~

        Colegii lui anunţă pe site ‘Dispariţia lui H.’ (un prof de la Collège de France). Pentru două secunde am crezut în mod serios că a dispărut undeva, că a fost dat în căutare, a plecat într-o pădure sau într-o excursie şi n-a revenit etc., căci faptul divers loveşte oriunde.
       Bietul om, bineînţeles, murise. Dar camarazii de muncă au făcut un anunţ din acela mare, ca în Wanted sau Missing…
       Eufemismul e aproape întotdeauna mai rău decât situaţia pe care o ‘atenuează’. Dispărem, ne stingem, ‘plecăm puţin’, ne pierdem (l-am pierdut pe X), plecăm ‘spre stele’ (în mediul mahalalei, unde morţii par o sumă de astronauţi nerăbdători să plece în explorare spre nişte stele. Regres evident spre precreştinism şi păgânismele asocierii ‘astrologice’ cu destinul).
       Murim. Asta e tot.
       Înţeleg că înmormântările-procesiune au dispărut din raţiuni obiective de pe străzi: nu mai poţi merge ticăit în spatele unui cortegiu funerar cu dric şi fanfară. Dar expedierea – cam din 2000 încoace – a celui decedat spre o capelă mortuară, urmată de înmormântare la 50 de metri (acele înmormântări ‘protestante’ care-mi plăceau atât de mult în filme, fiindcă expeditivul îţi cruţă emoţiile şi arată, orice s-ar spune, un pic de ţinută, faţă de ritualismul francez sau de bocetele şi ţipetele sinistre, orientale, de la noi), au avut şi acest efect: dispariţia faptului morţii din social. De unde contradicţia delicată. E foarte vizibil în societăţile noastre că oamenii se nasc: în restaurante vei găsi botezuri, petreceri etc. Nu e limpede deloc că mor, în ritul social. Oamenii din societăţile occidentale nu mor niciodată; discreţi, decedaţii nu mai apar nicăieri vizibil, au un unghi social închis ca şi bolnavii – expediaţi într-un perimetru ciudat, îngrădit, la adăpost de priviri, numit spital. Până şi familiile îţi vor ascunde ‘plecările’ lor. Pe lume se vine, dar de obicei nu se mai pleacă deloc.
       Se va obiecta că află oricum cine trebuie să afle: cunoscuţii. Or, tocmai asta e: ritualul funebru le arăta celorlalţi, celor perfect necunoscuţi, că a murit un ins, un concitadin, un semen, prin acea procesiune care trecea, săptămânal aproape, pe străzi, atunci când moartea era o prezenţă. Esenţial era că decedatul e un necunoscut. Moartea era hazardul, lovind indiscriminat şi ‘în afară’, ceea ce inducea un sentiment al relativului, al resemnării calme, şi conferea o altă valoare şi intensitate ataşamentului, erotic, social, cultural. Toate falsele probleme se diminuau rapid prin comparaţie, o bruscă modestie se aşeza peste proiecte şi lucruri, peste raporturi de statut (moartea e egalitarismul ultim). Recenta ‘americanizare’, alungarea ‘ştirii proaste’ din existenţial şi din procesul cunoaşterii a fost poate puţin cam rapidă. De unde deruta.
       Dacă moartea e o prezenţă, pentru acea societate relativul există.
       Surâsul.
 
 
 
 
 
 
–

~ de soirs pe 18 aprilie 2024.