Voltaire, legenda neagră

        Voltaire.
       – partuzard, vag pedofil, pedoman
       – elitist morbid, totdeauna orientat după bogaţii şi puternicii zilei
       – nebun de orgoliu şi după glorie
       – umil fiu de notar, alerga după false onoruri (a semnat ani buni Voltaire, conte de Tournay, deşi nu fusese înnobilat de nimeni şi ştia că oamenii cărora le scria puteau afla asta).
       – cu reputaţia de a fi murit sărac, a avut până la sfârşit una dintre cele mai mari averi din Franţa: domenii, seniorii, rente. Împrumuta imens cu dobândă – debitorii îi plăteau în rente viagere – şi trafica în furnituri de război (se îmbogăţea din toate conflictele din Europa, cum începea unul cumpăra stofe şi făcea uniforme). I-a lăsat nepoatei sale – devenită amantă -, unica lui legatară, o avere colosală.
       – era de o zgârcenie cu totul spectaculoasă, monstruoasă, când datora bani cuiva, sume infime (mici obiecte achiziţionate, lemne de foc etc.), se deroba, refuza să plătească, amâna, implora, insulta, ameninţa, trimitea scrisori de calomniere – s-au găsit zeci -, se plângea peste tot. Iar când în cele din urmă tribunalul dădea dreptate creditorului, făcea scene sinistre de suferinţă şi boală înainte de a plăti, apoi îl persecuta toată viaţa pe preşedintele de instanţă care luase hotărârea (unuia care trebuia să intre la Academie i-a oprit accesul, şantajând cu propria plecare dacă nefericitul avea să fie acceptat vreodată).
       – deşi cu reputaţie de antirasist şi apostol exemplar al toleranţei, era unul dintre cei mai mari rasişti din epocă. Rasism anti-negri (fizic îi repugnau, moral erau inferiori, îi socotea animale plonjate în stupiditate), justifica exploatarea populaţiilor colonizate prin faptul inferiorităţii lor intrinseci, socotind că vinovaţi pentru starea de sclavie sunt negrii înşişi, care îşi vând către albi propriii copii etc.
       – antisemitismul său e relativ cunoscut, dar numai prin varianta antiiudaismului (religia), şi fără proporţia şi virulenţa specifice. Evreul nu e din nicio ţară, cu excepţia aceleia unde face bani. Poporul ‘dintre toate cel mai grosier, cel mai feroce, cel mai fanatic şi cel mai absurd’, naţiunea ‘cea mai detestabilă care a mânjit vreodată faţa pământului’, popor zoofil – mamele evreilor s-au culcat cu ţapi şi capre, în ceremonii şi ritualuri luate de la egipteni -, şi posibil antropofag. Ei nu văd nimic în afara corpului – etc., etc., cineva a scos o carte de 250 de pagini numai din citatele lui antisemite, dispărute tacit din circuitul librarilor după 1800, când construiau figura unui gânditor aseptizat.
       – homofob: homosexualitatea e un ‘atentat înfam contra naturii’, o ‘abominaţie dezgustătoare’, ‘o turpitudine’. Nemaivorbind de intrările ‘femeie’ şi ‘evreu’, care sunt şi acum cenzurate din Dicţionarul filozofic în Franţa, considerate insuportabile pentru urechile unui contemporan (!).
       – a vrut să suprime… ziua de duminică, ideea că gloata se poate odihni îi repugna. Că mergeau la biserică era bine – poporului îi trebuia o religie să-l stăpânească -, altminteri, dacă servitorul meu nu se va gândi la plata păcatelor, va veni să-mi fure proprietatea şi bunurile. Dar după ce, duminică, merge la liturghie – trebuie trimis rapid la lucru, altfel se vor duce la bistrou şi se vor certa. Timpul liber ramoleşte.
       – ura totul, avea un dispreţ total pentru toţi şi toate, cu excepţia unui respect îndrăgostit, solar, pentru oamenii care fac bani.
       – la momentul morţii, a fost între jalnic şi înfiorător: insulte faţă de cei care-l înconjurau pe patul de suferinţă, refuzul confesiunii ultime, refuzul morţii, o groază fără margini, ţipete ‘Nu, nu!’, ochii ieşiţi din orbite, panică şi urlete guturale, insultarea doctorului, proteste, ore de agonie, o ieşire din scenă înspăimântătoare.
       Dar toate astea sunt zero. Nişte aparenţe. Aproape indiferente. Dimpotrivă, îl fac mai uman, îl simţi în fine viu, nu o fantoşă. Revizionismul istoric (în varianta de acum, ‘anti-mitologică’, post-’70) are acest merit: înnegreşte aşa de mult fostele personaje adulate până la mumificare, încât le pune sânge în obraji şi le reînvie aproape. Zilele trecute, nişte musulmani, cel mai probabil, au mânjit cu graffiti statuia lui Voltaire, izolată într-un scuar mic. E într-o grădiniţă minusculă, semicirculară, înconjurată de un gard şi neînsemnată, aproape pipernicită, de pe trotuar – dacă nu vezi surâsul – nici nu-ţi dai seama a cui e. Discursul lui despre libertatea de expresie încă răsuceşte cuţite în carne, de la Mediterana spre sud şi spre est. Deci tipul, în continuare pentru ei, pentru noi şi în realitate pentru toată lumea, există.
 
 
 
 
 
–