~

       Dustin Hoffman către ‘terapeutul’ său, izbucnind în lacrimi: ‘Singura dată când simt că sunt în pielea mea e atunci când joc pe altcineva. Ştiu cine sunt [doar atunci] când joc pe altul’.

       Disjuncţiile simple – trebuie să fugi cât poţi de ele. De pildă legenda cu binomul moral Sartre-Aron, Sartre care s-a înşelat în istorie şi Aron care a avut dreptate.
       Amândoi s-au înşelat. Sartre negând – parţial şi scurtă vreme (’52-56) – nenorocirea din Est. Aron negând – permanent – nenorocirea colonizării. S-au înşelat amândoi, bâjbâind în acelaşi principiu al ceţii care guvernează istoria. Dacă butada ‘Mai degrabă te înşeli alături de Sartre decât să ai dreptate cu Aron’ a părut cinică, nu înseamnă că inversul e adevărat. Împărţirea îngeri-demoni, în care iei întunericul de la unul şi atribui lumină celuilalt trebuie lăsată în urmă după vârsta de 8 ani. Ideea că unii au avut erori şi alţii iluminaţii e comică.
       Sartre s-a ‘înşelat’, dar în războiul din Algeria a văzut just. Nu şi Aron. Sartre a fost atins de principiul graţiei. Aron e şi el pentru independenţa Algeriei, dar pentru că Franţa nu-şi mai poate permite economic acea colonie. Nu am nimic contra colonialismului, trebuie să ne păstrăm imperiul, dar nu mai avem mijloacele să ţinem regiunea aceea deoarece costă prea mult etc. Sartre spune imediat: să le dăm independenţa, e un popor acolo, nu o populaţie colonizată. El e cel care vede just. Tortura e insuportabilă: noi torturăm acolo. Noi, iar nu ‘armata’. Aron nu suflă un cuvânt despre tortură, era obsedat de ideea ca Franţa să-şi menţină imperiul cu orice preţ. Sartre denunţa ‘contiguitatea pasivă’ a intelectualilor din cele două tabere, coexistenţa inertă în lipsă de dialog în faţa unei realităţi. E minunată angajarea lui Camus contra comunismului, dar cum poţi explica opacităţile lui cu privire la Algeria, în nenumărate rânduri – el, un algerian. Cine s-a aflat în principiul ceţii şi cine a fost în cel al graţiei, când transgresiunea e vizibilă?
       Cum de a fost Sartre de partea comunismului din Est? El explica târziu asta prin ‘gustul epocii’: Europa fusese eliberată de sovietici (nimănui nu i-ar fi trecut prin cap vreodată să spună că a fost eliberată de americani, cum s-a încetăţenit mai târziu, după ’80, ideea în cultura pop, ruşii avuseseră 27 de milioane de morţi, americanii 400.000 pe toate fronturile etc.), întoarcerea frontului la Stalingrad a fost percepută ca o şansă de a scăpa de nazişti, oamenii resimţeau totuşi un sentiment de recunoştinţă, francezii suferiseră enorm patru ani, în privaţiuni şi umilinţe, cu graniţele şterse, Parisul minat dintr-o parte în alta pentru a fi aruncat în aer la nevoie, sufleteşte era mai complicat.
       Apoi, nu e un interval prea mare între ‘Comuniştii şi pacea’, din ’52, şi articolul ‘Fantoma lui Stalin’, din ’56, după care comuniştii l-au tratat de ‘câine’ (el pe comunişti drept ‘hiene dactilografe’, care-şi iau instrucţiunile de la Moscova). Patru ani de orbire – când alţii s-au înşelat decenii. Se desprindea de comunişti, care de altfel îi detestau dintotdeauna filozofia, lua act de realitate, ajuta disidenţa din Est, semnând liste de protest când i se păreau juste, publicând articole în Les Temps modernes etc. (nu pare nimeni să-şi amintească semnătura lui şi a lui Beauvoir, de pildă, pe un protest de eliberare a lui Goma etc.). Confundăm azi fireşte totul, într-un tango duios al simplismului.

       În mijlocul filmărilor la Cat on a hot tin roof, soţul lui Elizabeth Taylor moare; accident de avion. E complet zdrobită, revine cu greu pe platouri. Cealaltă jumătate de film în care o vedem e văduvă. Nu se poate deosebi o jumătate de cealaltă etc.

       Susan Sontag s-a dus, adolescentă, să-l viziteze pe Thomas Mann în California, la sfârşitul lui ’47, întrevederea în urma căreia se hotărăşte să fie scriitoare etc.
       Merge cam prost (aşteptări prea înalte): Mann ‘vorbea ca o revistă literară.’

       Ce e cu valul de ‘decese’ din ultima vreme. (Mai ieri, fiul lui de Gaulle, recent Frédéric Mitterrand… La noi, legiune, Alex Şt. – mi-e dor de acel tip grozav cu care am vorbit doar o dată, atât de cumsecade…)
       Mutrele noastre. În jur, parcă numai chipuri care îmbătrânesc – un rid, un obraz lăsat, umflături, fante – tot mai drastic, până la desfigurare şi irecognoscibil.

       O bătrână vorbea cu un tip de vreo 20, entuziasmată de memoriile Barbrei Streisand. – Cum să nu ştii cine e? O cântăreaţă celebră, una dintre emblemele Hollywoodului, una dintre reginele muzicii. – A, scuze. În ce trupă e?
       Nu ştim cât de înaltă e căderea, cât de repede vine, şi asta e în regulă.

       Îmi place ideea de corespondenţă. Te aflai într-un loc şi primeai plicuri din varii puncte cardinale…
       Nu cred că a existat o formă mai profundă de dialog decât cel prin corespondenţă, aplecat asupra unei foi, despărţit de zile, săptămâni şi sute de kilometri, în care fiecare epistolă pe care o trimiteai ţi se adresa ţie însuţi. Şi toţi se dezvăluiau până la schelet, ca într-o radiografie, un nivel al adevărului incomparabil. Nu vom inventa ceva mai bun.

       În Feud: Capote…, multe lucruri colosal de emoţionante, totuşi. Scena de la mormânt, în episodul ultim.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 23 martie 2024.