~
Detest ‘indignarea’: nu mă interesează decât revolta. Revolta e sentimentul devenit act: e 1936, urăsc fascismul, mă înscriu voluntar şi plec în Spania. Prea bătrân pentru asta, îmi acompaniez fiul sau nepotul la aeroport, îi fixez în spate un rucsac şi îl trimit pe front. Când bătrânul Freud îşi însoţeşte la tren cei doi fii în uniformă, mândru că se înrolaseră voluntari, merge mai întâi la fotograf, neştiind dacă-i mai vede vreodată. Risc ceva esenţial, am un preţ al sângelui când spun ‘Jos x lucru’, ‘Sus cutare altul’, ceva ireparabil de pierdut, ‘a skin in that game’.
Indignarea – psihologie, dezolare interioară, scâncet privat – e lacrimă pe hârtie. În procesul relei-credinţe, indignarea, oftat legitim ca notaţie de jurnal, trece din spaţiul privat în cel public, se ia drept Revoltă şi cu timpul începe să vâneze în jur chiar indignări ‘nealiniate’. Figură a relei-credinţe, a inautenticităţii, indignarea îşi uită ridicolul posturii în praxis. Hitler n-a căzut fiindcă Aliaţii au citit vreun editorial înflăcărat şi au ajuns la Berlin: cineva chiar trebuie să facă fizic ceva în sfera realului. Ce anume ceri când, neizbutind să devină Revoltă, mica ta indignare devine publică? Nimic altceva decât ca altul să moară în locul tău: războiul prin terţi, sângele altora, al unor tineri îndeobşte, dorinţa de a fi căldicel şi rece, ruşinat şi mândru, deopotrivă înăuntru şi în afară.
Confuzia stranie dintre indignare şi revoltă, vorbă şi act, privat şi public a făcut să apară în Europa Centrală ambiguităţi conceptuale de tipul ‘rezistenţei prin cultură’. Puteai crede că rezişti dacă, nefiind de acord cu comunismul, oftai dezolat la tine, în bucătăria proprie. Doar că aceea nu era rezistenţă, ci supravieţuire. Oamenii ‘supravieţuiau prin cultură’, nu rezistau, nefăcând rezistenţă la riguros nimic. Era escapismul prin care îţi faci viaţa suportabilă într-un mediu ostil: lecturi, artă etc. Amalgamul între supravieţuire şi rezistenţă, între indignare privată şi revoltă – la început nevinovat, apoi straniu – a fost operat de tipi din spaţiul livresc. Doar ei puteau crede în cuvânt ca într-un substitut al actului, rezolvând totul cu piruete verbale, cu un flatus vocis.
Rezultatul, unul dintre cele mai stranii şi mai dureroase după 1989, a fost acela că aveau să se instituie în procurori morali nu veritabilii actori ai disidenţei, rezistenţei sau opoziţiei, efigiile Revoltei camusiene sau sartriene – Havel, Michnik ai acestei lumi, inşi destul de surâzători, iertători şi detaşaţi -, ci acomodanţii Indignării. Ai micului scâncet privat care n-a izbutit să devină act când era nevoie de el. Ţi-e greu să o admiţi, fiindcă la mijloc au fost mai mereu oameni minunaţi care-şi înşelau conştiinţa. Fenomenul a constituit un fel de lege în Est. Condamni ferm şi ceri represalii? – înseamnă sistematic că n-ai făcut nimic înainte de ’89 în ţară, furios pe tine însuţi că indignarea ta n-a devenit revoltă. Însă compensarea aceasta e biată proiecţie, răfuială uleioasă a ta cu tine, rezolvabilă într-un cabinet de psiholog, într-un confesional ori în pagina jurnalului intim, conversiune pentru care spaţiul public nu are vreo vină…
Or, nu există din păcate eroi ai lacrimii, ai condeiului privat, niciun revoltat în bucătăria sau baia proprie. Istoria nu e judecată de către psihologie.
–
soirs 