~

        Abordarea moralistă a realului are acest păcat de esenţă: nu vrea să înţeleagă, ci să se înduioşeze. Să se ataşeze, să plângă. Vrea să împartă lumea în răi-buni şi să ‘ţină’ cu cineva: la asta se reduce toată lectura lui. Fără dualism, fără disjuncţia exclusivă e mort. El nu se uită la un meci: vrea să ţină cu Dinamo sau cu Rapiduleţul, să strige ceva din tribună. E o încercare de a croi un sens subiectiv din datele reci ale realului. Lumea pare să aibă un sens atunci când există răi în ea.
       Păcat epistemic evident, metodologic şi, din păcate, psihologic deopotrivă. Moralistul se schimbă, coboară în vârstă ca un Benjamin Button, devine un copil, cineva cu care nu mai poţi discuta. Regresează şi se petrifică în copilărie, coborând ca într-o alienare epistemică cu eroi şi ticăloşi, cu liste de ‘noi’ şi ‘ei’, cu cowboys şi indieni. Poate fi un om minunat… (Sunt aproape în exclusivitate tipi grozavi, omeneşte vorbind, resorturi umane intacte.) Şi aici e tragicul. Nu-ţi vei putea reprima senzaţia că ai în faţă în permanenţă un copil, că nu vei afla niciodată adevărul ci binele. Pierduţi pentru literatură, pentru creaţie, aceşti tipi subţiri ar fi putut să existe. Rumoare de tribună, de iarmaroc, strigăte…; nu vrei să deranjezi, să contrariezi o evidentă plăcere a simplismului binar. La naiba cu adevărul. Îmbrăţişare, retragere în vârful picioarelor.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 26 februarie 2024.