~
Lipsa de umor a americanilor.
Documentar Arte: CIA ar fi utilizat arta abstractă ca armă de propagandă în timpul Războiului rece, subvenţionând-o în anii ’50-60… Reviste plătite, critici care scriu pozitiv, galerii plătite, expoziţii internaţionale, totul fiindcă în Uniunea Sovietică nu aveai decât arta figurativă. I-a ajutat un tip subţire şi smart, Nelson Rockefeller, care, comandându-i într-o zi o frescă lui Diego Rivera prin ’34, s-a trezit cu un mesaj socialist. A ras fresca de pe perete, dar a realizat atunci că figurativul e foarte uşor de conotat politic şi de ţinut în frâu, pe câtă vreme abstractul nu reprezintă nimic, nu-ţi poate da un mesaj politic: sunt forme şi culori. Poate fi promovat doar ca avatar al libertăţii, ceva ce artiştii sovietici nu puteau experimenta plenar. N.R. s-a apucat de atunci să colecţioneze numai artă abstractă… Serviciile de informaţii americane au invadat Europa cu expoziţii-mamut tip ‘The new american painting’, ‘Modern art in the US’, ‘Masterpieces of the Twentieth Century’ etc. care s-au plimbat câţiva ani prin toată Europa cu triada Pollock-Kooning-Rothko. CIA-ul a recunoscut doar prin ’90 că a finanţat masiv (aveau o divizie nouă, Propaganda Assets Inventory, cu 800 de reviste şi ziare pe statul de plată, prin care puteau auzi ce melodie voiau în Europa, birouri în 35 de ţări, peste 20 de reviste înfiinţate de la zero etc.), dar nu cred că artiştii au ştiut vreodată cum au fost instrumentalizaţi. (Erau de altfel tipi de stânga în general, n-ar fi acceptat niciodată jocul guvernului, au scăpat de sărăcie dar mă îndoiesc că au ştiut sau simţit ceva. În scurtă vreme apăreau, oricum, Warhol şi pop art-ul, figurativul revenea.)
Curentul sprijinit: expresionismul abstract, de negăsit în Rusia. Ideea era să transmiţi mesajul unei Americi libere şi sofisticate, situată în avangardă, mutarea centrului artei de la Paris la New York după război etc., proces în raport cu care Rusia vădea o artă rigidă şi claustrată, estetic depăşită.
Uluit cât a luat Brâncuşi din arta primitivă africană. Crezusem că doar din ancestralul valah, tropii ştiuţi, motive cosmologice, stâlpii funerari etc. Or, se pare că era fascinat alături de Modigliani, pe care-l târa prin expoziţii ca să-l familiarizeze cu ea, de arta africană, prin anii 1910-20. Mergeau la expoziţiile de artă primitivă pe care le deschideau burghezii care strânseseră colecţii etno între două safari etc., şi rezultatul a fost o cotitură de la naturalism.
Épater le bourgeois era în continuare marele joc, singurul. Ştim doar de Picasso etc., dar influenţa artei tribale africane – ce-i drept, splendidă, de o modernitate asfixiantă – a fost mai mare decât credem. Cum voia cineva să fie original, să inoveze în figurativ, copia de acolo. Avea liniile, siluetele, proporţiile, imageria, elementele formale, toate ‘îndrăznelile’ fuseseră îndrăznite deja acolo: capetele diforme, gâturile lungi (Modigliani), îmbrăţişările-‘sărut’, trunchiurile tubulare, feţele asimetrice, disproporţia de două treimi cap-torso faţă de picioare, digitaţia egală şi aplatizată, siluetele insectiforme, capetele ovoide, tot vocabularul, toate trucurile care provocau acea malaise a privirii, de oglindă deformată, fecundă. Pentru burghez, desigur noutatea. (Cioran a mers de vreo două ori să-l viziteze în atelier, dar în general surâdea, a spus mereu că trucul lui era să epateze burghezi şi că B. e un abil. Preţuia însă abilitatea asta, într-o lume a francezilor filistini şi a artei oficiale, în care numai cei din marea burghezie îşi puteau permite să colecţioneze. Îi plăceau doar Giacometti şi Klee, liniile simple.)
Africa în arta tribală a fost incredibil de puternic plagiată, e cam uluitor. (Poate singura avangardă ‘curată’ de la noi, originală, e cea din imperiul austro-ungar, cu sensibilitatea evreiască deconstrucţie-exil, în care totul e spart, fragmentat, deformat pentru a realcătui imaginea lumii: Dada, surrealism, Bauhaus etc., creaţie endemică, a unei suferinţe venite de aici, din centrul melancoliei continentului.)
Serie interminabilă de morţi, aproape nu există săptămână.
Cea mai neagră primăvară de când mă ştiu.
(Unde eram, când în copilărie se murea, pe stradă erau cortegii care opreau la răscruci, prapuri, muzici, femei în doliu, moartea era o prezenţă, şi priveam toate astea ridicând din umeri.)
–
soirs 