~
Farida Khelfa vorbeşte, în Une enfance française, despre ‘dezumanizarea colonizatului’. Tristeţea colonizatului, vizibilă pentru ea mai ales în privirea bărbaţilor – algerienii veniţi în Franţa etc. O dezumanizare resimţită zilnic şi pe care ei o replicau prin violenţă în familie, bătăi, abuz al copiilor, incest etc. Pe stradă erau dezumanizaţi de privirea autohtonului, acasă repetau – ‘compulsie la repetiţie’ – dezumanizarea asupra familiilor proprii. Tatăl ei alcoolic, mama bătută zilnic şi trăind cu pastile, copiii bătuţi şi fetele mai mari violate în fiecare seară etc.
E interesant să priveşti istoria noastră sub lectura asta. 400 de ani sub turci, asta nu e o bagatelă. Dar e o colonizare de care nu vom putea vorbi, fiindcă a fost exercitată de musulmani – care trec acum, în secvenţa istorică prezentă, drept victime universale. Pasivul lor istoric în epopeea colonizării e puternic trecut sub tăcere, armenii au încercat ceva dar e realmente o şapă de plumb. Musulmanul student în America strigă în fiecare zi că e colonizat şi victimă, dar nu are niciun habar că e urmaş de coloni, că strămoşii lui au chinuit şi distrus sute de ani o parte imensă de Europă, cu cea mai dezumanizantă amprentă de civilizaţie: sclavie etc.
Dacă însă ne-am întoarce privirea asupra noastră înşine, indiferent de sincronizarea externă, am putea înţelege psihologic câteva raporturi care ne interesează azi. Colonizarea a atins deopotrivă satele şi urbanul. Femeile cu batic, mergând la doi metri în spatele ţăranului. Abuzate, bătute, copiii bătuţi disciplinar, autorităţile temute, umilirea în faţa celui puternic, Biserica supusă stăpânirii şi predicând supunere, anatemizarea răzvrătitului, nicio contestare a autorităţii. Toate astea vin atât de forte din Orient. Toate acele mituri ale renunţării, ale sacrificialului inutil – Mioriţa, Manole et Co. -, fatalismul, sunt clar produsele unui imaginar colonizat, provenite dintr-o traumă fundamentală pe care noi am ignorat-o, de ruşine, multă vreme în istoriografie. Ţara toată era dezumanizată mai întâi existenţial, prin faptul însuşi că nu-şi aparţinea, că nu avea o existenţă autonomă, şi apoi prin moravurile colonizatorului, impuse şi imitate. Noi nu puteam avea alt mit fundamental decât Mioriţa, de-am fi trăit o sută de vieţi istorice. Era imposibil. Ş.a.m.d. Tristeţea colonizatului – e etosul nostru de azi: timiditatea istorică, sentimentul de inferioritate, melancolia noastră fundamentală. Despre toate acestea – tăcere jenată.
–
soirs 