~

       Nostalgia moralismului vibrant al anilor ’90, când totul era moral şi bombastic moral.
       Poate. Dar eticul oboseşte. Îl poţi ţine pe un ins în remuşcare sau recunoştinţă cât îl poţi ţine, apoi te roagă să îl laşi puţin în pace. Are de plecat la o petrecere, unde vrea să fie rău şi meschin şi promiscuu, să se întoarcă în el. Remuşcarea va fi iarăşi proaspătă numai cu generaţia următoare. Cu cea de acum s-a sfârşit, n-o mai poţi ţine în lesa remuşcării, ai epuizat-o. Eticul, curios, expiră.

       De Gaule, despre ‘infirmitatea morală a capitalismului’.
       Cine dintre şefii politici ar mai pronunţa asta.

       Europa Liberă n-a vorbit prea bine despre saşi. 40 de ani, i-a consolat vag – ceva despre literatura din Banat etc. -, dar nu i-a încurajat. Rămăseseră acea minoritate cu amprentă etică dublă, victime în comunism – deportaţi în Siberia etc. – dar ‘alături de Hitler’ în nazism, un grup etnic faţă de care atitudinea noastră şi a radiourilor democratice din Vest a fost ambiguă. N-au simţit de acolo solidaritate. Nici acum nu ştim clar ce să spunem.
       (De ce M.L. şi V.I. nu au fost laureaţi sub patronaj.)

       Ani buni, mi se pare, de când n-am văzut vreme mai urâtă. Mâzgă, ceţuri, cer fără… cer. Ieri era vară şi pierdeam timpul pe malul mării, al unui lac oarecare. Iulie-august au fost alaltăieri.

       La cimitir, săptămâna trecută. Frig, zăpadă, a trebuit să mătur cu mănuşile deasupra ca să aprind ‘o lumină’. Ceţuri scandinave şi nu ştiu ce alburiu sinistru, oameni care se priveau unii pe alţii cu neîncredere. Câţiva câini. Te aşteptai să ridice botul în vânt şi să urle, şi nu-ţi venea decât să urli împreună cu ei.

       Întâlnesc undeva precizarea: avea un ‘umor binevoitor’.
       Cât de rar, într-adevăr. Cum suntem complexaţi istoric, aici râdem de oameni, umorul e în general agresiv (batjocura de Sud). O boală valahă post-’89 a fost acreala. Cine ştie ce ne durea, ce aveam de recuperat. Zece ani a oscilat puţin, şi următorii 20 s-a impus numai umorul mahalalei: batjocura complexatului în suferinţă. (Şi tot ce e al mahalalei, ea are acum demografic şi cultural conducerea, deplin.) Dar un acrit e aşa de greu şi trist de suportat în conversaţie. Poate să fie un om fermecător, îl distruge complet.

       Ştiu cine e demonul, în variantă mundană, azi: cel care vrea să-ţi inducă vinovăţia în suflet. Moralistul, autorul de shaming (patologia hipercriticii). Îţi ia sufletul şi îl învârte încet la rotisor, bucurându-se de zvârcolirile lui. Uneori chiar trăieşte din asta, parazit al Memoriei etc.
       Acela, chiar acela e demonul.
       (Ce e ideologia, vorba lui Arendt: e logica unei idei. Tragi de o idee şi o faci raţiune, raţionament. Cu el, dai în cap altora. Care sunt de acum iraţionali, situaţi în afara raţiunii, în tabăra cealaltă, arvuniţi răului, împăciuitorismului relativist. Iau o idee şi o fac structură. Ghioagă. Moralismul – instrumentalizarea eticului, Poliţia lui – e ideologia demonului, poate lovi în toate epocile, e superior natural (justiţie) şi încremeneşte în postură. Infinită nefericire, obsesional minor, perspectivă zero, un fel de bucurie absurdă. A feel-bad show. Ieşi în vârful picioarelor.)

       Va veni revoluţia analfabeţilor, ni se strigă.
       Spaimele filistine. Abia o aştept, această revoltă a iletraţilor literari şi artistici (perfect letraţi digital). Sper să nu ardă cărţile, în rest totul e fair game. Morţii vor fi reduşi la tăcere etc.

       În Sud, în jur de 3.700 de negri americani deţineau în total 10.000 de… sclavi negri.

       Te întrebi ce se întâmplă după momentul istoric al hegemoniei americane. A doua zi după. Ştiu că vom pierde democraţia, cade în 10 ani. Politic, însă. Vor fi războaie civile? Între imigranţi şi autohtoni, în oraşe? Ne vom retrage iar în localisme şi alveole mici, republici de cinci mii de oameni, cum le vedea P.?
       Optimismul, în mase, pare încă destul de puternic, insul generic e stenic. Dar cu cât întâlneşti tipi mai preveniţi şi mai subţiri, sau plasaţi în sfere care au contingenţă cu tehnologia, cunoaşterea ori reflecţia, cu atât clatină din cap şi sunt siguri că dispărem în secolul ăsta.
       (Exact contrariul tradiţiei, în care masele credeau că timpurile din urmă sunt aproape, iar enciclopediştii surâdeau subţire.)

       Fitzgerald, care îi spune într-o zi lui Hermingway: Tu vorbeşti cu autoritatea succesului, eu vorbesc cu autoritatea eşecului.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 16 decembrie 2023.