~

        Parcă au mai scăzut volumele de autoficţiune din categoria cărţilor-plângere. Cu scriitorul-victimă, care-şi povesteşte trauma din copilărie (viol, agresiune etc.), în ieremiadă sau elegie. De altfel fără să rezolve nimic. (O tipă şi-a povestit de vreo 10 ori incestul, a intrat de atunci şi în juriul academiei Goncourt. Acelaşi rezultat…) Recunosc, nu mă omor după scriitura terapeutică.
       Nu vreau ca autorul să se vindece pe cheltuiala mea, pentru a spune astfel. E aici o disimetrie etică. Sunt cititor, am cumpărat o carte de ficţiune, nu-mi canibaliza timpul. Angajează-ţi un terapeut. Nu-ţi rezolva problemele scriind ceva pe care eu, un tip din exterior, trebuie să ţi-l plătesc cu atenţia pecuniară şi cu timpul meu, nemaivorbind de validarea empatiei prin şantaj. E ca o rupere de contract, ca o înşelăciune etichetă-conţinut, ca o trădare a încrederii. Şi nu am neapărat dorinţa de a fi mereu martor al curei, al terapiei cuiva…
       Nu vrem să fim jucăria cuiva nici măcar în pozitiv.
 
        Nefericirea nu-ţi conferă talent. Nici starea de victimă, nici tragedia personală. Nici aşezarea de partea bună a moralei şi istoriei. Trebuie să ai mai întâi talent, după aceea o tragedie; niciodată invers…
       Divorţul între artă şi morală e o problemă insolubilă.
       În veac oamenii îi vor citi pe scriitorii care scriu bine, chiar de-ar fi monştri. Niciodată nu-i vor citi pe cei care scriu mediocru, de-ar fi îngeri.
       Ideea că mai există ‘tema’ e aiuritoare.
 
        Tradiţia evreiască a dialecticii (talmudice etc.): puţin îi pasă de răspunsuri, o interesează întrebările. Cele care dau spre alte întrebări, la nesfârşit. Răspunsul e subaltern, degradant şi nu va conţine ceva divin (înseamnă că ai găsit. Or, prin definiţie divinul e mister deplin, te afli sigur pe un drum greşit dacă ajungi la un răspuns).
       Şi o artă de a nu fi de acord.
 
 
 
 
 

~ de soirs pe 14 martie 2024.