~
Când primeşti o invitaţie, la americani masa propriu-zisă, consistentă, festivă, durează să zicem 20 de minute, dacă nu înţelegi în curând nu mai e nimic pe masă. Vorbeşti ceva, te ridici şi pleci, lucrul s-a sfârşit într-o oră.
La francezi ai invitaţia la cină la 8 seara şi ieşi de acolo pe la 2-3 sau 4 dimineaţa, gazda conducându-te, râzând şi spunând anecdote pe străzi. Sunt 5, 7, 12 feluri mici, în farfurii mici, în afară de cel principal cu care gazda se mândreşte; se discută şi se mănâncă, iar masa pare un fel de ingredient al discuţiei, aproape un accesoriu secundar şi enervant al ei. Te duci să râzi, să asculţi 3 mici fragmente de muzică, să iei utimele ştiri – excluzând fireşte cele 3 teme tabu, religie, sex, politică partinică, nu de tot tabu, dar neavenite -, te plângi de univers, recomanzi 2 concerte şi 3 expoziţii noi şi un târg de vechituri şi un meci de hochei, paharul de vin e plin mereu, aşa că dacă nu bei e mai bine să-l duci la buze ca şi când, anecdota primează ca la Junimea, se retrag grupuri, se fumează, şi havană şi pipă şi orice, se pune la cale universul de care te-ai plâns, la sfârşit eşti epuizat şi melancolic şi fericit.
Cum să conciliezi cele două.
–
soirs 