~

        Ce e aiurea în ‘extrema dreaptă’ – nu ştiu cum s-o numesc – e că are un miros de moarte. Miroase a moarte, a tot ce e putred sau dejecţie, eliminare de excremenţial. Freud echivala excrementul cu banii – stadiul anal etc. – şi e ceva adevărat în asta: extrema dreaptă e dorinţa de a reţine, de a păstra arghirofil în tine, de a nu elimina sau risipi valoarea lumii, a nu renunţa la ceea ce este. Fie e dorinţă conservatoare, poate perfect legitimă, fie reacţionară, de a ne întoarce într-un timp al Vârstei de aur etc., e ceva care miroase a moarte, dacă ieşi toamna târziu în anumite parcuri şi vezi adunate în grămezi frunzele căzute. E celebrarea a ceva care nu mai e viu, şi nu mai e viu nu din pricina răutăţii oamenilor. Ci fiindcă timpul, nenorocitul de timp a trecut peste el.
       Aceşti domni rafinaţi au doar parfumul morţii şi al – în ambele sensuri – dejecţiei. Nu contează că ei pot fi tipi minunaţi, şi adesea sunt. Dar au un fel de imaturitate pentru timpul ca trecere, un refuz al timpului, al istoricităţii etc. Or, ce mai e un timp care nu trece, care nu înlănţuie secvenţe? E absurd, timpul oprit e putreziciune, drum de la viaţă la cadavru. Drept care gânditori de dreapta tot vorbesc de spaţialitate, refuzând în fond timpul, se lansează în explicaţii fastidioase, timpul e o iluzie, există doar problema timpului, temporalitatea e o abstracţie. Şi într-o zi aceşti respectabili tipi care au spus că timpul nu există îşi fac de lucru prin casă şi îşi întâlnesc în oglindă propria mutră.
       Desigur, liber oricine să creadă că nu suntem existenţe în timp ci în idee etc.
       Constaţi doar tristeţea olfactivă.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 8 ianuarie 2024.