~

       ● Întrebați care e noutatea epocii noastre, ce o distinge în definitiv de celelalte, am fi nevoiți să numim după reflecție acest lucru: copiii sunt la fel de răi ca părinţii. Proletarii la fel de răi ca burghezii. Femeile la fel de rele ca bărbaţii. Victimele, la fel de rele ca opresorii, cei care au dreptate la fel de răi ca cei aflaţi în eroare…
       Nu ai perceput esențialul din portretul general al epocii, scăpându-ți asta. Măsura în care chipul ei s-a alcătuit unic. Raporturile sunt bineînţeles în continuare obiective, injuste, abuzive etc. Dar ei, victime şi opresori, sunt structural la fel, iar amalgamul acesta etic total, incredibil, apărut pentru prima dată, în fond de nimic anunțat, e reala noastră diferenţă specifică. Înainte, un ‘Churchill’ diferea în chip distinct de un ‘Hitler’; vrăjitoarele nu i-ar fi putut arde pe rug pe inchizitori; V. Ierunca nu ar fi putut invectiva mahalagesc, pecum E. Barbu; C. Coposu nu l-ar fi putut trimite în închisoare pe A. Nicolschi, numai inversul putea fi adevărat, era o incompatibilitate structurală. Figurile nu puteau amalgama moral, forma coincidea cu fondul, puterea cu principiile ei și fiecare era inteligibil reprezentantul genului său. Am ajuns la numitorul comun – ‘o apă şi-un pământ’ (cu vorba lui M.L. în Unde scurte: adică noroi) – dintre buni şi răi şi înaintăm de aici, habar n-avem unde, nicio idee unde, împleticindu-ne.
       (Vezi apariția recentă a tipului curios al ‘hienei morale’ – un ins foarte bun şi cumsecade care, clacând la un moment anume, şi-a pierdut minţile. Un justiţiar emotiv care acceptă derogări sau încălcarea directă a moralei, pentru împlinirea unui scop moral mai înalt: moartea adversarului, dezumanizarea lui, injurierea, deriziunea ad faciem şi ad nominem etc., în genere stadiile infantile ad hominem ale practicii și retoricii. După hiena morală, pentru a înfrânge un rău mai înalt, spusele, actele sau psihologia urii se justifică, te poți dedubla îmbrăcându-te în haina lui, poți fi trivial, persecutor, fascist, nazist, tortura, arde pe rug etc. Retorică machiavelică clasică cu un twist postmodern: hybris-ul, ne-măsura Binelui ca perversiune supremă care întunecă natura și distincțiile. – Lui Ceauşescu, de pildă, la Radio Europa Liberă, i se spunea ‘domnul Ceauşescu’, spre stupoarea dezamăgită a auditoriului. Deşi criticile la adresa lui erau vitriolante, conducerea americană a postului nu accepta insertul ad hominem. Pe Hitler, în stenogramele de guvern e vizibil, Churchill îl numea întotdeauna ‘Herr Hitler’. În război, aproba dimineaţa diverse planuri de asasinare a lui la Berlin sau Berchtesgaden, dar îi spunea Herr Hitler. Pentru că nu pierzi niciodată din vedere ce eşti, unde sunt punctele cardinale. Nu te poţi purta ca adversarul, fiindcă atunci nu mai e o diferenţă între el şi tine. Dacă principiul realităţii – raţiune, fapt, logică – cedează în faţa principiului plăcerii – victoria -, ţi-ai pierdut identitatea, eşti un cerc pătrat, diavol-înger. Hiena morală ignoră avertismentul știut al lui Nietzsche, tot privind multă vreme în abis, abisul începe să privească la rândul lui în tine. Aveţi grijă, luptându-vă cu un monstru, să nu deveniţi monştri voi înşivă – Jenseits… – Putem situa, istoric, apariția hienei morale undeva după septembrie 2001. Hajfa – populația arabă ieșind pe străzi pentru a se bucura – cu un fel de inumane chiuituri sinistre – de moartea oamenilor din cele două Turnuri. Apoi, în America anului 2011, când aproximativ 200 de oameni s-au adunat în Times Square celebrând cu şampanie moartea figurii teroristului Bin Laden. A fost un spectacol al lumii nemaivăzut; s-a simţit că, în toate, un pas fusese făcut. Bucuria fățișă pentru răul adversarului fusese ceva de neconceput în toate culturile. A murit un om, ce mai e de adăugat, pentru el faptele lumii se suspendă. La moartea lui Hitler, în 1945, nu a ieşit să se bucure public absolut nimeni, nu există înregistrată nicio asfel de manifestare barbară. Ar fi fost socotită o decădere în subumanitate de neconceput. Hiena morală nu e antieroul (insul rău devenit bun), ci anti-antieroul: omul bun devenit rău în numele Binelui. Lotul ticălosului: suspendarea moralei pe timpul unui act imoral. Contradicţie, conversie ontologică, hiena morală vrea suspendarea moralei pe timpul actului moral. Dacă pentru a face Binele imaginat simţi să trebuie să sugrumi pe cineva, ai trecut Rubiconul; ca în performativ, numele tău e altul. Hiena morală e patologia moralei; dar nu e interesant. Egalizarea totală din jur este.)
       Toţi seamănă cu toţi, nimeni nu e moral superior pentru că e purtătorul unei idei moral superioare – unul, un delicat cu principii pentru că celălalt este o brută fără. De când anume s-a sedimentat totul și imaginile au început să coincidă pentru noi toți? unul, două decenii? Sunt lucruri frapant vizibile în real, cinema, literatură. Am alunecat lent în epoca post-morală și n-avem nicio observație specială de făcut la asta.
       E poate o lovitură pentru ‘sufletele frumoase’; constatarea noastră e calmă, dar inevitabilă. It’s life, cum ar spune Ellis. Am ajuns întocmai şi în chip exact aici, fără să fi făcut nimic pentru asta.

       ● Franceza cântată, nazală, a anilor ’40-50. Ascultat niște interviuri. Se vorbea cu un fel de repezeală, cu inflexiuni stranii.

       ● Toate astea sunt mai puțin istoria unei indolențe cât povestea unui naufragiu.

Reclame

~ de soirs pe 16 septembrie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s