~

       Când un argument merge spre shaming, ştiu de la început că e specios. Unghiul moralist mă stupefiază; îi consider nişte vicleni bine situaţi, nişte şnapani ai verităţilor de lapalisadă – Binele e bun şi Răul, mai degrabă rău etc., ceva inenarabil. Nu suport terenurile pe care câştigi sigur, unde îţi aşezi fotoliul. Văd imediat lesa, lanţurile, trucul, bucuriile meschine. Şi ratarea gravă a adevărului.
       E non-literatura, non-viaţa.

       Baudelaire precizează – într-o prefaţă la Poe – că există două drepturi ale omului care au fost uitate: dreptul de a te contrazice şi dreptul de a pleca. Le voia figurând în Declaraţia universală, la egalitate cu celelalte…

       Doi nebuni ai oraşului, îi ştiu încă de când eram mic, cred. Vorbesc singuri, gesticulează, uneori strigă la oameni dar sunt în genere inofensivi.
       Nu au telefoane mobile – probabil nu li se poate face contract, nu pot semna acte etc. Altminteri s-ar uita în ele tot timpul şi ar fi poate absorbiţi în acea lume. Drept care oraşul arată straniu. Toată lumea normală se uită în nişte telefoane mobile, doi nebuni privesc trecătorii în ochi, vorbesc singuri şi strigă în neant.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 13 aprilie 2024.