~
Nu ştiu să existe ceva mai dezgustător, în ordine livrescă, decât prefeţele. Dacă depăşesc trei pagini, aceste chinuri de parazit pretenţios te umplu de cea mai legitimă silă. Totdeauna le-am evitat, încă din copilărie, exceptându-le pe cele foarte rare ale autorilor înşişi. (Postfaţa e ceva infinit mai cinstit. N-o citeşte nimeni, poate avea şi 100 de pagini şi nu e acolo să-ţi scoată ochii, îndreptând de la început barca în direcţia pe care o vrea un secund.) Fă două pagini de prefaţă, obligat de spaţiul restrâns să spui ceva despre autor şi nu despre tine, străduie-te să fii sclipitor, şi dispari de acolo. Ai bunătatea să nu se vadă că ai trecut prin preajmă de la bun început.
–
soirs 
Subscriu. Totusi, de neocolit prefata lui Kurt Vonnegut la volumul Annei Sexton, „Transformations”. Si mai sunt cateva, exceptionale, le poti numara pe degetele de la o mana.
Adela Rachi said this on 29 decembrie 2023 la 6:33 |
da. început azi cartea unui teolog și le-am văzut numite pentru prima dată „preludiu” și „postludiu”. scrise de autor, desigur.
entrelesdeuxguerres said this on 15 ianuarie 2024 la 19:50 |