~
Atât de mult detest casele memoriale, cu lucrativul lor morbid. Asta e însă altceva. E tristă pentru că, după ce a fost părăsită, Papa a mai trăit doar un an. E tristă pentru că aici a fost ultima oară fericit. Ţara, cu veselia şi samba ei, e vesel-tristă, scoasă din istorie. Pe pereţi un Klee, doi Juan Gris, copii probabil. Mary a luat cu ea, în înţelegere cu Fidel, ceva Picasso, doi Braque, un Miro parcă – prietenii lui în Parisul anilor ’20, când mâncau la G. Stein, dar în genere mureau fratern de foame. Casa nu e restaurată în întregime. Pereţi netencuiţi din loc în loc. Câteva camere nefinisate, mobilier fixat provizoriu pe terasă – lipsesc fotoliile lui, cele două mari. Echipa americană de muzeografi a plecat, au rămas localnicii şi lucrurile nu merg chiar repede. Trofeele de vânat mare, cam sinistre. Vreo trei birouri. Cărţile, numai autori americani. Două ziare deschise pe necrologurile lui false, după accident. Sticlele înşirate, negolite încă. Pilar e acolo, cu schela de deasupra montată şi mica timonă de sus. Restaurată, cu ultima vopsea jupită puţin, în starea în care era. Ai câteva bătăi iregulate de inimă.
–
soirs 