Hitler – scuzele facile

       Documentar, ‘The meaning of Hitler’ etc. Pare că nu reuşim să-l scoatem din minte, să scăpăm de obsesia morbidă. (Martin Amis citează mereu remarca lui Sebald: e exagerat să te gândeşti tot timpul la Holocaust; pe de altă parte, nicio persoană serioasă nu se poate gândi la nimic altceva.)
       Cineva observă că nu există diagnostic psihiatric care să nu i se fi pus, din tot spectrul. De parcă ne-am teme să nu constatăm o sănătate relativă, banală a personajului, ceva ca o normalitate. Poţi accepta că răul e abnorm, monstruos. (I-am inventat o relaţie bizară cu mama, un incest în familie, existenţa unui singur testicul – fabulaţie preluată în documentare-mockery, vreun deceniu -, homosexualitate – fără să precizăm cum e asta o anormalitate -, în genere cam totul; poate doar sex cu animale nu l-am pus să facă, doar bestialitatea a lipsit din palmaresul de erori ajutătoare.) Nu putem consimţi că răul e normal; ne-ar obliga să admitem reciproca hegeliană, normalitatea e răul. I s-au atribuit toate bolile posibile, din groaza de a vedea sănătatea răului. Firescul lui. Monstru, eşti uşurat să-l proiectezi afară din regn.
       Stupefianta lui iubire pentru copii – vizibil îi adora, în imaginile în care râde şi se joacă cu ei se vede că e topit. Iubirea pentru animale, mila imensă pentru ele, primele legi pe care le-a dat protejându-le. Vegetarianismul, ecologismul etc. Ataşamentul pentru cărţi, lecturile compulsive, muzica, relativa pricepere la artă (cineva inventaria vreo 6000 de acuarele şi picturi realizate, nu geniale, nu de tot nule) etc. Dacă vrei sistem, concatenaţie, coerenţă totală, de tipul acţiunea asta duce la efectul ăsta prin următoarea cauză eficientă, te pomeneşti că dai la tot pasul de ‘normalitatea’ absolut crasă a insului H. Care, ea abia, e înspăimântătoare. (Căci nu se poate ridica oricând un altul, dintre noi, fără să băgăm de seamă vreodată?) Împiedicat, banal-ridicol, total insipid, îl lăsai singur în conversaţie şi vorbea trei ore, până cădeai epuizat. Spre groaza noastră, lucrul duce analitic acolo. În punctul mort. Care e Nespusul.
       Ne ajută mult, desigur, repulsivul fizic, mustaţa ridicolă, grimasele, urletele animalice în megafoane. Dacă din el ar fi rămas numai imagini cu discursuri ţinute pe un ton normal şi întruniri politice neisterice (ca acele ore de înregistrări clandestine pe un dictafon, conversaţii pe o voce normală, care au tulburat-o pe Arendt), am fi fost cu totul incapabili să explicăm, azi, ceva din ce s-a petrecut.
       Stalin – surâde tot timpul şi stă calm la o tribună. Nu poţi pricepe absolut nimic.

       O eroare convenabilă începe să-şi facă loc, răpândită de credincioşi: Hitler ar fi fost ateu sau chiar anticreştin. Şi de fapt nici naziştii nu erau creştini, erau cu teozofia sectară Thule şi cu mitologiile nordice etc.
       E cam simplu – şi francamente fals, creştinii nu pot scăpa plasându-l convenabil în afara sferei lor: n-a fost niciodată anticreştin. În Mein Kampf îl admiră pe Isus (alungarea negustorilor din Templu era preferata lui), era chiar un bun catolic, nu-l auzeai niciodată blasfemiind etc. Un timp a vrut să devină preot etc., nu era păgân, nu era neopăgân, e factual neadevărat. Când a murit s-a ţinut un Te Deum la Berlin în onoarea lui. N-a fost absolut niciodată ateu, n-a fost niciodată un păgân obsedat de Wotan şi Siegfried-ul lui Wagner, sunt naivităţi incredibile, de documentar Discovery, nimic serios nu se poate valida aşa. Existau nazişti neopăgâni, Himmler etc., dar Hitler n-a fost dintre ei. Papa (Pius XII) n-a dat niciodată o enciclică împotriva nazismului (deşi predecesorul scrisese una prin ’37, citită pe ascuns), 13 ani şi niciun cuvânt. Mein Kampf nu se află nici acum la Index-ul Vaticanului printre cărţile interzise creştinilor. (În schimb îi găseşti şi azi pe Sartre, pe Beauvoir etc., nemaivorbind de Rousseau, Kant & Co.) În Mein Kampf explică clar care e creştinismul lui şi de ce crede, că doreşte să promoveze un ‘creştinism pozitiv’, adică naţional, că face lucrarea lui Dumnezeu, inspirat de el. Nu era un ins marcat de timiditate. Îi era atât de simplu să spună că e ateu, că e măcar agnostic sau sceptic sau laic sau mai ştiu eu ce, nicăieri nu face elogiul ateismului – dimpotrivă, îşi afirmă credinţa clar. Şi era tot timpul politicos cu Biserica etc. ‘Gott mit uns’ de pe centiroanele soldaţilor germani nu e despre ateism sau societatea comunistă, nici jurământul de loialitate către Führer ‘pe Dumnezeul atotputernic’, nici de alfel 50% dintre băieţii fini din SS şi Waffen SS, catolici fervenţi. Naziştii fugiţi prin America de Sud (cu sutele) cu paşapoarte emise de Vatican şi hălăduind mereu prin mănăstiri, la adăpostul secretului – nu sunt despre ateism. În acea perioadă, considerând global lucrurile, nu s-a auzit niciun zvon de ateism în Germania.
       Teza se colportează timid; pare să existe o acută dorinţă sufletească pentru asta. Mai ales a creştinilor, care vor să-l evacueze din curtea lor. E de înţeles, cu un asemenea pasiv. Cred că ideea revizionistă este să-l pună într-o mică dubletă Stalin-Hitler, pentru ca ‘relele’ ideologiei (ca în predici) să vină în istorie de la ‘ateism’, ceva oblic, perfect ignar şi simplu. (Ca şi când fascismele, de orice tip, n-ar fi coincis totdeauna cu extrema dreaptă religioasă şi cu dreapta catolică sau ortodoxă etc.) E mult mai grav decât atât.
       În fine, de ce nu. Poţi să-i înţelegi foarte bine.
 
 
 
 
 
–