~
Undeva în curtea casei noastre, spaţiu unit şi în care bunicii au hotărât să nu punem gard, l-am văzut lucrând de când eram mic în atelierul lui, de fapt un şopron improvizat. Nu ştiu ce făcea acolo, fiindcă din mâinile lui n-am văzut ieşind mari lucruri. Repara scaune, tăia scaune, făcea mobile sau rame de tablouri, rafturi de cărţi, caturi de ferestre, improvizaţii de lemn de prin casă. Toţi vecinii veneau la el să le repare ceva, fireşte gratuit. Nu înţeleg de ce îi plăcea atât, dar ieşea dimineaţa, intra în atelier şi acolo stătea până la lăsarea serii. Aşa arăta viaţa vecinului nostru. Fusese arhitect, inspector pe nu ştiu unde, temut se pare, luptase în război ca locotenent, l-am văzut într-o fotografie cu trupa lui de 40 de oameni, în Rusia, unde a scăpat de două ori de la moarte (ruşii i-au ras tot plutonul, din cei 40 au rămas 2). De când eram un băieţel l-am prins bătrân, pe la 70, şi tot bătrân era la maturitate – a trăit 96 -, meşterind zilnic la lemnele alea. Degaja din figura ţărănească o suficienţă împietrită, soldatescă, dar privirea îl dădea de gol ca un timid, tentat de glume la fiecare pas, mai toate nereuşite. El mi-a povestit prima oară de interbelic. Dar nu cel ‘cultural’ ci viaţa insului obişnuit. Cum intrai în magazine şi produsele nu aveau etichete cu preţuri, căci nu exista aşa-zicând preţ ‘fix’. Cel mai mult îi lăuda ca negustori pe evrei, mi-a spus de o sută de ori că intrai să cumperi de la ei o pereche de ghete care erau 200 de lei şi ieşeai cu ele, după lungi negocieri, la numai 20. Aşa ceva era pentru mine cam uimitor. Românii erau nuli în comerţ, ţineau la preţ, în felul ăsta nu rulau marfa şi ajungeau la faliment repede, cu prăvăliile preluate de alţii. Pe când un negustor evreu se mulţumea să câştige şi un mărunţiş de 50 de bani la un produs, esenţial era pentru el să ruleze marfa şi să câştige din volum. Evreii ne-au învăţat negustorie, mi-a spus, nemţii meşteşuguri, armenii bijuterie şi cofetărie, ‘dar n-am învăţat nimic’.
Stăteam puţin în cadrul uşii căsuţei de atelier, o dată pe săptămână, o dată pe lună, el meşterea înăuntru şi îmi povestea. Era prieten cu bunicii. M-a învăţat să citesc cerul, ştiu şi acum dintr-o privire cum va fi vremea pe următoarele ore. Mi-a povestit lucruri trecute, aproape improbabile. Aşa îmi amintesc copilăria, adolescenţa. Citea mult, şi nu cărţi oarecare. Era abonat la un mensual care făcea un soi de revistă a presei cu tot ce apărea mai interesant în publicaţiile americane de reflecţie. O propagandă foarte fină, fără ceva provocator, tradusă într-o română perfectă, a vieţii libere de dincolo de Cortină, revistă lucioasă şi consistentă din care puteai citi enorm de multe lucruri. Pur şi simplu a scris la ambasada americană şi i-o trimiteau gratis, ani de zile. Bătrânul nostru vecin ştia, cu mult înaintea altora, de Rorty, Chomsky, Huntington, Fukuyama, la curent cu dezbateri de analiză din America… Asculta Europa Liberă, Vocea Americii şi mai ales Deutsche Welle, preferata lui. Făcea cumpărături pentru toată strada, obţinea lucruri, punea în mica lui grădiniţă de cinci metri nu ştiu ce răsaduri. Cam asta era tot. Nu mergea la plimbare sau la biserică. Nu mai auzea bine slujba sau nu mai credea.
Mă gândesc tot mai mult la figurile acelea. Pentru că nu le găsesc sens. Nu ştiu la propriu de ce au existat. O tristeţe din aia, disperare degradată, pentru că văd cum totul s-a făcut pulbere, vieţile acelea anonime multiplicate cu mii sau milioane. Nu a rămas nimic, nu a avut sens nimic.
Pot scoate o formulă de consolare, în care să găsesc că a avut totuşi sens ceva. Dar nu mă tentează. Consider întregul şi se surpă tot.
–
soirs 