~
Prezentul are acest inconvenient: principiul ceţii. Judecăm întotdeauna o epocă în claritate, după ce am ieşit din ea. Uităm că am trăit-o ca pe o ceaţă, înăuntrul secvenţei noastre, bâjbâind într-un abur confuz care e al vieţii tale şi a celorlalţi, neştiind decât aparent ce se întâmplă, cum se vor înlănţui evenimentele, cui va da dreptate timpul sau ‘istoria’. Suntem fiinţe de ceaţă, din principiu, şi ni se cere să vorbim ca îngeri sub lumină.
Sunt desigur şi tipi care, printr-un soi de instinct sau loviţi de graţie, reuşesc să vadă clar în ceaţa prezentului, dar aceştia nu sunt niciodată cei pe care-i credem – moraliştii, micii procurori ai moralinei etc. (Cum ei se află în ambele tabere, e sigur că una va câştiga.) Ci tipi abstraşi, cu o luciditate încercând să vadă prin opacitatea prezentului dar nu pentru că ar interesa-o viitorul. Principiul graţiei e atemporal.
Că prezentul e un principiu al ceţii o dovedeşte constantul regret pentru alegerile ‘politice’, istorice şi existenţiale, adesea la infim de puţină vreme după ce le-am făcut. Nu suntem cu siguranţă sub lumină.
–
soirs 
„Principiul grației e atemporal.”
Vă urmăresc de puțină vreme, dar acesta este cel mai important și frumos lucru pe care l-ați formulat pe acest blog, în opinia mea. Cu mențiunea că grația nu este un principiu, ci se află în cea mai personală zonă a existenței umane. Dacă ar fi principiu, n-ar mai putea acționa ca grație, mereu surprinzătoare și vivificatoare, ci am putea avea, vai, așteptări de la ea.
Anonim said this on 19 februarie 2024 la 8:23 |