~

       De patru zile încerc să văd Oppenheimer (2023), prezentat ca un mare film etc. Nu reuşesc nici în fragmente. Am zis că trebuie să-l văd dacă mă leg de fotoliu.
       Prost scris, bombastic american, dialoguri tip Marvel, numai înalte, ţepi şi dâmburi. Regie cuminte, imagine academistă, cai pe câmpii, muzică pretenţioasă şi interminabil nevrotică 3 ore, alternanţe de tablouri color alb-negru fără niciun sens, eroul e urât de toţi şi nu înţelegi de ce, niciun paroxism sau crescendo, totul se dezumflă lent. Critica e ditirambică – ce-i drept, cea americană. Aşa arată deci cel mai bun film.

      Grupaj despre A.F. şi nevasta lui, într-o revistă ‘glossy’. El are 74 de ani, ea 70… Când F. a trecut printr-o boală grea, ea s-a speriat, era mai conştientă decât el. I s-a părut că timpul e numărat; deci, merg în aproape fiecare seară la cinema, la teatru, la o expoziţie, ca să evite ‘riscurile claustrării’ după o vârstă. Ea propune, el acceptă fără tragere de inimă, dar de fiecare dată.
       (Trebuie să găseşti şi un fotograf cu geniu.)
       Oare bătrâneţea e disperare întotdeauna. Numărătoare inversă, ca la lansarea unei rachete.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 14 ianuarie 2024.