~

        Ştiinţa şi credinţa sunt antinomice nu pentru că oamenii de ştiinţă nu pot fi credincioşi, şi invers. Sunt antinomice fiindcă, dacă existenţa zeului ar putea fi demonstrată ştiinţific, credinţa instituţională ar dispărea – temple, cler, mase. Nu am nevoie să cred în ceva ce ştiu. Nu-mi trebuie să cred că doi plus doi fac patru, fiindcă ştiu, am certitudinea, pot proba. Nu trebuie să cred că scriu nişte cuvinte, văd că le scriu acum pe o tastatură. Cred, în schimb, tocmai pentru că nu ştiu. Pe zeu nu-l pot deduce nici prin raţionament logic – cum se credea în Evul mediu -, nici prin simţuri, nici prin ştiinţă, ar fi moartea religiilor. Credinţa e antinomică cunoaşterii, certitudinii. E o investiţie sufletească formidabilă, o speranţă adâncă, aruncată în necunoscut. E infinit superior, fiindcă nu e cunoaştere despre ceea ce este, ce pot sesiza sensibil sub simţuri, sau raţional prin experiment sau raţionament, ci despre ce ar putea fi. Ceea ce e fermecător. Poezie, mister, ideal, chestii pentru care realul e irelevant. E ca şi cum ai avea o proprietate pe pământ, un perimetru de aici până la dealul acela şi pădurea aceea, dar ai adăuga spunând că mai ai două hectare în cer. Nu ai. Dar e sublim. Literatura există demonstrabil? Există un Hamlet, nişte fraţi Karamazov, un Gatsby?
       Un agnostic poate să te invidieze pentru pământul acela în plus.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 20 martie 2024.