~

        Înclinaţia spre plagiat e extraordinară la adolescenţi. Nicio urmă de remuşcare, regret sau conştiinţa de a fi comis ceva dezagreabil. Sunt flamboaiant plagiatori, nici nu înţeleg ce vrei să zici, cum adică să citeze ceva ce e public, ce sunt acelea ghilimele, cum adică cineva a spus un lucru pentru prima oară şi îi aparţine lui. Preiau pe TikTok şi Instagram tot ce are succes, reinterpretează cu strict aceleaşi cuvinte ca şi când ar veni dintr-o înţelepciune proprie, aceleaşi butade şi mot-uri, sunt gravi sau râd, şi nici urmă de conştiinţă a vreunei vinovăţii, problema nici măcar nu se pune. Cred chiar că citarea li se pare ceva rânced, din trecut, în orice caz ceva ce i-ar interesa pe nişte bătrâni. Nu suntem toţi pe net, nu avem toţi de învăţat din asta, într-un ocean ‘open source’ în care ne împărtăşim spre bucuria generală? Ce e cu pretenţia asta paternalistă de autor?…
       Ştiam că era digitalului nu poate fi la fel ca epoca ‘analogică’, greoi letrată. Avalanşa de plagiate în toate ţările şi la niveluri neaşteptate era evidentă, în ultimele două decenii. Dar nimeni nu părea să vadă, şi indignarea moralistă continua să-şi joace mica gesticulaţie. (Când vrei să ratezi o problemă sau un fenomen chemi un moralist: te duce razant în acelaşi câmp cu legume.)
       La fel ca înaintea cuvântului scris, când poveştile aparţineau tuturor şi ‘proverbele’ erau fără autor cunnoscut, va fi o idee mai greu să pronunţi ‘al meu’, ‘al lui’ şi celelalte posesive.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 19 martie 2024.