~
Y. Moix. Un tip, vorba lui Camil P., nu doar care ‘vede idei’, dar la care m-a intrigat curajul grafomaniei. 1200 de pagini pentru un jurnal ţinut pe un singur an… În timpuri ca astea.
Sentimente amestecate. E, la el, ceva care ‘nu merge’. Are toate tarele şi calităţile pentru a fi un scriitor superior. Totuşi, încă nu e unul. Încremenit în detentă. Seamănă cu înotătorii care stau pe marginea bazinului în poziţie, cu palmele împreunate, şi nu sar. Ştie structură, are dialog, suflu, profuziune psihologică în portrete, gând original. Ceea ce lipseşte puţin e tonul, nu suficient de personal: nu te prinde, aşa cum tonul lui Houellebecq sau Beigbeder e intimist şi imediat fratern, fuzional.
Puţine lucruri sunt mai grele decât să fii simplu. Să spui ceva cald, intens şi simplu, ca şi când nu l-ai spune, în metonimie. Nu ştiu, pe un scriitor trebuie să-l iubeşti, să-ţi provoace un ataşament fratern prin vulnerabilitate, ceva inexplicabil. Iar dacă e un scriitor mare: o rană.
Apartamentul pe care şi-l ia în Paris dar în care nu se poate muta, din cauza unor ţevi sparte şi inundaţii repetate, catastrofale. Echipe de experţi şi contra-experţi se perindă.
‘Nu vom spune niciodată destul în ce măsură problemele cotidiene de acest gen minează sănătatea, abolesc energia: nu poţi face nimic în tot acest timp. Rataţi, vecini răi, muncitori uneori oribili ciugulesc necuvenit din munca noastră, din existenţa noastră; or, eu nu sunt nemuritor.’ (Yann Moix, Hors de moi. Journal, Grasset, Paris, 2023, p. 68.)
Strania figură a lui Jean-Edern Halier: ‘Fiindcă posed câteva dintre cărţile din biblioteca lui, pot să confirm că ştia să citească: sunt subliniate, mai ales în exemplare de Cioran sau de Bloy, cele mai bune fraze (nu ezita de altfel să le folosească fără ghilimele în scrierile lui); fiindcă a fost un mare cititor, de aceea a fost un scriitor mic. Căci sunt scriitori pe care geniul altora îi striveşte, şi scriitori pe care geniul altora îi neagă’ (id., p. 22).
Joseph Roth îi spunea lui St. Zweig că trebuie să te opreşti din a-i mai citi pe scriitori. Din cititul compulsiv, altfel te poluează şi ucizi scriitorul din tine. Doar lecturi aleatorii: să ai timp să se precizeze în tine un stil, o alonjă, să crească o flamă proprie.
‘Când un roman de Dostoievski începe, e deja prea târziu. Intriga a început fără noi. Ai mereu impresia, chiar când există doar un volum, că începi cu volumul al doilea’ (pp. 40-41).
‘Nici măcar un cer pur nu e pur. Nici măcar o apă pură nu e pură. Nici măcar matematicile pure nu sunt pure. Unicul lucru care e pur e moartea’ (p. 68).
‘O zi trăită trebuie să fie o zi scrisă, altfel ea nu e doar o zi pentru nimic, e o zi pentru nimeni, o non-zi’ (p. 27).
–
soirs 