~

       Scriitorul trebuie să se abţină să facă reflecţii prea strânse.
       Moix se lansează într-un soi de delir pseudo-reflexiv, pe pagini întregi. Are ideatică bună, vie. Nu are logos însă, structura şi acumularea specifică, ceea ce face ca numai din extensii literare aplicate la raţionament să nu iasă nimic decât o supă lungă. Cei care, în conversaţii, tot vor să spună ceva şi nu reuşesc, lungind la infinit vorba. De obicei M. sfârşeşte în piruetă: o insultă interesantă, un mic paradox, un truvai. Gânditorul confuz sfârşeşte polemist, fiindcă simte nevoia să compenseze printr-un accent tare. (Asta din pricina proximităţii cu B.-H. Lévy, care l-a luat generos la Grasset, la revistă, l-a pus să ţină seminarii despre Kafka, Heidegger etc., fără să vadă că sclifoseala filozofică e o degradare pentru un scriitor, o coborâre în rang.) Or, când eşti scriitor nu are niciun sens să curtezi silogismul, cu care nu ai ce face. E sub demnitatea ta: tu eşti o lume deja. Fitzgerald nu se lansa în sistematisme. Dar, cum M. se crede dator la fiecare pagină să vorbească despre tot şi simte că nu are mijloacele, lungeşte şi pare un esprit faux, când el e un tip cu pasiunea reală a scriiturii.

       Anii ’70, începutul anilor 80: ani de hiper-teoretizare a orice. Structuralismul, poststructuralismul, lacanismul, o anumită psihanaliză transformaseră proza teoretică într-un fel de producţie indigestă de pseudo-concept la care zâmbim azi. Totul era fals în ea, dar întreaga epocă era atât de stranie. Ca şi când, după prăbuşirea ultimelor ideologii şi speranţe teoretice, raţiunea şi-ar fi luat adio de la ea însăşi într-o explozie de aparenţe, terminând cu un foc de artificii în vid. După, nu mai există teoretician, noutate, nu mai există nimic important de gândit: începe era reciclărilor.
       Pe fondul ăsta teoretic au venit prăbuşirile istorice din ’89. Pe sfârşitul teoriei. Pe non-speranţă.

       Nu există sfat posibil. Nu numai pentru că, orice le-ai comunica, oamenii cad mereu în aceeaşi groapă etc. Dar nu există în sine sfat absolut.
       Oamenii care vorbesc cu nimb de expertiză despre tot, la care nu poţi să nu detectezi bunătate de asemenea. Bunătatea naivităţii există. Pleacă într-un delir complet fiindcă vrea să salveze ceva. Să liniştească, să repare ceva din lume, lumea însăşi. Care trebuie că nu e prea grozavă, dacă are nevoie de atâta glisaj retoric şi taumaturgie. Faptul că imaginezi mereu soluţii probează existenţa problemei în sine, perfect insolubilă.

       Alain Delon, sub tratament medical foarte greu. În ciuda unor naturopaţi care voiau să-l trateze cu suc de fructe etc., elveţienii au elaborat un protocol medical serios. D. s-a declarat de acord cu tratamentul, vrea să-l facă până la capăt dacă există o şansă.
       Acest tip.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 19 ianuarie 2024.