~

        Există o neînţelegere destul de stranie.
       Noi nu am înţeles că dispariţia URSS a fost o umilire pentru naţiunea rusă. Nu ştiu de ce nu am înţeles, în acel 1991. Ni se părea că sunt chiar bucuroşi, la ştiri se dădeau interviuri stradale cu ruşi care păreau uşuraţi, printre americani a urmat un val de simpatie pentru foştii lor adversari, Hollywoodul a făcut câteva melodrame ale înfrăţirii (categoria A. Schwarzenegger, S. Stalone). Şi ne-a plăcut să întreţinem iluzia aceasta că, dacă toate ţările din Est s-au bucurat de căderea Zidului Berlinului, desigur înseamnă că şi ruşii. N-am înţeles, şi această neînţelegere a mărit ecartul.
       A venit apoi ceva straniu, căderea demografică, degringoladă, valul de alcoolism, ruşii care mureau în masă la 50 de ani, milioane, o hecatombă, dar n-am priceput.
       A urmat alegerea repetată a unui naţionalist sentimentaloid, V. Putin, dar n-am priceput.
       Au urmar războaie, dar n-am priceput.
       Rusia fericită. Nu ştiu de ce am avut naraţiunea asta. E, în Occident, unul dintre cele mai stranii lucruri. Am încercat să înţeleg – era oare prelungirea naraţiunii ‘sovietologilor’, personajele cele mai ridicole din Occident, care nu prevăzuseră nimic din căderea comunismului şi încercau să-şi refacă o reputaţie construind, în reviste de analiză şi în Departamentul de stat, naraţiuni roz? Era satisfacţia noastră meschină, de învingători care nu vor să audă mai departe de deznodământ, epilogul? Nu ştiu. Rusul era un cerşetor în zdrenţe, plângând pe o grămadă enormă de arme nucleare. Noi arătam spre el şi spuneam: iată cât e de fericit.
       Spre deosebire de Germania, despre care la sfârşitul războiului, în ’45, înfrântă şi umilită, am ştiut că e înfrântă, am ştiut că e umilită şi că se simte astfel, putând-o prelua de acolo, de sub nivelul mării.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 18 decembrie 2023.