~
Am închis Nevertheless, a lui Alec Baldwin, înainte de a o deschide. Titluri ‘smart’, falsă reflecţie, proză New Yorker căznită.
Un actor nu trebuie să încerce să fie scriitor, ci să povestească precis, cald şi simplu. Fără mantie şi piruetă, să nu joace scriitorul ca şi când acesta ar fi un rol şi actoria, un automatism: Şi acum, vei juca un scriitor. Vei scrie bine după toate aparenţele. Cartea ta va semăna cu a unui eseist postmodern, trei critici din zece o vor ridica în stimă.
Uf.
The extraordinary life…, memoriile lui Paul Newman: mi-e frică s-o deschid din cauza asta.
Jim Carrey, această replică uluitoare: ‘Aş vrea ca fiecare să-şi împlinească visurile, să fie toţi ce şi-au dorit, bogaţi şi celebri, pentru ca să-şi poată da seama că nu ăsta era răspunsul’.
Încă mă gândesc la remarca asta. Pff, nici afirmarea de sine? Dar atunci ce.
Ce. El fără îndoială pare să aibă un răspuns.
Un actor frivol, cu un umor stupid şi antipatic, care nu mi-a plăcut niciodată, cu tipul ăsta fecund de consternare.
Austria e o ţară care, ni se spune, trebuie luxata 20 de ani de acum înainte, pe unde o întâlnim, cu politeţe surâzătoare, dar consistent ca un tanc. Cea mai usturătoare e lovirea la portofel, cum spun francezii, monotonă, repetitivă, continuă – cinci cenţi dacă sunt, i-i luăm cu o reverenţă, un singur austriac dacă e în orizont, îl plonjăm în stupoare -, în timp ce pretindem surâzător că nu avem niciun amestec şi nu înţelegem. Nimic în scris, totul în empiric etc. Nu ştiu dacă funcţionează.
Pare o datorie nu ‘patriotică’, ci de istorie elementară. Aceşti epigoni, care fac de ruşine umbra lui Franz Joseph şi fostul imperiu ‘imaterialist’, tolerant şi calin, trebuie cumva ajutaţi să-şi amintească cine au fost.
Distincţia lui K. între Schulphilosophie şi Lebensphilosophie – prima, gândire de aparat în care înveţi concepte minunate, metode, inferenţe demonstrativ-deductive, dar care nu te aplică la praxis fiindcă nu ăsta e scopul ei ci transmiterea unei cunoaşteri. Cealaltă, gândirea aplicată la real, ieşită din el, reflecţie a ‘vieţii interioare’, în care nu eşti interesat să inventezi şiruri de cuvinte ci să găseşti naibii soluţii la viaţă sau o idee, aşa-zicând, de a scăpa din ea.
Întristat că X va fi văzut desigur că ansamblul statuar e un kitsch moral, dar i-a fost frică să o spună când vizita atelierul. Poate, să nu i se respingă comanda. Ar fi trebuit să-şi ia curaj să forţeze puţin o injoncţiune de comanditar, ori măcar de estet. Cei doi sunt okay, dar ‘demonii’ semiridicoli şi mai ales gestica ‘staţi departe de aici’ şi relaţia între cele două planuri, praf, un moralism infantil. Vizitabil de către grupuri de copii de grădiniţă, cu educatoare în chip de ghid. (Altfel, am ajuns în realismul socialist, arta sovietică: frumosul e dat de criteriul binelui. Criteriul ideologic al binelui dintr-o secvenţă ideologică dată – azi, woke, să zicem. Neapărat că e frumos, de vreme ce e bun. Şi arta sovietică a sfârşit într-un kitsch integral.) Un artist e mereu tentat de kitsch în arta monumentală, de mesajul de gradul întâi: evidenţă, edificator, in your face. Dar trebuie să-l temperezi, să-l aduci spre raţionalitate intensă, de orizont, grad secund, contemplaţie. (Şi A.P., lăudând din prietenie o chestie ca asta…)
Generozitatea lui a rămas extraordinară. (Nu va fi recunoscută, desigur.) Totuşi, trebuia făcut un gest. Şi l-a făcut doar el.
Avalanşa contemporană de self-help, în cultura pop.
A da sfaturi trebuie să fie o plăcere nemaipomenită.
–
soirs 