~

       Biografie a lui Salinger, compilaţie de mărturii, gen curent la americani. Se adună un mănunchi de confesiuni şi interviuri cu zeci de prieteni, rude, duşmani etc. şi sunt fragmentate şi aşezate cronologic. (Stilul ‘biografiei orale’ sau ‘istoriei orale’, în care strălucea de pildă George Plimpton.) Un pandemonium editorial, dar nu neapărat rău stilistic. Animă un subiect mort, cum e întotdeauna, ca să zic aşa, o biografie.
       (Tweet-ul lui B.E. Ellis la moartea lui: ‘Ura!!! Slavă Domnului că a murit în sfârşit. Aşteptam ziua asta de o nenorocită de eternitate. Petrecere diseară!!!’. Moartea lui se anunţa încontinuu de vreun deceniu, şi necrologurile pregătite în redacţii îngălbeniseră în sertare.)
       N-am întâlnit scriitori fericiţi, dar, citind utimele capitole, el pare să fi fost un animal hăituit cu deosebire. E drept că e la Salinger ceva ce nu-mi place, un soi bizar de ură, de morozitate neagră. N-a spus, până la sfârşit, care era problema. (Se pare, o anumită înclinaţie spre pubere adolescente, vizibilă în scrisori etc., problema lui Nabokov, Chaplin etc. Groaza de a nu fi descoperit, procesomania, izolarea, un ghem de neînţelegeri.)
       Nu mi se pare că avea ceva împotriva servituţilor existenţei, ci ale ‘societăţii’, ceea ce-l face neapărat de mâna a doua. Nu poţi să vorbeşti de ceva ce în cele din urmă se va îmbunătăţi. Te ocupi, e mai onest, de insolubil.
 

       ‘Ideile mele sunt cele ale castei dominante, sau cel puţin nu se deosebesc cu nimic în esenţă de ele.’
       Dacă poţi repeta asta, ştii şi singur de ce parte a istoriei eşti şi ce urmează.
 
 
 
 
 
–

Publicitate

~ de soirs pe 23 martie 2023.