au fost corecte, votul prin corespondenţă – evitarea distanţei – a fost mereu un prilej uriaş de fraudă, în Corsica a fost la un nivel stratosferic, au votat sute de mii în plus, au votat morţii etc. până când Franţa a renunţat total, în 1975, la această procedură de vot. Pentru alegeri trebuie să-ţi mişti corpul şi să te prezinţi fizic, altfel rezultatul democratic e viciat, s-a inventat izoloarul, cabina individuală de vot pentru a împiedica procura, influenţa sau votul comunitar. – În fine: s-au terminat. Aceste alegeri, întâmplate identic undeva în Europa, ar fi făcut să se vorbească de practici ţinând de republici bananiere. Nu validitatea acelui proces contează. Ci uimitoarea coaliţie a tăcerii în care a intrat 95% din presa atlantică. Se uită toţi în altă parte şi, cum se spune acolo, sunt subiecte la care asculţi atent şi se aud greieri. Nu am văzut pe nimeni roşind, încercând să ia o minimă distanţă sau să glumească încurcat, cel puţin, în faţa situaţiei. O încordare de ospiciu a luat loc cuvântului. Evoluţia de la Times e consternantă, a devenit un fel de jurnal de campus studenţesc woke; despre CNN nu se mai poate spune nimic, deoarece a plecat pe o planetă necunoscută. Înţeleg că D.T. a fost un fel de infantil baroc, şi probabil vor fi închis ochii spunându-şi: fie, tăcem numai de data asta, pentru a scăpa de acest ins care e un accident istoric. Dar de când machiavellismul mijloacelor onorabilizează scopul, într-o profesie fondată pe adevăr factual. Suntem suficient de departe.
       În regimurile tiranice, vreme de 50 de ani în Europa de Est, înţelegeai că faptele nu pot fi în siguranţă în mâinile puterii. Acum, afli că ele nu sunt în siguranţă în mâinile mass media, noua putere. Contraputerea a devenit puterea. Media validează ideologia dominantă, valorizează, pedepseşte, distribuie brevete de respectabilitate sau ostracizează, e strâns lipită de elită până la indisociere. Dar noi nu o aveam decât pe ea, această media, ca aliat. Am fi dorit-o perpetuu în opoziţie, nu să înscăuneze preşedinţi, să dea ochii peste cap şi să livreze coduri şi grile morale. O morală poate deveni foarte uşor o cenzură, şi în fapt toate cenzurile au început aşa, ca activism al binelui. Chiar dacă s-au întâlnit 7 patroni şi au stabilit un boicot şi o turnură obstructivă a ştirilor – obnubillare de porţiuni mari din realitate, pete oarbe, unghiuri moarte -, angajaţii ar fi putut să protesteze, discret sau manifest: o clipă, nu suntem o plantaţie de sclavi care transmit voliţionalul elitei, gazeta ei de perete. Înţeleg că urâţi un ins sau altul, nu-l iubim nici noi, dar nu participăm la boicoturi grosolane, singura noastră meserie e factualul. Nu suntem preoţi.
       Şi avem pe bandă rulantă preoţi, biserică a Binelui, iar cuvântul a dispărut. Crainicii şi animatorii tv, în Occident, ar trebui să poarte gulere clericale asemeni preoţilor catolici, începându-şi jurnalele cu semnul binecuvântării. Realmente se cred învestiţi de o misiune acolo, predau sacrul şi dogma globală, şi mângâie sufletele păcătoase spre a le evita alunecarea în ghearele infernului.
       La sfârşitul istoriei, prevedea H., moartea va trăi o viaţă umană, va lua forma vieţii umane. Fiecare făptură umană e moartea care trăieşte o viaţă umană, dar acum o va face şi istoria. Fiecare pas e o anticipare a morţii, inclusiv proiectele, opţiunile, actele. Kojève şi alţii au speculat destul aici. E aşa de uimitor să faci – din Europa, din Est, de nicăieri – observaţii despre un deficit de democraţie pe un continent vital anume, ai o senzaţie de irealitate. Mai mult decât nedumerire sau incomprehensiune. Ignor ce va urma. Nu-mi pasă. Un soi de prag necunoscut a fost trecut.
 
 
 
 
 
–