~

        Mergem subtil, ca nişte somnambuli, către război în Vest. Toţi ne împing acolo, inamicii ca şi prietenii. Deschid în fiecare dimineaţă Times-ul, curios să dau peste vreun articol despre firescul păcii. Am ajuns să pun ‘peace’ în motorul de căutare, care sistematic nu-mi dă nimic decât despre Orientul apropiat – şi acolo cu sensuri în doi peri. Epoca a obosit. Nu găsesc un protest al intelectualilor, tip Bertrand Russell, Camus şi Sartre, în care sute de semnături ale scriitorilor lumii să ne avertizeze că lucrurile escaladează, că împingem poate umanitatea pe marginea prăpastiei. Un areopag al câtorva inşi cu luciditate istorică minimală. Găsesc doar articole care spun că ‘porumbelul păcii’ e o invenţie a comunistului Picasso, şi pacea o laşitate tip München.
       (Când un ins vrea pacea, îţi trânteşte premisele războiului din ’14, când s-au refuzat negocierile şi am avut un carnagiu. Dacă e pro-război, îţi aruncă în faţă argumentul cu al Doilea război şi laşitatea păcii. Mă întreb dacă analogia istorică de tip culpabilizant n-ar trebui declarată ticăloşie pură şi pedepsită cu lovituri de bici în piaţa publică.)
       Lunile trec. Anii. Noi, stânga, nu facem nimic, deşi aveam o tradiţie, dreapta şi neo-conii nici atât. Ca şi când nu s-ar putea câştiga şi prin pace, ca şi prin război, ca şi când n-ar exista păci abile, rezonabile, de succes redutabil. Suntem la un nivel incredibil.
       Marşul somnambulic înaintează; cât de interesant. Sunt momente în care vezi că istoria nu mai e împinsă înainte de indivizi, ci de o forţă perfect necunoscută.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 11 martie 2024.