~
Antisemitismul e un soi de ură care trebuie că vindecă în sine ceva. Nu ştiu ce anume vindecă. Poate o ratare, o poticnire de destin, o nefericire cromozomială, o aspiraţie spre un absolut oarecare, nu ştiu. Dar nu ar fi resuscitat cu atâta frenezie, modă după modă şi epocă după epocă, dacă n-ar oferi satisfacţii inavuabile şi un soi de vindecare stranie a sufletului, a unei boli necunoscute.
–
soirs 
Considerați că omul caută aceste „satisfacții inavuabile” pentru că ele vindecă ceva? Nu sunt mai degrabă neputințe patologice, ca cele ale unui alcoolic? Iar „vindecarea stranie” cu nimic mai presus de satisfacția simțită de acesta când se destinde pe moment sub efectul „tratamentului”?
Norwich said this on 18 ianuarie 2024 la 8:30 |
Posibil însă chiar cuvântul antisemitism să își găsească curând moartea, la fel cum mor toate cuvintele din cauza suprautilizării lor, indiferent de cât de importante sunt ele. Inclusiv „definiția” antisemitismului e în proces de schimbare de către organizațiile istorice (ADL sau IHRA), începând să se relativizeze prin extinderea ei; spre exemplu adoptând în mod discret nuanțe precum aceea că și unele critici sau proteste împotriva Israelului ar reprezinta tot antisemitism). Ceea ce evident, poate face pe evreii înșiși (cei care dezaprobă anumite politici ale statului Israel) antisemiți, ca apoi să poată fi dezbrăcat de orice substanță acest cuvânt, la fel cum s-a întâmplat cu cuvântul „nazist” folosit azi în orice circumstanță, oricât de ridicolă, fără niciun fel de greutate. Cine nu mai e nazist azi? Cine nu va mai fi antisemit mâine?
Anonim said this on 22 ianuarie 2024 la 6:51 |